Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Istoria Statului și Dreptului

Note de curs
An I

Prof univ. dr. Mihnea Claudiu Drumea

 CUPRINS

CURS 1. ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ A TRACO-DACO- 3

GEŢILOR ÎN PERIOADA PRESTATALĂ ŞI STATALĂ. LEGISLAŢIA
ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE
CURS 2. STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA 7
(106 – 271 d. Hr.)
CURS 3. ÎNCEPUTURILE DREPTULUI MEDIEVAL 18
CURS 4. ŢĂRILE ŞI LEGEA ŢĂRII – IUS VALACHICUM, sec. IX- 22
XIV
CURS 5. STATUL ŞI PRINCIPALELE SALE INSTITUŢII ÎN 29
PERIOADA MEDIEVALĂ
CURS 6. INSTITUŢII DE DREPT ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC – 33
sec. XV-XVII
CURS 7. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI – sec. XV-XVII 44
CURS 8. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS DIN ŢĂRILE ROMÂNE 58
PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEI
DREPTULUI
CURS 9. ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN 65
TIMPUL NOILOR REGIMURI POLITICE: FANARIOT ŞI
HABSBURGIC. STRUCTURI INSTITUŢIONALE
CURS 10. TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN DREPTUL ROMÂNESC LA 72
CUMPĂNA DINTRE MEDIEVAL ŞI MODERN
CURS 11. REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL REFORMATOR 78
MODERN (1821-1848)
CURS 12. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 86
1849-1866
CURS 13. DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918 96
BIBLIOGRAFIE 108

2
 Curs 1
ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ A TRACO-DACO-GEŢILOR ÎN
PERIOADA PRESTATALĂ ŞI STATALĂ. LEGISLAŢIA ŞI
INSTITUŢIILE JURIDICE

Organizarea statului geto-dac1

Strămoşii omului au trăit în cete, asigurându-şi hrana prin pescuit, cules, vânătoare.
Odată cu trecerea de la paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat în ginţi, ce
reprezentau grupuri umane în care descendenţa se urmărea pe linie maternă, adică ginţi
matrilineale. Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce are caracter personal, în
fruntea ei aflându-se femeia cea mai în vârstă. La rândul lor, mai multe ginţi matrilineale
formau fratriile, iar mai multe fratrii formau un grup.
Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pe crescutul animalelor, altele pe
cultivarea pământului. În cadrul tribului, rolul cel mai important va reveni familiei
patriarhale, aceasta reprezentând celula economică a societăţii, având dreptul la un lot propriu
din pământul comun, produsele muncii, uneltele şi vitele fiind proprietate personală. Familia
patriarhală era condusă de bărbatul cel mai în vârstă, iar mai multe familii de acest gen
formau ginta patriarhală ce era condusă de şeful celei mai vechi familii, sfatul ginţii fiind
alcătuit din copiii celorlalte familii, adunarea generală a ginţii cuprinzând toţi membrii acelei
ginţi.
Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginţi patriarhale şi avea ca atribuţii
rezolvarea conflictelor, reunea ginţile, organiza armata. Sistemul de pedepse aplicat în cadrul
acestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel care se afla la judecată fiind
obligat să părăsească comunitatea sau chiar să se sinucidă.
Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărţeau în mai multe triburi, ce erau
aşezate pe teritorii diferite. Cea mai veche menţiune despre aşezările geto-dacilor vine din
partea părintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediţia împăratului Persiei, Darius,
împotriva sciţilor, numindu-i " cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".
În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâi monarh al geţilor, organizarea
acestora va evolua pe plan economic şi militar.
Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat "cel dintâi şi cel mai mare
dintre regii care au domnit peste Tracia, stăpân al tuturor ţinuturilor din stânga şi din dreapta

1
Bitoleanu Ioan, Introducere în Istoria dreptului, Editura Europolis, Constanţa 2005, p.6

3
Dunării." Sfârşitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44 î.H., a fost urmat de
destrămarea statului său, ca reacţie negativă împotriva unificării desfăşurată de regele dac.
Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs de la structurile gentilico-tribale la
structura statului-dac :
- organizarea pe baze teritoriale;
- formarea şi consolidarea armatei proprii cu misiuni clar definite faţă de comunităţile
respective;
- instaurarea unui sistem fiscal.
Burebista a realizat unificarea politică a triburilor de daci, teritoriul rezultat fiind un
teritoriu statal locuit de acelaşi popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele urbane de
proporţii mari (dave) cu fortificaţii solide, în care populaţia nu mai era grupată pe criterii
gentilice, iar în mediul rural comunităţile sunt organizate după criterii teritoriale şi nu de
rudenie.
Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri, afirmă " Burebista ,getul, luând
conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a
îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a
întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii."
În ceea ce priveşte producţia de arme şi unelte, geto-dacii au realizat progrese,
prelucrând fierul, ceea ce a dus pe de o parte la dezvoltarea economică şi comerţ prosper, iar
pe de altă parte a crescut puterea armatei, existând mai multe lupte şi mai mulţi sclavi
capturaţi.
Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timp formându-se o
aristocraţie în jurul regelui, ce a dus la dezvoltarea proprietăţii private.
Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de faptul că popoarele din imediata
vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate cu
romanii. Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice, caracterizându-se
printr-o tendinţă de pătrundere economică, după sec. al II-lea, când Macedonia şi Greciau au
fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor şi s-
au unit, în vederea înfruntării ce avea să fie.
Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toate acţiunile ce aveau drept scop
slăbirea Imperiului Roman, cel mai de temut adversar al statului dac.

4
 Organele centrale ale statului
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Această perioadă a fost guvernată de
monarhie la începuturi, în fruntea statului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege, ce era ales
din rândul clerului. La succesiunea tronului puteau veni şi fraţii regelui, precum şi marele
preot, astfel, la moartea lui Scorillo tronul a revenit fratelui acestuia, pe nume Durpaneus,
care a fost succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar după moartea lui Burebista, tronul
i-a revenit lui Deceneu, care era mare preot.
Timp de aproape două secole, monarhia dacică a cuprins următoarele elemente :
- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat, provenit din pătura cea mai
înstărită a nobilimii evidenţiată de succesele militare dobândite în timp;
- regele dac provenea din rândul personalităţilor cu preocupări pe linia organizării
militare, care au dovedit capacităţi diplomatice în relaţiile cu celelalte triburi geto-dace,
capabili să facă faţă agresiunilor;
- regele dac exercita şi puterea religioasă de unul singur sau în cuplu cu o altă
persoană;
Regele dac deţinea monopolul asupra minelor de aur, atribut care îi conferea o mare
autoritate şi o evidentă stabilitate în planul susţinerii financiare a demersurilor sale de
conducător suprem. De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce era format
din sfetnici şi dregători, aleşi din cadrul nobilimii şi armatei, care se bucurau de stabilitate şi
continuitate în funcţia deţinută.
În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-a avut autoritatea religioasă,
deoarece se considera că puterea regelui cât şi legile, sunt de origine divină, astfel, aceasta a
adus o contribuţie fundamentală la formarea sistemului de drept geto-dac. Întrucât, în
concepţia de atunci preoţii erau singurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le
reveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti.
Diferenţierea socială existentă între tarabostes şi comati, sclavia, precum şi
apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie de gradul de rudenie, ci în funcţie de teritoriul
locuit, ne demonstrează că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem de sine stătător.
Organizarea locală
Puţine izvoare istorice ne furnizează date cu privire la organizarea locală a Daciei. Un
text al medicului grec Criton, care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice, confirmă
existenţa unor dregători care îndeplineau diferite atribuţiuni stabilite de regalitate, " iar unii
erau puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii erau împărţiţi la paza cetăţilor". Aşadar,
distingem două categorii de dregători locali : cei care exercitau atribuţiuni de ordin

5
administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Ar rezulta
de aici că teritoriul statului era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale.

Organizarea militară
Unul din elementele de bază ale statului dac, l-a constituit armata, aceasta dându-i
stabilitate şi forţă, în faţa agresiunilor îndreptate asupra Daciei. Armata avea misiunea de a
duce războaiele, fiind formată din bărbaţi capabili de luptă, ce erau organizaţi în detaşamente
conduse de dregători cu atribuţii militare. Existau următoarele tipuri de arme : spada lungă şi
suliţele, topoare, furci, praştii, coase, ciomege. De asemenea, stindardul de luptă al dacilor,
era realizat din metal, având forma unui balaur cu cap de lup şi trup ondulat.
Organizarea religioasă
Viaţa socială din Dacia era dominată de religie, Clerul jucând un rol important atât pe
plan religios cât şi pe plan politic. Conducătorul spiritual al populaţiei era marele preot,
primul înlocuitor al regelui. Religia era baza divină a legilor, a regulilor de convieţuire
socială impuse de autoritatea statului dac, marii preoţi deţinând şi atribuţii judecătoreşti.
Dreptul geto-dac
Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un sistem de legi de autoritate
statală, mai ales că ele sunt menţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate de
Burebista. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie, în formă scrisă, păstrându-se până
în vremea lui Iordanes. Normele juridice aveau la bază obiceiurile din epoca democraţiei
militare, ce erau convenabile nobilimii şi clerului. Mai mult decât atât, istoricul Iordanes
aminteşte faptul că pe lângă aceste obiceiuri, de-a lungul timpului, în statul geto-dac a fost
elaborat şi un sistem de legi, ce provenea de la rege, fiind inspirat de zei.
Poruncile regilor aveau rolul unor adevărate norme juridice, ce protejau interesele
claselor sociale privilegiate şi asigurau supunerea populaţiei în faţa autorităţii.

6
 Curs 2
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA (106 –
271 d. Hr.)

Constituirea şi structura provinciei Dacia

Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând din sec. I î.e.n. a dat expresie pe de o
parte, tendinţei expansioniste a Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor de a-
şi apăra independenţa.
Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani, doar o parte a acestuia a
fost inclusă în provincia Dacia. Provincia Dacia, aşa cum a fost organizată de către împăratul
Traian, îşi avea graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa urma linia
Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca, prin Munţii Apuseni, până la pasul Oituz.
Spre est şi sud-est, hotarul continua pe versantul transilvan al Carpaţilor meridionali, apoi
cobora pe valea Oltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul până la confluenţa cu Tisa.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, la hotarele Daciei a fost linişte, deoarece celelalte
triburi şi dacii liberi cunoşteau puterea acestuia. După moartea acestuia se produce o
schimbare negativă, iazigii au început să atace dinspre apus, iar roxolanii dinspre răsărit.
Succesorul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian, a reuşit să oprească armatele ce năvăleau,
împărţind provincia în Dacia Superioară ce era formată din Transilvania şi Banatul, cu
capitala la Ulpia Sarmisegetuza şi Dacia Inferioară ce era formată din Oltenia şi sudul
Transilvaniei cu capitala la Drobeta.
Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratul Hadrian a decis o nouă
împărţire:
- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva-Celei);
- Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitala la Apulum-Alba Iulia);
- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala la Napoca-Cluj şi apoi la
Porolissum-Moigrad). Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar numit
procuratores, însărcinat cu strângerea impozitelor şi supravegherea cheltuielilor; el avea în
subordine un aparat administrativ format din contabili, registratori şi tabulari numiţi din
categoria socială a liberţilor imperiali.
Organizarea fiscală
În Dacia se percepeau următoarele impozite directe: capitația, ce reprezenta un
impozit personal, pe care îl plăteau toți locuitorii; censul, ce era un impozit asupra pământului

7
plătit de către toți cei care dețineau un lot de pământ, excepție făcând veteranii care luptaseră
în războaie și fuseseră împroprietăriți. Se mai plăteau de asemenea și impozite indirecte, cum
ar fi impozitul pe moșteniri, pe eliberările și vânzările de sclavi precum și pe vânzările de
mărfuri.
Administrația provinciilor folosea aceste impozite directe pentru a achita cheltuielile necesare
întreținerii localităților și salariile funcționarilor. Nu toate impozitele se strângeau, unele din
ele fiind arendate. Monedele care circulau în Dacia erau : de aur-aureus, de argint-denarius și
quinarius, de aramă galbenă-sestertius, de aramă roșie-as.

Organizarea militară
Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă legiuni, zece detașamente de cavalerie,
treizeci și cinci detașamente de infanterie, la care s-au adăgat cohortele pretoriene care l-au
însoțit pe împărat, trupele neregulate și marinarii celor două flote de pe Dunăre.
Toate trupele ce staționau pe teritoriul Daciei Romane au format armata regulată,
legatul imperial fiind comandantul superior, sau guvernatorii provinciali. Armata romană care
staționa în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare și trupe neregulate. Nucleul armatei
romane era format din legiuni, în jurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldații
romani proveneau din toate părțile Imperiului roman: britani, lusitanieni și asturi din Spania,
mauri din nordul Africii, Iturieni din Palestina.
Armata apela la trei metode militare pentru apărarea provinciei Dacia : prin valuri,
prin castre și prin castele.
Organizarea locală
În Dacia provincie romană au existat așezări urbane și rurale. Primele se împărțeau la
rândul lor în colonii și municipii. Coloniile reprezentau centre urbane, romanizate, în care
locuitorii lor aveau drepturi politice și civile.Municipiile erau inferioare coloniilor, locuitorii
acestora având un statut intermediar între cel de cetățeni și peregrini, diferența dintre ele
scăzând semnificativ cu timpul.
Ulpia Traiana este singura ctitorie ce a aparținut exclusiv romanilor, fiind redenumită
ca și Coloana Augusta Dacica Sarmisegetusa, în perioada lui Hadrian.
Celelalte orașe au fost întemeiate, începând din vremea lui Hadrian, numai în sens
formal, deoarece în realitate împăratul nu fonda noi localități, ci acorda statutul juridic de
municipii așezărilor mai dezvoltate, în care trăiau cetățenii romani mai colonizați sau veniți
8
din proprie inițiativă. Astfel, Drobeta a fost declarată municipiu de către Hadria și a fost
ridicată la rangul de colonie de către Septimiu Sever.
Orașele s-au bucurat de o conducere autonomă, aceasta fiind exercitată doar de către
cetățeni, nu și de peregrini, deși chiar și aceștia plăteau impozite.
Conducerea supremă în colonii și municipii era exercitată de către un consiliu,
asemănător senatului roman, numit ordo decuriorum.
Edilii erau magistrați municipali, ce aveau drept atribuții asigurarea poliției orașelor,
aprovizionarea piețelor și întreținerea clădirilor publice.
Questorii conduceau administrarea finanțelor și bunurilor orașelor.
Preoții municipali făceau parte din categoria magistraților sacerdotali, fiind aleși de
către ordinul decurionilor.
De asemenea, cea mai mare parte a locuitorilor din Dacia trăiau în localități rurale, ce
aveau la bază fie modelul roman, fie erau organizate după forma tradițională a obștilor sătești.
La granițe au luat ființă posturi fiscale, vamale sau de poștă, numite stationes.
Mai mult decât atât, în jurul castrelor s-au format canabele, de către meșteșugarii sau
negustorii care însoțeau trupele, dar și de către veterani sau familiile soldaților.
Organizarea centrală
Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus Augusti pro praetore, fiind
provincie imperială. Acesta era numit de către împărat din rândul membrilor ordinului
senatorial de rang consular, având sub comanda sa mai multe legiuni.
Având rang consular, guvernatorul era investit cu imperium, în virtutea căruia exercita, la
nivel central, atribuții militare, administrative și judecătorești. Această formulă s-a menținut
până la prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele succesive, care au modificat
structura organizatorică a Daciei, au survenit modificări și în sistemul conducerii ei. După
prima reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii 118-119 de către Hadrian, Dacia superior
ocupa un loc mai important, fiind condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, numit
dintre membrii ordinului senatorial, dar numai de rang pretorian.

Dreptul în Dacia romană

În același timp cu formarea statului geto dac au luat ființă normele juridice înlocuind
obiceiurile din epoca democrației militare. Obiceiurile care s-au dovedit în timp a fi utile au
fost păstrate în continuare, fiind sancționate de stat.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicție cu
principiile generale ale dreptului roman. La început, cele două rânduieli juridice se aplicau în
9
paralel, apoi, în cadrul unui proces de întrepătrundere și de influențare reciprocă, a luat
naștere un sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul căruia conceptele și instituțiile juridice
au dobândit noi funcții și noi finalități.
Imperiul roman și-a adus în Dacia nu doar armatele, administrația și sistemul
financiar, ci și dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându-se
principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului roman.
În virtutea lui ius civile, cetățenii dețineau toate drepturile politice și civile. Aceștia se
bucurau de jus comercii sau comercium, în baza căruia puteau încheia acte de comerț,
schimburi și transferuri de proprietate.
Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odată instituit garanta transferul
cetățeniei urmașilor lor, la fel ca în metropola romană.
Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii, iar jus honorum se referea la
dreptul de a fi ales într-o magistratură, era un drept al onoarei.
Un rol deosebit l-a avut Constituția lui Caracalla din anul 212, prin care s-a acordat
dreptul de cetățenie peregrinilor. Aceștia, ce reprezentau majoritatea populației dace, dar și
străinii ce nu erau cetățeni sau latinii, foloseau jus gentium atunci când încheiau acte juridice.
Jus gentium era cel care rezolva relațiile dintre autohtoni și cetățeni sau latini.
Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintre daci și romani, în cadrul
conviețuirii comune, cu interese comune și familii mixte, cu raporturi economice, având
interese concrete ce necesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil cât și dreptul
ginților, cutumele locale. Astfel a luat naștere sistemul de drept daco-roman.
Instituțiile juridice
Statutul juridic al persoanelor
Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislația romană s-a dovedit a
fi greoaie în formulări și nu lipsită de ambiguități. Complexitatea realităților imperiului
justifica întrucâtva conținutul prea încărcat al acesteia. În mare măsură, legile romane au fost
transpuse și în Provincia Dacia.
În privința persoanelor, se știe că locuitorii liberi (adică mai puțin sclavii) din Dacia
romană erau împărțiți în trei categorii principale și anume: cetățeni, latini, peregrini. În
temeiul acelei împărțiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod diferit,
respectiv în funcție de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii, după cum urmează:
Cetățenii erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleași drepturi ca și cetățenii
rezidenți din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la orașe, care
căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Acești cetățeni aveau dreptul de
10
proprietate romana. În Dacia au existat câteva orașe care se bucurau de ius italicum și anume:
Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca și Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populației colonizate în Dacia, stabiliți de regulă în
orașe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani și ocupau o
poziție intermediară între cetățeni și peregrini. Aceștia beneficiau de dreptul latin, aveau
aceleași drepturi patrimoniale ca și romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius
connubii – dreptul de a se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – și nu aveau
drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca și cetățenii de altfel, existau unele deosebiri.
Spre exemplu, nu toți latinii coloniari aveau același statut juridic, deci nici aceleași drepturi,
mai ales politice. Latinii din Dacia romană erau deci latini coloniari, ca urmare a aducerii
acestora pentru apărarea și consolidarea puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau
prevăzute de dreptul latin, mai puțin cele civile și politice. Puteau primi totuși cetățenie
romană printr-o naturalizare individuală sau colectivă.
Peregrinii constituiau marea masă a populației libere din provincie (toți locuitorii
liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni și străini stabiliți în spațiul dacic, dar care nu erau
cetățeni sau latini. Situația lor era reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex
provinciae) și prin edictele guvernanților.
Existau două categorii de peregrini: peregrinii obișnuiți și peregrinii dediticii. Cei
dintâi erau străinii ale căror cetăți n-au fost desființate din punct de vedere politic, ei se
bucurau de ius gentium. Aceștia puteau să obțină individual sau colectiv cetățenie romană sau
chiar să intre în raporturi juridice cu cetățenii romani, mai ales în domeniul comerțului.
Peregrinii dediticii erau acei ale căror cetăți au fost, după cucerire, desființate din punct de
vedere juridic și administrativ. Aceasta mai ales în cazurile unei rezistențe înverșunate față de
cuceritorii romani, capitulând în cele din urmă fără condiții. În anul 212 e.n. împăratul roman
Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii și în ceea ce privea alte două categorii de
cetățeni și anume: sclavii și colonii. Deși în societatea dacă nu a fost instituționalizată sclavia,
ea s-a practicat totuși, dar în mod sporadic. În documentele vremii și în lucrări de specialitate
privitoare la Dacia Romană se fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la
eliberarea acestora din urmă, precum și la drepturile sau interdicțiile ce rezultau din căsătoria
dintre oamenii liberi și sclavi, precizări privitoare la urmașii acestora etc.
Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor orașe, colegii, temple,
dar și proprietatea unor persoane particulare. În cazul celor din urmă, situația juridică era

11
reglementată de dreptul roman dacă aparțineau cetățenilor romani sau de normele juridice
locale dacă proprietarul era peregrin.
Căderea în sclavie era cauzată prin naștere, prin neachitarea obligațiilor ca urmare a
insolvabilității, în urma războaielor, prin prinderea hoțului de către cel păgubit. Sclavul era
socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească și chiar să-l omoare. Era
lipsit de orice personalitate, neputând avea drepturi și obligații juridice, neputând să se
căsătorească, orice legătură de a sa cu o sclavă, indiferent cât era de serioasă, nu putea fi
considerată decât o stare de fapt.
Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau funcții importante și o putere financiară
destul de ridicată. Aceștia, deși erau lipsiți de drepturi, aveau totuși o poziție superioară
oamenilor liberi.
Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general manumisio – renunțare la
dreptul de proprietate asupra sclavului prin procese, prin înscrierea sclavului pe listele
censului de către stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza dezrobirea lui sau prin
declarații în fața guvernatorului. Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberți.
Despre cealaltă categorie, colonii se știe că „între oamenii liberi și sclavi se găseau în
provincii, ca și la Roma o categorie de locuitori care, deși liberi în drept, se aflau de fapt
într-o situație asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în diverse părți ale
Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde, datorită începutului de declin al sistemului
sclavagist, proprietățile mai mari urmau a fi lucrate pentru creșterea rentabilității lor" de
către aceștia care nu erau altceva decât țăranii săraci din împrejurimile orașelor.
Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul sclavului, era acel muncitor
agricol care la începutul republicii lucra ca țăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă de
la micii proprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârșitul imperiului, când se
cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.
Rezumând, trebuie reținut faptul că, cetățenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alții,
reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societătii provinciale din Dacia.
Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în funcție de statutul de care
beneficia persoana respectivă. Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetățean roman cu
o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu un statut inferior. În mod
tradițional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu
statut mai înalt în poziție inferioară.
Cetățenii romani își întemeiau o familie potrivit normelor dreptului roman, în baza lui
jus conubii.
12
 Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul de a încheia o căsătorie
între ei conform dreptului roman, ci doar potrivit normelor locale. În cazil în care cei doi soți
erau peregrini deditici, căsătoria era reglementată de dreptul poprului. În schimb, dacă un
cetățean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia de jus conubii, căsătoria era perfect
legală, iar copiii care se nășteau intrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina nu
beneficia de jus conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuți intrau sub regimul
juridic al mamei.
În condițiile create de cucerirea romană, familia dacică își va păstra caracterul ei
monogam și de element determinant în viața economico-socială. Totodată au apărut elemente
noi impuse de regulile romane. Instituția familiei la cetățenii romani stabiliți în Dacia urma
regulile dreptului roman.
Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, conviețuirea dintre ei fiind considerat
concubinaj.
Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoștea și persoanele juridice care puteau
avea drepturi și obligații, fiind înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice
existente în Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile, satele) și
colegiile.
Celelelate instituții ale dreptului familiei, precum curatela, tutela și adopțiunea erau
organizate după normele juridice ale dreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului
provinciei.
Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără
testament). Testamentul era de regulă oral. Îm provoncie, un cetățean roman putea să aibă ca
moștenitor pe un autohton, aceștia având un drept pasiv. Peregrinii dedetici nu aveau dreptul
să dobândească nimic prin testament, pe când ostașii romani puteau să-și instituie ca
moștenitori persoane peregrine sau latine.
Procedura de judecată în Dacia era exact ca și în celelalte provincii. În cazul săvârșirii
unui delict, peregrinilor li se acorda în mod fictiv calitatea de cetățean roman, cu scopul de a
se rezolva problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul deținea jus gladii, putând astfel
să condamne la moarte pe locuitorii provinciei, excepție făcând cei care se aflau în fruntea
populației, deoarece în aceste situații pedeapsa capitală putea fi dată doar de împărat.
În fruntea piramidei administrative și judecătorești se afla împăratul, ca șef al statului
și judecător suprem, urmând prefecții pretorului și apoi guvernatorii sau șefii de provincie.
Judecata are un caracter public, este etatizată, soluționarea cauzei realizându-se de către
organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia romană erau judecați după procedura
13
extraordinară de către guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul putea să
aplice și pedeapsa capitală. În litigiile dintre un cetățean roman și un peregrin, acesta din
urmă era socotit pe durata procesului ca și când ar fi fost cetățean roman.
Regimul juridic al proprietății
În ceea ce privește regimul juridic al proprietății, peregrinii din Dacia nu puteau avea
o proprietate decât dacă aveau ius comerci. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în
cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.
Pentru apărarea proprietății peregrine în aceste condiții s-a instituit sistemul numit
prescriptio longi temporis, prin care peregrinii ce au dobândit cu ius titlu un fond funciar
puteau fi apărați împotriva oricăror pretenții de posesie. Prescripțiunea era un mijloc de
apărare, și nu un mijloc de dobândire a proprietății, peregrinii devenind proprietari după
scurgerea timpului prevăzut de lege. Pentru remedierea acestei situații, s-a acordat și
peregrinului deposedat dreptul de a intenta o acțiune reală prin care să reclame bunul în mâna
oricui s-ar afla. Peregrinii din Dacia aveau și o proprietate reglementată de dreptul geto-dacic,
în măsura în care normele acestui drept fuseseră acceptate de cuceritori.
Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către romani a fost cel economic,
care se manifesta în principal prin instituția proprietății. Dreptul de proprietate, în toată
deplinătatea lui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi ( dreptul de a folosi), ius
fruendi ( dreptul de a culege fructele), și ius abutendi ( dreptul de a dispune).
Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului. Ager publicus se
exercita asupra pământurilor cucerite de armata romană. În baza acestui principiu suprem al
dreptului roman, imediat după instaurarea domniei împăratului Traian, s-a trecut, în mod
riguros, la măsurarea și cadastrarea pământurilor cucerite în Dacia, în scopul repartizării celor
îndreptățiți.
Veteranii și cetățenii romani au primit în proprietate terenuri fertile, pășuni și păduri,
militarii din cadrul legiunilor romane au primit terenuri necesare unei existențe normale, ele
aflându-se sub jurisdicția comandanților militari. Statul roman a trecut în proprietatea
împăratului toate exploatările miniere.
Legile romane ce acționau în Provincia Dacia priveau mai ales proprietatea, ca
instituție de bază în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe romanii rezidenți din Dacia.
Exista și o excepție, anume aceea ca aceștia nu puteau avea în materie imobiliară o adevarată
proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară numai dacă pământul coloniei
respective nu primise, printr-o ficțiune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca și cum ar fi
fost situat în Italia.
14
În Dacia provincie romană au existat două tipuri de proprietate și anume proprietatea
provincială și cea quiritară.
Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberi asupra pământurilor din
provincii. Aceștia dețineau doar posesiunea și uzufructul, dar în fapt aveau drepturi foarte
largi.
Astfel, la moartea proprietarului provincial, pământul trecea asupra urmașilor, fondul
provincial putând fi transmis și prin simplă tradițiune.
Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman, daca era vorba de provincii
senatoriale (provinciae senatus populi), fie împaratul, daca provincia era imperiala
(provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.
Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublă proprietate : proprietatea supremă și
proprietatea subordonată exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a statului era
recunoscută de către provinciali prin faptul că plăteau impozit funciar.
Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de cetățenii romani în virtutea
calității lor de cetățeni speciali, care beneficiau de toate drepturile politice și civile.
Bucurându-se de ius italicum, cetățenilor romani li se aplicau, printr-o ficțiune juridică,
drepturi de proprietate ca și în Latium, considerându-se că pământul provinciei poate fi
asimilat cu pământul Italiei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare
cetățenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri.
Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare a edictelor obţinute de la
guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul
respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din Dacia erau reglementate
de legea romană. În cazul că rolul în domeniul moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor,
atunci acest rol îl aveau guvernatorii de provincii.
În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor decât cele italice, în situaţia de
interes public. Legislaţia mai prevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte
persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am reţinut că dreptul la
proprietăţi imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a
aratat mai sus că bunurile imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie
senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade, era lăsat proprietarului
iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii, ori era concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu
puteau avea o astfel de proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea,
guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o considerau un
domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
15
După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obțin cetățenia romană, iar
pământul provinciei este supus în totalitate taxelor și impozitelor, diferențele dintre
proprietatea quiritară și provincială se estompează în cadrul unui proces de unificare a celor
două forme. Din moment ce deținătorii de terenuri plăteau toate taxele și impozitele asupra
terenului, ideea de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraților
proprietari, care îl dețin și-l exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moștenire.
Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista proprietatea peregrină, ce se aplica
bunurilor și lucrurilor aparținând populației autohtone. Asupra actelor și faptelor juridice
peregrine acționau instituțiile dreptului ginților jus gentium, în baza căruia peregrinii își
protejau bunurile și-și conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului comercial. Cu
toate acestea, în ceea ce privește furtul sau unele pagube cauzate pe nedrept, se foloseau,
printr-o ficțiune juridică, prevederile dreptului civil sau comercial, considerându-i pe
peregrini ca cetățeni.
Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau ocupaţiunea şi mai ales
tradiţiunea. Această din urmă instituţie de drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii,
ca şi în raporturile dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile.
Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţile, succesiunea, etc. Important
este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul lor
drept, adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmplă numai în măsura în care dispoziţiile
acestui drept fuseseră recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.
Tripticele din Transilvania
Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din
lemn de brad, legate între ele. Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise.
Celelalte trei feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost
descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil. În perioada
războiului purtat, în anul 167, de către legiunile romane din Dacia împotriva triburilor
marcomanice, tăblițele cerate au fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost distruse. Din
cele 25 de tăblițe descoperite, doar 14 au putut fi descifrate.
Ce conţin aceste tăbliţe de sunt atât de importante?!
· referiri la un cortegiu funerar
· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile acesteia, făcute cu ocazia unui
banchet
· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil
sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în
16
cazul unei eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-o stipulaţie, faţă de
cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr sclav era cumpărat pentru
suma de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta ăi
pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită
(dublă) faţă de paguba ce putea fi pricinuit. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor
vânzătorului (id fide sua esseiussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În cazul
vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de
denari. Drept garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească despăgubiri
cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam). Deci, pe de o
parte se folosea despăgubirea în cazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor
din contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa unei persoane garante.
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau însoţite de
mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de transferare a
proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani, peregrinii, din nevoia de imitare,
foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
În dreptul clasic, mancipațiunea era un mod de dobândire a proprietății asupra
lucrurilor mancipi numai de către cetățenii romani. Lucrurile mancipi erau cele considerate
importante: fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele nec mancipi erau
lucrurile mai puțin importante, precum roadele pământului, animalele mici.
Mancipațiunea presupunea :
- părțile din contract să fie cetățeni romani;
- obiectul contractului să fie un lucru roman;
- existența a cinci martori cetățeni romani;
- rostirea unei formule sacramentale;
- existența cântarului de aramă și a cantaragiului.
Toate condițiile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia ducând la nulitatea
actului.
Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte probatorii
ale contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea unor probationes. În
tăbliţele respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi închiriază munca lor
pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate numi astăzi contract de muncă). Se prevede faptul
că dacă cel ce se angaja nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească
despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului 5 serteţi pentru fiecare zi

