Sunteți pe pagina 1din 18

MODULUL 1.

PIAŢA DE CAPITAL – PREZENTARE


GENERALĂ
Timpul mediu necesar pentru studiu 335 minute

Obiective educaţionale

• înţelegerea conceptelor fundamentale de piaţă de capital şi piată financiară ;


• cunoaşterea funcţiilor şi importanţei pieţei de capital în economia naţională şi mondială;
• cunoaştere evoluţiei pieţei de capital în România.

Cuvinte cheie:

• piaţă bursieră
• piaţă extraburiseră
• segmentare
• funcţii
• finanţare

Cuprinsul Modului:
1.1. Piaţa de capital. Concept, segmentare, funcţii
1.2. Incursiune istorică în procesul apariţiei şi evoluţiei burselor de valori
1.3. Piaţa de capital din România
Întrebări de autoevaluare
Rezumat
Bibliografie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

1.1. Piaţa de capital –concept, segmentare, funcţii


Piaţa de capital reprezintă o componentă dinamică a economiei; orice economie este
condiţionată şi se caracterizează prin existenţa şi funcţionarea pieţei, adică a ansamblului
tranzacţiilor comerciale. În funcţie de obiectul tranzacţiilor, schimburile comerciale s-au
concretizat, s-au structurat în două mari pieţe:
• piaţa mărfurilor, unde se tranzacţionează bunuri şi servicii;
• piaţa valorilor sau piaţa financiară, unde se tranzacţionează valori; deţinătorii de
capital au o multitudine de posibilităţi de efectuare a plasamentelor: plasamente bancare,
titluri de valoare, valută etc.
Piaţa financiară este locul de întâlnire al deţinătorilor de capitaluri disponibile din
economie cu cei care au nevoie de respectivele capitaluri pentru derularea diverselor activităţi.
În funcţie de termenul de scadenţă, piaţa financiară are două componente:
• piaţa monetară şi valutară, a transferurilor pe termen scurt (mai mic de un an)
• piaţa de capital, de asigurări şi cea imobiliară, a transferurilor pe termen mediu şi
lung(mai mare de un an).
Pe piaţa monetară au loc tranzacţii cu active monetare pe termen scurt sau foarte scurt
(de la 24 de ore sau mai puţin până la 360 de zile) prin intermediul cărora are loc plasarea
activelor monetare temporar disponibile de către deţinătorii de fonduri şi distribuirea activelor
financiare sub formă de credite către solicitanţii acestora. Piaţa monetară are ca operatori băncile
comerciale, banca centrală, guvernul, autorităţile locale, societăţile de asigurare, alte instituţii
financiare, întreprinderile, societăţile comerciale, persoanele fizice iar ca instrumente principale
cambiile, certificatele de depozit, biletele de trezorerie, cecurile, bonurile de tezaur, depozitele la
vedere şi la termen.
Piaţa de capital asigură întâlnirea ofertei de capitaluri cu cererea de capitaluri pe
termen mediu şi lung. În cadrul pieţei de capital, administraţiile centrale şi locale, agenţii
economici se pot împrumuta pentru a-şi finanţa activităţile desfăşurate, împrumuturi justificate
dacă avem în vedere că numeroase întreprinderi se confruntă cu dificultăţi generate de funcţiunea
financiară, fără a o aduce măcar în cauză pe cea productivă sau comercială1. Pe de altă parte,
investitorii, atât individuali cât şi instituţionali au la dispoziţie posibilităţi variate de plasare a
capitalurilor disponibile, în funcţie de interesele urmărite. Instrumentele pieţei de capital sunt:
acţiunile, obligaţiunile, produse financiare derivate.
Motivele celor care apelează la piaţa de capital pot fi extrem de variate.
Companiile, în special societăţile pe acţiuni de mari dimensiuni, apelează la piaţa de capital atât
pentru a-şi forma şi majora capitalul social, precum şi pentru a obţine capital sub formă de
împrumuturi pentru diferite perioade de timp. Societăţile care desfăşoară activităţi de interes
public (cele care asigură transporturile în oraşe, iluminatul public, salubritatea etc.) apelează la
piaţa de capital mai ales în scopul obţinerii de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung. Pentru
a-şi putea desfăşura activităţile generale, administraţiile de stat centrale şi locale apelează, de
asemenea, la piaţa de capital în scopul contractării de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi
lung.
Piaţa ipotecară are în vedere transferurile pe termen mediu şi lung de economii în
schimbul valorilor mobiliare (ipotecile) care atestă dreptul de creanţă asupra acestor economii.
Prin intermediul pieţei ipotecare se mobilizează fondurile necesare construcţiilor de locuinţe şi
această piaţă are ca operatori băncile specializate, societăţile comerciale, persoanele fizice.
Băncile specializate emit obligaţiuni ipotecare tranzacţionabile pe pieţele reglementate în scopul
obţinerii de lichidităţi.
Pe piaţa asigurărilor se derulează operaţiuni pe termen mediu şi lung al căror suport
material îl constituie poliţele de asigurare.
Conform concepţiei anglo-saxone acceptată de majoritatea specialiştilor2, care ţine
cont de caracteristicile investiţionale ale pieţei, piaţa financiară se poate clasifica în :
• piaţa monetară (a titlurilor financiare pe termen scurt)
• piaţa de capital (a titlurilor financiare pe termen mediu şi lung)
• piaţa asigurărilor.
Segmentele pieţei financiare amintite anterior au acelaşi conţinut economic: transferul
capitalurilor de la economisitori la antreprenori. În anumite ţări (ca, de exemplu, în Elveţia şi

