Referat

La disciplina „Drept
procesual comparat”
Tema: Reglementarea căilor
extraordinare de atac în
procesul penal al României și
R. Moldova.

Chişinău 2019

-1-
 Planul lucrării:

Introducere…………………………………………….3
Capitolul I……………………………………………...3-13
1.1. Recursul în anulare în R. Moldova...........................3-6
1.2. Contestația în anulare în România............................6-13
Capitolul II……………………………………………..5
Capitolul III…………………………………………….7
Bibliografie……………………………………………..10

Întroducere

-2-
 Judecata constituie cea mai importantă activitate procesuală, faza centrală din cadrul
procesului penal, întrucât are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale, adică problema
existenţei faptei penale, a vinovăţiei făptuitorului şi a aplicării unei sancţiuni, toate acestea
reflectate de convingerea judecătorilor, întemeiată pe discuţiile şi probele din şedinţa de
judecată, convingere concretizată în hotărârea judecătorească.
Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că instanţa verifică
întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea judecării
cauzei, cât şi pe parcursul judecării ei. Cu toate acestea, ca orice activitate umană, şi judecata
poate fi supusă erorilor săvârşite de către judecători în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. De
asemenea şi părţile, voluntar sau involuntar, îşi pot aduce aportul la o greşită soluţionare a
cauzei.
Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că instanţa verifică
întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea judecării
cauzei, cât şi pe parcursul judecării ei. Cu toate acestea, ca orice activitate umană, şi judecata
poate fi supusă erorilor săvârşite de către judecători în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. De
asemenea şi părţile, voluntar sau involuntar, îşi pot aduce aportul la o greşită soluţionare a
cauzei. De aici rezultă necesitatea ca o primă judecată să poată fi urmată de o judecată
subsecventă, prin mijlocirea căreia să fie înlăturate greşelile comise cu ocazia primei judecăţi,
astfel încât numai hotărârile legale şi temeinice să rămână în autoritatea lucrului judecat.
În scopul rămânerii definitive doar a hotărârilor legale şi temeinice legiuitorul, prin
modul de reglementare a căilor ordinare de atac, apelul şi recursul, creează condiţiile înlăturării
tuturor greşelilor comise de prima instanţă. În teoria procesuală se admite posibilitatea,
confirmată de practica judiciară, ca şi unele hotărâri definitive să nu corespundă adevărului şi
legii, fie datorită neatacării lor cu recurs, fie soluţionării greşite sau contrar legii a recursurilor
judecate. În aceasta din urma ipoteză s-a pus problema raportului dintre principiul autorităţii
lucrului judecat, pe de-o parte, şi principiile legalităţii şi aflării adevărului, pe de altă parte, şi s-a
decis că, în împrejurări excepţionale, cauza rezolvată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă
poate fi supusă unei reexaminări printr-o procedură cu caracter extraordinar.
Întrucât erorile strecurate în corecta activitate jurisdicţională pot fi diferite fiind
imputabile după caz, instanţelor, părţilor sau ambelor categorii de subiecţi, legea a instituit un
sistem complex şi cuprinzător de căi de atac extraordinare, fiecare urmărind remedierea altor
consecinţe. Înscriind condiţiile necesare pentru ca reexaminarea hotărârilor definitive să nu se
transforme într-o etapă ordinară a judecăţii, Codul de procedură penală a reglementat un sistem
de căi de atac care, în variate situaţii, asigură desfiinţarea hotărârilor nelegale şi netemeinice.

-3-
 Aceste căi de atac se numesc extraordinare nu pentru motivul că pot fi folosite în cazuri
rare, excepţionale, ci pentru a le deosebi de căile ordinare, întrucât, spre deosebire de acestea, pot
fi exercitate numai împotriva hotărârilor definitive, care au căpătat autoritatea lucrului judecat.
De aceea aceste căi se situează în afara desfăşurării ordinare a procesului penal.
Fiecare cale extraordinară de atac promovează o etapă de judecată distinctă, situată în
afara ciclului ordinar, având însă efectul de a readuce cauza în ciclul ordinar, pentru a se
pronunţa o hotărâre definitivă legală şi temeinică.
În lumina consideraţiilor de mai sus, căile extraordinare de atac se înfăţişează ca remedii
procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase
definitive.

Capitolul I
1.1. Recursul în anulare în Republica Moldova.
Procurorul general şi adjuncţii lui, procurorul, inculpatul, partea vătămată, precum şi în
numele acestor persoane, apărătorul sau reprezentantul lor legal, pot declara la Curtea Supremă
de Justiție recurs în anulare împotriva hotărîrii judecătoreşti irevocabile, după epuizarea căilor
ordinare de atac.
Recursul în anulare poate fi declarat împotriva hotărîrii judecătoreşti irevocabile şi în
cazul în care nu au fost utilizate căile ordinare de atac, dacă temeiurile specificate au apărut după
irevocabilitatea hotărîrii contestate.
Persoanele menţionate la art. 313 (1) precum şi procurorul general şi adjuncţii acestuia,
pot declara recurs în anulare împotriva încheierii irevocabile a judecătorului de instrucţie cu
privire la urmărirea penală, scoaterea persoanei de sub învinuire, încetarea urmăririi penale, etc.
Recursul în anulare are drept scop repararea erorilor care au fost comise la judecarea
cauzei. Termenul pentru recurs în anulare poate fi declarat în 6 luni de la data rămînerii
irevocabile a hotărîrii judecătoreşti sau atunci cînd cererea a fost comunicată Guvernului RM, de
la data comunicării ei.
Instanţa, după soluţionarea recursului în anulare, va lua următoarele decizii:
 respinge recursul ca inadmisibil, cu menţinerea hotărârii atacate;
 admite recursul, casează, parţial sau total, hotărârea (ile) atacată (e) şi ia una din
următoarele soluţii:
 menţine decizia instanței de apel (recurs), atunci când recursul a fost greşit admis;
 dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de CPP;

-4-
  rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărâre, dacă nu se agravează situaţia condamnatului,
sau, după caz, dispune rejudecarea de către instanţa de apel, în cazul în care eroarea
judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs.
Referitor la procedura de rejudecare a cauzei după casarea hotărârii se desfăşoară conform
regulilor generale pentru examinarea ei. Procedura de rejudecare a recursului în anulare şi
limitele acesteia sunt similare procedurii stabilite în art. 436 CPP pentru recursul împotriva
hotărîrilor instanței de apel. Cererea de recurs trebuie să cuprindă următoarele:
 Denumirea instanţei care urmează să examinează recursul în anulare;
 Numele şi prenumele recurentului, calitatea lui procesuală, domiciliul sau reşedinţa lui;
 Denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele
inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărârea judecătorească, fapta constatată şi
dispozitivul sentinţei, persoana care a declarat apelul şi motivele invocate în apel;
 Denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data deciziei în apel, dispozitivul
deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului, persoana care a declarat
recurs şi motivele invocate în recurs;
 Denumirea instanţei care a adoptat decizia în recurs, data adoptării deciziei în recurs şi
argumentele admiterii sau respingerii recursului;
 Menţiunea privitor la hotărârea împotriva căreia se declară recurs în anulare;
 Conţinutul şi motivele recursului în anulare cu menţionarea cazurilor prevăzute în art.453
CPP şi cu argumentarea ilegalităţii hotărârii atacate;
 Formularea propunerilor privind hotărârea solicitată;
 Data declarării recursului şi semnătura recurentului. La recursul în anulare trebuie să fie
anexate copiile de pe hotărârile judecătoreşti atacate, precum şi copiile recursului pentru
fiecare parte la proces.â
În cazul în care cererea de recurs în anulare nu cuprinde numele şi prenumele recurentului,
calitatea procesuală şi domiciliul acestuia, denumirea instanţei care a adoptat hotărârea atacată,
precum şi în cazul când nu este anexată copia de pe hotărârea judecătorească atacată, cererea se
remite, prin scrisoare motivată, autorului, cu propunerea de a fi înlăturate, în termen de 60 de
zile, deficienţele care împiedică primirea cererii şi, respectiv, îndeplinirea actelor procedurale
preparatorii.
Persoana care a declarat recursul în anulare îl poate retrage până la începutul examinării lui,
în condiţiile art.407 CPP. Retragerea recursului atrage după sine încetarea procedurii de recurs.
Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs în anulare şi procedura de
admisibilitate a recursului în anulare se efectuează în conformitate cu prevederile art.431 şi 432
CPP, care se aplică în mod corespunzător. Admisibilitatea în principiu a recursului în anulare