17
întârziere a retribuţiei. Din conţinutul contractelor rezulta, în cazul de mai sus, că lucrătorul
trebuie să presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie.
Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau persoane, ci şi
în acelea în care era vorba de societăţi. Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în
cazul unei societăţi (societas danistraia) menită să ofere celor interesaţi împrumuturi cu
dobândă. Doi cămătari care au pus în comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând
dobândă. Interesant de relevat este faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract
consensual, obliga prin însuşi consimţământul părţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi
în consecinţă nu mai era nevoie de o stipulaţie specială.
Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus,
declara că a primit în depozit de la Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin, suma de 50
de denari. Aici este vorba de un fel de depozit de bancă deoarece cămătarul depozitar, jucând
rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind însă obligat să-i restituie la cererea
deponentului.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere cursive şi
redactate în latina vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor încetăţenite în lumea
romană.
În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte faptul că dreptul roman clasic
nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui, ci într-o
formă uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanităţii era nelipsit în provincii.
Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte amintesc de reguli de
drept al ginţilor, aplicabile în egală măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea sunt
amintite în lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză, stingerea
obligaţiilor prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea de împrumut.
Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia Romană, ci şi unele
inscripţii funerare, cum este epitaful de la Sucidava, socotite de specialişti adevărate
documente de drept testamentar. Din studiul contractelor încrustate în tăblițele de la Roșia
Montană se pot desprinde următoarele concluzii:
- în dreptul daco-roman existau instituții juridice noi, în structura cărora elementele de drept
roman au dobândit o funcționalitate originală prin absorbția elementelor specifice dreptului
autohton;
- în dreptul daco-roman actele sunt semnate și de către martori și de către părți, ceea ce
probează o formă intermediară, diferită de cea specifică dreptului roman în care actele
redactate în forma obiectivă erau semnate numai de către martori;
18
- actele juridice cuprinse în tăblițele cerate au o fizionomie aparte, originală, modul lor de
formulare fiind expresia unei sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică

Curs 3
ÎNCEPUTURILE DREPTULUI MEDIEVAL

Părăsirea Daciei de către legiunile romane și aparatului administrativ, acompaniate de

pătura de autohtoni îmbogățiți, a avut ca primă consecință desfiițarea administrației centrale.
Fiind abandonată și aflându-se într-o stare de dezorganizare din cauza presiunii popoarelor
migratoare, populația s-a aflat în situația de a renunța la viața din orașe și a trebuit să se
retragă în zona de câmpie, de deal și munte, pentru a putea să-și continue viața cultivând și
păstorind.
Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis, decăderea centrelor urbane. Satul va
rămâne principala formă de organizare administrativă a populației rurale, unele aflându-se pe
locul vechilor ruine și cetăți, altele de-a lungul apelor curgătoare.
Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei romane și-au continuat viața socială
și economică o perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o populație densă,
bine apăarată și organizată. Atracția spre aceste orașe a migratorilor este dată de bogățiile ce
se găseau aici și de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme, cai și robi. Atacurile
permanente asupra orașelor au dus la întărirea lor ca adevărate cetăți înconjurate de ziduri de
apărare, de turnuri de observare, de fortificații cuprinzând șanțuri cu apă, porți întărite în fața
unor poduri mobile, care să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate acestea,
orașele decad.
De la mândrele metropole, municipii și falnicele colonii, se ajunge treptat la o
abandonare sau distrugere a orașelor și ruralizarea lor, existând exodul populației către centre
mai mici sau sate, în care puteau mai ușor să se ascundă din fața trecerii devastatoare a
migratorilor. Rămân orașe ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Porolisum, dar celelalte
se pierd treptat. Pe ruinele fostelor orașe rămân sate, uneori cu denumirea originală a orașului
sau cu denumiri noi. În procesul de decădere a orașelor, atribuțiunile administrative și de
judecată rămân acelor juzi sau judeci, de unde și denumirea teritorială de județe.

Obștea sătească teritorială

19
 Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul existenţei populaţiei
daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea în acest răstimp
în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai puternic la început) procesul de
organizare socială a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces. Comunităţile locale, cu
timpul, s-au consolidat, astfel încât obştea teritorială a căpătat adevărate competenţe
economico-sociale şi administrative.
Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneşti şi să dea
un răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică,
structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în
comun a pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor
rurale cu denumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în
Dacia, termen păstrat în limba română cu denumirea binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponenţa
organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa
cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romană, iar mai târziu
în statul feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură
comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de
rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune de o
forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează deasupra
societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de
conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin
aceasta prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca
temelie de constituire, fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor
liberi, nelegaţi prin legături de sânge.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac definitivat de stăpânirea
romană, şi anume generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu a putut fi
lichidat de noii cuceritori.
Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea strămoşească s-a
păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuire socială,
economică şi politică. Existenţa satelor obşte este atestată arheologic şi prin scrieri
contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente, precum
şi apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la formaţiuni
20
mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces, unele obşti şi-au pierdut identitatea în
noile comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică mai mare şi cu o
eficienţă sporită în apărarea fiinţei lor faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a ceea
ce s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzatoare şi mai clar
exprimate în plan politic, administrativ şi militar.
Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat structura
internă tradiţionala a fiecareia dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază a
organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile şi meritele lui în susţinerea
formaţiunilor mai mari din care vor face parte.
Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a populaţiei
daco-romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în
structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici în timpul stăpânirii romane şi
nu a putut fi distrusă nici de marile migraţii.
Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică, obştea
sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot teritoriul
fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale unităţii românilor, un adevărat bastion
etnic, social-economic, juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru dăinuire pe
pământul strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea
strămoşească a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în
comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu, precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La temelia
trăiniciei obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire.
În virtutea celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei ce stăpâneau prin voinţa întregii
comunităţi o parte din teritoriul comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul
avea atât funcţie economică, precum şi semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la
obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care folosea
principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de conducere prin
consimţământ general şi pe care membrii comunităţii le respectau, supunându-se de bunăvoie
dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;
21
 b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau împuterniciri judiciare;
“Ceata de bătrâni - arată Romulus Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de datini,
cutume şi tradiţii juridice. Ea constituia organul suprem de reglementare obişnuielnică a
obştei şi totodată de judecata fără apel...”
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi aceştia aveau
împuterniciri judiciare.
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut economicul,
evoluţia „tehnicilor agricole” şi pastorale – cum se demonstrează în lucrări de specialitate.
Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat, constituită într-un
prim stadiu pe baza legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice (familiale) a dus la
slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora luându-l criteriile teritorial şi economic. În acest
fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul teritorial va căpăta şi o funcţie
economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-dacilor:
agricultura, păstoritul, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se
poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative speciale cum erau: repartiţia
câmpurilor de cultură pentru membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea
rezervelor agricole pentru sămânţă, schimburi comerciale, dări etc.
În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul creşterii
vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine
delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit: pornirea turmelor, împărţirea
produselor în cazul turmelor comune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de asemenea,
în răspunderea şi atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul, executarea cailor de
acces (drumuri), defrişări de păduri, amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte
publice (de rugăciune).
Această organizare solidară s-a realizat și ca urmare a rudeniei dintre membrii săi, dar
și ca urmare a unității de limbă , tradiții, cutume și religie, precum și din necesitatea muncii
eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului. Obștea sătească are în principal o trăsătură
economică, chiar dacă există încă puternice relații de rudenie de sânge, ca și în obștea
gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura și creșterea vitelor- baza existenței comunității –
face să se schimbe accentul pe latura economică a tipului de relații ce se stabilesc între
membrii colectivității. Puternicele tradiții monogame ale relațiilor de familie generează o
22
diferențiere a familiei mari, în frunte cu pater familias, în favoarea familiei individuale,
formate din perechea de soți și copiii lor.

Curs 4
ŢĂRILE ŞI LEGEA ŢĂRII – IUS VALACHICUM, sec. IX-XIV

Procesul de unire a obștilor teritoriale este evidențiat în cele trei forme de organizare
socială și politică:
CNEZATUL- existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă un sat sau două, și cnezi
de vale, care ajungeau să stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate într-o
regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarece cneazul a fost conducător al satului,
el a luat locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară între
cnezatul de sat și voievodat, uneori cneazul de vale fiind numit jupan, de unde derivă mai
târziu denumirea de domeniu-jupanat.
VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai puțin consolidat ca și
cnezatul de vale, dar are atribuțiuni administrative mai întinse. Voievozii au provenit din
familiile cnezilor celor puternici, erau aleși și îndeplineau trei tipuri de atribuții: militare,
judiciare, religioase. Autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnezilor, așa cum mai
târziu va fi limitată de sfatul boierilor.
ȚARA- uniunea a șase sau șapte uniuni de obști, situate din punct de vedere geografic
în aceeași zonă; sunt cunoscute în izvoarele istorice : Țara Bârsei, Hațegului, Făgărașului,
Oașului, Loviștei, Vrancei.
Normele de conduită specifice obștilor sătești teritoriale
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile, pădurile,
apele, tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în
devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un întreg asupra căruia aveau
drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat faptul
că doar pământul era în proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii potrivit
lotului ce i se atribuia la începutul fiecărui an agricol.
În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau voie
sa înstrăineze părţi din moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de oi,
vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această categorie
intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În aceste

23
condiţii se pare că a luat naştere dreptul de preemţiune, cunoscut prin durabilitatea lui.
Înstrăinarea de bunuri imobile privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv. Dacă
cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se impunea consultarea mai întâi a
rudelor doritoare de a cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau vecinii,
obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale comunităţii.
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa şi
curtea, unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi feudale.
Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi uneltele personale aveau acelaşi
statut, legiferat de către comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire
personală l-a constituit gardul cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul de
îngrădire a casei şi a curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces
asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de loturi numite sort. Probabil
pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai mare,
conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea astfel o valoare nouă
în domeniul proprietăţii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de proprietate
feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului
feudal şi burghez de mai târziu.
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea dintre membrii
acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului şi de
participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în condiţiile absenţei elementului
economic dominant, care să nu muncească dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin
dispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu apăruseră deosebirile de avere,
oamenii erau toţi egali. Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, buna comportare – aşa cum
erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe unii membrii din cadrul
comunităţii săteşti, dar nu să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care le
îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a
societăţii. Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative, sociale etc.
Există o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi răspunderi. Există îndatorirea de
întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la daci
vor fi întărite de religia creştină, răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al III-lea
e.n..

24
 Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea
creştinismului şi prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre
soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate. De
asemenea, succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul de
moştenire era recunoscut şi sotului supravieţuitor.
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri din
calea năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza
anevoios, s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii specifice, a normelor morale
şi de drept, condiţie fără de care nu se poate vorbi de societate organizată sau civilizaţie.
Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească străromânească, în tainica ei evoluţie a
răspuns multor cerinţe ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti de
ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi, reuşind chiar să asimileze
numeroase grupuri de populaţie străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor,
populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de
populaţii migratoare explică diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori,
aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-
romanii, mai exact străromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de
drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci este
produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat de
poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem normativ a corespuns societăţii fără
clase, iar după înglobarea comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal ––mai întâi
de tip sclavagist, apoi feudal––– ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul unui
proces dialectic specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca drept
pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după dispariţia acestor clase, a modului de
producţie şi a sistemului de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei
juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul rând,
că persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de
contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect translativ de proprietate prin
simplul consimţământ al părţilor. Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi
pentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe pentru cântărirea obiectelor de
vânzare, fac dovada unui comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după
sine responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale, juridice de piaţă. Contractele verbale
25
erau precumpănitoare, iar cuvântul dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele procedee
având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în înţelegerile particulare şi în cele cu alte
popoare.
În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat norme de
drept care au funcţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şi impunerea normelor
juridice în societate a contribuit biserica, precum şi spiritul foarte puternic de comuniune.
Există o supunere totală faţă de voinţa colectivităţii.
Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe care trebuie să le descifrăm din
multitudinea ştirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul
economic, religios, militar sau politic.
Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din sentimentalism încercăm să o atribuim
înaintaşilor noştri, trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de conduită socială
stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate (direct ori prin conducătorii ei).
Complexitatea fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care la rândul lor au
determinat măsuri pentru stoparea şi eradicarea lor.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul caracteristic dreptului
roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în vedere
următoarele:
- după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu
existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural;
- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi
revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost aplicat marii
majorităţi a populaţiei din Dacia Romană. Această populaţie avea statutul de peregrin, iar
cetăţenii romani colonizaţi în provincie au păstrat în bună măsură propriul lor drept
provincial, pe care apoi l-au luat cu ei odată cu retragerea din Dacia.
Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială stabilite prin obiceiul
pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în cadrul
acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului. În cazul în care o persoană
sau mai multe dintr-o obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea
vinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din partea comunităţii, care îşi aroga dreptul de
a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare de educaţia lui. În
cazul că existau daune, de asemenea, obştea căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.

26
 În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci
izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel un control şi
o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de convieţuire. S-au
păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau strigarea peste
sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle făptaşilor vinovaţi.
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu cele
contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru
consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri (înstrăinare).
Sancţiunea pentru hoţ era purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea
civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde
relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile teritoriale s-au dezvoltat
mai de timpuriu, începuse să se admită compoziţia.
Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii
comunităţilor vecine de pe teritoriul ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,
administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii intercomunitare publice
şi private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi forma,
nevoilor concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare. Toate relatările
subliniază vechimea acestor practici, ce au avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că
ele reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în acelaşi
timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat
şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi povestit peste tot satul”,
“rămânea toată viaţa batjocura satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –formulări de
expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până în contemporaneitate.
Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, şi relaţii interetnice
publice. Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a
străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat neromâni ci “om din alt sat”.
Relaţiile intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de apărare.

Legea Țării ( ius valachicum)2

Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară practică a vieţii
sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români.

2
Negoiţă Florin, Istoria statului şi dreptului românesc, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005,
p.45 ;

27
Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase elemente de drept cutumiar,
agrar şi pastoral, cuprind şi organismele de aplicare a normelor juridice.
Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai dreptului românesc susţin că Jus
Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.
Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un moment
dat, urmată apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării
normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era
puternică prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor
istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea ce nu a putut fi dislocat de
migratori sau de către influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela că
procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat trăsături proprii mult diferite faţă
de feudalismul popoarelor vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la feudalism.
Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o puternică influenţa asupra vieţii populaţiilor
migratoare, grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar sedentarizarea geopolitică.
Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din prima fază a pătrunderii lor pe
teritoriul fostei Dacii, nu au putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea social-
economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan juridic, dimpotrivă, modul de organizare
în unităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi. „Ca atare –
conchid Vl. Hanga şi L. P. Marcu -terminologia social organizatorică a populaţiilor
migratoare, ce au trecut vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un paralelism cu
ceea ce exista deja…
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul
românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale românilor, pe
când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsura cristalizării societăţii feudale în
Europa de est, state din preajma românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i
aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în
toate teritoriile locuite de români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor Române, pe
teritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au recunoscut acestora dreptul de a se folosi
de normele juridice proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi colectiv.
După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi tot mai îngrădită de către
normele de drept medievale, norme elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această
clasă. Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea de obşte, la cea feudală.
Elemente ale lui Jus Valachicum sunt prezente în lumea obştilor, care încă nu erau vlahe (ci
28
mai mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut trecerea la următoarea
societate structurată pe clase şi organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide
astfel că au existat două stări diferite, şi anume: obştea şi societatea feudală, care au avut ca
numitor comun Legea Ţării, Legea Românească sau Jus Valachicum.
Trăsăturile caracteristice ale Legii Țării
Caracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că vechiul drept românesc a luat
ființă în așezările rurale, cele care și-au păstrat continuitatea chiar și după retragerea
romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legarea Legii de un teritoriu locuit de o
populație organizată politic pe un anumit teritoriu.
Această caracteristică a Legii Țării este întărită și de atenția cu care este reglementată
proprietatea imobiliară, în primul rând asupra pământului. Din timpuri străvechi ea este precis
hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale pentru stabilirea ș i apărarea hotarelor ș i
rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor. Toate acestea sunt semne ale
caracterului sedentar al populaț iei româneș ti, cu proprietăț i stabile, agrare, ce se transmiteau
din generaț ie în generaț ie.
Caracterul original al Legii Ț ării- se referă la faptul că aceasta este o creaț ie românească, ce
izvorăș te din modul de viaț ă al strămoș ilor, dezvoltată de români în condiț iile organizării
lor în obș ti ș i în formaț iuni politice cu caracter feudal.
Normele juridice referitoare la cnezat și voievodat alcătuiesc începutul dreptului
public al țărilor române.

Curs 5
STATUL ŞI PRINCIPALELE SALE INSTITUŢII ÎN PERIOADA
MEDIEVALĂ

Țările Românești de sine stătătoare

Moment remarcabil în istoria românilor, constituirea celor trei state centralizate
(Transilvania, Ţara Româneasca şi Moldova) a marcat începutul unei noi etape istorice,
deosebit de importantă în procesul de afirmare şi consolidare a românismului. Formarea
statelor feudale centralizate a constituit momentul de încheiere a procesului de reunire a
vechilor formaţiuni de dimensiuni mai mici (cum erau ţările, cnezatele, voievodatele).
Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului mediu în state unice, românii, ca şi alte
etnii, au cunoscut vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza presiunilor şi

29
ameninţărilor externe, venite din mai multe direcţii deodată, românii au fost nevoiţi să se
constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni centralizate (Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească).
Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada migraţiilor,
aveau dreptul la o organizare feudală centralizată într-un singur stat pe toată întinderea fostei
Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei state
româneşti cu puternice şi permanente legături între ele. În pofida unor atari realităţi politice
pluraliste, românii vor evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii comune. Unirea
politică deplină se va înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în
epocile modernă şi contemporană.
Țara Românească a Munteniei
A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine stătător în prima parte a secolului al
XIV-lea, rezultat firesc al unui proces complex şi îndelungat de unificare a tuturor
formaţiunilor politice româneşti prestatale existente de secole între Carpaţi şi Dunăre. Pe
parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o omogenizare etnică în
condiţiile asimilării de către autohtoni a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tatari).
Se constata o maturizare politica a formatiunilor existente din spatiul de la sud de Carpati.
Pe plan intern se înregistrează o creştere numerică a populaţiei , aşezată în sate şi tîrguri,
precum şi o stare economică satisfăcătoare, marcată de creşterea producţiei agricole,
extinderea relaţiilor comerciale, dezvoltarea meşteşugurilor şi creşterea reţelei de drumuri.
Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost stânjenită, de asemenea, de tendinţele
expansioniste ale regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere faţă de Coroana
Maghiară a acestei ţări româneşti. Periodic, aceste formaţiuni au avut statut de vasalitate faţă
de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibă vreun drept, cu atât mai puţin accepţiunea
românilor, se considerau suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi. Nu
puţine şi nu uşoare au fost confruntările voievozilor români cu regatul maghiar, în tendinţa şi
dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa deplină.
Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a
refuzat să recunoască suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul. Intervenţia militară a
ungurilor a fost întâmpinată de români cu rezistenţa armată. Litovoi a căzut în luptă (1277)
iar fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să recunoască pentru un timp
suzeranitatea regelui maghiar.
Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi independenţa şi un larg prestigiu a
fost Basarab (fiul lui Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut ca mare
30
voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunare şi
Carpaţii sudici.
Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui maghiar Carol Robert
a reprezentat actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat independent, unitar, centralizat şi de
sine stătător.Acest fapt a asigurat pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi
dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat european se va bucura de un real prestigiu
în rândul ţărilor vecine şi în Europa.
Întemeierea Moldovei
Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe formaţiuni
politice româneşti, care au ieşit în evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele
poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc faptul că în anul 1070 “valahii”
au luptat alături de Viaceslav de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”,
regele Poloniei.
Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi Ţara
Românească, în efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine stătător, existând
în acest caz multe asemănări. Realităţile social-economice şi politice, existenţa mai multor
formaţiuni politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat la care ajunsese
această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de
Aur (tătarii) crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zona o “ţară a românilor”
(Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în părţile nord-
estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă (administrativ-politică) cu capitala la
Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care a
căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare.
Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta armată a
românilor localnici, în alianţă cu oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor, Bogdan
de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva tendinţelor şi practicilor
expansioniste ale feudalitaţii maghiare.
Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu bulgarii,
Bogdan din Maramureş a trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile boierilor
moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmaşul lui Dragoş la tronul Moldovei, aflat
şi el sub suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării “împuternicitului” maghiar,
boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară
românească ca stat independent de sine stătător centralizat.
31
 Concluzionând asupra organizării statelor feudale centralizate româneşti, se poate
aprecia că, românii, prin tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal, precum şi prin
evoluţia unitară, după retragerea romană, aveau dreptul la realizarea unui stat centralizat pe
întreg spaţiul fostei Dacii. Nu s-a putut realiza acest lucru din două motive şi anume:
1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodată i-a obligat pe români să
se apere spate-n-spate;
2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală de pluralism statal, care se
regaseşte şi la alte popoare europene.
Cu toate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti au ieşit din anonimatul
stăpânirilor străine temporare, observându-se creşterea efortului formaţiunilor statale din
spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza şi de a se stabiliza. Faptul nu convenea
însă intereselor statelor vecine care urmăreau să se folosească de pluralitatea statală creată,
precum şi de urmările dezastruoase lăsate de ultimele năvăliri barbare. Statele centralizate
româneşti create în secolele XII-XIV, având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reuşi să
se consolideze şi să promoveze instituţii tipice, precum domnia, care s-a afirmat puternic în
secolele următoare.
Voievodatul Transilvaniei
Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din
Transilvania, dând naştere la o puternică formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea bine.
Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secolele XI-XIII teritoriul românesc a
cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani, mongoli şi tătari.
Acestea au cauzat enorme distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat
dezvoltarea societăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă de avânt economic şi de
consolidare a vieţii politice şi de stat.
Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte în cronica sa Gesta Hungarorum de
existenţa, la sfârşitul secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate (voievodate) ––sau
“ţări”–– în Banat, Crisana şi Podişul Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu,
urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte doua ducate sau
voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la
Morisena (Cenad, jud. Timis).
Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări” ale românilor, fiind mai
întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Totodată, săpăturile
arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moresti, reşedinte ale unor căpetenii
politice.
32
 Un alt izvor convingător este epopea intitulată Viaţa sfântului Gerard de Cenad,
scrisă în prima jumătate a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre organizarea
voievodatului “bănăţean”, precum şi despre legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul.
În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat de la formaţiuni de mică întindere
spre forme statale mai cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea centralizării
într-un singur voievodat.
Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul 1176, Leustachius apărea ca voievod
al întregii Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care avusese loc în acest spaţiu
românesc. Au urmat alţi voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sau Ladislau Kan (1294-
1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi un cuprinzător statut de autonomie
românească.
Statul feudal al Dobrogei
Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor XI-XIII au existat formaţiuni
politice, dintre ai căror conducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă să existe
marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea,
Vicina, Măcin, Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format un stat feudal
sub autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele de Paristrion. După ce o perioadă se află sub
suzeranitatea ţaratului bulgar, profitând de destrămarea acestuia se întemeiază Ţara Cavarnei,
în 1346, când această formaţiune politică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia
aveau titlu de despot şi erau recunoscuţi de împăraţii Constantinopolului. După Dobrotici, de
la care se moşteneşte şi toponimia regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386. Domnii
munteni se vor lupta pentru a apăra Dobrogea şi a o include în Ţara Românească, aşa cum
reuşeşte Mircea în 1386 şi în 1404, dar, mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea turcească
timp de patru secole şi jumătate.