1
Claude Dufloux, Pieţe financiare, traducere în Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 13.
2
Gabriela Anghelache, Piaţa de capital. Caracteristici. Evoluţii. Tranzacţii, Editura Economică,Bucureşti, 2004,
pag.12
Franţa) nu se face o separaţie clară între cele două componente mari ale pieţei financiare, băncile
fiind prezente în toate tipurile de piaţă, ca operatori, utilizând toate categoriile de instrumente
financiare. Piaţa financiară din România, inspirată după modelul anglo-saxon, a adoptat
principiul separaţiei obligatorii (prin legea bancară şi legea privind piaţa de capital) dintre
piaţa monetară şi cea de capital3. Astfel, pe piaţa de capital sunt autorizate să efectueze
tranzacţii numai societăţile şi agenţii de valori mobiliare abilitaţi de către Comisia Naţională de
Valori Mobiliare. De asemenea, pe piaţa monetară pot efectua tranzacţii numai unităţile bancare
autorizate de Banca Naţională a României.
Definim piaţă de capital ca emisiunea şi tranzacţionarea titlurilor de valoare pe
termen mediu şi lung. Existenţa pieţei de capital este determinată de cererea de capital pentru
necesităţi curente de trezorerie şi pentru investiţii, fiind totodată condiţionată de un proces real de
economisire ca fundament al pieţei de capital. Piaţa de capital leagă emitenţii valorilor mobiliare
şi a a altor instrumente financiare de investitorii individuali şi instituţionali prin intermediul
societăţilor de servicii de investiţii financiare. Ea mai poate fi definită formal ca „loc de întâlnire”
a vânzătorilor şi cumpărătorilor de instrumente financiare. Piaţa de capital este formată, la rândul
său, din două componente distincte: piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară reprezintă prima plasare (emisiunea) a valorilor mobiliare pentru
atragerea capitalurilor disponibile, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa internaţională. Pe
piaţa primară de capital, societăţile comerciale pe acţiuni îşi formează sau îşi majorează capitalul
social sau/şi cel împrumutat pe termen mediu sau lung. Tot aici, statul şi administraţiile locale, în
perioadele când înregistrează deficite bugetare, obţin cu titlu de împrumut resursele financiare
necesare pentru acoperirea nevoilor lor temporare. Pe piaţa primară, emitentul original obţine
bani cash, iar cumpărătorii intră în posesia valorilor mobiliare care nu existau anterior.
Odată puse în circulaţie valorile mobiliare prin emisiunea pe piaţa primară, ele fac
obiectul tranzacţiilor pe piaţa secundară. Piaţa secundară este piaţa pe care valorile mobiliare
îşi schimbă deţinătorii, prin vânzare-cumpărare, fără ca emitentul să mai încaseze vreo
sumă de bani din această operaţiune; este condiţionată de existenţa pieţei primare.
Piaţa secundară este segmentul mai mobil (asigură mobilitatea şi lichiditatea capitalurilor) al
pieţei de capital, prin care se realizează o evaluare permanentă a titlurilor financiare cotate la

3 Ion Stancu, Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 75.
bursă. Cursul bursier al valorilor mobiliare se stabileşte prin confruntarea cererii cu oferta de
titluri financiare şi el reflectă competitivitatea economico-financiară a emitentului, excepţie
făcând operaţiile speculative. Nu toate titlurile financiare sunt negociabile. Sunt cotate şi
negociate pe piaţa de capital secundară numai acţiunile societăţilor care au fost primit autorizaţia
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
Obiectivele pieţei secundare sunt: protecţia investitorilor (prin transparenţa,
reglementarea şi supravegherea pieţei) , lichiditatea pieţei şi stabilitatea cursului.4
Între piaţa primară de capital şi piaţa secundară de capital există o strânsă
interdependenţă, deşi ele au funcţii specifice. Piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară
şi, totodată, funcţionarea pieţei primare este influenţată de capacitatea pieţei secundare de a
realiza transferabilitatea titlurilor financiare şi transformarea lor în lichidităţi.
Piaţa secundară de capital este reprezentată în principal de bursa de valori, ca piaţă
organizată, reglementată şi publică, dar cuprinde şi piaţa extrabursieră (OTC), informatizată şi
neorganizată, nelocalizată, care prelucrează de fapt automat tranzacţiile încheiate (NASDAQ –
S.U.A., RASDAQ – România).
Bursa de valori are o localizare fizică – o clădire distinctă pe care o ocupă şi în care
există spaţii special amenajate( numite şi ringuri de tranzacţionare) pentru încheierea
tranzacţiilor. Unele burse, ca de exemplu Bursa de Valori din Londra, şi-au închis ringurile de
tranzacţionare, dar clădirea în care funcţionează aparatul administrativ al bursei a rămas. Bursele
de valori se pot defini ca fiind pieţe organizate, reglementate şi publice pe care sunt cotate toate
titlurile financiare aparţinând societăţilor cu performanţe financiare deosebite şi care îndeplinesc
o serie de criterii de performanţă minimale.
Piaţa extrabursieră nu are un loc anume de realizare a tranzacţiei, deci nu poate fi
localizată fizic. Pe această piaţă se tranzacţionează acţiunile societăţilor ce nu îndeplinesc
criteriile minimale pentru a fi cotate la bursa de valori, dar care îndeplinesc alte criterii de
performanţă stabilite pentru a accede pe piaţa extrabursieră. Piaţa extrabursieră se mai numeşte şi
piaţă OTC (over the counter). Termenul „over the counter” provine de la practica de
tranzacţionare din anii 1800, când cumpărătorii şi vânzătorii acţiunilor necotate la bursa de valori
se prezentau fizic cu bani, respectiv cu acţiuni la o bancă comercială. Banca şi clienţii negociau