-5-
declarat împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie o va decide un complet
format din 5 judecători, fără citarea părţilor, în camera de consiliu, în baza materialelor din
dosar. În cazul constatării condiţiilor prevăzute la art.432 alin. 2 CPP, completul format din 5
judecători va decide asupra inadmisibilităţii recursului înaintat prin decizie motivată adoptată în
unanimitate, iar în cazul constatării condiţiilor prevăzute la alin.4 al articolului menţionat,
completul va trimite prin raport recursul în anulare pentru judecare Colegiului penal al Curţii
Supreme de Justiţie.
Recursul în anulare admis în principiu se judecă de către Colegiul lărgit sau, după caz, de
Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie. La judecarea recursului în anulare participă
Procurorul General sau procurorii învestiţi de el şi apărătorul părţii care a declarat recurs în
anulare sau în privinţa căreia acesta a fost declarat. În cazul în care partea în privinţa căreia a fost
declarat recurs în anulare nu are apărător ales, Curtea Supremă de Justiţie solicită
coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de
Stat desemnarea unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Judecând recursul în
anulare, Colegiul lărgit sau, după caz, Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, verifică
legalitatea hotărârii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei ţinând seama, după caz, de
opinia părţilor expusă în referinţă ori în şedinţă, dacă au participat la ea, şi se pronunţă asupra
tuturor motivelor invocate în recurs.

1.2. Contestația în anulare în România.

Astfel cum este reglementată în prezent, contestaţia în anulare constituie o cale de atac
specifică sistemului procesual penal, fiind o instituţie juridică ce are o tradiţie şi evoluţie destul
de îndelungate în legislaţia română, căreia îi găsim în general corespondente reduse în alte
sisteme procesuale penale.
Contestaţia în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de
lege, se poate cere unei instanţe care a pronunţat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală şi
să revină, în total sau în parte, asupra soluţiilor date acesteia.
Dat fiind caracterul acesteia de cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare trebuie
folosită numai în cazuri cu totul deosebite astfel contribuind la consolidarea principiului
stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Contestaţia a fost reglementată pentru prima dată în legislaţia noastră prin Codul de
procedură penală din 1936. Totuşi se poate susţine că în practică instituţia a funcţionat în
procesul penal şi în condiţiile codului din 1864 fiind pe larg analizată şi de doctrină. Folosirea
contestaţiei în procesul penal se făcea prin intermediul suplimentului analogic, luându-se ca bază
reglementarea din materia civilă unde instituţia avea consacrare în normele Codului de procedură

-6-
civilă. Deşi utilizată mai ales ca excepţie împotriva modului greşit de a pune în executare
hotărârile penale, încă din acea vreme, contestaţia a fost socotită şi o cale de atac îndreptată în
contra hotărârilor. În doctrină s-a arătat ca natura contestaţiei în materie penală nu poate fi decât
aceeaşi cu natura contestaţiei civile.
În codul de procedură anterior, instituţia era prevăzută sub o dublă formă: contestaţia
contra hotărârii şi contestaţia contra executării. Ambele forme erau considerate ca făcând parte
din căile extraordinare de atac. În actualul cod, contestaţia în anulare a preluat principiile de bază
ale fostei contestaţii contra hotărârii, pe care le-a lărgit şi le-a sistematizat de aşa manieră încât a
creat o cale de atac extraordinară independentă.
Contestaţia în anulare nu trebuie confundată cu contestaţia la executare: prima este
îndreptată contra hotărârii definitive, pe când cea de-a doua priveşte executarea hotărârii; prima
este cale de atac, cea de-a doua este un mijloc jurisdicţionalizat privind rezolvarea incidentelor
de executare. O contestaţie în care se susţine că executarea este ilegală, fiindcă hotărârea pusă în
executare nu era definitivă, priveşte neregularitatea executării şi este deci o contestaţie la
executare; din contră o contestaţie în care se susţine că hotărârea definitivă, pusă în executare, a
fost dată în condiţii nelegale, care trebuie să atragă anularea hotărârii şi reluarea judecăţii este o
contestaţie în anulare.
Fiind un mijloc jurisdicţional de rezolvare a incidentelor şi situaţiilor cu caracter
contencios ce se ivesc în cursul exercitării penale, contestaţia la executare a fost înlăturată în
întregime din Capitolul al IV-lea al Titlului al II-lea din Partea specială a Codului de procedură
penală, care tratează căile extraordinare de atac, dispoziţiile corespunzătoare fiind mutate în titlul
referitor la exercitarea hotărârilor judecătoreşti (art. 461 şi următoarele C.proc.pen.).
Contestaţia în anulare are o natură juridică mixtă, fiind atât o cale de anulare, cât şi de
retractare.
Caracterul de anulare al acestei căi de atac extraordinare derivă din împrejurarea că prin
exercitarea ei se urmăreşte desfiinţarea hotărârilor definitive contestate, ca o consecinţă a
îndeplinirii unor acte procedurale cu încălcarea legii. Anularea are drept efect repunerea cauzei
în aceeaşi etapă a judecăţii în care aceasta s-a aflat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii.
Contestaţia în anulare are drept temei numai nulitatea actelor de procedură efectuate
(errores in procedento), nu şi greşita soluţionare a fondului cauzei (errores in judicando). Odată
constatată nulitatea actului procesual hotărârea atacata nu mai este verificată cu privire la alte
aspecte de legalitate sau temeinicie, neputându-se ajunge pe această cale procesuală la
reformarea hotărârii. În consecinţă, contestaţia în anulare este o cale de retractare, care pune
instanţa în situaţia de a verifica ea însăşi condiţiile legale în care a dat hotărârea şi de a o infirma
eventual, fără însă a putea extinde controlul asupra temeiniciei sau legalităţii soluţiei pronunţate.