Curs 6
INSTITUŢII DE DREPT ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC – sec. XV-
XVII

Apariț ia și originalitatea Domniei

Domnia constituie o creaţie instituţională românească, originală. Ea a apărut ca
treaptă superioaă în evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma “ţărilor”,

33
cnezatelor şi voievodatelor. O asemenea instituţie, cum era domnia, nu a avut corespondent la
statele vecine. Denumirea însăşi este românească, pusă de cărturari în legătură cu latinescul
dominus, mare conducător militar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod şi
domn, în succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi inovaţia.
În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul bisericii
ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a creştinilor ortodocşi. Şi nu în
ultimul rând, domnii celor două ţări româneşti (Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în
activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele de drept româneşti, bine înrădăcinate şi
cunoscute la acea vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi, normele de drept
(legea) au constituit întotdeauna un element important în afirmarea unor momente şi instituţii
româneşti. Normele de drept au fost acelea care au stimulat conştientizarea factorului politic
de prezenţa momentului oportun pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.
După întemeierea statelor feudale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, s-a impus
constituirea unor noi instituţii juridice noi, cu scopul de garanta funcţionarea normală a
societăţii. Astfel a apărut Instituţia Domniei, odată cu întemeierea Ţării Româneşti şi
Moldovei, fiind rezultatul unui proces de lungă durată, având la bază cnezatele şi
voievodatele.
Titularul instituţiei domniei era domnul sau marele voievod, primul termen referindu-
se la calitatea sa de stăpân, de proprietar, al întregului pământ al ţării, pe când cel de-al doilea
are în vedere caracterul militar al instituţiei.
Acesta deţinea toate puterile statale, atât pe plan intern cât şi pe plan extern, limitele
acestora aflându-se în principiul electivităţii, în normele juridice din Lgea Ţării, în pravilele
şi canoanele bisericeşti.
Cadrul juridic pentru instituţia domniei este dat de Legea Ţării, care cuprinde un
ansamblu de norme juridice ce s-au format de-a lungul timpului.
Potrivit concepţiei şi practicii vremii, încă de la primele începuturi, domnia şi puterea
domnească erau considerate ca puteri ale statului, ca întruchipând ideea de stat. Domnul a
apărut încă de la început ca reprezentant al statului, al ţării, prin ţară înţelegându-se diversele
categorii sociale, care erau consultate uneori de domn, sub forma unor adunări asupra
problemelor de importanţă mai deosebită. Prin urmare, la început, domnul se confunda cu
statul, iar puterile domnului, cu puterile statului.
Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de la Dumnezeu, ceea ce impunea
respect şi veneraţie. Ungerea cu mir de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul
ţării, încoronarea în cadrul bisericii, însoţită de rugăciuni, aveau o încărcătură mistică
34
deosebită. Încoronarea domnului s-a realizat până în sec. al XVI-lea, când coroana a fost
înlocuită cu cuca, dar ceremonialul s-a păstrat. Acesta depunea un jurământ pe cruce şi
evanghelie, puterea sa era limitată de regulile obiceiului pământului şi de pravile, iar mai
târziu de suzeranitatea otomană.Puterea domnului era indivizibilă şi personală,
netransmisibilă.
Sistemul electivo-ereditar
Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei aveau o puternică tradiţie la
români. Astfel de principii rezultau din două trăsături fundamentale şi anume: alegerea
domnitorului, cu respectarea eredităţii.
a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte, încă din vremea dacilor,
respectat în timpul cuceririi romane şi consolidat după retragerea romanilor din Dacia (275
e.n.). Ca atare, pe fundalul unei îndelungate tradiţii, noua instituţie, domnia a putut fi
acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară,
ci dimpotrivă, s-a afirmat în luptă cu agresorii străini, pentru apărarea valorilor româneşti.
Reprezentarea principiului legitimităţii a făcut ca mulţi domnitori români să
domnească perioade îndelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara Românească;
de asemenea, Mircea cel Batrân a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun a condus Ţara
Moldovei 32 de ani iar Ştefan cel Mare 47 de ani.
Legitimitatea trebuia să rezulte din acceptarea domnitorului de către marea majoritate
a boierilor (boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele mai multe cazuri, s-a
respectat la români.
b. Ereditatea, unul din cele două principii fundamentale amintite mai sus, constituia
un element nou în practica instituţională feudală românească. Fără să se renunţe la principiul
eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela al eredităţii, ajungându-se la împletirea
celor două modalităţi, deopotrivă de utile şi trainice. Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit
cu timpul ereditare, modalitate transmisă şi la instituţia domniei. Deci instituţia voievodală,
foarte puternică la români, s-a transformat treptat în una domnească, titlul de voievod
menţinându-se alături de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri.
Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut şi unele
variante cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea
transmiterea paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se păstra domnia în cadrul
aceleaşi familii domnitoare.

35
 c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din timpul vieţii una din rudele sale
(fiu, nepot, frate) ca asociat la domnie, alături de el, urmând ca asociatul să domnească în
continuare după decesul sau îndepărtarea domnitorului.
d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare paşnică a succesiunii, exemplul
cel mai elocvent şi mai cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o vârstă înaintată şi
suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i să aleagă ca succesor pe tronul Moldovei pe
fiul său Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Ştefaniţă Vodă a recomandat ca succesor pe
Petru Rareş.
Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau normele sistemului electiv –
ereditar. Ambele modalităţi aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe consimţământul
Sfatului Ţării. Era totodată, şi o recunoaştere din partea domnitorului a prerogativelor
adunării stărilor, o dovadă de respect faţă de normele impuse de Legea Ţării cu privire la
domnie, ceea ce întărea acesteia caracterul ei de legitimitate.
Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte întreţinute abil de puterea Otomană,
devenită din secolul al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la slăbirea sistemului electiv –
ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns l-a constituit larga vocaţie succesorală (prea mulţi
aveau dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli
inutile şi păguboase. Toate acestea au şubrezit sistemul traditional, adică legea.
Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi se extindea (sec. XV-XVIII) iar lupta
pentru putere în Ţările Române căpăta forme acute, s-a deschis posibilitatea ca domnitorii
români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă, după care Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi
mai gravă a devenit situaţia când domnitorii români erau numiţi direct de către
Constantinopol. Faptul a constituit o atingere gravă a demnităţii româneşti, erodată între timp
cu concursul marii boierimi.
Organele centrale ale statului
Domnul.
Statele feudale româneşti de sine stătătoare s-au format prin unirea cnezatelor şi
voievodatelor în jurul unui mare voievod care purta titlul de domn al ţării. Instituţia domniei a
ajuns la deplina cristalizare prin preluarea unor tradiţii formate în cadrul primelor formaţiuni
politice feudale, ca şi prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine care păstrau
amintirea organizării politice romane, aveau ca fundament ideologic creştinismul ortodox şi
aveau premisele necesare ăentru centralizarea puterii şi apărarea independenţei de stat.

36
 În calitatea sa de şef al statului, de vârf al ierarhiei feudale în sistemul vasalităţii,
domnul exercita atribuţii privind conducerea politico-administrativă, militară, judecătorească
şi legislativă.
În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul hotăra în domenii ca :
împărţirea teritorial-administrativă a statului, numirea dregătorilor, încasarea dărilor, şi
efectuarea prestaţiilor către domnie sau baterea monedei. În viaţa religioasă domnul exercita
o o tutelă asupra bisericii, având dreptul de a confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni. În
domeniul vieţii internaţionale el încheia tratate de alianţă sau comerciale şi declara starea de
război sau de pace în relaţiile cu alte state.
Comanda militară era exercitată de către domn în calitate de voievod, denumire
păstrată din epoca feudalismului timpuriu. Dacă iniţial rolul militar al domnului consta în
coordonarea armatei, formată în principal din steagurile boierilor, începând cu sec. al XV-lea,
ca o expresie a centralizării puterii, domnul îşi creează o armată proprie, condusă de dregători
cu atribuţiuni speciale în acest sens.
În acelaşi timp, domnul era judecător suprem al tuturor supuşilor săi. Hotărârile
judecătoreştiale domnului se bucurau de forţă juridică numai pe timpul vieţii acestuia,
urmaşii la tron având dreptul de a rejudeca procesele. De regulă, domnul judeca procesele
împreună cu sfatul domnesc.
Sfatul Ţării.
În cele două ţări româneşti, Muntenia şi Moldova, funcţiona ca organism
reprezentativ Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a spus Sfatul Ţării.
Această adunare, constituită încă de la întemeierea statelor centralizate româneşti, era menită
să asigure conducerea treburilor ţării alături de domnitor. Din operele cronicarilor moldoveni
rezultă faptul logic, potrivit căruia domnitorul nu conducea singur ţara, ci el trebuia să
consulte Sfatul în problemele principale.
Importanţă deosebită a Sfatului Ţării rezultă din atribuţiile sale în conducerea
treburilor statului. Acest organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale domnitorului. Ca
exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării consilia pe domnitor în probleme juridice, financiare,
religioase, militare, de politica externă etc.
Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării, era rezultatul, nu a unei invenţii
sau creaţii de moment, ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu instituţionalizarea
domniei, o treaptă nouă, superioară în afirmarea politică şi juridică a românilor. Sfatul Ţării
semnifică într-un plan superior ceea ce altă dată, în lipsa clasei feudale era Sfatul oamenilor
buni şi bătrâni, iar mai târziu adunările voievodale.
37
 Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti (Sfatul Ţării) au acţionat în concordanţă
cu voinţa voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea domnească reuşea cu uşurinţă
să o domine pe cea a boierilor. De altfel, între cele două puteri centrale erau legături fireşti,
“originare de solidaritate între domn şi marii boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un
timp, nealterată a vechilor tradiţii care constau în interdependenţa dintre cele două instituţii.
Adunarea boierilor alegea pe domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei feudale,
din mijlocul căreia provenea şi el.
Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul transformări şi modificări de atribuţii, în
sensul creşterii acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai târziu, când situaţia
politicaă a celor două state (Moldova şi Tara Românească) se va deteriora ca urmare a
amestecului turcesc în viaţa lor internă. Începând din a doua jumătate a sec. al XVI-lea se va
impune termenul de divan, de origine turcească (însemnând consiliul sultanului, domnitorului
în cazul românilor). S-a menţinut însă şi termenul de sfat, care era folosit alternativ.
Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie, Sfatul Ţării îşi asigurase atribuţii
dintre cele mai importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică Sfatul avea în primul
rând pe aceea a alegerii domnitorului, participând apoi deopotrivă la actul de conducere şi
gospodărire a ţării.
Avea atribuţii în politica externă, contribuind împreunaă cu domnitorul la încheierea
tratatelor cu alte ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. În cele mai multe situaţii
domnitorul se consulta cu membrii Sfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii
externe.
În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a domnitorului, dar şi de
soluţionare a unor procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care cunoşteau normele
dreptului consuetudinar sau al pravilelor, asigurând, prin intervenţia lor, acurateţea şi
obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o instanţă de judecată. Membrii săi
ajutau pe domnitor în cercetarea şi judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotărau, ci îşi
dădeau doar cu părerea (vot consultativ).
Una dintre atribuţiile relevante ale Sfatului Domnesc a fost acea judiciară, atribuţie
despre care s-a amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste atribuţii deoarece
interesează în mod deosebit lucrarea de faţă. Există opinia, sprijinită de mărturii
documentare, potrivit căreia în Moldova în secolele XIV-XVIII Sfatul Domnesc “conlucra cu
domnitorul în dezbaterile judiciare”.
Alte opinii mai recente, converg către ideea că Sfatul Domnesc şi domnitorul
constituiau “instanţa supremă de judecată”. Acest fapt nu înseamnaă că orice şedinţă de
38
judecată se derula neapărat în aceastaă componentă. Existau situaţii când domnitorul judeca
şi dădea sentinţele singur, probabil asistat doar de unii membrii ai Sfatului. În principiu însă,
consultarea de către domnitor a Sfatului Ţării la judecăţi constituia o necesitate politică, dar şi
o cerinţă „profesională”, întrucât între membrii Sfatului existau buni cunoscători ai legilor. Se
explică, astfel, principiul că unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată (ştirbită) dreptatea.
Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii judiciare mai clar exprimate. Dacă până
în secolul al XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa domnitorului, începând cu acest veac,
Sfatul Domnesc judecă în absenţa acestuia (şeful statului). Se crede că domnitorul nu mai
participă la toate instanţele, acordând în mod tacit gir sfatului sau reprezentanţilor acestuia.
De altfel, se constată ca hotărâri judiciare ale instanţei boierilor, formată din membrii Sfatului
Domnesc erau întărite de către domnitor prin semnătura şi sigiliul său.
În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la judecata domnească a căpătat noi
forme de organizare şi manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data aceasta, format din
membri ai Divanului, din dregători sau foşti dregători primea misiune de la domnitor de a
cerceta pricina şi de a propune soluţii. Actul emis se va numi anafora, şi dobândea putere
executorie numai după ce era întărită, semnată (confirmată) de către domnitor. Acesta putea
modifica hotărârea propusă.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era de aşteptat ca şi în practica juridică
să se facă simţit acest lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările Române a domniilor
turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din Constantinopol au adus cu ei şi practici noi în
domeniul juridic. S-a impus dreptul scris, răspândirea lui fiind mai largă şi mai expresivă.
O alta instituţie centrală cu puteri destul de mari a fost dregătoria. Aceste dregătorii
erau numeroase, fiind conduse de către un dregător sau doi; dregătorii erau înalţii demnitari ai
Tării, numiţi de către domnitor din rândul marilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu
îndelungat în Sfatul Domnesc. Aceşti dregători exercitau diverse atribuţii în cadrul Curţii
Domneşti, dar unii dintre ei funcţionau cu răspunderi pe plan administrativ în teritoriu.
Adesea, competenţele dregătorilor se încrucişau dând naştere la confuzii şi suprapuneri de
atribuţii.
Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-
1418) în Tara Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în Moldova. Dregătoriile au
fost, în mare, aceleaşi atât în Moldova cât şi în Ţara Româneasă. Acest fapt se datora
tradiţiilor comune şi a limbii române, precum şi a ideii de apartenenţa la acelasi trecut de
cultura şi civilizaţie.

39
 Nefiind aleşi, ci numiţi de către domnitor, după preferinţele şi interesele sale,
dregătorii trebuiau să fie ataşaţi Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei depuneau
jurământ de fidelitate. Nu erau retribuiţi în aceste funcţii, în schimb beneficiau de danii
domneşti, care constau din moşii, păduri, iazuri etc. Totodată, dregaătorii primeau daruri
consistente de la cei pe care-i păstoreau.
Existau două categorii de dregători: marii dregători, care şi participau la Sfatul
Domnesc (Divan) şi micii dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de importanţă.
Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai cunoscute: logofătul–şeful
cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marele vornic–conducătorul slujitorilor curţii,
judeca anumite procese penale; postelnicul––care coordona politica externă; vistiernicul–avea
răspundere în domeniul strângerii venitului la stat, între altele judeca procese cu privire la
stabilirea şi perceperea darilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteria statului s-a separat
de cămara domnească, veniturile domnitorului fiind administrate de camarasi; spatarul–cu
atribuţii militare; banul (specific Olteniei)– coordona dregătoria Baniei, dar era subordonat
domnitorului Ţării Româneşti, avea roluri administrative, militare şi judecătoreşti în Oltenia.
Au mai funcţionat şi alte dregătorii însă de mai mică importanţă, mai ales în ceea ce
priveşte atribuţiile judecătoreşti.
Vornicul.
Era conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale şi asigura paza
graniţelor. În Ţara Românească vornicul îşi exercita atribuţiunile numai în stânga Oltului, iar
în Moldova erau dor mari vornici : al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos.
Postelnicul.
Era tâlmaciul domnului şi coordona relaţiile cu alte state. Totodată el exercita
jurisdicţia asupra funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.
Vistiernicul.
Avea atribuţiuni în domeniul strângerii veniturilor statului, asigura mijloacele
necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei, păstra catastifele visteriei, judeca procesele cu
privire la stabilirea şi perceperea dărilor, iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi
activitatea de strângere a haraciului.
Organizarea de Stat și Dreptul în Transilvania
Dacă în cele două țări românești (Moldova și Muntenia) instituțiile de drept și
exprimarea juridică au evoluat identic, în cea de-a treia Țară Românească (Transilvania) au
existat particularități cauzate de imixtiunea mai îndelungată a maghiarilor în arcul Carpatic.
În Transilvania, Voievodul (voievodatul) a fost prima instituție centrală românească pe care
40
cucerirea maghiară a găsit-o funcționând, din vechime. Voievodatul s-a menținut și în timpul
dominației Regatului Maghiar, până în anul 1526.
Cucerirea maghiară a însemnat impunerea unor limite în prerogativele voievodului,
care va fi numit de către rege, în noua conjunctură, spre deosebire de faptul că până atunci
voievozii erau aleși.
Cu toată dominația lor, regii maghiari nu vor reuși totdeauna să-și impună autoritatea.
Au fost momente în care Voievodul Transilvaniei și-a manifestat tendința și chiar
independența totală față de regele maghiar. La finele secolului al XII-lea și pe parcursul
secolelor XIV și XV voievozii Transilvaniei au încercat să înlocuiască numirea cu ereditatea
(românească), conștientizând faptul că voievodatul pe care îl conduceau constituia altceva
decât Ungaria: o altă entitate politică. Un asemenea statut de independență, încercat de către
voievozii Roland Borsa, Ladislau Kan, Iancu de Hunedoara, nu a putut dura din motive lesne
de înțeles Autoritatea politică și jurisdicțională a voievodului a fost treptat redusă, ca urmare
a intervenției puterii regale.
Un alt organism central în Transilvania, după rege și voievod era congregația
nobililor, adunare reprezentativă pe stări corespunzătoare adunărilor extraordinare din Țara
Românească și Moldova. La lucrările acesteia participau reprezentanți ai categoriilor locale
privilegiate, adică neromânii. Un fapt demn de reținut, privitor la raporturile dintre Regatul
Maghiar și Transilvania, îl constituie actele legislative adoptate de Dieta Ungariei, care nu
puteau fi aplicate în Voievodatul Transilvaniei fără însușirea acestora de către congregația
nobililor. Era un semn de autonomie și personalitate juridică.
Congregația transilvană adopta hotărâri în domeniul administrativ, fiscal și judiciar.
Pentru început, la lucrările Congregației participau și nobili români. După 1438 când s-a
constituit Unio Trium Nationum a fost interzisă în mod expres participarea românilor la viața
politică.
După prăbușirea Regatului Maghiar, ce a urmat înfrângerii suferite în războiul cu
turcii la Mohacs (1526) Transilvania a ieșit de sub dominația acestuia, intrând în schimb sub
suzeranitatea otomană, ca Principat autonom, condus de către un principe (1541). Important
este faptul că principele, noua denumire luată de conducătorii Transilvaniei, era ales de Dietă,
spre deosebire de voievod care era numit de către rege. Dieta întrunită la Cluj în anul 1543
declara că i s-a recunoscut dreptul de a alege “orice principe ar voi”. După alegere, principele
trebuia confirmat de Înalta Poartă. În fapt însă, Puterea Otomană se va amesteca din ce în ce
mai mult în problemele Principatului Transilvaniei, ajungându-se până la numirea principelui,
contrar cerințelor inițiale și împotriva voinței Dietei, pe care o nesocoteau.
41
 Un nou moment în istoria Transilvaniei cu consecințe asemănătoare l-a constituit
trecerea acesteia de sub suzeranitatea otomană în componența Imperiului Austriac.
Schimbarea a fost consemnata în Diploma Leopoldina din anul 1691, prin care se stipula că
împăratul Leopold al II-lea devenea și principe al Transilvaniei. În această situație
conducerea efectivă a Principatului o exercita un locțiitor al său care se numea guvernator,
acesta fiind ales dintre nobilii țării și aparținând uneia dintre cele trei națiuni autodeclarate
încă de la 1438 ca dominante.
Este vorba despre nobilimea maghiară, sașă și secuie care s-a constituit în Unio Trium
Nationum (uniunea celor trei națiuni). Aceasta uniune și-a asumat cu de la sine dreptul
condamnabil de a conduce Transilvania fără nobilimea română, care era socotită, dimpreună
cu întreaga populație românească (majoritară) ca tolerată pe propriul pământ. De altfel,
nobilimea română fusese supusă de mai înainte de 1438 unui proces sistematic de decimare
printr-o draconică politică de maghiarizare și marginalizare a acesteia. Nobilii români care n-
au acceptat maghiarizarea sau trecerea la biserica catolică au ajuns oameni de rând,
denobilizați. Stăpânirea habsburgică a menținut și cultivat regimul Unio Trium Nationum, cu
toate consecințele lui nefaste, antiromânești. Guvernatorul își avea reședința în provincia pe
care o conducea și de care era legat printr-un jurământ solemn față de legile patriei atât în
probleme bisericești cât și laice. El era ajutat de un sfat intim.
În cazul Transilvaniei, puterea legislativă era împărțită între împărat și adunările
dietale, iar cea executivă îi revenea numai împăratului, care o exercita potrivit Constituției
Imperiale.

Activitatea judecatorească era independentă, păstrându-se vechea organizare și

legiuirile introduse între timp de maghiari, cum erau Aprobatele, Compilatele, Decretele
regale, Tripartitul lui Werböczi etc. Însă au fost păstrate și folosite elementele de drept
românesc tradiționale, îndeosebi pe plan local; altele se regăsesc în codurile enunțate.
Românii din Transilvania și-au păstrat și în condițiile stăpânirii străine instanțele
judecătorești proprii. Acestea erau scaunele de judecată a căror competență avea să fie
restrânsă prin impunerea sistemului juridic al Regatului maghiar, și apoi al celui austriac. De
remarcat faptul că în timpul dominației otomane în Transilvania (1541-1691) nu au fost
implementate norme de drept turcesc, păstrându-se cele existente.
Scaunul de judecată era compus dintr-un președinte și mai mulți membri (de obicei
12), aleși în mod obișnuit dintre cnezi, boieri (mai rar dintre preoți sau țărani) în calitate de
42
jurați și asesori. Referitor la scaunele de judecată românești, în Sara Chioarului (Cetatea de
Piatră) existau trei foruri de judecată: Scaunul sătesc, Scaunul voievodal, și Scaunul cetății
(Căpităniei). Cele opt districte românești privilegiate din Banat aveau fiecare câte un Scaun
de judecată propriu.
Rezistența scaunelor sătești de sorginte românească se explică prin aceea că satul
românesc a fost puternic și a conservat multe din formele de viață autohtone. Scaunul sătesc
de judecată avea în frunte pe judele satului, asistat de vicejude (acolo unde exista) și de
“oamenii buni și bătrâni” ca reprezentanți ai comunității.
În țara Făgărașului sau în țara Oltului existau două categorii de instituții judiciare:
Scaunul superior sau Scaunul căpităniei, constituit din doisprezece asesori, un notar, doi juzi
ai nobililor ș i căpitanul ca preș edinte. La acest nivel erau judecaț i boierii, reprezentanț ii
clerului, negustorii ș i militarii, pentru pricini civile ș i penale grave.
Scaunul inferior, constituit din doisprezece boieri asesori ș i un notar. Aici judecata se făcea
după statute proprii. De competenț a acestui tribunal erau pricinile dintre ț ăranii iobagi, ș i
acele ce priveau persoanele libere ș i pe supuș ii lor. Conscripț ia urbarială a satului Ileni, din
anul 1788 precizează că “judecata pricinilor se făcea după legile ș i obiceiurile satului, de
către forul inferior al localitatii ...compus din ș ase membrii: cinci juraț i, aleș i de către
bătrânii comunităț ii, ș i judele satului”. Scaunele de judecată săteș ti se păstrau ș i la sfârș
itul secolului al XVIII-lea ș i începutul celui următor, pe domeniul Gurghiului. Între anii
1652-1715 existau acolo trei foruri de judecată ș i anume:
a. Scaunul de judecată sătesc, care judeca pricini mărunte, ș i în fruntea căruia se afla judele;
b. Scaunul de judecată al crainicului, crăinicia fiind o instituț ie tradiț ională românească;
c. Există ș i o instanț ă intermediară, între scaunul de judecată sătesc, al judelui ș i cel al
provizoriului domenial;
d. Scaunele de judecată ecleziastice protopopeș ti, episcopale ori vicariale. Acestea din urmă
funcț ionau în cadrul bisericii româneș ti unite. În atribuț iile tuturor scaunelor de judecată
ecleziastice intrau cauzele ce ț ineau de domeniile confesiunii respective.
Privitor la menținerea ș i funcț ionarea normelor de drept româneș ti în Transilvania
istoria a reț inut faptul că ș i pe această cale românii din arcul carpatic au dovedit o rezistenț ă
deosebită faț ă de elementul alogen dezintegrator.