4
Gabriela Anghelache, Piaţa de capital. Caracteristici. Evoluţii. Tranzacţii, Editura Economică,Bucureşti, 2004,
p.26
literalmente „ peste balustrada ghişeului”. Piaţa extrabursieră a început să se organizeze în anii
1970 în SUA şi în anii 1980 în Europa.. Datorită modului mai simplu de organizare, a
flexibilităţii mari în ceea ce priveşte tratarea companiilor admise şi a investitorilor, piaţa OTC s-a
dezvoltat rapid şi, în anumite perioade de timp, a pus în umbră unele dintre bursele de valori
clasice.
Piaţa extrabursieră este formată dintr-o reţea de dealeri/brokeri care negociază între ei şi
încheie tranzacţii prin telefon, telex, fax, şi prin reţele de calculatoare conectate între ele. O altă
particularitate a pieţei extrabursieră este prezenţa market makerilor, numiţi şi formatori de piaţă,
pentru fiecare valoare mobiliară cotată. Cu cât numărul de formatori de piaţă, pentru o singură
valoare mobiliară, este mai mare, cu atât cresc şi oportunităţile de alegere a celui mai bun preţ fie
pentru cumpărarea valorii mobiliare, fie pentru vânzarea acesteia.
Modul în care au apărut, s-au organizat şi au funcţionat pieţele de capital în
general, bursele de valori în special, reflectă contribuţiile importante pe care acestea pot să
le aibă la dezvoltarea economică a unei ţări:
• Asigură centralizarea tranzacţiilor, prin concentrarea ordinelor de vânzare şi cumpărare
şi permite accesul direct şi continuu la informaţiile de piaţă;
• Mecanism de reglare a economiei de piaţă, prin faptul că evidenţiază surplusul sau
nevoia de fonduri. Existenţa unei pieţe active pentru acţiuni sau obligaţiuni creează alternative
pentru sistemul bancar.
• Evidenţiază starea conjuncturală a economiei (barometru al vieţii economico-
financiare), asigurând permanent cunoaşterea şi tendinţa economiei unei ţări, fiind în acelaşi
timp sursa unor informaţii despre societăţile ale căror acţiuni cotează la bursă.
• Asigură eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sistemului financiar.
• Garantează lichiditatea economiei, prin transformarea rapidă a valorilor mobiliare în
capital bănesc. Pieţele de obligaţiuni, lichide şi active, asigură disponibilitatea fondurilor pe
termen lung.
• Facilitează reducerea intervalului de timp dintre data emiterii titlurilor şi data rambursării
împrumutului, prin vânzarea lor înainte de scadenţă, ceea ce permite investitorului să intre mai
devreme în posesia capitalului investit;
• Orientează capitalurile către cele mai active sectoare ale economiei, bursa putând fi, deci,
un instrument de restructurare sectorială;
• Motor al vieţii economice prin faptul că valorile ajung de la cei care au surplus la cei
care au nevoie de ele, permiţând realizarea unor proiecte investiţionale, deci dinamizarea
economiei.
• Mobilizează (mai rapid şi mai eficient decât prin sistemul bancar) capitalurile pe termen
mijlociu şi lung pentru realizarea unor importante activităţi economice şi sociale pe plan naţional
şi internaţional (fenomenul de dezintermediere).
• Facilitează transferul riscurilor între acţionari, potrivit principiului de bază „nu e bine să
păstrezi toate ouăle în acelaşi coş”, adică: împărţirea portofoliilor în mai multe tipuri de acţiuni şi
obligaţiuni, pentru a nu efectua acelaşi tip de operaţiuni cu toate valorile de portofoliu.
Dar, piaţa de capital implică totodată şi anumite costuri şi alte dezavantaje pentru
emitenţi şi investitori: inevitabilitatea crizelor economice şi impactul lor asupra obţinerii de
capital, costurile de intermediere ale instituţiilor pieţei de capital, perioadele de rată înaltă a
dobânzii după perioade lungi de rate real negative, instabilitatea preţurilor şi ratelor dobânzii etc.
Pieţele de capital eficiente obligă companiile să concureze pentru fondurile
investitorilor, preţurile fiind privite ca o „etichetă” pentru valoarea pe care investitorii o asociază
investiţiei lor. În timp ce companiile închise pot ascunde performanţe slabe, companiile ale căror
acţiuni sau obligaţiuni sunt tranzacţionate pe pieţe reglementate nu pot să-şi permită acest lucru.