-7-
 În afara esenţei sale de remediu al hotărârii, propriu oricărei căi de atac, contestaţia în
anulare manifestă în anumite cazuri şi elementele unei excepţii procesuale. De pildă, în primele
două cazuri de contestaţie [art. 386 lit. a) şi b)] se urmăreşte ca şi în cazul unei excepţii
repunerea părţii lipsă la judecarea recursului în dreptul de a se rejudeca pricina în faţa aceleiaşi
instanţe, în prezenţa contestatorului.
În Codul de procedură penală român contestaţia în anulare este reglementată în art. 386-
392.
Fiind o cale de atac extraordinară, contestaţia în anulare se poate îndrepta numai
împotriva unei hotărâri definitive, dar nu toate hotărârile penale definitive sunt susceptibile de
contestaţie în anulare. În art. 386 C.proc.pen. sunt precizate hotărârile penale definitive ce pot fi
atacate cu contestaţie în anulare, în raport de cazurile care sunt invocate. Astfel pentru cazurile
prevăzute la art. 386 lit. a), b), c) şi e) poate fi atacată cu contestaţie în anulare numai hotărârea
penală pronunţată de instanţa de recurs care este o decizie. Cum judecata în recurs poate să
includă două decizii penale, una prin care se soluţionează recursul şi alta prin care se
soluţionează cauza la rejudecare după casare, sunt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în
anulare atât decizia penală prin care a fost respins recursul sau a fost admis recursul numai în
parte, menţionându-se unele dispoziţii ale hotărârii atacate, precum şi decizia prin care, după
casare, s-a rejudecat cauza de către instanţa de recurs şi s-a pronunţat o nouă decizie asupra
fondului.
Pentru cazul contestaţiei în anulare prevăzut în art. 386 lit. d) se poate exercita contestaţia
în anulare împotriva ultimei hotărâri penale rămase definitive, care poate fi, potrivit art. 416-417,
o sentinţă a primei instanţe, o decizie a instanţei de apel sau o decizie a instanţei de recurs.
Calea de atac a contestaţiei în anulare, provocând o continuare a activităţii procesuale într-un
stadiu exterior desfăşurării ordinare a procesului penal, în mod firesc, implică intervenţia unui
act procesual dinamizator care să aibă ca efect sesizarea instanţei competente să soluţioneze
contestaţia în anulare.
În legătură cu cererea de contestaţie este de observat că în reglementarea contestaţiei în
anulare nu este prevăzută, ca în materie de recurs (art. 366 alin.1 C.proc.pen.) sau de revizuire
(art. 397 alin. 2), obligaţia de a se face cererea în scris. În lipsa unei astfel de prevederi, nu vom
putea conchide totuşi că s-ar putea declara verbal contestaţie în anulare.
Chiar dacă s-ar admite că ar fi posibilă sesizarea verbală, aceasta nu ar putea permite
examinarea cererii în vederea admiterii în principiu, care, potrivit prevederilor art. 391 alin. 1
C.proc.pen., se face fără citarea părţilor. De asemenea, declararea verbală a contestaţiei ar face
greu de realizat cerinţa art. 387 alin. 2 C.proc.pen., care obligă pe contestator, ca în cererea de

-8-
contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a-c, să arate toate cazurile de
contestaţie pe care le poate invoca şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.
Contestaţia în anulare se exercită printr-o cerere scrisă formulată de către partea
interesată sau, în cazurile prevăzute de lege, printr-o adresă a parchetului corespunzător. În
cerere trebuie să fie arătate, în primele trei cazuri, toate motivele pentru care este atacată decizia
instanţei de recurs; astfel în cazul neîndeplinirii procedurii de citare trebuie arătate toate
dispoziţiile legale care au fost încălcate; pentru cazul neaplicării unei cauze de înlăturare a
răspunderii penale trebuie arătate toate cauzele dovedite şi care nu au fost luate în considerare.
Această cerinţă împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii
de procedură neindicate anterior. Aşadar, nu este îngăduit a se face contestaţii în anulare
succesive contra aceleiaşi hotărâri definitive, invocându-se alte cazuri sau alte motive, fiindcă
este exclusa necunoaşterea de către contestator, în momentul când introduce contestaţia, a
existenţei acestor cazuri şi motive, aşa că le poate invoca deodată şi deoarece contestaţiile
succesive ar releva intenţia de a tergiversa şi ar provoca o dăunătoare prelungire a procesului
penal.
Cererea trebuie motivată şi în fapt, în sensul indicării împrejurării care a împiedicat
partea să fie prezentă la judecarea în recurs, alăturându-se totodată şi înscrisurile ce o confirmă
sau invocându-se probele care o pot susţine; pentru cazul de contestaţie în anulare prevăzut de
art. 386 lit. c) trebuie arătată cauza de înlăturare a răspunderii penale care a operat în cauză şi
probele din dosar care stabilesc existenţa ei şi care nu au fost avute în vedere de către instanţa de
recurs. Cererea va fi considerată contestaţie în anulare dacă se întemeiază pe vreunul din cazurile
prevăzute în art. 386 lit. a)-e), chiar atunci când contestatorul i-ar da o altă denumire (recurs,
apel, revizuire).
Contestaţia în anulare poate fi formulată de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele
prevăzute la art. 386 lit. c) şi d) şi de către procuror.
Sunt avute în vedere atât partea care a declarat recurs şi a căpătat calitatea de recurent, cât
şi partea cu privire la care s-a declarat recursul, având calitatea de intimat. Dacă a fost recurent,
poate declara contestaţie în anulare şi martorul, interpretul apărătorul, precum şi persoana
vătămată în interesele sale legitime de hotărârea atacată. Când o parte nu a declarat recurs şi
recursul respectiv nu se referă la această parte, nefiind nici recurent nici intimat, nu este
îndreptăţită a uza de contestaţia în anulare.
Dintre cele cinci motive de contestaţie, procurorul nu poate folosi decât cazurile
prevăzute la lit. c) şi d) ale art. 386 C.proc.pen.. Pentru celelalte ipoteze, procurorul nu poate
declara contestaţie în anulare nici personal şi nici pentru partea judecată în lipsă, cu procedura de
citare nelegal îndeplinită sau aflată în imposibilitate de prezentare.

-9-
 Procurorul nu poate folosi primele două cazuri de contestaţie nici în favoarea părţilor.
Dacă procurorul observă că inculpatul nu a fost legal citat la recurs, nu poate introduce cerere de
contestaţie în anulare invocând primul caz în folosul părţii ale cărei drepturi au fost nesocotite
pentru că motivele înscrise în art. 386 lit. a) şi b) pot fi învederate numai de cei interesaţi.
Referirea expresă a textului la “părţi” şi la “procuror” exclude folosirea acestei căi de
atac extraordinare de către alte persoane. În materie de apel şi recurs, se prevede dreptul de a se
exercita şi de către martor, expert, interpret şi apărător cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite
acestora, precum şi de către orice persoană ale cărei interese legitime au fost, vătămate printr-o
măsură sau printr-un act al instanţei.
Părţile în proces, respectiv inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente, pot utiliza contestaţia în anulare, în oricare din ipotezele prevăzute de art. 386
C.proc.pen. Există, totuşi, o rezervă, dedusă din formularea cazurilor de contestaţie prevăzute în
art. 386 lit. a) şi b) C.proc.pen. şi potrivit cărora contestatorul trebuie să fie "partea", cum se
precizează în text, care a fost lipsă la judecată şi faţă de care a fost nelegal îndeplinită procedura
sau care a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa.
Cu titlu de exemplu, poate fi prezentată situaţia în care, inculpatul prezent la judecata în
recurs, n-ar putea face contestaţie în anulare pe motiv că faţă de partea civilă lipsă la judecata în
recurs, procedura nu a fost îndeplinită în mod legal.
Trebuie amintit însă că, deşi numai partea cu privire la care se verifică vreuna dintre
cauzele pentru care legea îngăduie a se face contestaţie în anulare poate exercita această cale de
atac, este posibil ca şi alte persoane, în baza legii, să poată declara contestaţie în anulare. Aceste
persoane acţionează însă în numele şi pentru partea din proces pe care o reprezintă, astfel că nu
ei sunt contestatori, ci partea pentru care folosesc calea de atac.
Apărătorii părţilor, în baza delegaţiei primite, pot declara şi susţine în instanţă contestaţia
în anulare. Art. 172 alin. ultim C.proc.pen. prevede că în cursul judecăţii, apărătorul are dreptul
să asiste pe inculpat şi să exercite drepturile procesuale ale acestuia, o dispoziţie asemănătoare
fiind cuprinsă şi în art. 173 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. pentru celelalte părţi din proces.
În cazul în care partea din proces, care este îndreptăţită a face contestaţie în anulare, are
un mandatar, acesta poate numai declara contestaţia în anulare în baza mandatului primit, pentru
partea care l-a împuternicit în acest scop.
Susţinerea contestaţiei declarate, în faţa instanţei, nu va putea fi făcută decât de un avocat, pe
baza delegaţiei legale.
În reglementarea Codului anterior, nu era prevăzut un termen înăuntrul căruia să poată fi
folosită contestaţia în anulare. În raport de această împrejurare se ajunsese la concluzia că
contestaţia putea fi introdusă oricând, înainte, în timpul sau chiar după executarea hotărârii.