43
 Curs 7
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI – sec. XV-XVII

Organizarea judecătorească 3
În perioada feudalismului, în Țara Românească şi Moldova, justiția era exercitată de
următoarele organe: domnul, divanul, anumiț i dregători centrali sau locali, stăpânul feudal,
clericii, megieș ii (justiț ia obș tii libere), anumite organe de conducere a oraș ului ș i de
breaslă orăș enească.
Justiț ia feudală a avut următoarele caracteristici:
- dominaț ia de clasă;
- separaț ia puterilor în stat era necunoscută;
- confuzia jurisdicț iei civile cu cea penală;
- aducea venituri importante pentru domn ș i dregători;
- autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia justiț iei faț ă de puterea
suverană.
Organizarea judecătorească ș i procedura judiciară au fost dominate de justiț ia
domnească, exercitată de domn ca judecător suprem.
Instanțele judecătorești se împărțeau în: instanțe supreme (domnul și sfatul domnesc,
scaunul de judecată al voievodului), instanțe locale (sătească, seniorială, județene, ținutului,
comitatului).
Domnul era judecătorul suprem al țării, reprezentând instanța de ultim control
judiciar; hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs, revizuire);
numai el însuși putea să revină asupra hotărârilor.
Pe lângă atribuțiile de control judiciar, domnul avea competența să preia, de pe rolul
dregătoriilor, orice cauză civilă sau penală.
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unor
dregători: banul și vornicul – în Țara Românească; vornicul și conducătorii ținuturilor

3
Bitoleanu Ioan, op.cit, p.22 ;

44
(pârcălabii, oltuzii și pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în numele domnului,
iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în fața domnului, care le judeca singur sau în
Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru
judecat numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.
Procedura de judecată
În dreptul penal medieval, infracțiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă
de către reprezentanții puterii politice; de aceea ea era sancționată de către organele publice
cu pedeapsă. Comparat cu alte sisteme de drept ale altor popoare în această etapă, dreptul
penal feudal românesc a fost un drept destul de progresist.
În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiție privată, cum ar fi: compozițiunea
(înțelegerea dintre vinovat și victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o sumă de
bani sau dădea unele bunuri pentru a-i răscumpăra vina) și răzbunarea sângelui. În istoria
medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă (de
șugubină): răspunderea penală colectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârșit pe
teritoriul lui și răspunderea penală familială.
Dreptul penal român a făcut deosebire între infracțiuni intenționate și neintenționate, a
incriminat tăinuirea și chiar tentativa; recidiva era pedepsită mai aspru, iar legitima apărare
asigura impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual vinovaților. Termenul de „proces” din
limba română provine din latinescul processus, ce desemna activitatea de înaintare, progres,
activitate progresivă. Deși, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium,
prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat,
desemnând ceea ce înțelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfășurată de organe
judiciare, anume desemnate, cu participarea părților, în conformitate cu legea, în scopul
rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală și pedepsirii
celor care se fac vinovați de comiterea unor infracțiuni.
Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe un conflict (litigiu) născut prin
încălcarea dispozițiilor legale (acest litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).
Părțile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul se numea „pârât ”, „jăluitor”,
„prigonitor”, iar pârâtului i se spunea „prigonit” şi în penal „învinuit” sau „învinovățit”; în
Transilvania reclamantul purta numele de „actor”.
Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de a sta în justiție toți oamenii
liberi și persoanele juridice (cei dependenți puteau sta numai în anumite cazuri, ca și robii,
țiganii sau femeia căsătorită).
45
 Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii orale sau scrise adresată de
reclamant, în general, domnului țării. Această plângere purta denumirea de „pâră”, „jalbă”.
Divanul sesizat prin plângere fixa termenul de judecată („punea soroc”, „sorocea pricina”).
La termenul fixat erau ascultate susținerile părților, se administrau probele, se trecea
la judecată și se pronunța hotărârea judiciară. Rezultatul proocsului consta într-o hotărâre
(carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului (anafora). De regulă, părțile nemulțumite
se puteau adresa instanțelor superioare, iar în ultimă instanță domnului țării.
Probele se clasificau în:
- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărțile domnești și zapisele particulare),
cercetate cu atenție în procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de către
sfatul domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;
- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii și jurământul cu brazda.
Biserica a căutat să înlocuiască această credință păgână cu jurământul creștinesc (pe Biblie,
carte de blestem);
- probele preconstituite (adălmășarii din contractele de vânzare).
În epoca medievală nu exista o diferențiere netă între procedura civilă și procedura
penală. Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparținând
obiceiului. Neexistând instanțe penale speciale, dregătorii judecau pricinile penale și pricinile
civile; arma îi aduceau la îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile. Acuzația
era pornită de către partea vătămată sau din oficiu de către dregători. Cercetarea se făcea de
către judecător. Martorii și jurătorii constituiau mijloacele de probă, de regulă.
Procedura de judecată se desfășura, de obicei, în public. Cu ocazia instrumentării
procesului penal nu se redactau acte scrise. Grațierea a fost folosită, dreptul de grațiere
individuală aparținând cu predilecție șefului statului. Evoluția reglementărilor în domeniul
dreptului penal poate fi evidențiată, în general, prin trei mari aspecte:
- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin esența lor, sunt îndreptate
împotriva unor valori umane fundamentale și au un pericol social sporit prin urmările lor.
- problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte și
procedura acestei activități judiciare.
- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.
Infracțiunile erau numeroase, putând fi grupate în următoarele categorii:
Infracțiuni îndreptate împotriva statului și șefului statului:
- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleșug și hainie;
- lesmajestate – atingerea adusă onoarei șefului statului prin insultă sau calomniere;
46
 - osluhul - neascultarea față de poruncile domnului;
- călpuzenia - falsificarea de monedă.
Infracțiuni contra vieții:
- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competența de judecată revenea în
exclusivitate domnului;
- patricidul - suprimarea vieții copiilor, părinților sau a fraților soției; era considerată o
infracțiune deosebit de gravă, fiind pedepsită cu arderea de viu.
Infracțiuni contra proprietății:
- furtul (furtișagul) – era infracțiunea cea mai frecvent întâlnită în Evul Mediu. „Furtul
cu burta”, adică furtul din livezi sau vii, constând în consumația imediată a fructelor însușite,
nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul flagrant;
- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhușag”) – consta în furtul săvârșit prin violență. Datorită
gravității faptei, erau pedepsiți și cei care îi găzduiau pe infractori în mod conștient;
- încălcarea hotarelor – consta în distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de
hotar;

incendierea caselor și holdelor, prin „punerea de foc” – era considerată o infracțiune ușoară,
pedeapsa constând în plata dublului sau triplului despăgubirilor.
Infracțiuni contra integrității corporale: în această categorie intrau rănile simple cu palma sau
cu toiagul, precum și sluțirile de orice fel.
Infracțiuni împotriva normelor de conviețuire socială (împotriva moralei):
- răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea efectivă de libertate a fetei sau
femeii, prin transportarea victimei dintr-un loc în altul și „necinstirea” acesteia prin violență; .
-seducția – consta în „ademenirea victimei” cu „dezmierdăciune”, cu „zburdălniciuni”
ori cu „făgăduințe” în scopul întreținerii de raporturi sexuale;
-sodomia – consta în întreținerea de raporturi sexuale între persoane de același sex,
atât de sex masculin, cât și de sex feminine;
-curvia sau desfrânarea – consta în întreținerea de raporturi sexuale în afara căsătoriei
sau a unui concubinaj de notorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeași faptă, femeile erau
mai aspru pedepsite decât bărbații. O infracțiune deosebit de gravă, putând fi pedepsită chiar
cu moartea, era fapta femeii măritate de a avea o relație sexuală constantă în afara căsătoriei
(preacurvia);

47
 - incestul („amestecarea de sânge”) – consta în întreținerea de relații sexuale firești de
către persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se puteau căsători, din cauza gradului
de rudenie;
- defăimarea – consta în denunțarea calomnioasă a unei persoane, prin învinovățirea
pe nedrept de comiterea unei infracțiuni. În funcție de persoana vătămată (persoană
importantă sau obișnuită) sau de autoritatea în fața căreia se realiza ori se reclama
infracțiunea, a îmbrăcat două forme: „sudalma mare” și „sudalma mică”.
Infracțiuni care împiedicau înfăptuirea Justiției:
- vicleșugul sau înșelăciunea (falsul) – consta în falsificarea înscrisurilor prin
plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce anumite consecințe juridice. Uzul de
fals, adică utilizarea unor înscrisuri false, era, de asemenea, pedepsit;
- neascultarea – se săvârșea prin nesupunerea la executarea unei hotărâri judecătorești
sau a poruncilor domnești cu valoare judiciară;
- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba strâmbă”) – era fapta
martorului care, într-o cauză penală sau civilă, făcea declarații mincinoase ori nu spunea tot
ce știa în legătură cu obiectul procesului în care fusese chemat ca martor;
- vrăjitoria – consta în întrebuințarea diferitelor procedee oculte de magie în vederea
atingerii anumitor scopuri; era pedepsită numai dacă aducea atingere intereselor statului sau
dacă realiza „stricăciunea” oamenilor.
Infracțiuni îndreptate împotriva religiei:
- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conștientă de la preceptele bisericii
dominante;
- apostazia – consta în părăsirea condiției de călugăr și reintrarea în viața laică;
- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericești, sacrilegii, cum ar fi furturile din
biserică, împreunarea trupească în biserică sau întreținerea de raporturi sexuale cu călugărițe.
Pedepsele au avut următoarele caracteristici:
- urmăreau intimidarea;
- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancțiuni și „peste pravilă”;
- cumulul de pedepse era admis;
- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
- erau stabilite de judecător;
- erau aducătoare de venituri pentru domni și dregători;
- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;

48
 Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea și varietatea lor. Ele pot fi clasificate
în:
- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, decapitare, arderea de viu,
înnecare, sugrumare, îngroparea de viu);
- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea mâinilor, tăierea picioarelor,
tăierea nasului, tăierea organului sexual); înfierarea cu fierul roșu pe frunte, pe mâini sau
crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe ulița satului);
-pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în saline, pe timp limitat sau pe
viață); temnița; gnosul (închisoare pentru arestați înainte de a fi judecați); surghiunul
(izgonirea făptuitorului din localitate);.
- pedepse pecuniare: dușegubina (infracțiune de aprob la început, apoi amendă care se
aplica și unei colectivități în cadrul răspunderii colective); gloaba (amendă care se plătea
domniei în bani sau în natură; „certare cu bani sau cu dobitoc”); confiscarea (anumite bunuri
ale vinovatului sau chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domniei sau
al victimei).
Grațierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului și a aparținut nu numai
șefului statului, ci și unor foruri superioare celui care pronunțase sentința. Amnistia însă a
apărut numai spre sfârșitul perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al șefului statului.
Instituțiile dreptului privat medieval
Persoanele. Pentru a desemna persoana fizică, în înțelesul modern de titular de
drepturi și obligații, autorii pravilelor din Evul Mediu românesc utilizat termenii de „om”,
„obraz”, „laic” sau „cleric”. Elementul esențial de identificare a persoanei era numele,
dobândit prin filiație legitimă sau prin adopție. Numele dublu (prenumele și numele de
familie) a apărut începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuind treptat numele unic.
Numele oamenilor se afla într-o strânsă legătură cu locul nașterii și domiciliul lor, elemente
fundamentale ale identității și definirii capacității juridice a persoanelor fizice. Persoanele
juridice continuă să existe, ca și în timpurile mai vechi, fiind asociații cu patrimoniu propriu,
constituite în vederea exercitării drepturilor și obligațiilor membrilor lor.
Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor liberi, dar varia în funcție de
poziția lor socială, inegalitatea subiecților de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptului
medieval românesc. Cu cât rangul era mai înalt, cu atât persoana respectivă se bucura de mai
multe drepturi. Consecința a fost existența unei pluralități de poziții și capacități juridice:
marea boierime de curte și clerul înalt, boierii de țară și clerul inferior, orășeni, țărani liberi și
aserviți, robi. În Transilvania, capacitatea juridică a persoanelor depindea și de apartenența la
49
catolicism sau ortodoxism; apartenența românilor la ortodoxism a dus la eliminarea lor din
stările privilegiate.
Alte elemente care au influențat capacitatea de exercitare a drepturilor au fost vârsta și
sexul. Conform obiceiului, incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu căsătoria
tinerilor. Potrivit pravilelor din sec. al XVII-lea, majoratul se atingea la vârsta de 25 de ani,
persoana dobândind dreptul de a face „tot lucrul”.
În Transilvania, existau trei categorii de vârstă: impubertatea, pubertatea și majoratul,
care se atingea la 24 de ani (pentru băieți) și la 16 ani (pentru fete), conferind și capacitatea
deplină de exercițiu al drepturilor.
Tutela nevârstnicilor era încredințată rudelor celor mai apropiate: părinți, bunici, frați
mai mari, legea prevăzând îndatoririle tutorelui față de minori, orfani, văduve, precum și
sancțiunile administrării necinstite a tutelei.
Actele de stare civilă erau întocmite și păstrate în registre de evidență, de către
biserică, care avea competența de a oficia taina botezului, căsătoria și înmormântarea.
Rudenia îmbrăca următoarele forme:
- Rudenia naturală (de sânge) – se stabilea după tată (iar, în lipsa acestuia, după
mamă), pe linie directă (ascendenți și descendenți) și colaterală, după numărul generațiilor
până lgradul al șaptelea („a șaptea spiță”) în dreptul popular și al optulea în
dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi și obligații de ajutor reciproc și întreținere,
precum și de vocație succesorală, dar a impus și anumite interdicții la căsătoria persoanelor
înrudite prin sânge, întărite de biserică, condamnându-se căsătoria între rude până la un
anumit grad.
- Rudenia prin alianță avea la bază căsătoria.
-Rudenia spirituală rezulta din botez și implica îndatoriri reciproce între nași și fini,
cum erau ascultarea celor dintâi și ocrotirea celor din urmă.
Alte forme de rudenie derivau din înfrățire și înfiere (adopțiunea sau „luarea de
suflet”), cu consimțământul părinților, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleași drepturi ca
și copiii naturali.
Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea începea cu logodna, contractată de
obicei cu prilejul pețitului, și se încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de cununia
religioasă, ocazie cu care tinerii își jurau credință și primeau binecuvântarea bisericii. Femeia
lua, de regulă, domiciliul și numele soțului.
O practică tradițională, de tradiție geto-dacă, a fost consimțământul liber al tinerilor,
concretizat în „vederea în ființă” și „urmarea de vorbă”, care ajutau acestora să se cunoască
50
mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantine care dădeau numai părinților dreptul de a
decide.
O variantă a căsătoriei a fost cea făcută „cu fuga”, prin răpirea fetei, dar cu
consimțământul ei, pentru a forța încuvințarea părinților. Dota sau zestrea a fost inițial un
drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligație exclusivă a viitoarei soții, și consta
îndeosebi în bunuri mobile.
Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, când părinții fetelor au început să-i
asigure măsuri juridice de protecție a integrității dotei, concretizate în regimul dotal modern.
Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge până la un anumit grad, din
deosebirile de confesiune, nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.
Relațiile de familie. În familie, raporturile dintre soți erau dominate de inegalitatea
sexelor, femeia fiind obligată să-și urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica
corecții, îndeosebi bătaia. Puterea părintească îmbrăca forme absolute, părintele putând
dispune în timpul vieții de copiii săi după bunul plac. În ceea ce privește statutul copiilor din
afara căsătoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea deosebire între copiii legitimi
(născuți dintr-o căsătorie legală) și copiii nelegitimi (născuți din părinți necăsătoriți), pe care
îi împărțea în trei categorii:
- copilul născut dintr-o femeie necăsătorită, dar care conviețuiește permanent cu tatăl
copilului se numea fiu natural;
- copilul născut dintr-o femeie care nu conviețuiește cu tatăl copilului se numea bastard;
- copilul a cărui mamă nu-l cunoaște pe tatăl lui se numea copil „întunecat”.
Divorțul. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre soți sau prin divorț. Conform
dreptului scris, divorțul putea fi cerut atât de către bărbat, cât și de către femeie, în temeiul
unei „cărți de despărțenie”, situație în care se proceda la împărțirea bunurilor.
Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor minori, iar, după legea scrisă,
numai după trecerea termenului de viduitate (văduvie). Nu se îngăduiau mai mult de trei
căsătorii succesive.
Dreptul medieval românesc a admis situația morții prezumate a soțului aflat în
captivitate sau care, părăsind domiciliul conjugal pentru a căuta de muncă, nu mai comunică
vreme de 5 ani.
cu soțul rămas acasă; în ambele cazuri, se permitea recăsătorirea celui care dovedea cu
martori moartea prezumtivă a celui absent.
Proprietatea și dreptul de proprietate. Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români
procedeul ca înstrăinarea unei moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren
51
era dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea dacă
acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în rândul
rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu proprietatea în discuţie. În
cazul când nici aceştia nu erau interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă
putea fi vândută la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când vânzătorul nu proceda la
consultarea mai întâi a rudelor şi a vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau
acţiona în judecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel ce acţiona, cu temei, în
judecată obţinea câştig de cauză cu obligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea achitată.
Chiar şi proprietatea mare (domeniul feudal) era supusă în privinţa înstrăinarii
aceloraşi norme de drept. Mai multe documente adeveresc faptul că nici proprietarii de case
sau de moşii nu puteau vinde proprietăţile lor fără a întreba mai întâi rudele sau vecinii( în
sensul dacă nu vroiau ei să le cumpere cu preţul oferit de străini).
O altă formă a comunităţii şi unităţii de proprietate era înfrăţirea; doi sau trei posesori
de pământ, care nu aveau urmaşi, se angajau să fie fraţi testamentari. Adică, averea celui ce
deceda mai întâi trecea la următorul (următorii) în viaţă. Asemenea înţelegeri se făceau tot în
ideea de a nu fi înstrăinat pământul moştenit de la străbuni. Aceste înfrăţiri aveau probabil un
caracter perpetuu în timp; ultimul rămas în viaţă, dacă nu avea nici el copii, realiza o altă
înfrăţire, încheindu-se în cele din urmă cu donaţii la mănăstiri din ţară.
Înfrăţirile aveau putere doar atunci când lipseau copii, adică în cazurile când nu
existau moştenitori; altcumva nu se încheiau astfel de înţelegeri. Acest aspect ermetic privind
neînstrăinarea pământului căpăta conotaţii mai largi. Aşa se explică miracolul supravieţuirii
românilor în perioada migraţiilor şi a evului mediu, perioadă în care românii au fost
năpăstuiţi de agresiuni, unele mai puternice decât altele.
Românii au făcut acea distincţie necesară între pământenii băştinaşi care aveau o ţară
moştenită de la înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în permanentă
mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii au vazut în aceştia din urmă un pericol,
constatând că noii veniţi să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge de pe
pământul şi din drepturile lor. Aşa, şi numai aşa se explică grija la strămoşii noştri de a nu
înstrăina principalul lor bun economic, pământul cu bogaţiile lui. Cu timpul, acest simţământ
a slăbit la români, mai ales în perioadele modernă şi contemporană. Lucru ştiut, românii n-au
dus lipsă de intruşi, de diverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe pământul şi
bogăţiile românilor. Mai mult decât atât, în zilele noastre, încălcându-se în mod dureros
această normă de lege străveche, se constată ca fiind preferenţială înstrăinarea, atunci când
este vorba de valorile statului, respectiv ale poporului român. Acest concept de a nu înstrăina,
52
nu contravenea reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe străini cu multă
grijă şi cinste, crezând ca aceştia (străinii) erau la fel de bine intenţionaţi.
Între normele de drept civil ce merită a fi reţinute este şi aceea referitoare la hotarul
dintre moşii sau sate. În cazul în care se schimba matca unui râu ce slujea de hotar între sate
sau moşii, se impunea o reglementare, pe care o întâlnim funcţionând în vremea domniei lui
Vasile Lupu. Un hrisov al acestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotărăşte cum
că o atare schimbare nu poate să atingă drepturile proprietarilor afectaţi, dispunându-se că
hotarul dintre moşii (sate) să fie, cu toată schimbarea, tot matca veche (de mai înainte) idee
venită din dreptul roman.
Obligaţiile – angajamentele între părţi constituie de asemenea un alt aspect al
dreptului medieval românesc. Marea majoritate a afacerilor în acea perioadă se raporta la
drepturi de proprietate, restul fiind de neluat în seamă. Ceea ce s-a păstrat din vechiul drept
de pe teritoriul Ţărilor Române se referă la schimbările contractate (vânzare – cumpărare) de
terenuri, zălogire (amanetare) etc. Vânzările, deşi erau numeroase, nu au dat naştere la
procese, deoarece se făceau mai întotdeauna pe bani şi printr-o învoială prealabilă.
Practica amanetării şi a sechestrului rezultă dintr-un document din anul 1619. Această
practică venea şi ea din vechimea dreptului românesc. Moşia unui boier a fost pusă zălog
(garanţie) unui creditor. Întrucât cel ce s-a învoit a împrumuta nu a putut restitui la timp banii,
a pierdut moşia prin judecată, fapt ce pune în evidenţa funcţionarea sistemului ca atare.
În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat prin limitări, complexitate și suprapunere,
deosebindu-se, esențial, de proprietatea din dreptul roman comun. De asemenea, se mai
caracterizează prin diversificarea proprietăților după titulari, ceea ce a dus la crearea
următoarelor categorii:
- proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate în proprietatea individuală,
pământurile pustii, pământurile făcând parte din moșteniri vacante, pământurile confiscate ca
pedeapsă pentru trădare, cetățile și milele; ea era scutită de dări, iar moșiile au fost lucrate de
țăranii dependenți;
- proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile și imobile; ea putea fi
dobândită originar (prin luarea în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defrișare, ocupațiune) sau
derivat (prin moștenire, donație domnească, uzucapiune, acte între vii și acte mortis causa);
- proprietatea bisericească, aparținând episcopiilor, mănăstirilor, parohiilor, a provenit
mai ales din danii domnești, regale sau princiare, dar și din donații particulare; era scutită de
dări, însă în caz de criză financiară se cerea ajutorul bisericii prin împrumuturi și contribuții
directe;
53
 - proprietatea funciară urbană cuprindea vatra orașelor și un teritoriu din apropiere, ce
a fost folosit în comun de către toți membrii comunității pentru agricultură și creșterea
vitelor;
- proprietatea țărănească nu reprezenta o formă de exploatare. În Țara Românească și
Moldova au avut drept de proprietate atât țăranii liberi, cât și producătorii dependenți. În
obștea liberă, proprietatea imobiliară a țărănimii libere avea un caracter mixt: devălmașă sau
individuală.
Vechea obște sătească exercita un drept de stăpânire superioară (dominium eminens)
asupra întregului teritoriu din cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de pășunat pe izlaz,
munții, miriștea obștei, dreptul de a pescui în apele curgătoare și bălțile obștei, dreptul de a
folosi pădurea comună.
Dreptul de stăpânire personală avea drept obiect pământul desprins din devălmășie
prin desțelenire și defrișare pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana, grădina, via,
prisaca, vadul de moară, dar mai cu seamă câmpul (țarina) reprezentând pământul de arătură
(delniță, ocină, moșie), care era transmis ereditar.
Odată cu intensificarea aservirii satelor de răzeși din Moldova și de moșneni din Țara
Românească (sec. XVII-XVIII), dreptul de proprietate în obștea aservită a revenit stăpânului
feudal. Țăranii aserviți (rumâni și vecini) dispuneau de o proprietate mai consolidată asupra
casei și bunurilor create de ei (terenuri desțelenite, pădure scoasă din stăpânirea devălmașă,
prisăci și vii, grădini și livezi), cât și de dreptul de proprietate deplină asupra vitelor și
uneltelor lor.
Iobagii și jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul nelimitat de folosință asupra sesiei
(teren de cultură) și de stăpânire deplină asupra casei, proprietății imobiliare și curăturilor
(pădure scoasă din stăpânirea devălmașă) obținute prin munca lor.
În legătură cu proprietatea imobiliară, o importanță deosebită a avut-o și procedura
hotărniciei moșiilor, utilizată fie cu ocazia ieșirilor din indiviziune, fie pentru precizarea
limitelor moșiilor divize, în caz de controversă, cu alte ocazii. Această procedură consta în
fixarea, în prezența martorilor, a unor semne durabile (movile, pietre de hotar etc.). În urma
efectuării acestei proceduri, în Transilvania se redactau cărți funciare rurale sau urbane. În
Țara Românească și Moldova, transmiterea de proprietate era consemnată în catastiful
târgului.
Obligații și contracte. În sistemul dreptului popular, obligațiile luau naștere fie cu
ocazia unor evenimente majore din viața omului (nuntă, botez, înmormântare), fie în cazul

54
întrajutorării la diverse munci agricole; în toate aceste cazuri se urmărea realizarea unui
echilibru între prestații.
Principalele contracte reale au fost: donația, schimbul și împrumutul. Cel mai
important contract real a fost donația. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi
principele pentru Transilvania, persoane private (nmai cu confirmarea domnului, în calitatea
sa de emitent). În Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul dobândea și
rangul de nobil. Schimbul putea avea ca obiect pământul, dar și țărani șerbi sau robi.
Împrumutul avea drept obiect, în special, sume de bani, garantate cubunuri imobiliare (zălog).
Dintre contractele consensuale amintim: vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea
mandatul. Obiectul contractului trebuia să fie determinat, prețul era stabilit în bani sau în
natură, iar consimțământul nu trebuia să fie viciat. Dreptul de preemțiune (protimisul) se
realiza sub două modalități diferite: precumpărarea sau protimisul propriu-zis și
răscumpărarea sau retractul. Vânzarea pământurilor țăranilor liberi atrăgea și pierderea
libertății, aceștia devenind și ei dependenți și continuând să lucreze pământul vândut în
folosul noului proprietar. Contractul de vânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau
verbal, dar întotdeauna în prezența martorilor, adălmarilor și chezașilor.
Actul scris încheiat între particulari cuprindea numele părților, martorilor,
adălmășarilor, forma de plată, zălogul etc. Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea
obține și după încheierea contractului, în baza prezentării zapisului. Actele scrise distruse sau
pierdute puteau fi reconstituite de către domn și sfatul domnesc pe bază de martori și jurători.
Contractele nenumite mai importante au fost depozitul și comodatul. Dintre
contractele amintite, numai donațiile constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte
constituind acte cu titlu oneros.
În dreptul feudal, garanțiile au fost de două feluri: personale și reale. Dintre garanțiile
reale, cea mai utilizată a fost gajul (zălogul), cuprinzând bunuri imobiliare sau mobiliare.
Delictele și cvasidelictele erau și ele obligații în sistemul dreptului feudal, o serie de
abateri putând fi răscumpărate în bani sau în natură. De asemenea, paguba adusă pe nedrept
era creatoare de obligații. Pentru dovedirea înțelegerilor și a contractelor, dreptul feudal
prevedea o serie de probe, în principal de ordin testimonial. În vederea asigurării publicității
actelor, exista procedeul adălmașului, pe care de obicei îl da cumpărătorul, fără a fi o condiție
esențială pentru validitatea operației juridice. Se mai practicau darea mâinii și jurământul,
care aveau atât o valoare simbolică, cât și una magică, considerându-se că încălcarea lor
putea avea urmări nefaste.