Autoevaluare:
1) Cum este definită , în sens larg, piaţa de capital?
2) Care sunt componentele pieţei de capital?
3) Cum este definită piaţa primară şi care este rolul ei?
4) Cum este definită şi reprezentată piaţa secundară?
5) Ce deosebiri există între bursa de valori şi piaţa extrabursieră?
6) Care sunt funcţiile pieţei de capital?
7) De ce este bursa de valori barometru al vieţii economico-financiare?
1.2. Incursiune istorică în procesul apariţiei şi evoluţiei burselor de
valori
Apariţia şi dezvoltarea pieţelor de capital este o consecinţă firească a progreselor pe care
societatea, în evoluţia sa, le-a înregistrat în domeniul schimburilor şi organizării pieţei.
Putem afirma că pieţele de capital îşi au originile cu mult înaintea erei creştine, în
perioada greco-romană. Se afirmă că în timp ce „asirienii au realizat primele bănci, iar grecii au
inventat moneda, romanii au imaginat primele burse de valori”. Potrivit surselor tradiţionale
greceşti, în locul barterului primitiv au început să fie folosite monede de aur şi argint numite
„lidieni”. Dezvoltarea comerţului din Mesopotamia i-a determinat pe negustori să împrumute
bani, cu dobândă, pentru a-şi dezvolta activităţile5.
Câteva secole mai târziu, romanii au îmbunătăţit acest mecanism al împrumuturilor cu
dobândă, organizând primul sistem bursier. Oamenii bogaţi din vechea Romă, publicanii (cei care
au obţinut din partea statului împuternicirea pentru colectarea impozitelor, construcţia templelor
şi a drumurilor mai importante, aprovizionarea armatei etc.) au înfiinţat societăţi în comandită pe
acţiuni (societates publicarorum) ale căror acţiuni se negociau de către argentari (agenţi de
schimb) în bazilici construite special în acest scop.
Prăbuşirea Imperiului Roman a însemnat şi destrămarea primului sistem bursier pentru o
perioadă de aproximativ 500 de ani. În anul 1000, armatorii şi comercianţii veneţieni constituiau
temporar, pe perioada călătoriei, societăţi pe acţiuni, pe care le dizolvau la întoarcerea navei.
Bursele, ca pieţe secundare, au început să se dezvolte începând cu anul 1100 d. Ch. când
în marile oraşe europene comercianţii şi deţinătorii de obligaţiuni emise de oraşele
respective se adunau pe scările catedralei pentru a negocia şi tranzacţiona forme primare
de valori mobiliare. Dar datorită realizării unui comerţ la nivel mondial ca urmare a marilor
descoperiri geografice, a progreselor înregistrate de mijloacele de transport şi de căile de
comunicaţie, importanţa târgurilor regionale a început să scadă ele fiind înlocuite de centre
comerciale specializate, care în Europa, erau cunoscute sub denumirea de bursă (bourse,
boerse,beurs,bolsa etc).
Cei mai mulţi cercetători sunt de acord cu opinia conform căreia denumirea de „bursă”
provine de la numele unei familii de hangii din Bruges (Belgia), celebre în acea epocă, Van der

5
Dumitru Badea, Piaţa de capital şi restructurarea economică, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.7
Burse, care se pare că avea sculptat pe frontispiciul hanului trei pungi de bani (bourses). Între
secolele al XIII-lea şi al XVI-lea hanul ar fi servit ca loc de întâlnire a comercianţilor care
încheiau aici afaceri, negociind metale preţioase şi mai târziu hârtii de valoare6.
Prima bursă, în accepţiunea modernă a termenului, s-a înfiinţat la Anvers, în 1531, unde
se negociau mărfurile sau scrisorile de schimb, ce urmau să fie livrate ulterior încheierii
tranzacţiei. Apoi au apărut alte centre, pe lângă cel de la Anvers: Lyon, Paris, Londra,
Amsterdam, New York. În secolele XVI şi XVII s-au construit clădirile ce urmau să adăpostească
bursele ( unele dintre bursele actuale îşi mai desfăşoară activitatea în clădiri situate pe acelaşi loc
cu construcţia iniţială), tot de atunci datând şi primele regulamente de funcţionare şi de încheiere
a tranzacţiilor. Începând cu secolul XVII, evoluţiile bursei sunt uşor de urmărit, dar din păcate, nu
există înregistrări foarte clare şi nici reguli foarte stricte. La începutul organizării bursei, orice
comerciant care dorea să efectueze tranzacţii cu valori mobiliare avea acces direct la locul unde
se încheiau negocierile (nu existau intermediari ) şi ca urmare era foarte greu de urmărit
categoriile,numărul şi frecvenţa tranzacţiilor încheiate.
Până în secolul XVIII, nu exista o separare a burselor de valori de bursele de mărfuri.
În secolele XVIII şi XIX s-au pus bazele unor regulamente mai stricte de tranzacţionare şi
organizare, precum şi de afişare a informaţiilor privind tranzacţiile încheiate şi preţul acestora.
Tot atunci, numărul societăţilor şi al investitorilor a crescut foarte mult iar prezenţa lor în
interiorul bursei a devenit imposibilă. Această situaţie a determinat apariţia agenţilor de schimb,
persoane specializate în intermedierea tranzacţiilor bursiere; treptat, aceşti agenţi de schimb au
avut acces exclusiv în ringul bursei, toate tranzacţiile încheindu-se prin intermediul lor. S-au
dezvoltat burse de valori în majoritatea ţărilor europene, S.U.A. şi Japonia. De fapt, bursele au
apărut acolo unde au existat condiţii financiare favorabile:
• moneda naţională foarte puternică;
• prosperitatea economică a ţării respective;
• organizarea bancară puternică.
În Anglia, prima bursă a fost inaugurată de regina Elisabeta I la 23 ianuarie 1571 sub
numele de „Royal Exchange”. Locul bursei a fost ulterior mutat de mai multe ori, iar din 1773
când se profilează pe schimbul de efecte financiare a primit denumirea de „Stock Exchange”.