- 10 -
Necesitatea prevederii unui termen de exercitare a contestaţiei, a fost subliniată în literatura
noastră juridică şi noul Cod a adus o reglementare corespunzătoare în această privinţă, asigurând
în acest mod atât posibilitatea restabilirii legalităţii, atunci când aceasta a fost încălcată, cât şi
stabilitatea fermă a hotărârilor penale definitive.
Deciziile susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare fiind definitive, pentru a nu
împiedica punerea lor imediat în executare, legea a prevăzut termene de exercitare relativ scurte,
spre deosebire de cele fixate pentru revizuire. Termenele se diferenţiază după cazul de
contestaţie în anulare invocat şi după titularul său.
Potrivit art. 388 C.proc.pen., contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit.
a)-c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu
în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data
pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere. Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d)
poate fi introdusă oricând.
În practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că cererea de contestaţie în
anulare formulată pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a)-c) C. proc. pen. împotriva deciziei
pronunţate de instanţa de recurs cu privire la soluţiile procurorului de netrimitere în judecată este
inadmisibilă, dacă nu a fost introdusă în termenul de 30 de zile de la data pronunţării acesteia,
prevăzut în art. 388 alin. (1) C. proc. pen., deoarece o astfel de decizie nu conţine dispoziţii care
să fie puse în executare.
Prin persoane împotriva cărora se face executarea trebuie să înţelegem, în primul rând,
inculpatul, împotriva căruia se pune în executare pedeapsa, dar şi reparaţiile civile şi cheltuielile
judiciare; de asemenea partea responsabilă civilmente, faţă de care se execută reparaţiile civile şi
cheltuielile judiciare; nu este exclusă nici partea civilă dacă, fiind lipsă la judecată, a fost
obligată la cheltuieli judiciare. Această dispoziţie se explică prin caracterul ei de atenţionare a
acestor persoane că a rămas definitivă decizia instanţei de recurs şi, ca urmare, este executorie,
dar se poate acţiona pe calea contestaţiei în anulare; în consecinţă, termenul de contestaţie în
anulare de 10 zile nu începe să curgă de la data când s-au întocmit actele de executare – ceea ce
ar fi „punerea în executare” -, ci de la data când a început definitiv executarea.
În cazul unei hotărâri definitive care prevede pedeapsa închisorii, punerea în executare se
face prin emiterea mandatului de executare (art. 420 C.proc.pen.), în vreme ce executarea
închisorii începe prin arestarea condamnatului, pe baza mandatului de executare (art. 422 alin.1
C.proc.pen.). Între aceste două momente – emiterea mandatului de executare si arestarea
condamnatului – putând trece, în funcţie de împrejurări, un număr mai mare sau mai mic de zile,
socotirea termenului de la punerea în executare a pedepsei în loc de la executare, ar duce la

- 11 -
scurtarea acestui termen în mod nejustificat şi ar goli de conţinut chiar raţiunea care a
fundamentat prevederea unui astfel de termen.
Cu toate că în lege nu se fac precizări cu privire la procuror, se consideră că pentru acesta
termenul este de 30 de zile de la data pronunţării, fiind inclus în categoria părţilor împotriva
cărora nu se face executarea.
Dacă nu sunt respectate termenele pentru introducerea contestaţiei în anulare, instanţa va
respinge cererea formulată ca fiind inadmisibilă în principiu.
În cazul prevăzut în art. 386 lit. d) contestaţia în anulare poate fi introdusă oricând, fiind
justificată desfiinţarea la orice dată a ultimei hotărâri rămase definitive, legea neputând admite
existenţa a două hotărâri penale definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană.
Codul de procedură penală stabileşte în art. 389 instanţa la care se poate introduce
contestaţia în anulare şi căreia îi revine competenţa de a o soluţiona. În codul anterior,
reglementarea instanţei competente să se pronunţe cu privire la contestaţia în anulare, avea însă
o formulare generală şi, în mod inerent, mai puţin precisă. Astfel, art. 434 alin. (5), prevedea că
instanţa competentă este instanţa a cărei hotărâre se atacă. Această formulare lăsa posibilităţi de
apreciere cu privire la instanţa competentă, în cazul contestaţiilor prin care se invoca autoritatea
de lucru judecat, deci existenţa unei hotărâri anterioare definitive privind aceeaşi faptă şi aceeaşi
persoană.
Compunerea completului de judecată nu este menţionată în lege, dar practica judiciară
şi doctrina au stabilit, pornind de la natura juridică a contestaţiei, că retractarea hotărârii atacate
revine unui complet de judecată constituit în acelaşi fel ca cel care a pronunţat hotărârea supusă
anulării.
Modul de compunere a completelor de judecată este stabilit de Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară. Potrivit acestei legi, cauzele penale se judecă în complet de un
singur judecător în primă instanţă, în complet format din 2 judecători în apel şi în complet de 3
judecători în recurs. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată poate fi format
în primă instanţă din 3 judecători şi din 3 sau din 9 judecători în recurs.
Hotărârea penală definitivă este executorie, introducerea contestaţiei în anulare neavând
efect suspensiv ca orice cale de atac extraordinară. Executarea hotărârii poate fi însă suspendată
de către instanţa sesizată cu judecarea contestaţiei în anulare, care poate aprecia, în raport de
cazul invocat şi de mijloacele de probă aduse, că nu se justifică executarea condamnării înainte
de soluţionarea contestaţiei. Asupra acestei chestiuni instanţa nu poate decide decât după luarea
concluziilor procurorului (art. 390 C.proc.pen.). Concluziile procurorului pot fi exprimate oral
(de exemplu dacă problema suspendării se ridică în cadrul judecării cererii de contestaţie), sau
scris (de exemplu, prin actul cu care acesta a sesizat instanţa cu o contestaţie).