55
 Succesiuni. În Evul Mediu românesc, dreptul consuetudinar succesoral cunoaște
importante deosebiri în Țara Românească față de Moldova. Dacă în Moldova, transmisiunea
moștenirii se făcea după principiul egalității sexelor, în Țara Românească funcționa
privilegiul masculinității.
În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab intestato) revenea mai multor
îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i nuanţăm astfel:
Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din aceiaşi părinti, dar erau luaţi în
calcul şi colateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel decedat.
Ascendenţii sunt părintii, bunicii, străbunicii defunctului. Aceştia erau chemaţi la
succesiune numai în cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe copiii înfiaţi ca şi
pe cei legitimi în caz de deces.
Colateralii, erau o altă categorie de succesori la moştenire. Se aveau în vedere rudele
coborâtoare dintr-un autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei descendenţilor şi
ascendenţilor. Existau două clase de colaterali şi anume:
- Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi descendenţii acestora;
- Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la un anume grad. Aici intrau copiii
din afara căsătoriei, copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică (domnia,
fiscul, cutia milei). Nu e lipsit de interes să amintim şi de acea parte a sufletului,
obicei ce se practica în Ţările Române. O porţiune din averea defunctului se păstra
pentru împlinirea grijilor sufleteşti, după datină, adică necesarele cheltuieli de
înmormântare şi pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte ani.
Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte aspecte, din care consemnăm:
- Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea între ei astfel:
copiii de la tată moşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă averea mamei.Copiii
nelegitimi erau chemaţi doar la averea mamei. Există şi alte opinii bazate pe documente, ca şi
aceştia se bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că tatăl era cunoscut. Altcumva „copilul
din flori”, nelegitim, era înfiat de tatăl vitreg şi intră în drepturi ca şi ceilalţi copii.
- În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe judecăţi contradictorii, dintre care ne
vom rezuma la aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. În Ţara Românească, dacă
deceda soţia şi nu existau urmaşi, averea acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi
jumătate în posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participă la moştenire soţul, mama şi
verişoara (verişoarele) defunctei, primind fiecare câte o treime din succesiune. Potrivit
aceloraşi reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea legii dacă defunctul soţ nu avea rude de
sânge până la gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta moştenea jumătate din averea
56
succesorală, iar jumătate devenea domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte
succesorală. Din lipsa de rude ale defunctului şi de testament, averea celui decedat revenea
legal domniei (domnitorului).
O succesiune nerevendicată de nimeni era Desherenţa. Aceasta revenea, din oficiu,
autorităţii publice, ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia bunurile fără stăpân îi
aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cu
acea succesiune o mănăstire.
În aceeaşi perioadă a evului mediu românesc funcţiona dreptul de opţiune ca una dintre
normele nescrise la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest fapt, dreptul de
opţiune, însemna că succesorul putea să accepte sau să refuze moştenirea.
Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era dezmoştenirea moştenitorului, aspect
destul de frecvent în evul mediu românesc. Dezmoştenirea înseamna modificarea ordinii
succesorale de către de cuius. Urmarea acestui fapt, mosştenirea revenea celorlalţi chemaţi de
lege, în absenţa excluşilor. În cazul că erau înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără a fi indicaţi
altţii, succesiunea revenea, de asemenea, domniei.
Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se proceda la
lichidarea succesiunii. O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şi anume: lichidarea
activului şi lichidarea pasivului succesoral. În primul caz se făcea raportul dărilor şi a dotei,
adică masa succesorală şi restabilirea egalităţii între descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii
trebuiau să onoreze obligaţiile contractate de către de cuius. Ei nu puteau pretinde să
primească bunuri succesorale înainte de a fi achitat datoriile şi obligaţiile succesorale
(moştenitorul nu dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea pasivului succesoral). Se
plăteau creditorii, achitau legaliatrii etc.
Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată documentar înainte chiar de apariţia
termenului de diată (testament), ca urmare a consolidării proprietăţii private
şi a individualizării stăpânirii şefului de familie cu sprijinul bisericii. Până la consolidarea
proprietăţii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune de avere prin testament.
În secolul al XIV-lea întâlnim o asemenea transmitere în Ţara Românească, una dintre
primele atestări documentare cunoscute în această privinţă. În secolele următoare
testamentele s-au înmulţit.
Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului se obişnuia ca acest act să se facă
în faţa notarilor, ceea ce dădea un caracter solemn momentului. Între martori figurau adesea
preoţi sau cărturari, dar şi prelaţi cu funcţii mai înalte, sau chiar în faţa domnitorului şi a
Divanului. Dacă există testament scris şi semnat, nu mai erau necesari martorii. De asemenea,
57
se avea în vedere că testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale pentru ca voinţa lui să nu
poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea că testatarul trebuie să fie cu “mintea întreagă şi
sănătoasă” şi declaraţia sa de ultima voinţă să fie facută în faţă a şapte martori, care în
anumite cazuri puteau fi reduşi până la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme, în
dorinţa dispunătorilor de a le face astfel respectabile.
Un testament putea fi revocat prin altul ulterior. Îndreptarea legii mai stipula faptul ca
femeia nu putea lăsa testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea că în cazul voinţei
menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi transmise altui urmaş, şi aşa mai departe.
Şi aici se observă preocuparea ca averea să nu fie înstrăinată (să nu devină prădalnică), ci să
rămână în familie. Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat un rol important în
orânduirea feudală în general. Preluată de la romani, această concepţie şi practică “a dat
familiilor cele mai ilustre din Franţa şi de aiurea mjlocul de a-şi menţine strălucirea” prin
impunerea păstării averii în familie.
Dacă în ceea ce privește excluderea totală a fiicelor de la moștenirea părintească
atunci când veneau în concurs cu descendenți pe linie masculină nu există probe suficient de
relevante, în literatura de specialitate părerile fiind divergente, numeroase documente ale
epocii atestă faptul că, atunci când moștenirea se transmitea descendenților de gradul al
doilea (nepoți) ai defunctului/defunctei (moștenirea prin reprezentare), descendenții din fii ai
acestora aveau un drept mai mare decât descendenții din fiice.
Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituție proprie Țării
Românești, constând în dreptul domniei care deținea dominium eminens de a-i însuși moș iile
celor decedați fără urmași pe linie masculină. Și în Moldova au existat cazuri de preluare de
către domnie a unei moșii rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmași sau cazuri de
desheredare a fiicelor, unice moștenitoare, în favoarea domniei, dar acestea nu au purtat
numele de prădalică.
În Țara Românească, principiul egalității sexelor avea să se instaureze treptat, prin
derogări de la principiul masculinității, prin înzestrările fiicelor cu moșii, prin „așezările
fiicelor în loc de fii”, prin înfrățiri prin care fiicele dobândeau vocațiune succesorală la
bunurile părinților lor.
O altă trăsătură care diferențiază societatea feudală românească de cea occidentală
este aceea că, potrivit dreptului consuetudinar român, căminul părintesc nu revenea
primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi („copii din flori”, „bastarzi”, „copii întunecaț
i”) nu moș teneau pe tatăl lor. Soțul și soția aveau dreptul de a se moșteni reciproc. Se făcea
deosebire între bunurile de baștină și bunurile agonisite în timpul conviețuirii, văduvul sau
58
văduva având, atunci când veneau în concurs cu celelalte rude ale defunctului, precădere la
moștenirea bunurilor agonisite.

Curs 8
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS DIN ŢĂRILE ROMÂNE PÂNĂ
ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI

Primele pravile și importanț a lor

Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesului de coabitare a scrisului slavon cu
latinitatea românilor, vom reda succint modul de apariţie şi a evoluţiei acestui proces.
Alfabetul şi scrisul în limba slavă veche a fost inventat de cărturarii de origine slavă din
Salonic, Chiril şi Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând alfabetul grecesc. Ei au
tradus mai multe cărţi bisericeşti creştine din limba greacă în cea slavonă, punând astfel
bazele limbii literare slave şi a literaturii slavone.
Răspândirea acestor două componente ale culturii slavone (scrisul şi literatura) în
spaţiul statelor slave în formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria a condus la întemeierea
unor importante centre de cultură scrisă slavonească. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi
naţionale ale popoarelor slave din jurul Ţărilor Române. Către sfârşitul secolului al X-lea
scrisul chirilic-slavon a prins rădăcini şi în Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari ţări din
acea vreme; vecina de nord-est a românilor.
Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit o insulă latină înconjurată de ţări
şi popoare care vorbeau şi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cu caractere chirilice.
Această situaţie geopolitică şi cultural-religioasă a dus la răspândirea scrisului chirilic-slavon
în mediul românesc. Un rol substanţial în această privinţa l-a avut biserica creştin-bizantină,
care îşi consolidase poziţia în această parte a Europei.
Începuturile scrisului slavon în Ţările Române datează din secolul al X-lea. Însă, cele mai
vechi manuscrise bisericeşti din spaţiul românesc, în slavonă, care s-au păstrat până în zilele
noastre, datează din secolele XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise în Ţările Române
au devenit mănăstirile ortodoxe, între care amintim Tismana, Vodiţa, Neamţ, Bistriţa,
Moldoviţa, Putna, precum şi o serie de mănăstiri din Transilvania. Pe lângă unele dintre
acestea au fost întemeiate scriptorii, în care era copiat un larg spectru de literatură
bisericească, istorică, juridică, scrieri populare de înţelepciune etc.

59
 Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şi consolidarea bisericii au
accelerat impunerea scrisului ca expresie a identităţii statal-religioase. Din păcate pentru
români, vreme de câteva secole, în Moldova şi Ţara Românească scrisul nu a fost conform cu
limba vorbită, română, ci s-a impus cel slavon, implementat în cancelariile domneşti şi cărţile
religioase. Vorbirea românilor, însă, de la domnitor până la sătean a fost cea românească. A.
D. Xenopol susţine existenţa în acea perioadă şi a scrierii româneşti alături de cea slavonă.
„Românii vor fi menţinut în toate timpurile şi cărţi pe înţeles”, adică în limba vorbită de
poporul român, care însă „nu vor fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujba
bisericească şi vor fi fost citite de acei doritori de a cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei
lor. Asemenea trebuinţe fiind totdeauna simţite de poporul român, întâlnim la el cărţi de
religie scrise în limba lui din vremuri îndestul de vechi, alături de cele slavone”.
În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statele centralizate feudale româneşti s-a
înregistrat şi o amplificare a fenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea cutumei, în
Ţările Române a început să se răspândească şi literatura juridică bizantină. Din această
perioadă (secolul al XIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale traducerilor unor
coduri de legislaţie bizantină bisericească, numite nomocanoane. Totodată, au fost răspândite
traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel
cod conţinea norme de drept bisericesc, dar şi norme ale dreptului civil şi penal. Substanţa
codului în discuţie o constituia codificările lui Iustinian şi ale descendenţilor săi.
În ceea ce priveşte Transilvania subscriem la ideea susţinută de Andrei Eşanu, potrivit
căreia în această provincie românească, deşi s-a simţit puternic cultura şi scrierea latină, în
secolele XIV-XVI, cultura scrisă slavonă a avut o largă răspândire. Cercetările din ultima
vreme, valorificarea depozitelor de manuscrise slavone transilvănene de la Cluj, Braşov,
Sibiu, Arad şi Năsăud, confirmă acest lucru. Faptul constituie o dovadă a unităţii etno-
culturale şi teritoriale româneşti.
Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, Ţările Române ar fi putut ca prin
intermediul Bisericii Ortodoxe să fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de timpuriu
decât se cunoaşte, aşa cum s-a mai arătat în această lucrare. Iniţial, astfel de scrieri erau în
manuscris, fiindcă nu apăruse tiparul. Ele erau multiplicate de către gramatici-călugări de pe
la mănăstiri. După introducerea tiparului în Ţările Române (1508) şi aici au început să se
răspândească şi pravile tipărite, în paralel cu scrierile de mână.
Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice (dreptul canonic)
scrise în limba slavonă, limba oficială în Ţările Române. Privitor la asemenea manuscrise
slave în spaţiul românesc, Mircea Păcurariu dovedeşte, cu date noi, faptul ca în secolele X-XI
60
au fost scrise pe teritoriul românesc lucrări ca Sovina Kniga şi Codex Suprasliensis. Pentru
secolul al XIII-lea există, de asemenea, suficiente dovezi privitoare la scrieri pe teritoriul
românesc, în aceiaşi limbă slavonă, cum erau: Tetraevanghelul de la Putna; un alt
Tetraevanghel (fără să se cunoască autorul sau locul realizării lui); o lucrare intitulată Apostol
(Ibidem); Octoihul de la Caransebeş; Tetraevangheliar, descoperit la Râşnov -Braşov etc.
Numărul manuscriselor slave a crescut apoi în secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri în
slavonă ––susţine M. Păcurariu–– infirmă vechea părerea a istoriografiei româneşti, potrivit
căreia cultura românească în limba slavă, deşi apăruta mai târziu (secolele XV-XVI) ar fi o
simplă continuare a culturii bulgare de limba slavă, prin cărturarii bulgari refugiaţi la nord de
Dunăre, după căderea ţării lor sub turci (sec. XIV). Mai bine cunoscute sunt lucrările din
secolul al XV-lea şi următorul. Astfel amintim câteva dintre acestea:
- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;
- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, în anii 1451-1452, din
porunca domnitorului Ţării Româneşti, Vladislav al II-lea;
- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de către miniaturistul Nicodim;
- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie a lucrării bizantine de drept,
Syntagma;
- Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la Mănăstirea Feleacului din Transilvania;
- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahul Filip, în Moldova, la anul 1502;
- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a redactat Învăţăturile către
fiul sau Teodosie, în care îl sfătuia pe acesta din urmă cum să judece („să nu pedepseasca la
beţie, ci să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);
- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) redactată aproximativ în anul 1618 şi
altele;
Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-române, păstrate până în zilele
noastre, dat fiind multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul că în Moldova s-au emis
cele mai multe lucrări de acest gen. Un număr mai redus s-a înregistrat în Ţara Românească.
În Transilvania şi Banat se estimează la 150 manuscrisele slavone din secolele al XIII-lea
până în secolul al XVII-lea.
Dacă în prima parte a mileniului II scrierile aveau în principal un caracter religios,
treptat în cea de doua jumătate a aceluiaşi mileniu se vor contura scrieri a căror conţinut era
evident juridic. Complexul de practici şi norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, „legea
ţării”, dreptul nescris a devenit la un moment dat insuficient în raport cu realităţile unei
societăţi în proces de maturizare feudală. În acest context s-a impus legea scrisă de sorginte
61
bizantină, bisericească şi laică, care era mai completă şi mai bine structurată, putând fi uşor
generalizată.
Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţi de informare şi cunoaştere necesare atât
reconstituirii drumului parcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentru evaluarea
relaţiei dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintre dreptul consuetudinar şi pravilă etc.
Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist o culegere de manuscrise din
literatura apocrifă şi hagiografică, tradusă în româneşte. Această culegere a fost continuată,
până în anul 1620 de către preotul Grigore din Mahaci, rezultând un Codex (sturdzanus) în
care se presupune că erau consemnate şi norme de drept românesc, intercalate cu lucrări din
dreptul bizantin.
Secolul al XVII-lea cu marile lui realizări culturale, a înscris procese remarcabile în
domeniul dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul de dezvoltare a societăţii
româneşti. La jumătatea acestui veac au fost tipărite primele coduri în limba română.
Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu Vasile Lupu, domnitorul
Moldovei, a realizat, în 1632, o colecţie de legi intitulată Pravila aleasă, compilaţie din
operele mai multor scriitori greci; o altă lucrare de drept a lui Eustatie a fost Şapte taine ale
bisericii, tipărită la Iaşi în anul 1644. Se presupune a fi tot o traducere din limba greacă, însă
avea o prefaţă semnată de mitropolitul Moldovei, Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi
civil clerical, conţinând sfaturi şi pedepse care priveau botezul, mirul, liturghia, preoţia,
pocăinţa, cununia şi maslele. În anul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut
sub denumirea de Pravila de la Govora. Acest cod a fost întocmit la porunca domnitorului
Munteniei, Matei Basarab. În Predoslovie se spune între altele: „Socotita-am ca mai toate
limbile popoarelor au carte pre limba lor…” din care motiv s-a editat „această carte, anume
Pravila pre limba românească”. Cunoscută şi sub numele de Pravila cea mică sau
Prăvilioara, această legiuire a apărut în doua ediţii: una pentru Ţara Româneasăa alta pentru
Transilvania. Pe o listă de cărţi, cunoscute şi folosite în ţara Haţegului, întocmită pe la 1857
este înregistrat şi un exemplu din Prăvilioara –Direptoru de lege, Govora 1640.
În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti, numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o
adevărată operă juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului acesteia, de Carte
românească de învăţătură. Dat fiind importanţa deosebită a acestei lucări vom insista puţin
asupra ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitorului Vasile Lupu şi tipărită cu cheltuiala
acestuia. În prefaţă se arată că s-a tipărit din următoarele motive: „să se cultive poporul,
pentru ca astfel să-şi corigeze răutăţile, pentru ca poporul să-ţi dea seama de ceea ce este
rău şi de ceea ce e bine; pentru ca cei ce judeca, să judece drept”. La acest cod au lucrat
62
Eustatie Logofatul, care a tradus unele date şi norme de drept din greceşte, şi diverşi „dascăli
şi filozofi” tocmiţi de Vasile Lupu.
Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică a Pravilei lui Vasile Lupu
subliniem faptul că aceasta avea la bază trei izvoare şi anume:
1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţele lui Prosper Farinaccius,
învăţat italian din secolul al XVI-lea.
2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.
3. Însăşi judecata personală a judecătorului.
Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate cerinţelor de atunci ale Ţărilor
Române, iar între izvoarele de la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a lui
Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).
Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme dreptul românesc, rezultând a fi fost
folosită ca unicul codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Ţării Româneşti,
contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-un codice al Ţării Româneşti, intitulat Îndreptarea
legii şi tiparit la Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrări de specialitate observă pe bună
dreptate ca Pravila din Moldova a fost aplicată în Ţara Românească şi Transilvania, prin
extinderea legislaţiei moldoveneşti în Muntenia, ca şi în Transilvania s-a realizat o operă
românească remarcabilă „menită să afirme şi să servească unitatea juridică a românilor…”-
susţine Val. Al. Georgescu.
Concluzionând asupra acestui ultim aspect se poate susţine că importanţa Codicelui
Vasilian rezultă şi din răspândirea lui în cele trei ţări româneşti, precum şi din aceea că a
rezistat multă vreme. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat cerea în 1724 să i se facă o copie
după Pravila lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizată la Iaşi în 1817. Dimitrie Cantemir a
consemnat faptul că Vasile Lupu „a poruncit câtorva bărbaţi , cunoscători de legi, să adune
într-o colecţiune toate legile scrise şi nescrise, şi a făcut din toate un singur Codice, care este
norma de astăzi pentru judecători, pentru a judeca drept.”.
Cartea românească de învățătură
La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică
în istoria dreptului nostru este Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost
elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi tipărită
în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
- Legea Ţării;
- basilicalele (legiuirile împărăteşti);
63
 - legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub domnia lui Leon Isaurul;
- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper
Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faimă în Europa
acelei vremi.
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop didactic,
întrucât au interpretat în mod eronat termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de
"învăţătură" a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel, logofătul Eustraţie
precizează în introducere că toţi cei care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia
domnească.
Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exerciţiul, dobândirea şi pierderea
lor. Persoanele fizice sunt tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila
cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane, poziţia fiului de familie, capacitatea
persoanelor, poziţia lor în funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire, profesiune,
domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu privire la proprietatea bunurilor, posesiune
şi uzufruct. Un alt domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), a
faptelor ilicite (dolul şi culpa), actelor juridice şi a reprezentării. Calea judecătorească de
apărarea drepturilor subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre judecători,
împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi, jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea
acestora.
Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva, complicitatea, cumulul de
infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul
superiorului, legitima apărare, denunţul).
Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,
obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi aprecierea judecătorului.
De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele infracţiuni, cum sunt trădarea,
rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria,
adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi injuria. Acţiunea penală porneşte la
iniţiativa victimei sau a reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin prescripţie,
executarea hotărârii sau prin împăcare.
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652. La fel ca şi în
,,Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu

64
toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de multe scripturi tălmăcite
de limba italienească pre limba românească,,.
Porunca lui Matei Basarab determină această Îndreptare a legii să aibă acelaşi
conţinut. Întregul cuprins al lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai bună.
Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată întocmai din Cartea românească de
învăţătură.
Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare articol fiind divizat în zaceale, care
reprezintă alineatele. Faţă de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire la
închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi unele prevederi procedurale.

Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului și a Principatului

În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă a feudalismului dezvoltat,
dreptul scris a cuprins o seamă de norme prevăzute în Decretele regale. Dacă la început
aceste decrete emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada Principatului acest izvor de
drept se completează cu legile elaborate de principi în colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii
Habsburgi, prin legile generale ale imperiului şi cele particulare ale Transilvaniei. Decretele
regale au reglementat atât dreptul public, cât şi cel privat. Acestea au consolidat drepturile şi
privilegiile clasei nobiliare, dau au cuprins şi norme procesuale de drept civil, drept
administrativ şi bisericesc.
În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a tendinţei de autonomie, au
apărut, ca o desfacere de autoritate centrală, activităţi intense de legiferare, conduse de
voievozi. Totuşi, decretele au fost principalul izvor de drept până la desprinderea de statul
ungar.
Curs 9
ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL
NOILOR REGIMURI POLITICE: FANARIOT ŞI HABSBURGIC.
STRUCTURI INSTITUŢIONALE

Reformele lui Constantin Mavrocordat

Reforma socială
Primul domnitor care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost
Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv în Ţara Românească şi Moldova. Reformele
concepute de el au fost puse în aplicare mai întâi în Muntenia, apoi şi în Moldova, ceea ce a

65
dat unitate şi consistenţa începutului înnoitor. În cadrul reformelor sale au fost create posturi
de ispravnici ai judeţelor în Ţara Românească, şi ai ţinuturilor în Moldova. În aceste posturi
au fost numiţi boieri (de rangul I sau II) cu deplină competenţă administrativă şi
judecătorească, chiar dacă împricinaţii erau de rang similar sau mai mare.
Erau luate atribuţiile administrative şi judecătoreşti de la căpitanii de judeţ (Ţara
Românească), şi de la pârcălabi (conducătorii ţinuturilor) în Moldova, realizându-se astfel
despărţirea acestor atribuţii de cele militare, care rămâneau vechilor conducători. Au fost
stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură pentru jurisdicţia ispravnicilor, aceştia
având obligaţia de a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise” etc. Totodată, se interzicea
ispravnicilor să fie judecători şi globnici.
Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a judecătorilor de
profesie, salarizaţi de stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare isprăvnicie câte
un judecător sau doi, care puteau judeca şi în absenţa ispravnicului. În acest caz se făcea un
pas real în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea executivă. A fost un început care se
va adânci prin reforma lui Alexandru Ipsilanti. Separarea completă a puterii judecătoreşti de
cea executivă a constituit un proces anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l va
clarifica în întregime. Pentru instituţionalizarea justiţiei, domnitorul Constantin Mavrocordat
a mai prevăzut şi alte măsuri, între care introducerea procedurii scrise, înfiinţarea condicilor
în care erau copiate hotărârile în ordine cronologică, cu trimiterea în fiecare lună a unui
exemplar domnitorului spre dovedire. Asemenea măsuri (reforme) au fost acceptate cu greu
de către ispravnici, care, să nu se uite, erau boieri de rangul I sau II. Remarcabil este faptul că
domnitorii care au urmat lui Mavrocordat au continuat măsurile acestuia.
Reforma socială realizată de Constantin Mavrocordat a urmărit două obiective
fundamentale:
- Eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri şi egumeni asupra ţăranilor
şerbi;
- Uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii pentru a înlătura
una din cauzele deplasării ţăranilor de pe o moşie pe alta.
Această reformă a fost iniţiată prin desfiinţarea ,,rumâniei şi veciniei,,. În Ţara
Românească, rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea
Obşteştii Adunări din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rîmâneau proprietari
ereditari, iar rumânii primeau dreptul de a se răscumpăra, plătind câte zece taleri de cap.
Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în proprietate, care urma să fie folosit
în schimbul a douăsprezece zile de clacă.
66
 Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie 1749, dar dreptul de strămutare
de pe moşii era limitat, iar zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb ţăranii
moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate aprecia că prin această reformă ţăranii
deveniţi liberi au rămas în continuare pe moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce în ce
mai mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă trăsături capitaliste.
Reforma fiscală
Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi mazilii au fost scutiţi de
impozite şi dări către stat. În acelaşi timp, ţăranii erau obligaţi să plătească banii steagului şi
capitaţia într-o sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau 35 parale pentru nefamilişti,
sumă care se achita în patru rate anuale numite sferturi.
Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o fişă de impunere, prin aceasta
fiind feriţi de abuzurile agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenâii fiscali primeau leafă pentru
serviciile de strângere a dărilor şi nu puteau cere dări abuzive de la ţărani, toate sumele fiind
vărsate la trezoreria statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau trecuţi la impozitare, prin
aceasta obligându-i să se ridice din punct de vedere al pregătirii. Fiecare localitate era
recezată, iar slujbaşul vistieriei, vatmanul sau vornicelul, întocmea o listă de cisluire, în urma
căreia fiecare cap de familie primea o pecete, respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat.
Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, pentru a vedea dacă toţi locuitorii aveau fişele
de impozitare. Ei făceau, de asemenea, recensăminte fiscale, pe care le raportau cancelariei
domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se numeau zapcii. Cele mai mari perturbări erau în
cazurile în care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând limitarea unor asemenea
tendinţe.
Reforma justiției
După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale a intrat în atenţia domnitorului
pentru a fi reformată. Ca urmare, s-au înmulţit instanţele de judecată şi s-a renunţat la
normele Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod subiectiv.
Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o
profesie ce depindea de o pregătire ştiinţifică. Între septembrie 1741-martie 1743, domnitorul
a trimis tuturor ispravnicilor circulare cu privire la atribuţiunile judecătorilor, procedura
scrisă ce trebuia folosită în mod obligatoriu, modul de redactare şi consemnare a hotărârilor,
precum şi procedura de ascultare a părţilor. Domnul a hotărât ca dreptatea să nu se vândă,
procedura să fie consemnată în cartea de judecată, care urma să fie întocmită în două
exemplare.