6
Paul-Gabriel Miclăuş, Radu Lupu, Piaţa instrumentelor financiare derivate, Ed. Economică, 2008, p.10
După Anvers, bursa înfiinţată la Amsterdam în anul 1778 deţine mai bine de un secol rolul de
cea mai importantă piaţa financiară.
În SUA, bursa de valori şi bursele de mărfuri au apărut aproximativ în acelaşi timp, la
mijlocul secolului al XVIII-lea. În data de 17 mai 1792, câţiva mici investitori americani care
aveau obiceiul să se întâlnească în partea de sud a New York-ului au înfiinţat instituţia care avea
să devină cea mai mare bursă a lumii „New York Stock Exchange(NYSE)”.
Mult timp, până în secolul XX, piaţa de capital internaţională s-a confundat cu pieţele de
capital naţionale: Londra, Paris, New York. Aceste pieţe de capital redistribuiau economiile
provenite din străinătate şi de la populaţie. Complementar pieţelor de capital naţionale s-a
dezvoltat piaţa de capital internaţională ce asigură mobilizarea capitalurilor financiare disponibile
de pe pieţele diferitelor ţări şi plasarea acestora de asemenea către diferite entităţi şi economii
solicitante. Uriaşe volume de capital trec de la un deţinător la altul în interval de doar câteva
minute şi pot face înconjurul lumii, pieţele fiind deschise 24 din 24 de ore.
În prezent, numărul burselor de valori care funcţionează în lume trece de 100, din care 18 sunt
în SUA, 11 în Anglia, opt în Germania, şapte în Franţa. Există azi peste 60 de burse futures şi de
opţiuni răspândite în 37 de ţări. De asemenea, bursele de valori americane ( în speţă, NYSE) sunt
considerate a fi pe primul loc în lume, fiind urmate îndeaproape de cele din Extremul Orient (mai
ales Japonia şi Hong Kong) şi de bursele de valori britanice (în principal, cea de la Londra).

Autoevaluare:

1) Unde şi cînd a fost organizat primul sistem bursier ?


2) În ce secol s-au pus bazele unor regulamente mai stricte de tranzacţionare şi organizare?
3) Care au fost condiţiile financiare favorabile apariţiei burselor de valori?
4) Cine şi în ce an a făcut prima delimitare a burselor de valori de bursele de mărfuri?
5) Când au apărut bursele de valori în SUA?
1.3. Piaţa de capital din România
Bursa de Valori din Bucureşti s-a deschis oficial în data de 1 decembrie 1882, pe baza
Înaltului Decret Regal ce promulga „Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb şi
mijlocitorilor de mărfuri” cu un an înainte, imediat după înfiinţarea Băncii Naţionale, ca
moment important al consolidării pieţei financiare a ţării noastre. Peste o săptămână a fost
publicată în Monitorul oficial prima cotă a Bursei de Valori din Bucureşti, prin care erau
tranzacţionate 21 de valori mobiliare.
Bursa de Valori din Bucureşti avea un obiect de activitate divers şi complex, specific
economiei de atunci, fiind creată îndeosebi pentru tranzacţionarea titlurilor cu venit fix, dar şi a
acţiunilor societăţilor agricole, industriale, comerciale, a înscrisurilor funciare urbane şi rurale.
Tranzacţiile se derulau „pe bani gheaţă” sau la termen de către „mijlocitorii de schimb” (brokerii
de astăzi). Cursul tuturor valorilor mobiliare se stabilea ca medie, pe baza operaţiunilor zilei,
fiind publicat în presă şi afişat. Speculaţiile în afara bursei erau permise, astfel că piaţa neoficială
a continuat să existe şi să afecteze funcţionarea burselor nou înfiinţate: Bursa de Comerţ de la
Iaşi, Bursa din Bucureşti, Bursa din Galaţi şi Bursa din Brăila.
În anul 1883 s-a produs prima criză bursieră datorită imposibilităţii lichidării poziţiilor
pe luna noiembrie a anului respectiv, obligaţiile de plată depăşind garanţiile agenţilor de
schimb. „Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri” a fost
modificată în anul 1886, principalul amendament reprezentându-l garantarea operaţiunilor la
termen cu un depozit de 15% din valoarea operaţiunii, precum şi posibilitatea renunţării la
tranzacţie după închiderea şedinţei.
Noua lege a bursei din anul 1904 „Legea asupra burselor de comerţ” a instituit
Corporaţia bursei (compusă din comercianţi specializaţi în operaţiuni bursiere), a înfiinţat
Camera de Arbitraj, necesară soluţionării diferendelor şi a reglementat accesul la bursă. De
asemenea, această lege prevedea funcţionarea în România a următoarelor burse: la Bucureşti, o
bursă de schimb şi efecte, de cereale şi mărfuri; la Brăila, Galaţi, Constanţa, Iaşi şi Craiova câte o
bursă de cereale şi mărfuri. Începând cu acel an, interesul investitorilor pentru plasamente în
valori mobiliare a devenit semnificativ.
În următorul deceniu, volumul tranzacţiilor bursiere a crescut suficient de mult pentru ca
Bursa de Valori din Bucureşti să fie considerată în 1913 cea mai importantă instituţie bursieră din
Europa de Sud-Est. Ca urmare a declanşării primului război mondial, în anul 1914, Bursa de
Valori din Bucureşti a fost închisă, tranzacţiile bursiere fiind reluate în toamna anului 1918.
Perioada 1919-1925, caracteristică pentru o „piaţă a taurului”, a adus pentru Bursa de
Valori din Bucureşti o dezvoltare accentuată, tranzacţiile derulate fiind în cea mai mare