- 12 -
 Instanţa care procedează la judecarea contestaţiei în anulare verifică îndeplinirea
următoarelor condiţii: dacă cererea se referă la o hotărâre penală definitivă supusă contestaţiei în
anulare; dacă cererea a fost făcută în termenul prevăzut de lege; dacă se întemeiază pe un caz
dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e); dacă sunt dovezile necesare sau sunt invocate
dovezile care confirmă acest caz. Dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, se admite în
principiu contestaţia în anulare fără a se intra în examinarea temeiniciei ei deoarece părţile nu au
fost citate.
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege privind contestaţia în anulare instanţa
respinge în principiu contestaţia, împiedicând judecarea ei în fond. Respingerea în principiu se
dispune prin decizie, fiind un act definitiv al instanţei.
La judecarea contestaţiei în anulare, fiind o cale extraordinară de atac, instanţa
examinează numai îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru cazurile din art. 386 C.proc.pen.,
neexaminând cauza pe fond în ceea ce priveşte existenţa faptei, identitatea făptuitorului,
vinovăţia acestuia sau, dacă este cazul, pedeapsa aplicată.
În sfârşit, contestaţia va fi respinsă ca nefondată ori de câte ori, deşi întemeiată pe unul
sau mai multe motive dintre cele prevăzute de lege, se constată că, în fapt, situaţia afirmată nu
este reală. Astfel, deşi se invocă, de exemplu, imposibilitatea de prezentare la termenul de
judecată, din dovezile înfăţişate nu rezultă o situaţie de fapt care să fi pus pe contestator în
neputinţa de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa.
Prin respingerea contestaţiei în anulare, hotărârea atacată îşi menţine puterea executorie şi îşi
produce în continuare efectele ca orice hotărâre penală definitivă; dacă anterior a fost suspendată
executarea hotărârii, aceasta încetează de drept şi se dispune, după caz, începerea sau continuarea
executării.

Capitolul II
2.1. Revizuirea procesului penal în Republica Moldova.
Hotărârile judecătoreşti irevocabile pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura
penală, cât şi cu privire la latura civilă. Revizuirea poate fi cerută în cazuri în care s-a constatat,
prin sentinţă penală irevocabilă, comiterea unei infracţiuni în timpul urmăririi penale sau în
legătură cu judecarea cauzei or, s-au stabilit alte circumstanţe de care instanţa nu a avut
cunoştinţă la emiterea hotărârii şi care, independent sau împreună cu circumstanţele stabilite
anterior, dovedesc că cel condamnat este nevinovat ori a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă
sau mai gravă decât cea pentru care a fost condamnat sau dovedesc că cel achitat sau persoana cu
privire la care s-a dispus încetarea procesului penal este vinovat/vinovată, deasemenea dacă două

- 13 -
sau mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia, și în final, dacă Curtea
Constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevederea legii aplicată în cauza respectivă.
Termenele de revizuire a procesului penal în cazul în care revizuirea unei hotărâri de
achitare, de încetare a procesului penal, precum şi revizuirea unei hotărâri de condamnare pentru
motivul că pedeapsa este prea uşoară sau pentru că celui condamnat trebuie săi fie aplicată legea
privitoare la o infracţiune mai gravă, se pot face numai înăuntrul termenelor de prescripţie a
incriminării, stabilite în art.60 din Codul penal, şi cel mai târziu până la un an de la descoperirea
circumstanţelor care servesc temei de revizuire. Revizuirea în favoarea condamnatului a unei
hotărâri de condamnare, nu este limitată de nici un termen. În acest caz decesul condamnatului
nu împiedică revizuirea procesului penal, dacă este vorba de reabilitarea condamnatului.
Revizuirea proesului penal se inițiează în cazul când s-a constatat că două sau mai multe
hotărâri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia sau Curtea Constituţională a recunoscut drept
neconstituţională prevederea legii aplicată în cauza respectivă, procedura de revizuire se
deschide în baza cererii adresate instanţei de judecată care a judecat cauza în primă instanţă, or în
celelalte cazuri procedura de revizuire se deschide în baza cererii adresate procurorului de
nivelul instanţei care a judecat cauza în fond.
Nu poate fi cerută revizuirea în următoarele cazuri: s-a constatat prin sentinţă irevocabilă
comiterea unei infracţiuni în timpul urmăririi penale sau în legătură cu judecarea cauzei; S-au
stabilit alte circumstanţe de care instanţa nu a avut cunoştinţă la emiterea hotărîrii şi care
independent sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc că cel condamnat este
nevinovat, ori a săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît cea la care a fost
condamnat sau dovedesc că cel achitat sau persoana cu privire la care s-a dispus încetarea
procesului penal este vinovată; Curtea constituţională a recunoscut drept neconstituţională
prevedea legii aplicabilă în cauza dată.
Cererea de revizuire poate fi declarată de oricare parte din proces, în limitele calităţii
sale procesuale. Procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii sau soţul şi rudele
apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia ori de către organele de conducere
sau conducătorii persoanelor juridice care au cunoştinţă despre vreo faptă sau circumstanţele ce
ar motiva revizuirea sunt obligate să sesizeze procurorul sau, după caz, instanţa de judecată.
Dacă constată vreunul din temeiurile prevăzute de lege, procurorul, în limitele
competenţei sale, dă o ordonanţă de deschidere a procedurii de revizuire şi efectuează cercetarea
circumstanţelor, sau dă o însărcinare în acest scop ofiţerului de urmărire penală. În cursul
cercetării circumstanţelor noi descoperite se pot efectua, cu respectarea dispoziţiilor CPP,
audieri, cercetări la faţa locului, expertize, ridicări de obiecte sau documente şi alte acţiuni de
urmărire penală care vor fi necesare. Dacă lipsesc temeiurile prevăzute la art.458 CPP,

- 14 -
procurorul emite o ordonanţă de refuz în deschiderea procedurii de revizuire, ordonanţă care este
susceptibilă de a fi atacată în modul prevăzut la art.313 CPP. În tot timpul efectuării cercetării
circumstanţelor noi descoperite, Procurorul General este în drept de a înainta demers de
suspendare a executării hotărârii în limitele cererii de revizuire. După terminarea cercetării
circumstanţelor noi, procurorul înaintează toate materialele, împreună cu concluziile sale,
instanţei care a judecat cauza în fond, iar dacă temeiul cererii de revizuire constă în existenţa
unor hotărâri judecătoreşti ce nu se pot concilia, materialele se înaintează la instanţa competentă
conform dispoziţiilor art.42 CPP.
Instanța de judecată, după primirea materialelor trimise de procuror, preşedintele
instanţei le repartizează, conform prevederilor art.344 CPP, pentru examinare. Judecătorul care a
primit materialele fixează termen pentru examinarea cererii de revizuire în vederea admiterii
revizuirii, cu citarea părţilor interesate. Când persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut
revizuirea se 41 află în stare de arest, chiar într-o altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată
dispune aducerea ei la judecată şi solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului
Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat care acordă
asistenţă juridică garantată de stat, dacă aceasta nu are apărător. La termenul fixat, instanţa,
ascultând părţile prezente, examinează chestiunea dacă cererea de revizuire a fost făcută în
condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele administrate în cursul cercetării efectuate rezultă
date suficiente pentru admiterea revizuirii. Instanţa poate verifica oricare din probele pe care se
întemeiază cererea sau poate, când este necesar, să administreze probe noi la cererea părţilor.
Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea cererii de revizuire sau, prin
sentinţă, respingerea acesteia. În cazul admiterii cererii de revizuire din cauza că există câteva
hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se conexează
pentru rejudecare. O dată cu admiterea cererii de revizuire, precum şi în tot cursul judecării din
nou a cauzei, instanţa poate menţine suspendarea executării, ori poate suspenda motivat, în tot
sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii.
Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii se face conform regulilor de procedură
privind judecarea în primă instanţă. Instanţa, dacă găseşte necesar, la cererea părţilor,
examinează din nou probele care au fost administrate în cursul judecăţilor precedente sau cu
ocazia admiterii cererii de revizuire.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează hotărârea în
măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă
hotărâre potrivit dispoziţiilor art.382-398 şi 410 CPP, care se aplică în mod corespunzător, iar în
cazul când consideră cererea de revizuire neîntemeiată, o respinge. Totodată instanţa dispune,
dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, precum şi a cheltuielilor

- 15 -
judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era obligat să le suporte, şi
calcularea, ca vechime neîntreruptă în muncă, a duratei pedepsei privative de libertate executate.
Hotărârile instanţei de revizuire, date în conformitate cu art.462 alin.4 CPP şi art.464
CPP, pot fi supuse apelului şi recursului potrivit prevederilor art.400 şi 420 CPP.