67
 S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă la termen, iar cărţile de
judecată, respectiv hotărârile instanţelor, să fie înscrise în registre duble, din care unul era
trimis la domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.
Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar judecata din capitalele de judeţ
s-a stabilit să fie de fond. Divanul era instanţă de apel, dar putea judeca unele pricini şi în
fond. Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar pentru decongestionarea Divanului a
fost constituită la Iaşi o instanţă formată din trei judecători, cu competenţe similare cu cele
ale Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea de a studia, tria şi repartiza plângerile
adresat Divanului, trimiţându-le către judecători. Punerea în executare a unei hotărâri a
Divanului se realiza printr-o dispoziţie domnească, care era înscrisă într-o carte domnească.
Reforma administrativă
Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pe linia activităţii
administrative urmăreau să elimine suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale şi
locale. În aceste condiţii, ispravnicii au luat locul pârcălabilor, cărora li s-au fixat atribuţiunile
în mod clar.
Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum se aplică măsurile luate de domn. Prin aceasta s-a
format un limbaj şi o terminologie specifice administraţiei în limba română, s-a uniformizat
practica elaborării actelor administrative şi notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi
copii autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi juridice. Faptul că înlocuirea
ispravnicilor din funcţie crea obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate instrucţiunile a
statornicit principiul continuităţii în administraţie, eliminându-se marile abuzuri din acest
domeniu.
Reforma militară
Trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin Mavrocordat a fost un fanariot
sprijinit de Poartă, având interesul să dispună măsuri convenabile acesteia. În acest context,
desfiinţarea armatei permanente este pe deplin în concordanţă cu interesele otomane, care
vedeau în această măsură eliminarea unei surse de primejdie.
Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate, domnitorul a luat măsura
diminuării aparatului de stat, prin reducerea numărului slujitorilor de la curte, care măreau
cheltuielile. Pentru realizarea ordinii interne, în fiecare judeţ funcţiona câte un steag,
respectiv o formaţie poliţienească subordonată ispravnicului, precum şi în capitală, cu rol de
apărare a domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din cisle, nu din vistieria statului.
Evoluția dreptului scris. Primele Codificări

68
 În perioada 1711-1821, legislaţia scrisă dobândeşte o importanţă tot mai pronunţată
faţă de dreptul cutumiar, înmulţindu-se numărul şi categoriile scrierilor cu caracter normativ
ce tind să cuprindă ş să reglementeze cele mai diverse compartimente ale vieţii sociale.
Deoarece pravilele nu cuprindeau soluţii pentru toate cazurile ivite în practică, în 1797,
Alexandru Ipsilanti a înfiinţat Logofeţia de obiceiuri, însărcinată să culeagă normele de drept
consuetudinar. Confruntaţi cu existenţa unor sisteme legale multiple, spre sfârşitul sec. al
XVIII-lea, domnii au luat primele măsuri de unificare a acestora, înfăptuind o reformă
generală a normelor i procedurilor judiciare. Cele mai importante codificări au fost:
- Capetele de porunci (1714 – Muntenia) – au fost întocmite de mitropolitul
Munteniei, Antim Ivireanul, în scopul reglementării uniforme a materiei succesiunilor,
redactarea testamentelor (diate) ţinând exclusiv de competenţa clerului. Lucrarea constituia
un îndreptar pentru preoţi şi diaconi privind condiţiile de întocmire a testamentelor. Formată
din şapte capitole, lucrarea cuprindea dispoziţii de ordin general:
- Testamentul trebuia făcut când omul este cu mintea întreagă;
- Testamentul trebuia să se facă fără vicleşug şi fără pismă, atât din partea celui care îl
făcea, cât şi din partea celui care îl întocmea;
- La întocmirea testamentului trebuiau avute în vedere rudele cu drept de moştenire;
acestea nu puteau fi lipsite de acest drept pe motiv că testatorul nu a fost îngrijit la
nevoie sau că au existat vrajbe între dânşii; încălcarea acestor dispoziţii nu producea
nici un efect deoarece rudele aveau dreptul la moştenirea lor legală;
- În diată trebuiau menţionate: zestrea soţiei, după foaia de zestre, darurile dinaintea
nunţii şi podoabele; datoriile testatorului, arătându-se cui îi este dator; cheltuielile de
înmormântare; cheltuielile cu pomenile până la un an; alte milostenii şi „sărindare”.
Restul moştenirii se împărţea la moştenitori;
- Pentru a fi valabil, testamentul trebuia să cuprindă numele testatorului, satul în care
locuia, semnătura testatorului şi a şapte sau cel puţin trei martori.
- Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia) – a reprezentat prima încercare de codificare,
întocmită de juristul Mihai Fotino din porunca domnitorului Ţării Româneşti, Ştefan
Racoviţă. Destinat să cuprindă toate normele imperiale şi canonice bizantine, poruncile legale
şi obiceiurile pământului, Codul se adresa tuturor judecătorilor, atât ai divanului domnesc, cât
şi ai ţării, care erau obligaţi să aplice legea „fără patimă”, fără părtinire şi „fără răsturnare a
dreptăţii”, în caz contrar fiind pedepsiţi. Lucrarea este alcătuită din trei părţi care conţin
dispoziţii de drept penal referitoare la regimul infracţiunilor şi pedepselor, dispoziţii de drept

69
civil privind căsătoria, contractele, succesiunile, statutul judecătorilor, procedura de judecată,
precum şi fragmente din diferite canoane, din legile agrare şi maritime bizantine.
- Pravilniceasca condică (Manualul de legi – 1780 – Muntenia) – a fost redactată din
porunca lui Alexandru Ipsilanti, domnitorul însuşi colaborând la întocmirea şi redactarea
lucrării. Pravilniceasca condică a reprezentat un cod complet de legi cu privire la organizarea
instanţelor judecătoreşti şi procedura judiciară pe care Ipsilanti le reorganizase, cu cinci ani în
urmă, prin Hrisovul intitulat „Pentru rânduiala departamenturilor de judecăţi”. Astfel, domnul
îi sfătuia pe boierii judecători să judece fără zăbavă, numai după pravilă, cu toată dreptatea,
ca să nu cheltuiască oamenii luptând cu judecăţi multă vreme (principiul procedural modern
al celerităţii). Pravila s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Legiuirii Caragea, când a fost
abrogată tacit prin dispoziţiile contrare ale legiuirii. Anumite dispoziţii referitoare la
succesiuni, hotărnicii, zestre au continuat să se aplice şi după această dată, până la intrarea în
vigoare a Codului civil, la 1 decembrie 1865.
- Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de Alexandru Mavrocordat, cuprinde două
hrisoave domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de obşte. Este o legiuire specială,
prima parte cuprinzând dispoziţii referitoare la danii de moşii, vii, case, locuri de case etc.
pentru care urma să se aplice dreptul de protimis şi prin care se urmărea protecţia răzeşilor de
cei care vroiau să le ia proprietăţile, iar partea a doua fiind alcătuită din norme privitoare la
ţigani, situaţia lor, căsătoriile dintre robii ţigani, căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani etc.
Conform prevederilor primei părţi, daniile trebuiau să se facă numai între rude şi între cei
care aveau un statut social egal, de către cei bogaţi celor săraci şi de către toată starea către
sfintele mănăstiri şi biserici. Partea a doua prevedea că, în cazul căsătoriilor dintre robi ţigani
aparţinând unor stăpâni diferiţi, stăpânul ţiganului era obligat a da stăpânului de la care
pleacă ţiganca altă ţigancă în schimb, astfel încât cei căsătoriţi să rămână în sălaşul ţiganului,
să nu fie despărţiţi, nici ei şi nici copiii lor. Atunci când stăpânul ţiganului nu avea o altă
ţigancă să dea în schimb, stăpânul ţigăncii avea dreptul să primească un alt ţigan în schimb şi
să ia şi sălaşul acestuia. Toate aceste dispoziţii erau menite să păstreze unitatea familiilor de
robi ţigani.
-Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova) – numit şi Codul Calimach sau
Codica Ţivilă a Moldovei, a intrat în vigoare la 1 iunie 1817 şi reprezenta o sinteză a tot ceea
ce era mai valoros în domeniul dreptului civil pentru epoca respectivă, având ca izvoare
Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil austriac de la 1811. Ideea alcătuirii codului
aparţine domnitorului Alexandru Calimach (1795-1799), dar a fost pusă în practică de fiul
său, Scarlat Calimach (1812-1819). Redactat iniţial în limba greacă, abia în anul 1838 a fost
70
tradus în limba română. În partea introductivă se vorbeşte despre legi, puterea lor şi modul lor
de interpretare. Partea I („Pentru dritul persoanelor”) reglementează drepturile persoanelor,
căsătoria, raporturile dintre părinţi şi copii, epitropii de orfani, curatori. Tot în această parte,
în varianta originală (greacă), este inclus şi un hrisov dat de Scarlat Calimach în iulie 1817
prin care înfiinţa un tribunal pentru problemele orfanilor, compus din mitropolit sau episcopii
locali, câte doi boieri şi doi negustori. Tribunalul avea să funcţioneze în Iaşi, Roman şi Huşi.
Partea a II-a („Pentru dritul lucrurilor”) cuprinde două secţiuni referitoare la drepturile reale.
În prima secţiune sunt reglementate regimul bunurilor, proprietatea şi modurile de dobândire
a proprietăţii, succesiuni, amanet, indiviziune, „împreunarea proprietăţii şi alte drepturi reale.
Secţiunea a doua tratează drepturile personale asupra lucrurilor, diferite obligaţii şi contracte
(vânzarea-cumpărarea, împrumutul, donaţia, depozitul), căsătoria, zestrea, darurile de nuntă,
darurile dintre soţi, dreptul de despăgubire etc. Partea a III-a („Pentru înmărginirile ce privesc
către dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor”) reglementează obligaţiile, modurile de
stingere a obligaţiilor, diferitele garanţii (chezaşi, gajul, ipoteca). Codul cuprindea şi două
anexe, una referitoare la concursul creditorilor, cealaltă la licitaţie sau mezat, după obiceiul
pământului.
- Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi publicată în anul 1818, din
ordinul domnitorului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în vigoare cu
un an mai târziu, s-a aplicat, ca şi Codul Calimach, până la intrarea în vigoare a Codului civil
român (1 decembrie 1865). Deşi a avut la bază şi unele coduri europene ale vremii (în special
dispoziţiile Codului civil napoleonian din 1804 referitoare la contracte şi moşteniri),
principala sursă de inspiraţie a Legiuirii au constituit-o obiceiul pământului şi pravilele mai
vechi (Pravilniceasca Condică). Fiind în cea mai mare parte a sa „o pravilă a pământului”,
Legiuirea reprezintă un cod civil aproape complet (primele patru părţi), ca şi Codul
Calimach, la care se adaugă şi dispoziţii de drept penal (partea a cincea), organizare
judecătorească, procedura de judecată şi probe (partea a şasea). Partea I („Pentru obraze”)
cuprinde dispoziţii privind persoanele sub raportul statutului lor social, sexului, vârstei, stării
sănătăţii. Partea a II-a („Pentru lucruri”) se referă la bunuri, proprietate, servituţi şi vecinătăţi.
Partea a III-a („De obşte pentru tocmeli”) este cea mai cuprinzătoare, referindu-se la diferite
contracte (vânzare-cumpărare, schimb, închiriere, împrumut), garanţii contractuale (zălogul,
chezaşii), logodnă, căsătorie, zestre. Partea a IV-a este dedicată donaţiilor, succesiunilor şi
testamentelor. Partea a V-a („Despre vini”) cuprinde dispoziţii de drept penal. Partea a VI-a
(„Pentru ale judecătorilor”) reglementează organizarea judecătorească, procedura de judecată
şi probele.
71
 Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou și vechi
Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării puterilor în stat în Ţările
Române, opera de reformare a lui Constantin Mavrocordat (începutul modernizării dreptului)
şi încercările de formulare a unei legi fundamentale (Cererile norodului românesc, Constituţia
cărvunarilor) i-au găsit împlinirea în adoptarea Regulamentelor Organice, prima lege
fundamentală a Principatelor. Opera legislativă a lui Napoleon (Codul civil francez) s-a
bucurat de autoritate şi în Ţările Române, ca de altfel în întreaga Europă. Regulamentele au
fost redactate de două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, au fost aprobate
de puterea protectoare şi puterea suzerană şi au servit drept constituţie a Ţărilor Române până
în anul 1858 (cu întrerupere în Ţara Românească în perioada iunie-septembrie 1848).
Regulamentele Organice reprezintă primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor
Române, prin care, s-a stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o organizare de stat
întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor, prevăzându-se norme referitoare la
alegerea domnului şi la limitarea într-o oarecare măsură a puterii domneşti. Înfiinţarea
adunării obşteşti, organizarea administrativă şi judecătorească, precum şi alte măsuri au
contribuit la progresul Ţărilor Române şi au creat condiţii favorabile pentru unirea lor.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au organizat învăţământul în limba
română, care a fost declarată limbă oficială.
Prevederile Regulamentelor Organice pot fi nominalizate succint:
-separarea puterilor în stat:
- puterea executivă era deţinută de domn, ales pe viaţă de Adunarea Obştească
Extraordinară;
-acesta avea iniţiativa legislativă şi guverna prin decrete-legi;
- puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească care elabora legi şi prezenta
rapoarte domnului;
- sistemul judecătoresc reprezentat prin tribunalele judeţene, instanţele de apel şi
instanţa supremă – Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de avocaţi şi procuratura;
-reorganizarea administraţiei (crearea departamentelor);
-modernizarea sistemului fiscal i instituirea bugetului;
-reorganizarea armatei;
-reorganizarea colilor;
-instituirea Comitetului sănătăţii publice;

72
 -instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii
văduvelor şi familiilor sărace;
-întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.

Curs 10
TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN DREPTUL ROMÂNESC LA
CUMPĂNA DINTRE MEDIEVAL ŞI MODERN

Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării puterilor în stat în Ţările

Române, opera de reformare a lui Constantin Mavrocordat (începutul modernizării dreptului)
şi încercările de formulare a unei legi fundamentale (Cererile norodului românesc, Constituţia
cărvunarilor) i-au găsit împlinirea în adoptarea Regulamentelor Organice, prima lege
fundamentală a Principatelor. Opera legislativă a lui Napoleon (Codul civil francez) s-a
bucurat de autoritate şi în Ţările Române, ca de altfel în întreaga Europă. Regulamentele au
fost redactate de două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, au fost aprobate
de puterea protectoare şi puterea suzerană şi au servit drept constituţie a Ţărilor Române până
în anul 1858 (cu întrerupere în Ţara Românească în perioada iunie-septembrie 1848).
Regulamentele Organice reprezintă primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor
Române, prin care, s-a stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o organizare de stat
întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor, prevăzându-se norme referitoare la
alegerea domnului şi la limitarea într-o oarecare măsură a puterii domneşti. Înfiinţarea
adunării obşteşti, organizarea administrativă şi judecătorească, precum şi alte măsuri au
contribuit la progresul Ţărilor Române şi au creat condiţii favorabile pentru unirea lor.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au organizat învăţământul în limba
română, care a fost declarată limbă oficială.
Prevederile Regulamentelor Organice pot fi nominalizate succint:
-separarea puterilor în stat:
- puterea executivă era deţinută de domn, ales pe viaţă de Adunarea Obştească
Extraordinară;
-acesta avea iniţiativa legislativă şi guverna prin decrete-legi;
- puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească care elabora legi şi prezenta
rapoarte domnului;

73
 - sistemul judecătoresc reprezentat prin tribunalele judeţene, instanţele de apel şi
instanţa supremă – Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de avocaţi şi procuratura;
-reorganizarea administraţiei (crearea departamentelor);
-modernizarea sistemului fiscal i instituirea bugetului;
-reorganizarea armatei;
-reorganizarea scolilor;
-instituirea Comitetului sănătăţii publice;
-instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii
văduvelor şi familiilor sărace;
-întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.
Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice4
Adunarea Obştească Ordinară -În Valahia (Muntenia), Obişnuita Obştească Adunare
se compune din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. Mitropoliţii şi
episcopii erau membri de drept în adunări, datorită funcţiunii pe care o deţineau. Ceilalţi
deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum
arată art. 45 şi art. 46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din
Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de
boieri, în vârstă de cel puţin 25 de ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv.
Preşedintele Adunării era Mitropolitul ţării. Membrii erau: 1) episcopii; 2) 20 de boieri de
treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de ani, pământeni
sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor; 3) 19
deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova,
boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de ani. Adunarea îşi constituia
biroul alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanşi. Miniştrii nu puteau fi
membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă
mandatul.
Domnul avea iniţiativa legilor, el trimite Adunării proiectele de legi prin pitac
domnesc (art. 48 lit. e din Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în
Moldova (art. 51 lit. a). Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea
putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de
lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea

4
Negoiţă Florin, op.cit., p.68 ;

74
de motive. Amendamentele la diverse articole trebuiau să fie sprijine de cel puţin 6 membri ai
Adunării.
Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale asupra chestiunilor de
interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscute doar
celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi
atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimiteau spre dezbatere la
Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu majoritate absolută.
Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care
participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea intra în vigoare fără sancţiune domnească.
Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului deziderate.
Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi
motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident,
o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră.
Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie.
Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul fiecărei
sesiuni se cita ofisul domnesc de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea
titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile:
financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea ofisului
domnesc de deschidere.
Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării era
necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă
deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile în
interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare compusă din mitropolit
(preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi
45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăra, de la
vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la
clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în Moldova, feciori de boieri şi proprietari
de moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari,
feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în
Moldova.
Domnia. Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare principat de
către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri (art. 2), iar în

75
Moldova 132 de membri (art. 2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară
pentru a se putea proceda la alegerea domnului.
Înainte de apă şi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea
ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de
vreo altă cugetare, ci binele şi fericirea obştii îmi va fi cel dintâi scop”. Domnul se alegea la
primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece
candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere se făceau în aceeaşi şedinţă un arz
către Poartă, cerându-se confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune către
Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art. 42
Regulamentul Organic al Valahiei), care se dizolva imediat.
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, respectiv la Sf. Nicolae din Iaşi, şi
jura pe Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, de a păzi cu sfinţenie atât
legile, cât şi aşezămintele Principatului după Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe
viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea
abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea
domnească era imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor. Candidaţii la
domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie
boierească a cărei notabilitate „să suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau
alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile.
După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuiau să dea socoteală domnului şi
Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut de art. 44 al
Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul
avea dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri domneşti , în
terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau
a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare, care echivala
sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul putea să trimită proiectul Adunării „spre o nouă
chibzuinţă”. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea.
Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2
milioane pe an.
Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată numele de miniştri. În
sistemul regulamentar, domul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte
considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau urmări o altă politică
decât aceea a domnitorului, care dădea directivele şi impulsurile necesare.

76
 Miniştrii făcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam, putea însă prin
anaforale adresate către domn să „arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de
anumiţi miniştri. Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi celor
două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului, cum
s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul Alexandru Ghica. După Regulamentul Organic al
Valahiei, miniştrii erau:
- Ministrul Trebilor dinlăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul,
- Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul
(ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii.
Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători, reuniţi sub preşedenţia
domnului sau a marelui vornic dinlăuntru. Îmbrăca două forme:
- Sfatul administrativ ordinar era compus din miniştrii de interne, de finanţe şi
secretarul statului, avînd rolul de sfătuire a domnului şi de pregătire a materialelor lucrărilor
Adunării Obşteşti. De asemenea, elabora proiectele de legi care, după aprobarea lor de către
domn, erau supuse deliberării Adunării Obşteşti Ordinare;
- Sfatul administrativ extraordinar („marele sfat al mini trilor”) era compus din
membrii Sfatul administrativ ordinar şi din şefii celorlalte departamente al dreptăţii, al
credinţei şi şeful miliţiei. A funcţionat numai în Muntenia. Se aduna numai în împrejurări
importante şi era prezidat de către domn.
Regulamentele Organice au înfiinţat departamentele:
-Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală, supravegherea
municipalităţilor,
-împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării publice;
-Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strângeau toate veniturile şi din
care se plăteau toate cheltuielile statului.
Regulamentele Organice au creat, în Ţara Românească, Înaltul divan, iar în Moldova,
Divanul domnesc ca a treia şi cea mai înaltă instană, competentă să judece pricinile civile,
comerciale sau penale.
Prin Regulamentele Organice din Ţara Românească 1831) şi Moldova (1832) s-a
încercat despărţirea puterii judecătoreşti de cea executivă, laicizarea justiţiei, stabilirea
modului de recrutare a judecătorilor, scurtarea cursului judecăţii. Se stabilesc două categorii
de instanţe judecătoreşti: ordinare şi extraordinare. Din prima categorie făceau parte
instanţele civile, iar din cea de-a doua, instanţele militare şi cele ecleziastice. Instanţele civile
erau şi ele ordinare şi speciale.
77
 Instanţele civile ordinare erau de trei grade:
- primul grad de jurisdicţie era reprezentat de judecătoriile „du prin sate” sau de
împăciuire, compuse din preotul satului şi trei juraţi aleşi de obşte pentru rezolvarea pricinilor
minore, şi judecătoriile de judeţ, respectiv tribunalele de ţinut, ca instanţe de prim grad
compuse dintr-un preşedinte şi doi membri, iar în Ţara Românească şi un procuror, numiţi de
domn, competente să judece pricini civile, comerciale şi plângerile clăcaşilor împotriva
boierilor;
- divanurile judecătoreşti sau divanurile de apelaţiune, instanţe de al doilea grad de
jurisdicţie, înfiinţate la Bucureşti (unul civil şi altul penal) şi Craiova (unul civil şi altul
penal), competente să judece apelurile declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi
penale;
- Înaltul divan în Ţara Românească sau Divanul domnesc în Moldova constituiau al
treilea grad de jurisdicţie, fiind competente să judece apelurile declarate împotriva deciziilor
divanurilor judecătoreşti şi ale tribunalelor de comerţ.
Din categoria instanţelor civile speciale făceau parte:
-judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire, ca primă instanţă;
-Judecătoria Poliţiei, tot instanţă de prim grad;
-Tribunalul de pricini comerciale, instanţă de apel, în competenţa căruia intrau
apelurile în pricinile comerciale.
În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele Organice realizează un
progres, creând o justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi retribuiţi de
stat cu salarii şi nu plătiţi de împricinaţi.
Procedura de judecată. În ceea ce priveşte procedura de judecată, Regulamentele
Organice au adus următoarele inovaţii:
a) abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca, lăsându-i-se numai dreptul de
întărire a hotărârilor definitive;
b) admiterea principiului autorităţii de lucru judecat;
c) desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în materie penală.
Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urma apărarea pârâtului, se
administrau probele cerute de părţi, a căror discuţie se făcea şi apoi se da hotărârea.
Mijloacele de probă erau: jurământul, martorii, blestemul şi cartea de blestem, înscrisurile,
cercetarea la faţa locului, expertiza, prezumţiile, cunoaşterea personală a judecătorului,
măsurile de asigurare.
Căile de atac erau:
78
 - opoziţia – dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia dată de a o ataca în faţa
aceleiaşi instanţe în termen de 8 zile;
- apelul – dreptul de a ataca hotărârea la instanţa superioară;
- apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a treia şi cea mai înaltă instanţă.
Hotărârea acestuia urma să fie întărită de domn şi pusă în executare.

Curs 11
REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL REFORMATOR MODERN
(1821-1848)

Programul revolutiei de la 18215

Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu a avut un dublu caracter, unul social si unul
national. Din desfasurarea revolutiei si din actele adoptate in decursul ei rezulta ca s-a urmarit
desfiintarea dependentei feudale, curmarea abuzurilor, inlaturarea dominatiei otomane si reveni
727h79h rea la domniile pamantene. Intre 28 ianuarie si 27 mai 1821 puterea politica a fost detinuta
de catre Tudor Vladimirescu si armata revolutionara constituita in Adunarea poporului. Tudor
Vladimirescu a recunoscut Divanul boieresc drept organ al administratiei tarii, urmand ca acesta, prin
aparatul de care dispunea, sa-i aduca la indeplinire toate dispozitiile. Aceasta masura a fost
considerata ca fiind temporara, deoarece se preconiza introducerea unui regim constitutional modern.
Programul revolutiei de la 1821 a fost exprimat in mai multe acte, si anume: Proclamatia de la
Tismana, cunoscuta si sub denumirea de Proclamatia de la Pades, data la inceputul revolutiei, Cererile
norodului romanesc, Proclamatia de la Bolintin, Proclamatia de la Bucuresti. Dintre acestea, Cererile
norodului romanesc (“norod” in limba slavona are intelesul de popor) a constituit un adevarat proiect de
constitutie, conform caruia statul urma sa fie o monarhie constitutiuonala, iar domnul trebuia sa jure ca va
respecta Constitutia. In dregatoriile de stat si cele bisericesti numirile urmau a se face numai dupa merit.
Acordarea de catre domn a titlurilor nobiliare depindea de exercitarea unei functii in cadrul aparatului de
stat. Se mai prevedea reorganizarea sistemului judiciar prin reducerea taxelor si accesul tuturor locuitorilor
la instantele de judecata, infiintarea unei armate nationale, subordonarea bisericii statului si legilor tarii,
alegerea mitropolitului de catre popor, infiintarea de scoli cu predare in limba romana pentru toti tinerii,

5
Firoiu Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-Napoca, 2004 , p.72 ;

79
indiferent de situatia sociala, in conditii de deplina gratuitate, desfiintarea vamilor din interiorul tarii si
mentinerea doar a celor de la granita, desfiintarea privilegiilor si scutirilor acordate negustorilor straini,
revenirea la sistemul platii impozitelor in patru rate, alungarea din tara a boierilor vinovati de grave abuzuri,
preluarea pamanturilor boierilor care s-au pronuntat impotriva revolutiei. Se mai prevedea ca pamanturile
dobandite de boieri prin abuz si inselaciune urmau a fi inapoiate taranilor.
Organizarea de stat a Moldovei si a Tarii Romanesti
Ca urmare a revolutiei de la 1821 si a plangerilor adresate de catre boierii romani
tuturor cancelariilor din Europa, Turcia hotaraste in 1822 ca in tarile romane sa se revina la
traditia domniilor pamantene. Organizarea de stat a tarilor romane a fost stabilita prin
Conventia de la Ackerman din 1826, conventie ce nu a putut fi aplicata datorita noului razboi
ruso-turc. Sistemul domniilor pamantene a fost suspendat in 1828, cand, in urma razboiului
ruso-turc, tarile romane au fost ocupate de catre trupele tariste. Regimul de ocupatie militara
a durat pana in 1834, timp in care tarile romane au avut regimul unor protectorate, iar
conducerea lor era exercitata de catre un guvernator numit de catre tar.
Conform dispozitiilor Conventiei de la Ackerman si ale Tratatului de la
Adrianopol din 1829, in tarile romane urmau a se adopta Regulamente organice in scopul
modernizarii vietii sociale si de stat. Regulamentele organice au fost aprobate in anul 1830 de
catre Adunarile obstesti extraordinare, si apoi au fost intarite de catre Poarta. Regulamentele
organice pentru Tara Romaneasca au intrat in vigoare in 1831, iar cele pentru Moldova in
1832.
In doctrina juridica romaneasca s-a afirmat intr-o opinie ca cele doua Regulamentele
organice ar fi adevarate constitutii. In realitate, ele sunt acte cu caracter constitutional, care
dau o reglementare unitara organizarii statului. Regulamentele organice nu sunt constitutii in
sens modern, pentru ca au fost adoptate din initiativa unor puteri straine si nu contin dispozitii
cu privire la drepturile si libertatile cetatenesti.
Conform dispozitiilor Regulamentelor organice, domnia era electiva, nobiliara si
viagera. Era astfel deoarece domnul era ales pe viata de catre Adunarile obstesti extraordinare
doar din randul boierilor. Domnul ales trebuia sa fie investit de Turcia si confirmat de Rusia.
Cu toate acestea, s-a hotarat, in mod exceptional, ca primii domni sa fie numiti pe termen de
sapte ani prin acordul Turciei si Rusiei.
In virtutea dispozitiilor Regulamentelor organice, domnul exercita conducerea statului in
conformitate cu legile, avand atributii legislative, executive si judecatoresti. In virtutea acestor
atributii, domnul avea initiativa legislativa, iar legile votate de Adunarea obsteasca obisnuita
(ordinara) puteau fi aprobate sau respinse de catre domn. Domnul era comandantul armatei
80
nationale. El nu avea dreptul de a judeca, ci numai de a intari hotararile judecatoresti ramase
definitive. Totusi, in Moldova domnul prezida sedintele instantei supreme, care era Divanul
domnesc.
Conform Regulamentelor organice, dregatoriile au fost organizate intr-un sistem
unitar, pe domenii de activitate, ca o expresie a tendintei catre specializarea lor si
a principiului separatiei puterilor in stat. Astfel, domeniul internelor era condus de marele vornic
al treburilor dinlauntru. Domeniul justitiei era condus de marele logofat al dreptatii. Domeniul
cultelor era condus de marele logofat al treburilor bisericesti. Domeniul apararii era condus
de marele spatar, cel al finantelor de marele vistiernic. Domeniul externelor era condus de
catre marele postelnic, camara domneasca se afla in raspunderea marelui camaras, iar politia avea
ca sef pe marele aga.
Marii dregatori se reuneau periodic sub presedintia domnului si hotarau asupra masurilor
administrative si asupra proiectelor de lege pe care domnul intentiona sa le supuna aprobarii Adunarii
obstesti obisnuite. Problemele curente ale statului erau solutionate de catre Sfatul administrativ, care era
asemanator unui Consiliu de ministri de astazi, intr-o forma restransa, compus din marele vornic, marele
vistiernic si marele postelnic.
Divanul domnesc si-a restrans treptat atributiile legislative, preluate de catre
Adunarea obsteasca obisnuita, precum si cele administrative, care au fost preluate de catre
Sfatul administrativ. Astfel ca in epoca regulamentara, Divanul domnesc exercita doar
atributii judecatoresti in Moldova, in calitate de instanta suprema.
Adunarea obsteasca extraordinara era formata in majoritate din boieri, dar si din negustori
si mestesugari. Avea ca atributii alegerea domnului, iar dupa alegere solicita Portii otomane
investirea domnului si Rusiei confirmarea domnului.