parte speculative. Cele mai tranzacţionate acţiuni în scopuri speculative erau cele ale societăţilor
petroliere, ele absorbind la un moment dat peste 75% din totalul operaţiunilor bursiere. De
asemenea, de mare succes s-au bucurat acţiunile societăţile de transport, ale celor bancare şi ale
societăţilor de asigurări, ale căror cursuri au fost în continuă creştere. Începând cu anul 1926
cursurile acţiunilor la bursă încep să scadă, după cei şapte ani de piaţă în creştere urmând şapte
ani de scăderi dezastruoase.
În anul 1929, ca urmare a crahului bursier global, a fost publicată „Legea asupra
burselor” care a avut ca şi consecinţă unificarea legislativă a regimului burselor din
România şi îmbunătăţirea cadrului de reglementare în domeniul bursier. De asemenea,
această nouă lege bursieră a determinat separarea burselor: de valori şi de mărfuri. La Bursa de
Valori din Bucureşti se negociau acţiuni şi efecte în operaţiuni „pe bani gata”.
În anul 1932, datorită agravării crizei financiare mondiale, activitatea bursei a fost marcată de
o notă de pesimism, volumul tranzacţiilor cu acţiuni reducându-se, iar cursurile acestora atingând
cel mai scăzut nivel înregistrat vreodată. În următorii ani, până la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, bursa de valori a înregistrat un regres în ciuda faptului că volumul tranzacţiilor a
înregistrat niveluri foarte mari în câteva şedinţe bursiere. În ceea ce priveşte marile companii din
provincie, la bursă erau listate doar cinci, deşi nu se putea afirma că Banatul, Bucovina şi
Basarabia nu aveau importante centre industriale.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat totodată şi sfârşitul pieţei de capital
româneşti. După impunerea regimului comunist din 1948, bursa de valori a fost închisă (oficial
bursa de valori a fost desfiinţată doar în 1952).
Perioada anilor 1952-1989 reprezintă o „gaură neagră” în istoria pieţei de capital din
România, cu toate că societăţile româneşti cu capital de stat specializate în import-export de
materii prime şi produse agroalimentare se loveau de mecanismele burselor internaţionale.
După 1990, au fost iniţiate mai multe reforme pentru tranziţia de la economia planificată
centralizat la economia de piaţă. În acest sens, ni se par relevante iniţiativele pentru crearea
cadrului legislativ şi instituţional în vederea reconstituirii şi dezvoltării pe baze noi a pieţei de
capital în România.
Crearea şi funcţionarea societăţilor comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 a constituit
primul pas al construcţiei pieţei de capital în România după 1989. Încă din anul 1990 remarcăm
formarea pieţei de capital primare, când au avut loc primele emisiuni de acţiuni ce s-au adresat
populaţiei, realizate de Banca Ion Ţiriac şi Bankcoop.
Ca şi în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, privatizarea, trecerea proprietăţii
statului în proprietate privată, a constituit baza înfiinţării pieţei de capital. Procesul de
privatizare a început în anul 1991, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 58 privind privatizarea
societăţilor comerciale, şi s-a realizat prin transferul gratuit a unui procent de 30% din capitalul
întreprinderilor de stat, sub forma certificatelor de proprietate, în administrarea celor 5 Fonduri
ale Proprietăţii Private (FPP), 70% din capital rămânând în administrarea Fondurilor Proprietăţii
de Stat (FPS), care ulterior aveau rolul de a continua procesul de privatizare prin diverse metode:
licitaţiei, MEBO (salariaţi), PAS (asociaţia salariaţilor din întreprindere).
În anul 1993, parlamentul a respins proiectul de lege propus de Banca Mondială pentru
înfiinţarea pieţei de capital în România, deşi se simţea acut lipsa unei alternative de plasament în
afara depozitelor bancare, care în condiţiile unei rate a dobânzii real negative nu ofereau nici o
atractivitate pentru economisire. Pe acest fond au apărut şi au funcţionat jocurile de tip piramidal,
cel mai celebru fiind Caritas7, iar tolerarea acestora de către autorităţi, cu efectele negative ce au
urmat, a generat confuzie în rândul populaţiei.
Totuşi, sunt adoptate două acte normative de reglementare a pieţei, dar în mod fragmentat, şi
anume O.G. nr. 18/1993 care reglementa tranzacţiile nebursiere cu valori mobiliare şi organizarea
unor instituţii de intermediere şi O.G. nr.24/1993 care reglementa constituirea şi funcţionarea
fondurilor deschise de investiţii şi a societăţilor de investiţii. Reglementarea intermediarilor şi a
investitorilor pe piaţa de capital, înainte de reglementarea pieţei de capital propriu-zise, cu alte
cuvinte funcţionarea acestora fără obiect, au constituit premisele crizei fondurilor de investiţii
(Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri – FMOA) din 1996, ce a marcat puternic piaţa de capital
din ţara noastră.
Prima reglementare completă a pieţei de capital este adoptată în 1994: Legea nr. 52/1994
privind valorile mobiliare şi bursele de valori, prin care se creează cadrul necesar al
apariţiei instituţiilor pieţei de capital:

7
Peste 250.000 de oameni s-au îngrămădit să-şi depună economiile la Caritas, ameţiţi de promisiunile de mărire a
sumelor depuse de 8 ori, Caritas încasând în cei doi ani de funcţionare peste 1260 miliarde lei ROL de la deponenţi.
• autoritatea de supraveghere şi reglementare a pieţei de capital, Comisia Naţională
a Valorilor Mobiliare (CNVM), subordonată Parlamentului;
• Bursa de Valori Bucureşti (BVB), ca piaţă secundară oficială;
• asociaţiile profesionale specifice cu statut de organism de autoreglementare:
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare (ANSVM) – Asociaţia brokerilor,
ce a creat ulterior piaţa secundară extrabursieră RASDAQ;
• societăţi de depozitare şi societăţi de registru: Societatea Naţională de
Compensare, Depozitare şi Decontare (SNCDD), Registrul Român al Acţionarilor (RRA).
Crearea cadrului legislativ al pieţei de capital în România şi al instituţiilor şi organismelor
specifice a fost puternic sprijinită prin asistenţă financiară şi expertiză de SUA, de Anglia şi de
guvernul Canadei.
Prima bursă futures şi de opţiuni din România :Bursa Monetar Financiară şi de Mărfuri Sibiu
(BMFMS) a fost înfiinţată în data de 14 decembrie 1994, jucând un rol important în cadrul
economiei de piaţă româneşti prin oferirea unor instrumente specifice pentru managementul
riscului în condiţiile specifice investiţiilor pe pieţele de capital.
După o întrerupere de cinci decenii, Bursei de Valori Bucureşti (BVB) a fost reînfiinţată
în anul 1995, tranzacţionarea începând în noiembrie 1995 cu numai şase companii admise
la cota bursei. Primul an de funcţionare a fost relativ modest din punct de vedere al volumului
tranzacţiilor (sub 15 miliarde lei ROL), însă numărul societăţilor cotate a crescut de la 6 la 17 la
sfârşitul anului 1996 şi 73 la sfârşitul lui 1997.
Remarcăm în anul 1996 (când s-a încheiat procesul de privatizare în masă) înfiinţarea pieţei
extrabursiere RASDAQ, ce a creat un cadru organizat, transparent şi accesibil pentru
tranzacţionarea acţiunilor celor aproximativ 5.700 societăţi privatizate prin Programul de
Privatizare în Masă şi a asigurat utilizarea cupoanelor nominative de către cetăţeni.
Situaţia s-a schimbat radical în anul 1997 datorită încrederii căpătate de investitorii străini
după alternanţa politică (mai puţin de 10% din fondurile alocate BVB proveneau de la investitorii
români). Tot 1997 este anul lansării indicelui BET, ca o confirmare a maturităţii pieţei.
Optimismul specialiştilor s-a dovedit a fi exagerat către sfârşitul anului 1997, când piaţa
bursieră a intrat în declin, urmând, am putea spune, mersul economiei. Situaţia s-a perpetuat şi în
următorii trei ani, perioadă în care rolul pieţei de capital de a mobiliza capitaluri pe termen lung
de la investitori prin facilitarea realizării de către agenţii economici de emisiuni de acţiuni şi
obligaţiuni a fost foarte rar utilizat, fiind substituit aproape în totalitate de orientarea economiilor
către instrumentele financiare pe termen scurt, în special către titlurile de stat.
Investitorii instituţionali, şi anume fondurile deschise de investiţii, au dat o nouă lovitură pieţei
de capital din România în anul 2000; este vorba bineînţeles de falimentul Fondului Naţional de
Investiţii (FNI). Acesta este un semnal al ineficienţei activităţii de supraveghere a pieţei de
capital, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare dovedindu-se o instituţie în curs de consolidare
întrucât nu a putut asigura protecţia investitorilor.
După această nouă criză, în a doua jumătate a anului 2000, conducerea Bursei de Valori
Bucureşti a demarat un proces de restructurare a pieţei, prin retrogradarea societăţilor care nu mai
îndeplineau criteriile pentru categoria I a bursei (Policolor Bucureşti, Autovehicule Dacia Piteşti)
şi introducerea la bursă a altor societăţi (BRD, SNP Petrom).
Reforma a continuat şi în anii următori. Astfel, Rasdaq s-a transformat în societate pe acţiuni
în anul 2002, când şi-a schimbat şi denumirea, devenind Bursa Electronică Rasdaq (BER). În
acelaşi an, prin intrarea în vigoare a unui pachet legislativ ce cuprindea patru legi: Legea privind
valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, Legea privind
organismele de plasament colectiv, Legea privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente
financiare derivate, Legea privind aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,
s-au diversificat produsele oferite investitorilor, s-au modernizat societăţile de intermediere,
cadrul legislativ în care acestea îşi desfăşurau activitatea devenind mai riguros.
În anul 2003, la Bursa de Valori Bucureşti, s-au listat şi tranzacţionat prima emisiune de
obligaţiuni corporative. În acelaşi ani, se remarcă revigorarea pieţei, prin evoluţia pozitivă a
cursului acţiunilor listate la bursa. Dintre societăţile cotate la bursă, la categoria I cele mai mari
creşteri le-au înregistrat Azomures (AZO) cu 98,60 %, Banca Transilvania (TLV), cu o creştere
relativ surprinzătoare de aproape 90%, dar şi acţiunile OLT, care s-au plasat pe locul trei in topul
creşterilor la categoria I cu +51,56%.
În vederea transpunerii acquis-ului comunitar în sectorul financiar, la jumătatea anului 2004 a
intrat în vigoare o nouă lege, Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital, care abrogă legislaţia
specifică adoptată în 2002, având menirea să contribuie la creşterea performanţelor pieţei, la
interconectarea acesteia cu sistemele de tranzacţionare şi compensare-decontare europene şi la
diversificarea instrumentelor tranzacţionabile pe pieţele reglementate.
Dintr-o analiză obiectivă reiese faptul că rolul Bursei de Valori Bucureşti în economia
românească a rămas unul minor, deşi a încheiat anul 2004 cu o capitalizare de 8,8 miliarde euro,
ocupând locul patru în cadrul burselor din regiune.
Începând cu anul 2005, piaţa de capital din România a intrat într-un proces profund de
reconstrucţie, în contextul integării României în Uniunea Europeană. Bursa de Valori Bucureşti
şi-a schimbat forma juridică din instituţie de interes public în societate pe acţiuni.
Un moment semnificativ în evoluţia pieţei de capital a ţării noastre l-a reprezentat data de 30
noiembrie 2005 când s-a hotărât fuziunea prin absorbţie a Bursei Electronice Rasdaq de către
Bursa de Valori Bucureşti. Totodată, s-a procedat, în mod treptat, la reducerea numărului
emitenţilor listaţi pe segmentul de piaţă Rasdaq, în baza hotârârii acţionarilor, precum şi în
conformitate cu gradul de îndeplinire a cerinţelor de listare, astfel încât numărul societăţilor
tranzacţionabile s-a redus de la peste 5000 în 1996 la aproximativ 1700 în anul 2007.
Evoluţiile anului 2007 la Bursa de Valori Bucureşti denotă creşterea sensitivităţii pieţei la
procesele care au loc la nivel internaţional. În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană
investitorii străini au devenit mult mai prezenţi pe piaţa bursieră românească şi şi-au crescut
semnificativ ponderea pe care o deţineau în rulajul total al pieţei din anii trecuţi.
Bursa de Valori Bucureşti a reuşit în anul 2007 să-şi diversifice gama de instrumente
financiare oferite. De asemenea, au intrat în funcţiune în anul 2007 două instituţii cu rol de suport
pentru activitatea de tranzacţionare:Depozitarul Central şi Casa de Compensare Bucureşti.
Un alt aspect de remarcat în anul 2007 îl reprezintă înregistrarea de către Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare pe baza „paşaportului unic” a 358 de firme de investiţii şi instituţii de credit
ale Uniunii Europene şi sucursale ale acestora în calitate de intermediari.
În luna octombrie 2007, ca urmare a majorării capitalului social, Bursa de Valori din Varşovia
a devenit acţionar al Bursei Monetar Financiare şi de Mărfuri Sibiu, deţinând 1,81% din capitalul
social al acesteia.
La începutul anului 2008, BMFMS devine membru al Association of Future Markets,
organizaţie internaţională ce reuneşte burse şi instituţii financiare din Europa, Asia, America de
Sud şi Africa şi, în premieră pentru piaţa de capital a României, primii market-makeri: SSIF
WBS România S.A. şi SSIF Broker S.A. încep tranzacţionarea pe piaţa futures.
Anul 2008 mai aduce o premieră: debutul pe piaţă al fondurilor obligatorii de pensii
administrate privat(pilonul II), care încep procesul de administrare a resurselor financiare
mobilizate de la aderenţi. Aceste fonduri împreună cu fondurile de pensii private facultative ar
putea da şi un semnal de consolidare a segmentului investitorilor instituţionali la BVB, în
condiţiile în care până acum companiile de asigurări şi băncile au investit foarte puţin pe piaţă, iar
dimensiunea pieţei fondurilor mutuale se menţine redusă.
Potenţialul de dezvoltare viitoare a pieţei de capital din România este deosebit, dacă ţinem
cont de faptul că în prezent, mai puţin de 0,05% din populaţia României este implicată în
activităţi pe piaţa de capital.