2.1. Revizuirea procesului penal în România.

Revizuirea este calea extraordinară de atac prin folosirea căreia sunt înlăturate erorile
judiciare ce ar putea fi cuprinse în hotărârile penale definitive.
Astfel, în timp ce contestaţia în anulare poate fi îndreptată împotriva hotărârilor definitive
ce conţin vicii de procedură, revizuirea este acea cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată
împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori de fapt. Cu alte cuvinte, prin
intermediul revizuirii se urmăreşte îndreptarea unor erori judiciare legate de fondul cauzei, de
corecta soluţionare a acestuia (errores in judicando); de aceea, prin revizuire pot fi atacate numai
hotărâri judecătoreşti definitive prin care se rezolvă fondul cauzei şi care conţin erori descoperite
ulterior momentului la care respectivele hotărâri au rămas definitive.
Finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a
instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui
material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea
erorii judiciare şi înlăturarea ei. Finalitatea proprie a revizuirii pune în lumină importanţa social-
umană a acestor căi de atac extraordinare, fiindcă din punct de vedere social nimic nu e mai grav
pentru securitatea şi liniştea colectivă decât neîncrederea în legi şi în justiţie, decurgând din
tolerarea erorilor judiciare, iar din punctul de vedere uman nimic nu e mai greu de suportat, chiar
de omul cel mai încercat de vitregiile sorţii, ca o condamnare pe nedrept sau nedreaptă.
Revizuirea are efect devolutiv, acesta constând, în legislaţia noastră procesual penală, în
transmiterea unei cauze spre o noua judecată unei instanţe egale în grad sau unei instanţe ierarhic
superioare.
Revizuirea fiind o cale de atac extraordinară care provoacă o amplificare în desfăşurarea
procesului penal dincolo de limita sa obişnuită şi care pune în discuţie autoritatea unei hotărâri
penale definitive, în mod firesc şi logic, folosirea acestei căi de atac a trebuit să fie limitată la
anumite cazuri în care presupunerea că s-a comis o eroare judiciară prezintă serioase aparenţe de
temeinicie.
Cazurile cu îndeplinirea cărora se poate introduce o cerere de revizuire a unei hotărâri
penale definitive sunt limitativ prevăzute de lege dintr-o dublă raţiune. Astfel, în primul rând,
reglementarea este favorabilă, în limitele cazurilor de la art. 394 C.proc.pen,
principiuluistabilităţii hotărârilor definitive, iar în al doilea rând, se limitează circumstanţele în

- 16 -
care s-ar putea introduce cereri de revizuire, erorile de fapt minore neputând fi luate în
considerare ca motive de revizuire.
Potrivit art. 394 C.proc.pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea
cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în
cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de
cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri definitive nu se pot concilia.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată de către anumite persoane
expres prevăzute de lege. Sub acest aspect revizuirea se deosebeşte atât de apel şi de recurs, cât
şi de contestaţia în anulare şi de recurs în interesul legii.
Potrivit art. 396 C.proc.pen., pot cere revizuirea:
a) oricare parte din proces în limitele calităţii sale procesuale;
b) soţul si rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;
c) procurorul, din oficiu, sau la sesizarea unor organe competente.
Legea (art. 396 alin. final C.proc.pen.) prevede obligaţia pe care o au organele de
conducere ale unităţilor la care se referă art. 147 C.pen., care au cunoştinţă despre vreo faptă sau
împrejurare care ar motiva revizuirea, de a-l sesiza pe procuror.
Procurorul, ca organ de stat care are sarcina exercitării căilor de atac împotriva
hotărârilor nelegale şi netemeinice, nu este ţinut în limitele procesuale şi poate să iniţieze
procedura revizuirii, din oficiu, atât în latura penală, cât şi în latura civilă.
Pentru ca procurorul să cunoască împrejurările care pot motiva o revizuire, în art. 396
alin. ultim C.proc.pen. se prevede că organele de control ale unităţilor la care se referă art. 145
C.pen., care au vreo cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea, sunt
obligate să sesizeze procurorul. Asemenea informaţii pot proveni de bunăvoie de la orice
persoană fizică sau persoană juridică, iar în cazul prevăzut de art. 265 C.pen, este obligatorie,
sub sancţiunea penală, aducerea la cunoştinţa organelor judiciare împrejurări care, dacă ar fi
cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei celui condamnat pe nedrept.
Potrivit art. 397 alin. (1) C.proc.pen., cererea de revizuire se adresează procurorului de la
Parchetul de pe lângă judecătoria, tribunalul, tribunalul specializat, curtea de apel sau Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie care a judecat cauza în primă instanţă.

- 17 -
 Instanţa, sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi trimite cauza
procurorului competent potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., prin sentinţă, care poate fi atacată
cu recurs.
Cererea de revizuire urmează a se introduce într-un termen fixat în mod diferenţiat de art.
398 C.proc.pen. În fixarea acestui termen nu are importanţă cine introduce cererea de revizuire,
ci împrejurarea dacă aceasta este sau nu în favoarea condamnatului [art. 398 alin. (2)].
Cererea de revizuire introdusă în favoarea condamnatului se poate face oricând. Pentru a
marca suplimentar neîngrădirea în timp a cererii de revizuire, legea a adăugat că ea se poate
introduce de către condamnat chiar după executarea pedepsei sau de către rude sau soţ după
moartea condamnatului.
Când cererea este formulată în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care
s-a încetat procesul penal, termenul este de un an, care curge diferit, astfel:
a) de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face
cererea, în cazul în care cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. a)
C.proc.pen. sau pe cele prevăzute de art. 394 lit. b), c) sau d) C.proc.pen., dacă aceste din urmă
situaţii nu sunt constatate prin hotărâre definitivă (de pildă, în cazul în care mărturia mincinoasă
este dovedită prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a
urmăririi penale, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei, constatându-se caracterul
mincinos al mărturiei).
b) de la data când hotărârea judecătorească a fost cunoscută de persoana care face cererea
sau de procurorul care s-a sesizat din oficiu, în cazul în care cererea de revizuire este întemeiată
pe dispoziţiile art. 394 lit. b), c) sau d).
Revizuirea, ca orice cale de atac, duce la reluarea şi continuarea procesului penal, or
dispoziţiile art. 10 C.proc.pen. nu îngăduie continuarea procesului penal când a intervenit
vreunul din cazurile enumerate în acest articol.
Dispoziţia din alin. (4) al art. 398 C.proc.pen. nu este aplicabilă atunci când prin cererea
de revizuire se invocă temeiuri care duc la o altă încadrare a faptei pentru care s-a pronunţat
hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal.
Potrivit art. 401 C.proc.pen. instanţa competentă să judece cererea de revizuire este
instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Sub acest aspect, nu are nicio relevanţă, în
privinţa stabilirii instanţei competente, dacă hotărârea a rămas definitivă în faţa primei instanţe
sau la instanţa de recurs.
Compunerea completului de judecată în cazul soluţionării cererii de revizuire se face,
potrivit art. 405 alin. (1) şi 406 alin. (1), în acelaşi mod ca şi la judecarea cauzei în primă
instanţă. Judecătorii care au compus completul la judecarea cauzei în primă instanţă nu devin

- 18 -
incompatibili de a judeca cererea de revizuire. Participarea la judecarea revizuirii a unui
judecător care a făcut parte din completul anterior nu constituie un motiv de incompatibilitate,
prezumţia lipsei imparţialităţii fiind înlăturată, de vreme ce pronunţarea se face asupra unor
împrejurări necunoscute mai înainte.