Adunarea obsteasca obisnuita era formata doar din reprezentanti ai boierilor si ai

clerului. Era un parlament in forma embrionara, avand ca atributii adoptarea legilor la
propunerea domnului, adoptarea bugetului, exercitarea controlului asupra veniturilor si
cheltuielilor statului, domnul avand obligatia de a da socoteala pentru cheltuielile statului in
fata acestuia. Aceasta adunare propunea domnului masuri necesare in diferite domenii
precum agricultura, industria, comertul si asigurarea ordinii publice. Daca intre Adunarea
obsteasca obisnuita si domn interveneau divergente, ele trebuiau sa fie solutionate de catre
Turcia si Rusia. In ce priveste organizarea armatei, s-a prevazut necesitatea formarii armatei
nationale. Recrutarea ostasilor se facea dintre tarani, cu arcanul, pe sase ani. S-a renuntat

81
definitiv la sistemul angajarii de mercenari. Comanda suprema asupra armatei apartinea
domnului.

Prin Regulamentele organice, instantele de judecata au fost reorganizate si

modernizate, pe baza principiilor ierarhizarii si specializarii. Sistemul judiciar introdus prin
intermediul Regulamentelor organice era format din tribunalul satesc, format din preot si din
trei reprezentanti ai taranilor, ispravnicii judetelor si tinuturilor, tribunalele politiei
indreptatoare, tribunalele judetene sau de tinut, divanurile judecatoresti, tribunalele apelative
de comert, Inaltul divan, Divanul domnesc, care exista doar in Moldova si era prezidat de
catre domn, si Inalta Curte de Revizie, care functiona doar in Tara Romaneasca.

CAUZELE SI OBIECTIVELE REVOLUTIEI DE LA 18486

Cauzele revolutiei:
Revolutia europeana de la 1848 a reprezentat doar cadrul revolutiei romane, cauzele
fiind starile de lucruri launtrice ale societatii romanesti (cf. Nicolae Balcescu).
Dupa 1821 libertatea comertului, restituirea porturilor dunarene, prefacerile moderate
(masurile de incurajare a industriei manufacturiere si comertului, desfiintarea vamii dintre
Moldova si Muntenia s.a.), au contribuit la dezvoltarea accelerata a fortelor de productie
capitaliste.
Acest curs firesc a fost franat de un cadru insuficient de prielnic, generat de :
- dominatia relatiilor de productie feudale (asupra careia veghea regimul
regulamentar ruso-turc si stapanirea imperiala habsburgica) si care impiedica instaurarea
modului de productie capitalist si afirmarea progresului social si national.
- in conditiile existentei natiunii romane unice, separarea politico-administrativa a
provinciilor istorice romanesti apare ca nefireasca.
- ocupatia straina asupra unor teritorii nationale (Dobrogea, Basarabia, Bucovina)
lipsea poporul roman de posibilitatea valorificarii in scopul progresului sau a tuturor
resurselor materiale si energiilor umane.
Obiectivele revolutiei
Acestea rezulta din cauzele care au generat-o - desfiintare randuielilor feudale
(abolirea clacasiei si iobagiei), transformarea proprietatii de tip feudal in proprietatea
capitalista, abolirea privilegiilor sociale, transferul puterii economice si politice in mainile

6
Firoiu Dumitru, op.cit., p.76 ;

82
burgheziei; eliberarea si unificarea teritoriilor nationale; obtinerea si recunoasterea
independentei de stat.
Scopul revolutiei era, asadar, constituirea unui stat national burghezo-democratic,
unitar si independent - deziderat care se inscria in imperativele istorice ale epocii.
Fortele sociale si continutul revolutiei
Factorul conducator al revolutiei a fost burghezia romana, clasa in ascensiune, ale
carei obiective s-au identificat cu interesele fundamentale ale natiunii.
Nedispunand de forte suficient pentru a-si realiza singura programul, burghezia a
apelat la masele populare care au reprezentat fortele motrice ale revolutiei.
Condusa de burghezie si bizuindu-se pe participarea maselor, avand ca obiectiv
adanci prefaceri economice si social-politice, revolutia de la 1848 a avut, astfel, un
caracter burghezo-democratic.
Caracterul unitar al revolutiei romane
Caracterul unitar al revolutiei rezulta din unitatea programatica si unitatea de actiune.
Unitatea de program
Principalele documente programatice: Petitia-program adresata domnitorului Mihail
Sturza (Iasi), martie 1848; Printipiile noastre pentru reformarea patriei (Brasov), mai 1848;
Petitia nationala de la Blaj, 3/15 mai 1848; Proclamatia de la Izlaz, din Muntenia, 9 iunie
1848; Dorintele partidei nationale din Moldova (Cernauti), august 1848.
Cerintele fundamentale formulate au fost :
 Pe plan economic - piata nationala unica eliberata de oprelisti si
 obstacole; libertatea industriei si comertului; transformarea proprietatii de
tip feudal asupra pamantului in proprietate de tip capitalist;
improprietarirea taranimii.
 Pe plan social - desfiintarea iobagiei si clacasiei, emanciparea taranimii de
servitutile feudale; abolirea privilegiilor sociale prin suprimarea rangurilor
boieresti si a titlurilor nobiliare; deplina egalitate in fata legilor a tuturor
cetatenilor.
 Pe plan politic - cei mai inaintati exponenti ai generatiei de revolutionari
de la 1848 au fost adeptii formei de stat republicane; dezideratul crearii
unei Republici romane n-a putut fi exprimat decat cu mare prudenta, din
cauza ostilitatii monarhiilor reactionare vecine, preconizandu-se institutii
ca: o adunare nationala reprezentativa, guvern raspunzator in fata natiunii,

83
 domn ales pe cinci ani din toate starile sociale, garda nationala
cetateneasca prin inarmarea poporului, regim constitutional care sa
garanteze exercitarea drepturilor si libertatilor cetatenesti fundamentale.
 Pe plan national - invocandu-se dreptul istoric si national, s-a cerut
recunoasterea egalei indreptatiri a romanilor din Transilvania cu celelalte
natiuni pe taram economic, social,politic, cultural si religios; dreptul
natiunii romane de a se autoguverna; obiectivul independentei si unitatii de
stat, desi dorit de patrioti, n-a fost formulat in mod deschis in documentele
programatice oficiale, intrucat el se afla in dezacord cu politica si scopurile
Imperiului otoman, Imperiului habsburgic si Rusiei tariste.
Constienti ca nu vor putea inlatura dintr-o data si vechea ordine social-politica si
apasarea nationala, fruntasii romani au conceput infaptuirea revolutiei in etape
succesive, dinauntru spre in afara, intr-o ordine dictata de posibilitatea asocierii celor
trei imperii impotriva unei lupte de eliberare insuficient organizata din punct de vedere
militar, astfel:
 rasturnarea randuielilor feudale, infaptuirea unor prefaceri burghezo-
democratice adanci
 pornind de la o baza economica si social-politica superioara urma sa se
realizeze:
 consolidaea autonomiei Principatelor dunarene si unirea lor
 recunoasterea drepturilor nationale ale romanilor din Transilvania
 adancirea si extinderea revolutiei prin infaptuirea statului national unitar si
independent
Aceasta tactica a fost validata de istorie din modul cum s-a realizat realmente
constructia de stat romanesc (1859 - 1877 - 1918).
Organizarea fortelor armate revolutionare
Apararea revolutiei reclama o forta armata mai numeroasa si mai puternica decat
ostirea regulata a vremii.
Documentele programatice ale revolutiei romane au inscris la loc de frunte obiectivul
crearii unei forte armate populare revolutionare.
In Muntenia
Masa soldatilor (formata in mod covarsitor din tarani) era legata de transformarile
sociale pe care revolutia le preconiza.

84
 Din corpul ofiteresc, cadrele recrutate din randurile boierimii liberale si burgheziei,
reprezentand majoritatea, s-au dovedit atasate revolutiei.
Exceptand unele momente contradictorii inregistrate la Bucuresti in zilele de inceput
(determinate de atitudinea unei minoritati de ofiteri reactionari) armata, in totalitatea ei, a
ramas credincioasa revolutiei.
Proiectul de declansare a tinut seama, de altfel, de starea de spirit revolutionara din
armata.
Pe plan politico-militar revolutia rezerva un rol important fortelor armate comandate
de generali si ofiteri patrioti (generalii Cr. Tell si Gh. Magheru, colonelul N. Plesoianu s.a.)
Era acceptata si ideea apararii armate impotriva unei invazii straine (otomane sau
tariste).
Pe plan militar guvernul a intreprins un ansamblu de masuri : educarea ostirii
in
spiritul ideilor revolutionare; destituirea cadrelor reactionare si inaintarea in grad si functii a
cadrelor devotate revolutiei; depunerea juramantului pe Constitutie; instituirea drapelului in
culorile nationale si inmanarea sa catre unitati au fost momente solemne care au intarit
unitatea dintre armata si popor.
Fortele armate ale Munteniei erau compuse din:
 Armata permanenta, dispunand de o instruire, disciplina si un moral
corespunzator misiunii sale.
 Garda nationala formata din efectivele garzilor din Capitala din
resedintele de judete si ale garzilor taranesti; avea ca misiune asigurarea ordinii publice,
securitatea guvernului, prevenirea si zadarnicirea actiunilor contrarevolutionare, sprijinirea
armatei permanente pentru respingerea unei eventuale agresiuni.
 Armata nepermanenta creata prin decretul pentru infiintarea
"regimentelor de dorobanti si voluntari" si constituita prin inrolarea rezervistilor, insuma in
august 1848 circa 6000 de oameni.
In Transilvania
Programul militar - elaborat de fruntasii revolutiei romane in frunte cu Avram Iancu -
a pus bazele mobilizarii si organizarii oastei revolutionare.
Plecand de la acest program Consiliul National Roman cu sediul la Sibiu a impartit
teritoriul Transilvaniei la 15 prefecturi, fiecare avand sarcina de a crea cate o legiune cu un
efectiv de 10.000 de luptatori; legiunea era compusa din tribunate, centurii si decurii.

85
 Din acest program a prins viata oastea populara din Muntii Apuseni formata din 7
legiuni insumand 25.000 de oameni.
Desfasurarea luptei armate
In Principatele dunarene reactiunea interna nu dispunea de forte pentru a restaura
singura regimul regulamentar, astfel incat invazia straina aparea ca iminenta.
La 19/31 iulie autoritatile tariste au declarat ca nu sunt de acord cu tendintele
romanilor de a se uni intr-un stat daco-roman independent. Dezavuare a fost urmata de
interventia armata in Moldova, mai intai si apoi in Muntenia; in aceeasi zi, trupele otomane
stationate la Rusciuk trecand Dunarea cu scopul de a restabili "ordinea legala".
Tinand seama de dispozitia fortelor Locotenenta domneasca (organ creat in locul
Guvernului provizoriu) hotara sa renunte la impotrivirea armata, sens in care a ordonat
trupelor din garnizoana Bucuresti sa acorde "onoruri" armatei otomane si sa predea
prerogativele militare.
La 13 septembrie 1848 are loc eroica rezistenta de la cazarma Regimentului 2
infanterie, din Dealul Spirii, impotriva trupelor otomane comandate de generalului Kerim
pasa.
Un grup de ofiteri patrioti (colonelul Radu Golescu, maiorul N. Graceanu, cpt. Pavel
Zaganescu, cpt. I. Deivos s.a.) a refuzat predarea cazarmii si somatia de a depune armele;
Lupta eroica dar inegala a 900 de soldati si ofiteri romani impotriva a 5.000-6.000 de
otomani a probat demnitatea si onoarea ostaseasca a armatei nationale.
Tabara de la Raureni a fost ultima incercare de aparare a revolutiei din Muntenia.
Generalul Gh. Magheru -initiatorul taberei de pe Campul lui Traian (Raureni, pe Olt),
a pus bazele unicului punct de sprijin al rezistentei armate dupa invazie.
Dupa 13 septembrie a avut loc o afluire de ostasi ai armatei regulate, marinari de pe
salupele dunarene, dorobanti, voluntari, tarani spre aceasta tabara, ajungandu-se rapid la o
armata de 30.000 de oameni, animata de hotararea generala de a rezista.
Presiunile diplomatiei straine, demersurile unor conducatori moderati, superioritatea
militara a inamicului au determinat hotararea de lichidare a acestei tabere militare.
In Transilvania (sfarsitul lunii octombrie 1848 - inceputul lui 1849) au loc lupte
armate grele determinate de refuzul guvernului de la Buda de a satisface dezideratele
romanilor, de hotararea Dietei de la Cluj cu privire la anexarea Transilvaniei, respectiv
proclamatia lui Ludovic Kossuth (in fapt un ultimatum adresat romanilor de a depune
armele).
Epopeea apararii Muntilor Apuseni
86
 In zona au avut loc lupte eroice ale revolutionarilor inarmati condusi de Avram Iancu,
Axente Sever s.a. impotriva trupelor de honvezi. In Muntii Apuseni Avram Iancu a instaurat
o administratie romaneasca.
Ca urmare a luptei armate autoritatile nobiliare au fost alungate, practic intreaga
Transilvanie a trecut sub guvernarea Comitetului National de la Sibiu.
Eforturile fruntasilor romani si maghiari clarvazatori pentru concilierea celor doua
revolutii s-au soldat cu semnarea Proiectului de pacificare de la Seghedin (iulie 1849) insotit
de tratatul pentru formarea legiunii romane din Ungaria care urma sa lupte alaturi de fortele
armate maghiare impotriva Austriei si Rusiei. Acest act a fost tardiv,fiind precedat de alianta
dintre tar si imparat.
Armata maghiara a capitulat la Siria (langa Arad) in fata trupelor tariste.

Curs 12
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1849-
1866

Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea Principatelor Romane să-şi
statornicească instituţiile statale politico-juridice, ele căutand chiar să cucerească şi restul
libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional. Adunările elective instituite
prin Convenţie aveau sarcina să-1 aleagă pe domnitor. Adunarea electivă din Moldova,
constituită la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia alegerii ca deputat a principelui
Grigore Sturdza, care era contestat de alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad de
general de divizie, după care, în şedinţa din 5 ianuarie 1859, a ales pe colonelul Alexandra
loan Cuza, fostul prefect, iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, în funcţia
supremă de Domn. În aceeaşi şedinţă Domnul A. I. Cuza a depus următorul Jurămant: „Jur,
în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi
interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată Domnia
mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată
ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei
decât binele şi fericirea naţiunii române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei sa-mi
fie de ajutor".
În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12 ianuarie, iar întrunirea are
loc în 20 ianuarie. În data de 24 ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia

87
alege în funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să depăşească cu mult prevederile
Convenţiei de la Paris.
Domnia lui A.I. Cuza începe cu difilcultăţi şi excepţii ridicate de Comisia centrală,
care punea problema validării alegerii domnitorului conform Legii electorale. De asemenea,
pe plan politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente, cu două guverne,
având ca instituţii comune Comisia centrala de la Focşani, Curtea de casaţie şi armata. În
scopul creării unui singur stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861, el prorogă Adunările
Moldovei şi Munteniei, alese potrivit Legii electorale stabilite de Convenţia de la Paris până
la 24 ianuarie 1862, când trebuiau să se reunească, ca un adevarat Parlament, în capitala ţării,
la Bucureştti. Dubla alegere a lui A.I. Cuza nu a fost recunoscută imediat de puterile garante.
Franţa, Sardinia şi Rusia aveau interese care favorizau unirea, Anglia a manifestat o atitudine
inconsecvenţă, Austria şi Turcia erau opuse procesului unificator.
Domnitorul A.I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către Poartă, decât după ce, la
Conferinţa din august 1859, Turcia Austria au recunoscut dubla alegere. Trecând peste
prevederile Convenţiei de la Paris, A.I. Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor
centrale ale statului. În cele două guverne a numit persoane originare din cele două state, iar
ministerele moldovene au fost transformate în Directorate subordonate celor bucureştene. În
Adunările elective ale fiecărui principat au fost aleşi deputaţi în mod altemativ, dintr-un
principat sau celălalt.
În privinţa armatei, domnitorul a stabilit că modul de instruire şi regulamentele
militare să fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să fie unice
pentru întreaga oştire. Intărirea armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei puterilor
străine, ca urmare a încălcarii prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi pentru o
eventuală reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi putut crea posibilitatea unirii
acesteia cu ţara mamă.
În ceea ce priveşte unificarea administrative, s-au întreprins măsuri pentru crearea
unei reţele extinse de telegraf, de transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura
de transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale la cele locale, corespondenţa
flind trimisa direct celor interesati, nu prin intermediul ministerelor de externe.
În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la înlăturarea egumenilor
greci şi s-a realizat secularizarea averilor manastireşti. La Poarta Otomană s-a trecut la un
singur organism de reprezentare pentru ambele principate, activitatea diplomatic rezolvând
problemele tuturor românilor din Moldova şi Muntenia.

88
 Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste măsuri, dar la
Conferinţa de la Constantinopole, din septembrie 1861, puterile garante au fost de acord cu
toate măsurile, dar condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul domniei lui A.I. Cuza.
Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului România şi a anunţat unirea
Guvernelor în anul 1861 şi a Adunărilor Elective în anul 1862. Politica lui Alexandru
I.Cuza de apărare a suveranității naționale de Stat
Domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la
politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi
administrative a statului. Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia
de la Paris, care cerea Principatelor române să-şi revizuiască întreaga legislaţie pentru a o
pune de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţionaşă a organizării de
stat impusă prin reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea
internaţională a sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu recunoaşterea
autonomiei legislative.
De asemenea, tot pentru a apăra suveranitatea de stat, Principatele nu au mai
recunoscut valabilitatea paşapoartelor eliberate de Turcia pentru Principate, nici valabilitatea
în Principate a paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia.
Aşadar, Principatele au început să elibereze paşapoarte proprii şi le-au acceptat pe
cele străine numai dacă erau eliberate pentru Principate.
O altă problemă care afecta suveranitatea şi interesele statului nostru, a fost aceea a
secularizării averilor mănăstireşti.
Perioada care a urmat reprimării revoluţiei române de către forţele intervenţioniste
străine a fost marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:
- Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a
Rusiei şi Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele Organice
astfel: domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari
otomani, numiţi pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;
a. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus la una singură;
b. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară erau
dizolvate şi înlocuite cu Consilii (Divanuri Obşteşti), compuse din notabili de încredere şi
membri ai clerului înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative adoptarea bugetului, a
proiectelor de legi, controlul finanţelor publice şi al gestiunii statului;
c. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea suzerană în
apărarea ordinii sociale i politicii existente.
89
 - Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra
Principatelor, însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia colectivă a
puterilor garante semnatare în următoarele condiţii:
- Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întrunească acordul prealabil
colectiv al puterilor garante, în unanimitate;
- Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;
- Principatelor li s-a recunoscut independenţa administrativă, dreptul fiecăruia de a
întreţine o armată naţională, de a emite legi şi de a se angaja liber în comerţul cu alte state;
- A fost instituită o Comisie permanentă a statelor riverane Dunării, incluzând şi
Principatele, care urma să elaboreze regulamentele de navigaţie;
Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma să fie consultată
prin convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative pentru toate stările sociale. În scopul
cunoaşterii stării interne şi a propunerilor adunărilor ad-hoc se instituia o comisie specială de
informare a puterilor semnatare, cu sediul la Bucureşti. O conferinţă ulterioară a garanţilor
urma să decidă statutul definitiv, intern şi internaţional, al Principatelor, sub forma unui hati
şerif al sultanului.
Depăşind prevederile restrictive ale Tratatului, Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat
ca organe împuternicite de alegători să consacre pe cale legală imperative naţionale.
Rezoluţiile adoptate de adunări au cerut:
- autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
- unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România;
- guvern responsabil şi constituţional;
- adunare legiuitoare reprezentativă;
- prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urma şi să fie crescuţi în
religia ţării.
Organizarea Statului unitar român
Convenția de la Paris 1864
În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului unitar român s-a întemeiat pe
Convenţia de la Paris din anul 1858 şi Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, din anul
1864.
Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate prin intermediul legilor ordinare
edictate de statul român suveran şi independent. Potrivit legilor adoptate, organele centrale
ale statului au fost:

90
 Parlamentul ţării. Acest organ a fost format potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la
Paris, care au prevăzut câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată
unicameral. Inovaţiile Statului dezvoltăror al Convenţiei de la Paris au determinat organizarea
bicamerală a parlamentului român şi într-o oarecare măsură lărgirea corpului electoral, fără a
se introduce votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale parlamentului român au fost:
- Adunarea electivă, formată din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade, corpul
electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari indirecţi şi alegători direcţi cu
dispensă de cens, format mai ales din intelectuali români. Alegătorii din ambele grade
trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar cetăţenii români aleşi ca deputaţi trebuiau să aibă 30
de ani şi un venit anual de 200 de galbeni.
- Adunarea Ponderatrice, Senatul, formată din 64 de membrii numiţi, 32 fiind
desemnaţi de Al. I. Cuza din rândul unor personalităţi române, restul de 32 fiind desemnaţi
din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ din cele trei propuneri făcute de
către fiecare judeţ.
Şeful statului român. Cu ocazia Unirii şi întemeierii statului naţional unitar Român, în
funcţia de şef al statului a fost ales Alexandru Ioan Cuza. Convenţia de la Paris a prevăzut
între organele centrale investite cu exerciţiul puterii publice şi Domnitorul , ales pe viaţă de
către Adunarea Electivă, moldovean sau muntean în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit
financiar minim de 3000 de galbeni, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Potrivit acestui Statut al Convenţiei de la Paris, şeful statului cumula atribuţii executive şi
legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia
impunea măsuri urgente.
Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernului celor două principate şi
formarea în decembrie 1861 a Guvernului României, urmată de unificarea deplină a
administraţiei centrale a statului şi proclamarea oraşului Bucureşti drept capitala ţării, sunt
acţiuni menite să consolideze puterea statului naţional unitar modern, se impunea organizarea
unui sistem administrativ unitar. Acest sistem de organe administrative a fost organizat, la
început, pe baze centralizate, tocmai din necesitatea aplicării uniforme a legilor ţării, după
care în evoluţia organizării puterii executive, urma să-şi facă loc descentralizarea
administrativă şi îngustarea prerogativelor guvernului.
În această perioadă, pe plan central, puterea executivă era încredinţată domnitorului,
care o exercita prin guvernul său şi prin miniştri ce erau numiţi şi revocaţi de el.

91
Întemeiat în condiţii istorice favorabile, statul unitar romţn dispunea de instituţii politico-
juridice moderne.
Formarea sistemului de drept Român modern
Reforma agrară
Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864 se dispunea că ţăranii sunt şi
rămân proprietari pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi
rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin
legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al
ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care ace tia le stăpâneau. Acest criteriu a
împărţit proprietarii de pământ în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Pământul
dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul
clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii
urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual.
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor
(aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură
dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis
largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.
Cu toate limitele sale, reforma din anul 1864 înseamnă, în esenţă, primul pas istoric
de amploare al aplicării programului social al revoluţiei din anul 1848, cu efecte determinante
asupra structurilor social-economice ale ţării, marcând momentul generalizării relaţiilor
capitaliste în ansamblul economiei româneşti, nu numai în agricultură. Reforma electorală
Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat
prin plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani
împliniţi şi prevedea că legătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria
alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau
un impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi
patentarii, până la clas a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător
direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de
provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau
fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi
colegilor, doctori şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome
recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii. Alegătorii de ambele grade
trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.