Autoevaluare:
1) Care au fost premisele pieţei de capital în România?
2) Când şi unde s-a deschis oficial Bursa de Valori în ţara noastră?
3) Cum caracterizaţi evoluţia bursei de valori în România?
4) Care au fost bazele legislative ale înfiinţării pieţei de capital în România?
5) Care sunt premisele înfiinţării pieţei extrabursiere RASDAQ ?
6) Ce denotă falimentul Fondului Naţional de Investiţii din anul 2000?
7) Când a demarat reforma pieţei de capital din România şi care au fost efectele ei?

Rezumat
În teoria şi practica internaţională nu se face o delimitare netă, uniformă între aria de
cuprindere a pieţei de capital şi cea a pieţei financiare, cele două noţiuni confundându-se,
incluzându-se în unele ţări sau completându-se în alte ţări.
Piaţa de capital, definită , în sens larg, ca fiind emisiunea şi tranzacţionarea titlurilor de
valoare, este formată din două segmente distincte: piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa
secundară este condiţionată de existenţa pieţei primare şi reprezentată în principal de bursa de
valori, ca piaţă organizată, reglementată şi publică, dar cuprinde şi piaţa extrabursieră,
informatizată şi neorganizată, nelocalizată, care prelucrează de fapt automat tranzacţiile încheiate.
Premisele apariţiei şi dezvoltării pieţei financiare au fost: dezvoltarea şi concentrarea
schimburilor comerciale, dezvoltarea societăţilor pe acţiuni şi a creditului comercial, organizarea
şi funcţionarea bursei şi dematerializarea tranzacţiilor.
În sec. XIX, s-au dezvoltat burse de valori în majoritatea ţărilor europene, S.U.A. şi Japonia,
unde existau condiţii financiare favorabile: moneda naţională foarte puternică , prosperitatea
economică a ţării respective şi organizarea bancară puternică.
Bursa de valori s-a deschis oficial în anul 1882, pe baza Decretului Regal ce promulga Legea
asupra burselor, mijlocitorilor de schimb şi de mărfuri cu un an înainte. După o dezvoltare
accentuată , bursa de valori a fost închisă în urma schimbării de regim din 1948.
Prima reglementare completă a pieţei de capital este adoptată în 1994 – Legea nr. 52/1994
privind valorile mobiliare şi bursele de valori, prin care se creează cadrul necesar al apariţiei
instituţiilor pieţei financiare iar inaugurarea Bursei de Valori Bucureşti a avut loc abia în 1995.
Datorită crizei din 1997 şi falimentului Fondului Naţional de Investiţii, în a doua jumătate a
anului 2000, conducerea BVB a demarat un proces de restructurare a pieţei, reforma a continuând
şi în anii următori.

Bibliografie obligatorie

1.Sabău-Popa Diana&Zăpodeanu Daniela Introducere în studiul pieţei de capital, Editura


Universităţii din Oradea, 2008
2. Gabriela Anghelache, Piaţa de capital. Caracteristici. Evoluţii. Tranzacţii, Editura
Economică,Bucureşti, 2004
3. Moorad Choudhry, Didier Joannas, Richard Perreira, Rod Piennar Capital markets
Instruments. Analysis and Valuation, 2010, Ediţia a III-a
4. Frank J. Fabozzi, Franco Modigliani Capital Markets. Institutions and Instruments,
2009, Ediţia a 4-a