2.3. Revizuirea cauzei în urma pronunțării hotărîrii de către CEDO în R. Moldova.

În urma pronunțării hotărîrii de către CEDO sunt pasibile de a fi supuse hotărârile
irevocabile pronunţate în cauzele în care CtEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau a
libertăţilor fundamentale ale omului ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a
soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi.
În urma pronunțării hotărîrii CtEDO pentru admisibilitatea revizuirii este neceasr de a
îndeplini următoarele condiții:
 constatarea de către CtEDO a încălcării drepturilor sau a libertăţilor fundamentale ale
omului. Încălcarea trebuie să fie menţionată în dispozitivul hotărârii CtEDO. Violarea
dreptului poate fi constată cu referinţă la orice articol al CEDO ori a protocoalelor
adiţionale la aceasta.
 caracterul continuu al producerii consecinţelor. Consecinţele violării drepturilor poate să
continue să se producă indiferent dacă a fost stabilit sau nu faptul cauzării prejudiciului
şi chiar dacă a fost stabilit un cuantum al despăgubirilor.
 imposibilitatea remedierii consecinţelor în alt mod decât prin revizuirea hotărârilor
pronunţate.
Este în drept să solicite revizuirea cauzei în urma pronunţării hotărârii de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, persoana, care este constatată în baza hotărârii CtEDO ca
victimă a violării, cel puțin a unui drept prevăzut de CEDO; rudele condamnatului, chiar după
moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului; procurorul.
Cererea de revizuire se face în termen de un an de la data publicării hotărârii Curţii
Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Cererea de revizuire se judecă de un complet format din 5 judecători de la Curtea
Supremă de Justiţie. După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului
sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. Participarea procurorului la
examinarea cauzei este obligatorie. La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Părţii
aflate în detenţie i se asigură prezenţa la judecată. Dacă părţile sunt prezente la judecarea cererii
de revizuire, instanţa ascultă şi opiniile acestora. Instanţa examinează cererea în baza actelor
cauzei penale şi se pronunţă prin decizie.
Instanţa sesizată cu cerere de revizuire:

- 19 -
  respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă sau neîntemeiată;
 admite cererea care este întemeiată;
 desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi rejudecă cauza
potrivit dispoziţiilor art. 434–436 CPP, care se aplică în mod corespunzător;
 dispune, în cazul în care este necesară administrarea de probe, rejudecarea în ordine de
revizuire la instanţa de judecată în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.
2.4. Procedura revizuirii în cazul constatării de către CEDO a încălcării unui drept
prevăzut în Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în
România.
Prin O.U.G. nr. 207/2000 s-a introdus un caz de reexaminare a hotărârilor definitive prin
care s-a încălcat un drept prevăzut de Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în temeiul unui recurs în anulare; după desfiinţarea, prin Legea nr. 576/2004, a
recursului în anulare, acest caz de reexaminare a unei hotărâri penale definitive a fost trecut ca
un caz de revizuire, prevăzut în art. 4081 C.proc.pen. Necesitatea unui asemenea caz de revizuire
decurge din obligaţia statului român, prevăzută în Convenţia europeană la care România a aderat,
de a da eficienţă hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) în
cauzele în care statul român a fost parte, prin rejudecarea acestor cauze.
Sunt supuse revizuirii următoarele hotărâri:
-hotărârile judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţele române, indiferent dacă
soluţionează sau nu fondul cauzei, întrucât scopul revizuirii în acest caz nu este înlăturarea
gravelor erori de fapt, ci a violării drepturilor garantate de Convenţia europeană.
-numai hotărârile prin care instanţa, examinând fondul cauzei, a dispus condamnarea unei
persoane pot fi apte să continue să producă efecte grave ca urmare a încălcării exigenţelor
convenţionale, nu şi cele prin care instanţa a dispus achitarea sau încetarea procesului penal.
hotărârile prin care nu se soluţionează fondul cauzei pot produce efecte grave chiar dacă instanţa
a dispus o soluţie de admitere sau de respingere a sesizării.
Potrivit art. 4081 alin. (1) C.proc.pen. pentru promovarea revizuirii este necesar să
existe o hotărâre de condamnare definitivă a statului român pentru încălcarea Convenţiei şi a
Protocoalelor adiţionale. Nu se poate cere revizuirea invocându-se hotărâri pronunţate de
C.E.D.O. împotriva altor state în cauze similare, chiar dacă cererea părţii vătămate împotriva
statului român a fost declarată admisibilă, dar nu a fost judecată definitiv.
Art. 322 pct. 9 C.proc.civ. prevede şi o condiţie suplimentară, respectiv existenţa unei
violări continue, când consecinţele grave ale încălcării Convenţiei continuă să se producă după
pronunţarea Curţii, neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.
Pot solicita revizuirea: persoana al cărui drept a fost încălcat, soţul şi rudele apropiate ale
condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, precum şi procurorul.

- 20 -
 Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 4081 C.proc.pen. se introduce, în
termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii C.E.D.O., la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, care judecă în complet de 9 judecători.
În urma judecării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate pronunţa una dintre
următoarele soluţii:
a)respinge cererea ca inadmisibilă când aceasta nu vizează o hotărâre definitivă
pronunţată de instanţele române sau nu există o hotărâre definitivă de condamnare a statului
român de către C.E.D.O.;
b)respinge cererea ca tardivă, când aceasta a fost formulată cu depăşirea termenului de un
an calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii C.E.D.O.;
c)respinge cererea ca nefondată când constată că nu este satisfăcută în cauză cerinţa
producerii unor consecinţe grave şi ulterior pronunţării hotărârii de condamnare de către
C.E.D.O.;
d)admite cererea, desfiinţează în parte hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi,
rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor privitoare la judecarea cauzelor în recurs, înlătură
consecinţele încălcării dreptului;
admite cererea, desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune
rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.

Capitolul III
3.1. Recursul în interesul legii în R. Moldova
Recursul în interesul legii are ca scop interpretarea şi aplicarea unitară a legii penale şi de
procedură penală pe întreg teritoriul ţării.
Sunt în drept a declara recurs în interesul legii: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie;
Preşedintele Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie; Procurorul General; Preşedintele
Uniunii Avocaţilor.
Cerințele față de conținutul cererii de recurs în interesul legii trebuie să cuprindă
următoarele: soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora; jurisprudenţa
relevantă a Curţii Constituţionale; jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor
Omului; opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu; soluţia ce se propune a fi
pronunţată în recursul în interesul legii. Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită,
sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti irevocabile din
care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod
diferit de instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

- 21 -
 Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de
drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile, care sunt anexate la cerere.
Recursul în interesul legii se judecă de Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie.
Acțiunile preparatorii ale instanței sesizate cu recurs în interesul legii pentru judecarea
cauzei sub toate aspectele, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie poate completa completul de
judecată cu trei judecători din alt colegiu al Curţii Supreme de Justiţie. La primirea cererii,
preşedintele Curţii Supreme de Justiţie desemnează în mod aleatoriu, trei judecători din Colegiul
penal al Curţii Supreme de Justiţie pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii.
În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului de judecată poate solicita opinia scrisă
a unor specialişti recunoscuţi în domeniu asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit.
Raportul cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea pe care acestea se
fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor
Omului, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi opinia specialiştilor
consultaţi. Totodată, judecătorii raportori întocmesc şi motivează proiectul soluţiei ce se propune
a fi dată recursului în interesul legii. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie fixează termenul de
judecare a recursului în interesul legii. Şedinţa Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie se
convoacă de preşedintele instanţei cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia. La
convocare fiecare judecător primeşte o copie de pe raportul cu soluţia propusă.
Procedura de judecare a recursului în interesul legii este următoare: La şedinţă participă
toţi judecătorii în funcţie care fac parte din Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, cu
excepţia celor care din motive 46 obiective nu pot participa. Şedinţa are loc în prezenţa a cel
puţin 2/3 din numărul judecătorilor în funcţie. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie prezidează
şedinţa Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie la judecarea recursului în interesul legii.
Recursul în interesul legii se susţine în faţa Plenului Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie de către Procurorul General, preşedintele Uniunii Avocaţilor sau de către judecătorul
desemnat de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie. Recursul în interesul legii se judecă în cel
mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor
prezenţi. Abţinerea de la vot este interzisă.
Decizia pronunţată de instanța care a examinat recursul în interesul legii este obligatorie
din ziua pronunţării şi nu are efect asupra cauzelor deja soluţionate printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, adică este supusă principiului neretroactivității.

3.2. Recursul în interesul legii în România.

- 22 -
 Recursul în interesul legii cu privire la stabilirea dacă examinarea admisibilităţii în
principiu a contestaţiei în anulare , fără citarea părţilor, încalcă dreptul acestora la un proces
echitabil, conform articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deliberând asupra recursului în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie au constatat că în activitatea instanţelor judecătoreşti s-au exprimat puncte de vedere
diferite, determinând adoptarea de soluţii contrare, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 391
alin. 1 din Codul de procedură penală referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu, a
contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor.
Astfel, unele instanţe au considerat că faza procesuală în care este examinată
admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât cu citarea părţilor
argumentându-se că obligativitatea citării părţilor şi pentru această etapă premergătoare judecării
contestaţiei în anulare este impusă de reglementările cuprinse în art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce au prioritate de
aplicare faţă de legea naţională, potrivit cărora, în orice fază procesuală fiecare persoană are
dreptul la o judecată echitabilă, în mod public, cu asigurarea posibilităţii de a-şi susţine ea însăşi
apărările şi de a fi asistată de un avocat ales sau desemnat din oficiu.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că în etapa examinării admisibilităţii
în principiu, instituită doar pentru verificarea respectării termenului de introducere a cererii, a
existenţei cazurilor de contestaţie în anulare, precum şi dacă s-au depus ori invocat dovezi în
sprijinul contestaţiei, nu este necesară citarea părţilor, un atare mod de a proceda, prevăzut
expres în art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală, necontravenind principiilor
reglementate în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii deoarece prin
natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a contestaţiei în
anulare sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi
extraordinare de atac, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia, şi
anume cu privire la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute în
lege şi la depunerea de dovezi ori invocarea de probe din dosar în sprijinul contestaţiei.
În consecinţă, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii şi a decis că
examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, nu încalcă
dreptul acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Recursul în interesul legii privind stabilirea remediului procesual al hotărârilor definitive
de condamnare a unor persoane sub o identitate nereală.

- 23 -
 Într-o primă orientare a practicii, eroarea condamnării unei persoane sub o identitate falsă
a fost îndreptată de unele instanţe pe calea revizuirii prevăzute de dispoziţiile art. 394 lit. a) din
Codul de procedură penală, argumentându-se că prezentarea autorului faptei sub o identitate.
falsă şi condamnarea sub această identitate constituie o împrejurare ce nu a fost
cunoscută instanţelor la soluţionarea cauzei.
Într-o a doua orientare a practicii, s-a considerat că eroarea condamnării unei persoane
sub o identitate nereală poate fi remediată prin intermediul contestaţiei la executare reglementate
de dispoziţiile art. 461 lit. b) sau lit. c) teza a II-a din Codul de procedură penală.
S-a argumentat de către instanţe că, dacă în timpul executării pedepsei se constată că persona
vinovată de săvârşirea infracţiunii are o altă identitate decât cea sub care a fost condamnată,
eroarea poate fi remediată pe calea contestaţiei la executare, faptul constatat reprezentând situaţia
în care executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de
condamnare sau o împiedicare la executare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând argumentele aduse în practica instanţelor
judecătoreşti, a decis că hotărârile definitive în care persoana condamnată nu este autorul
infracţiunii, o altă persoană utilizând în mod fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse
cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, iar
hotărârile definitive prin care o persoană care a săvârşit o infracţiune şi uzând în mod fraudulos
de identitatea altei persoane sau a unei persoane inexistente a fost condamnată sub o identitate
nereală sunt supuse cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. d) teza a II-a din
Codul de procedură penală, ce vizează orice alt incident ivit în cursul executării.

Recursul în interesul legii cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire

în cazul în care, la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor normelor de competenţă,
primei instanţe nu i-ar mai reveni competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu
privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în ipoteza în care, în urma
modificării normelor de procedură, instanţa care a judecat cauza în primă instanţă nu mai are
această competenţă. Astfel, unele instanţe au apreciat că este competentă să soluţioneze cererea
de revizuire instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze fondul cauzei în momentul
introducerii cererii. În sprijinul acestei opinii a fost invocat principiul activităţii legii procesual
penale.

- 24 -
 Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că instanţa care a soluţionat fondul cauzei rămâne
competentă să judece şi cererea de revizuire, chiar dacă, la momentul introducerii acesteia,
competenţa de a judeca acea cauză în primă instanţă ar reveni unei alte instanţe.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii, întrucât dispoziţiile
prevăzute în art. 401 C.proc.pen., care stabilesc că este competentă să judece cererea de revizuire
instanţa care a soluţionat cauza în primă instanţă, sunt de strictă interpretare şi de imediată
aplicare. Această interpretare se impune şi în raport de natura juridică a căii de atac a revizuirii,
care este o cale de atac de retractare, aparţinând, din punct de vedere al competenţei, aceleiaşi
instanţe care a judecat fondul cauzei.
Ca urmare, instanţa supremă a decis că, în lipsa unei dispoziţii contrare, instanţa
competentă să soluţioneze cererea de revizuire este determinată de reglementarea în vigoare la
data pronunţării hotărârii atacate pe această cale, iar nu de aceea existentă în momentul
introducerii cererii de revizuire.

- 25 -
 Bibliografie:

 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii

Moldova nr. 122–XV din 14.03.2003, cu modificări şi completări până la 01 martie 2016:
Titlul II Judecata, Capitolul IV CĂILE ORDINARE DE ATAC, Capitolul V CĂILE
EXTRAORDINARE DE ATAC.
 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.22 din 12.12.2005
cu privire la practica judecării cauzelor penale în ordine de apel cu modificările şi
completările ulterioare
 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.9 din 30.10.2009
cu privire la judecarea recursului ordinar în cauza penală.
 D.V. Mihăiescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
 Î.C.C.J., s.u., dec. XXX/ 2006, publicată în M. Of. nr. 725 din 26 octombrie 2007.
 Î.C.C.J., dec. 9/2011, publicată în M. Of. nr. 717 din 12 octombrie 2011.
 I.C.C.J., s.u., dec. 10/2009, publicată în M. Of. nr.691 din 14 octombrie 2009.
 Cod Procedură penală al României, capitolul V Căile extraordinare de atac.

- 26 -