92
 S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători îşi
exercitau drepturile în comunele tribale, ir alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii
de judeţe).

Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de procedură
civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia lui
Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar
dezvoltării legislaţiei româneşti. Prin adoptarea acestor coduri, România a intrat în rândul
ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat
pozitiv teoria şi practica juridică, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei
dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Cuza.
Comisia, ale cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile
româneşti anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un imens
prestigiu şi care servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil
italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa acelor vremuri de o
deosebită apreciere, legislaŃia civilă a Belgiei şi doctrina juridică a vremii.
Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În
momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a
republicat sub titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca principală sursă de
inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi dispoziţiile acestuia nu au fost preluate în mod
mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea
lui Cuza a preluat mod selectiv şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut permanent în
vedere dispoziţiile din legiuirile româneşti anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin
a fost dreptul roman adaptat la condiţiile feudalismului.
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în general,
precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile
finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar
ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
- Cartea I-a despre persoane;
93
 - Cartea a II-a despre lucruri;
- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor
legiuiri mai vechi.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la
aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de-a doua
bunurilor, iar cea de-a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua
se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate
dobândi. Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi "Codul patronilor şi al
proprietarilor", deoarece cartea a II-a şi a III-a reglementau regimul proprietăţii private
capitaliste, mai mult de 2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi
datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471 şi 1472) care aveau o deosebită
importanţă practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin
care o persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice
vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o asemenea practică ar fi dus la
reînvierea relaţiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi
muncitori cu privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe
cuvânt. Examinarea acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în
elaborarea Codului civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel,
în textul corespunzător francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru
cuvântul muncitor este utilizat cuvântul servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi servitori,
având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din
întreprinderile capitaliste.
În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus
principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul prevede că ea începe în
momentul naşterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să
fie şi viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării
persoanei de la 18 ani când are capacitate apropiată de a majorilor, potrivit cu care

94
emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de
această dată.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop
lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop
lucrativ care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se
înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu are o relaţie
proprie, ci este o ficţiune a legii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea
acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul
penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal, profund
individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din mediul în care îşi
desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul ca pe un om raţional, conştient
de urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus din
societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu,
odată cu apariţia noilor concepţii cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul
pedepselor, au început a fi luaţi în considerare şi factorii sociali care determină
comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de modificări ale codului în cauză, cu accent
pe necesitatea reeducării infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
- crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;
- delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;
- contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în
vedere gradul lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi
trădarea. Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra Constituţiei: faptele
contra sistemului parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria
infracţiunilor mai grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea
funcţiilor administrative de către funcţionari: abuzul de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni
sunt îndreptate împotriva funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele
95
autorităţilor. Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele
îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil.
Plecând de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele
care dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atenţie
deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă
francez, Codul de procedură civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a - Curţile de apel;
- Cartea a IV-a - Arbitri;
- Cartea a V-a - Executarea silită;
- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în procesul
civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul judiciar şi
prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o nouă
judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă, contestaţia şi
recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti
anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a vremii. Codul
în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze.
Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi
instrucţia infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era
structurat în două cărţi, corespunzătoare celor două faze ale procesului. Prima fază a
procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie judiciară, care aveau ca sarcină
descoperirea infracţiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor şi
de către judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor, numită
instrucţie.
Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele
judeţene, curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei
personalului calificat, judecătoriile de plasă au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate
96
subprefecţilor ce administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele, iar
în competenţa curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau formate dintr-un complet de
judecători şi dintr-un juriu compus din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:
- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită vinovată,
se proceda la a doua întrebare.
- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul răspundea
afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege
corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea juriului în ceea ce
priveşte circumstanţele atenuante.
.

Curs 13
DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-19187

Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic. În

anul 1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentală, constând în alternanţa la guvernare a
conservatorilor şi liberalilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept
burghez. El a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi inviolabilă”,
dându-i toate garanţiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi
Codurile adoptate în epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern.
Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale care au fost adoptate în scopul promovării
principiilor progresiste din epocă.
În istoriografia de specialitate din România din această etapă se evidenţiază faptul că
izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina şi jurisprudenţa.
Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu transformările sociale şi
economice, vizând modernizarea vieţii sociale şi de stat. Întreaga perioadă luată în discuţie a
fost dominată de problema agrară şi problema electorală. După obţinerea independenţei totale
de stat, România a primit un nou statut juridic internaţional, fapt relevant în evoluţia
societăţii. Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic.

7
Cernea Emil, Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2003, p.89 ;

97
 În Transilvania, victoria reacţiunii a determinat abrogarea Constituţiei din anul 1849
şi instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere armată,
cenzură, germanizare şi catolicizare. Sub presiunea unor factori externi şi interni, a fost
instaurat un regim de guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat regimul
dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat „o recrudescenţă a politicii de
discriminare şi oprimare a naţiunii române”. Anexarea Banatului (1860) şi a Transilvaniei
(1867) a declanşat politica de deznaţionalizare la care românii s-au pronunţat prin ample
manifestări:
- Pronunciamentul de la Blaj (1868), mişcarea memorandistă etc. Integrarea forţată şi
politica de rusificare şi deznaţionalizare a Transilvaniei a declanşat o amplă mişcare de
emancipare naţională a cărei finalizare a dus la Unirea cu ţara în martie 1918.
Eliminarea jurisdicţiei consulare şi recunoaşterea legilor româneşti, înfiinţarea
agenţiilor diplomatice ale României, renunţarea la paşaportul otoman, convenţiile
internaţionale poştale, telegrafice şi comerciale şi, mai ales, Tratatul de la Berlin (1878) au
conferit României un nou statut internaţional în concertul popoarelor suverane europene.
Prefacerile structurale şi instaurarea monarhiei constituţionale au reclamat o nouă lege
fundamentală, materializată în Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866 (8 titluri împărţite în
capitole şi secţiuni).
Caracterizarea generală și izvoarele dreptului
Dreptul României din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept
burghez. Acesta a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ,,sacră şi
inviolabilă,, , dându-i toate garanţiile.
A fost reglementată şi libertatea şi egalitatea pentru toţi cetăţenii, fapt ce atestă
caracterul democraţiei burgheze, adesea limitat, situaţie confirmată de dispoziţii ca acestea: ,,
Libertatea individuală este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit,, .
Este de subliniat că, deşi s-a înscris în Constituţia României un anumit număr de
drepturi şi libertăţi, au fost înscrise foarte puţine drepturi fundamentale, fiindu-le preferate
libertăţile.
Dreptul etapei pe care o analizăm a fost împărţit în drept public şi drept privat. De
asemenea, în structura sistemului dreptului din această etapă nu au fost cunoscute o serie de
ramuri de drept: dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul financiar. Aceasta s-a datorat felului
cum au fost apreciate raporturile sociale din aceste domenii, legiuitorul preferând
reglementarea prin legi, şi nu prin coduri. Aşa de exemplu, datorită faptului că raporturile de
familie au fost considerate a fi numai de ordin patrimonial, iar căsătoria un contract, normele
98
care au reglementat această importantă instituţie juridică au fost incluse în ramura dreptului
civil.
În concepţia doctrinarilor din România, din această etapă izvoarele dreptului au fost:
- Legea care, după concepţia timpului, a fost emanaţia puterii legiuitoare, elaborată cu
respectarea unei anumite proceduri. Pentru acest punct de vedere s-au invocat textele
constituţionale care prevedeau că orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii
legiuitoare, accentul căzând pe aspectul formal şi nu pe conţinut.
-s-a adoptat, în legătură cu legea ca diviziune principală, împărţirea în legi
fundamentale şi legi ordinare, cunoscându-se şi categoria legilor excepţionale a fost
practicată în România de la un moment dar, generalizându-se în condiţiile stării de asediu.
- Cutuma, în legislaţia României etapei pe care o analizăm nu s-a statuat expres că
obiceiul juridic este izvor al dreptului, fiind texte de lege care l-au admis însă.
În ceea ce priveşte contractul, acesta a existat mai mult în domeniul dreptului
internaţional. Pe plan intern, contractul a fost, în reglementarea anumitor relaţii sociale, izvor
al dreptului admis în limitele legilor în vigoare şi al politicii promovate de clasele dominante.
- Jurisprudenţa, a fost socotită izvor al dreptului. De asemenea, s-a admis precedentul
judiciar ca izvor al dreptului, judecătorul putând crea noi norme de drept, acoolo unde legea
nu prevede nimic.
- Doctrina, poate fi de asemenea un izvor formal al dreptului pozitiv.
Invocarea jurisprudenţei şi a doctrinei a fost adesea uzitată de instanţe judecătoreşti
din România, în principal din cauza unor lacune ale legislaţiei, cu toate că uneori, pe această
cale s-a realizat şi eludarea legii.
Organizarea de stat și instituții juridice
Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte constituţionale:
Convenţia de la Paris, din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din
1864 şi Constituţia din 1866, ultima reprezentând acel compromis dintre marea burghezie şi
moşierime, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război mondial, două modificări au
fost mai importante: în 1879 s-a modificat art.7, prevăzându-se de acum posibilitatea
naturalizării tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai românii şi cei
naturalizaţi români puteau dobândi imobile rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută
a avut loc după proclamarea ţării ca regat, pe noi interesându-ne, în principal, schimbările
aduse în regimul electoral.

99
 Transformările intervenite în ramurile dreptului
Dreptul Constituțional
Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, ca organ
unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, aleasă pe 7 ani
prin vot bazat pe un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările Elective să fie
organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi. Conflictul care s-a
născut între domn şi asemenea adunări elective, conflict care reflecta, de fapt, o realitate
obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut
rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864.
Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea
bicamerală a Parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus
votul universal, egal, direct şi secret.Cele două camere ale Parlamentului au fost:
- Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade, corpul
electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect – şi alegători
direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.
- Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi membri numiţi; din cei 64
de membri numiţi, 31 erau numiţi de domn, restul fiind numiţi din rândul consiliilor judeţene,
câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de fiecare judeţ.
Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi reînnoia
componenţa la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani
se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din „Modificaţiunile
îndeplinătoare Statutului”, din preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea se făcea din trei
în trei ani pentru o doime a lui). Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare
până la Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului emană de la
naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”. De asemenea, se proclamau o
serie de principii fundamentale de drept: drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţeanului, suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, responsabilitatea ministerială.
- Conform principiului separaţiei puterilor în stat, cele trei puteri erau declarate
independente una de alta. Puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa
Naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o exercita prin organele
administrative. Puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.
- Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a
Parlamentului. Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era
format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, Adunării
100
Deputaţilor şi Senatului. Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor
Parlamentului erau inserate în Constituţie şi în legea electorală (modificată în 1864).
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, precum şi
dreptul de a sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin
decrete, dar putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora dreptul său de
veto absolut. Conform Constituţiei, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de autoconducere,
interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Principala funcţie a Reprezentanţei era
legiferarea, constând în dezbaterea şi aprobarea legilor, dar Adunarea Deputaţilor îndeplinea
şi o atribuţie executivă: dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.
Şeful statului. Convenţia de la Paris a prevăzut, în art. 3, între organele învestite cu
„puterile publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art.
10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puŃin 35 de ani, cu un venit funciar public timp
de 10 ani, sau care să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-
a schimbat.
Puterea executivă revenea, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului (Alteţă
Regală din anul 1879, rege din 1881, după proclamarea României ca regat). Domnitorul
(şeful statului) era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui atribuţii erau limitativ
consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii. Domnul beneficia
de privilegiul irevocabilităţii, al inamovibilităţii şi neresponsabilităţii, în sensul că
răspunderea revenea miniştrilor care contrasemnau toate actele sale. Domnul numea şi
confirma în toate funcţiile publice, era capul oştirii (calitate în baza căreia conferea gradele
militare), avea dreptul de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii cu alte state, de a
bate monedă şi de a conferi decoraţii. Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi
alegerea şi realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată.
Constituţia a reglementat locotenenţa domnească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa,
instituită atunci când succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în imposibilitatea de a
domni din diferite motive, în special boală.
Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa aceasta l-au declarat
pe şeful statului neresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin
administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele
monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din
1866 în art. 92 şi 93).Miniştrii erau titulari ai departamentelor – ministerelor, care nu se
înfiinţează decât prin lege.

101
Potrivit Constituţiei, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care deţinea
majoritatea parlamentară (regulă deseori încălcată).
Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti, dar toate hotărârile
acestora se executau în numele domnitorului, care avea şi dreptul de amnistie şi de graţiere.
În art. 36 al Titlului al III-lea din Constituţia din 1866 se sublinia că activitatea
judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe întregul
teritoriul statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti erau:
- judecătoriile de plasă;
- tribunalele judeţene;
- curţile de apel;
- curţile cu juri, în materie criminală;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe, precum Ministerul Public
sau Parchetul.
Conform art. 128 din Constituţie, instanţele judecătoreşti erau competente să
controleze constituţionalitatea legilor. Astfel, în caz de contradicţie între o lege sau o
prevedere legală şi o dispoziţie constituţională, judecătorul era obligat să dea prioritate
textului constituţional, acesta reprezentând norma legislativă supremă căreia toate celelalte
norme juridice îi erau subordonate.
Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea magistraţilor.
Sistemul electoral. Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din
30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere, în principal.
Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4 colegii: de la un venit funciar
de 300 de galbeni (colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriaşii şi comercianţii din colegiul
III). Erau scutiţi de îndeplinirea acestei condiţii privind venitul liber-profesioniştii, ofiţerii în
retragere, profesorii şi pensionarii statului, care erau alegători direcţi. Colegiul IV îi includea
pe toţi cei care plăteau un impozit cât de mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (consideraţi
primari) alegeau un delegat, iar aceştia îl alegeau pe deputat. În anul 1881, prin modificarea
Constituţiei, numărul colegiilor a fost redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi
liberalismul politic.

102
 Dreptul Civil
Dreptul civil cunoaşte o serie de transformări substanţiale în domeniile proprietăţii,
persoanei, condiţiei juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept a rămas Codul civil
român adoptat în vremea lui Cuza.
Proprietatea. În materia proprietăţii statul a manifestat o preocupare specială,
intervenţia lui făcându-se simţită, mai ales după cucerirea independenţei de stat. A fost creat
un regim general cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei naţionale. În anul 1887 s-
a adoptat o primă lege de încurajare a industriei naţionale care prevedea condiţiile necesare
pentru crearea unei întreprinderi, avantajele de care beneficiau cei care înfiinţau întreprinderi
industriale, precum şi o formă specială a dreptului de proprietate – dreptul de proprietate
industrială.
În anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei naţionale a extins înlesnirile şi
ajutorul statului şi la meseriaşii care utilizau cel puţin 4 calfe şi meşteri, la societăţile
cooperatiste de meseriaşi cu un capital de cel puţin 2000 lei, cu îndeplinirea anumitor condiţii
stabilite de lege, la cooperativele săteşti şi întreprinderile care întrebuinţau, fie la un loc, fie la
domiciliu, 30 de lucrători în industria casnică.
Alte reglementări importante cu implicaţii în domeniul proprietăţii industriale au fost
Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ din anul 1879 şi Legea asupra brevetelor de
invenţiune din ianuarie 1906 care reglementa dreptul de proprietate pentru inventatori. În
temeiul acestei legi, inventatorul avea drepturi exclusive şi temporare de exploatare în
România, brevetul conferindu-i dreptul exclusiv de a exploata în folosul său brevetul şi de a
urmări înaintea tribunalului pe uzurpatori.
Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietăţii bancare, prin
intermediul căreia s-a înfăptuit controlul băncilor asupra industriei. În anul 1880 a fost
înfiinţată Banca Naţională a României, ca un centru de control asupra întregii vieţi bancare.
Între 1894 şi 1911 au fost create toate băncile comerciale mari, un rol foarte important
jucându-l capitalul străin care reprezenta, în perioada 1881-1903, 41% din totalul capitalului
bancar.
În domeniul proprietăţii miniere a fost adoptată Legea din anul 1895 prin care s-a
admis separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra subsolului, statul devenind
proprietarul substanţelor miniere (cu excepţia celor din cariere) pe care le putea şi
concesiona.
Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece Codul civil prevedea împărţirea
bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din anul 1866,
103
cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile Codului civil. Contractele (învoielile)
dintre proprietarii de moşii şi ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea unei
suprafeţe de teren, în schimbul prestării unor zile de muncă pe moşia proprietarului. Aceste
învoieli erau transcrise într-un registru al primăriei comunale, înscrisul fiind investit cu
formulă executorie la simpla cerere a proprietarului, fără judecată. Moşierul dispunea de trei
căi de executare: plata unei despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate sau, în caz de neplată,
scoaterea la vânzare; angajarea altei persoane, a cărei plată era suportată de cel obligat prin
învoiala încheiată; obligaţia autorităţii administrative de a „îndemna” pe ţăran să presteze
muncile pentru care s-a obligat.
Legea a fost modificată în anul 1872 în sensul constrângerii cu forţa armată a
formaţiunilor de dorobanţi, dispoziţie ulterior abrogată. Alte clauze abuzive ale legii
prevedeau probarea în justiţie a datoriilor ţăranilor exclusiv în baza registrului propriu al
moşierului, precum şi o procedură specială de executare pe motivul că muncile agricole
trebuiau efectuate la timpul optim. Răscoala ţăranilor din anul 1907 a impus modificarea
legislaţiei agricole şi adoptarea unei noi Legi a învoielilor agricole (23 decembrie 1907/5
ianuarie 1908) care interzicea munca sau dijma la tarla (obligaţia ţăranului de a lucra pentru
moşier o suprafaţă egală cu cea arendată). Contractele colective între moşieri şi ţărani erau
încheiate potrivit unor formulare elaborate de Ministerul Agriculturii, autentificate de
procuror şi supuse înregistrării obligatorii. O comisie specială fixa preţul maxim şi un plafon
minim la preţurile plătite ţăranilor pentru muncile efectuate. Legea trusturilor arendăşeşti din
anul 1908 limita dreptul de a ţine în arendă mai multe moşii, conractele ce depăşeau 4000 ha
putând fi anulate de procuror. Cu toate acestea, arendaşii au găsit mijloace de eludare a legii,
închiriind moşii fără a-i trece numele în contracte.
În perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea, reglementări cu privire la
persoanele juridice care au fost introduse prin Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce
priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a suferit o serie de
modificări în anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementări noi au fost făcute şi în alte domenii
ale dreptului civil (răspunderea civilă, contractele, contractul de închiriere, contractul de
muncă etc.).
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă. Legea
nr. 31/1894 prevedea impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare făcea căsătoria nulă
sau atacabilă.

104
 Dreptul Procesual
Codurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe întreaga perioadă de care ne
ocupăm, adoptându-se însă şi legi noi prin care s-au introdus proceduri speciale.
Dreptul procesual civil. În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia
republicării Codului din anul 1865, s-au introdus modificări vizând îmbunătăţirea tehnicii de
redactare a textelor, modificări de conţinut care vizau soluţionarea rapidă a litigiilor etc.
Dreptul procesual penal. În materia dreptului procesual penal, cele mai importante modificări
suferite de Codul de procedură penală până la izbucnirea primului război mondial au fost:
- Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie 1902, prin care inculpatul a
primit, printre altele, dreptul de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica cu el
„conformându-se regulilor închisorii”;
-Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a
flagrantelor delicte (1913), care se referea la instrucţiunea şi judecarea flagrantelor delicte (cu
excepţia delictelor de presă şi politice) săvârşite în oraşele reşedinţă de judeţ, în gări, în
porturi, în bâlciuri ce ţineau de aceste ora e „chiar atunci când acele gări, porturi şi bâlciuri ar
fi fost situate în afară de raza oraşului”. Astfel, s-a introdus o procedură specială prin care
persoanele puteau fi arestate pe loc şi aduse în faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea
în faţa judecătoriilor de ocoale sau a tribunalelor (în aceeaşi zi, fără parcurgerea fazelor
premergătoare, se pronunţa o hotărâre urgentă de judecare). S-a mai prevăzut că „la trebuinţă,
tribunalul sau judecătoria de ocol se puteau convoca dinadins (art. 3), că martorii puteau fi
chemaţi şi verbal prin orice ofiţer de poliţie, judecător sau agent al forţei publice, că se putea
acorda pevenitului timp de cel puţin 3 zile pentru a- i putea pregăti apărarea (art. 5), că
„instanţa de apel va judeca de urgenţă şi cu precădere, facerile prevăzute prin legea de faţă, în
termen de cel mult 20 de zile de la data primirii apelului” (art. 8).
În anul 1909, conform noii Legi pentru organizarea judecătorească, instanţele
judecătoreşti erau:
- judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);
- tribunalele de judeţ;
- curţile de apel;
- curţile de juraţi;
- Curtea de Casaţie (instanţă supremă).

105
 Legislația Muncii 8
Desi în domeniul relaţiilor de muncă nu exista, în România, o ramură de drept
propriu-zisă, perioada 1866-1918 a fost caracterizată de elaborarea unei vaste legislaţii în
domeniu.
Constituţia din anul 1866 a reglementat dreptul de asociere în organizaţii profesionale (art.
27), urmând ca regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi ordinare, legi care însă
s-au lăsat mult timp a teptate. Încălcând dispoziţiile art.27 din Constituţie, guvernanţii au
adoptat Legea meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902 prin care s-a stabilit obligativitatea
muncitorilor şi patronilor de aceeaşi meserie de a se grupa şi a constitui laolaltă o corporaţie,
sub lozinca „comunităţii de interese”. Prin instituirea acestei obligaţii s-a urmărit ca
muncitorii „să nu- i poată vedea interesele lor de lucrători care sunt potrivnice patronilor şi să
rămână în robie şi în întunericul de mai înainte” (I.C. Frimu).
O altă lege din anul 1909 –Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a
funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) – a
interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui salariat al statului, judeţelor,
comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum şi
tuturor celor cărora le era încredinţată asigurarea unui serviciu public de această natură, „să
facă parte din vreo asociaţie profesională”, guvernul neadmiţând sub nici un motiv ca acestea
să fie considerate persoane juridice. Această lege a declan at un şir neîntrerupt de proteste,
manifestaţii muncitoreşti, greve, demonstraţii prin care se cerea abolirea ei.
În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi
asigurărilor muncitoreşti, prin care s-au dezvoltat principiile legii din anul 1902, dar care
conţinea şi o parte referitoare la asigurările muncitoreşti – prima reglementare juridică în
materie, menită să asigure condiţii de muncă şi de trai mai omeneşti.
Primele legi care cuprindeau reglementări în materia duratei zilei de muncă au fost
Legea pentru organizarea serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria
insalubră (1875) şi Legea sanitară (1885), ultimele două referindu-se şi la reglementarea
muncii minorilor în sensul neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Prin Regulamentul
industriei insalubre din anul 1894 s-a stabilit că, pentru copii şi femei, atât în atelierele mici,
cât şi în fabrici, în cariere, la antiere, munca zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m. şi
nu putea dura decât cel târziu pânăla orele 8.30 p.m. Pentru lucrătorul major însă, care „este

8
Drumea Mihnea Claudiu, Istoria Contractului de Munca, din cela mai vechi timpuri pana la 1950, Ed.
Europolis, 2008, p.65;

106
stăpân pe timpul şi pe felul muncii sale” (art. 12), nu s-a stabilit nici un fel de măsură de
limitare a timpului de lucru, acesta fiind obligat în continuare să accepte condiţiile impuse de
patroni.
Prin Legea din 6 martie 1897, repausul duminical a fost reglementat la o jumătate de
zi, de la orele 12 către seară – pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12
– pentru cei din mediul rural. Ulterior, Legea repaosului duminical din anul 1910 a
reglementat acest aspect mai amănunţit.
Opoziţia burgheziei faţă de recunoaşterea dreptului la grevă al muncitorilor s-a
manifestat prin interzicerea, chiar dacă nu făţişă, a acestui drept. Astfel, Legea minelor din
anul 1895 a prevăzut pierderea dreptului la pensie a „lucrătorului care va fi dovedit că a silit
pe un alt lucrător să participe la grevă, sau că a împiedicat lucrul acelora care nu vor să se
asocieze la grevă” (art. 130). Prin Legea din 1906 s-a interzis expres minerilor folosirea
dreptului la grevă, iar prin Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a
funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) din
1909 s-a interzis funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial şi tuturor celor cărora le
fusese încredinţată asigurarea unui serviciu public de natura celor de mai sus să utilizeze
dreptul la grevă, instituind şi pedepse aspre în cazul nerespectării acestei prevederi.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi a asigurărilor muncitoreşti din 1912
a stabilit posibilitatea patronului de adesface oricând contractul de muncă dacă muncitorii,
calfele sau meşteşugarii „primejduiesc siguranţa fabricii, atelierului sau casei”, formulare a
cărei ambiguitate dădea uşor prilejul patronilor de a o putea folosi împotriva mişcării
revendicative a muncitorimii.
În ceea ce priveşte asigurările pentru accidentele de muncă, Codul civil din 1864
statua teoria responsabilităţii delictuale potrivit căreia, pentru a-i valorifica dreptul la
indemnizaţie, victima unu accident de muncă trebuia să facă proba că accidentul s-a produs
din culpa patronului, lucru practic irealizabil în condiţiile legislaţiei existente în acel moment.
Mai târziu, s-a făcut apel la teoria răspunderii contractuale, în baza căreia patronul trebuia să
facă proba nevinovăţiei lui, muncitorul accidentat fiind scutit de probă. Un mare progres l-a
constituit adoptarea Legii pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din
anul 1912 care a introdus teoria riscului profesional i s-a conturat, pentru prima dată, regimul
asigurărilor sociale. Prin această lege s-au asigurat muncitorii pentru accidente survenite cu
ocazia şi în timpul muncii i s-a instituit obligativitatea acestor asigurări pentru toate
întreprinderile şi meseriile care utilizau maşini cu motoare de tot felul, pentru întreprinderile
107
de construcţii, pentru mine, diferite exploatări etc. Existau însă şi categorii de salariaţi ai
întreprinderilor ce intrau în sistemul asigurărilor sociale, lucrătorii din domeniul meseriilor
care nu întrebuinţau motoare, lucrătorii din comerţ şi muncitorii agricoli care nu beneficiau
de dispoziţiile legii. Beneficiau de asigurări numai cei care plăteau cotizaţia stabilită de lege.
Iniţial, contractul individual de muncă a fost guvernat de principiile Codului civil care
îi lăsa pe muncitori la dispoziţia patronilor. Odată acceptat, contractul avea putere de lege
între părţile contractante, iar, în cazul izbucnirii unui conflict între muncitori şi patroni, art.
1472 din Codul civil dispunea că „patronul se crede pe cuvântul său: pentru câtimea
salariului, pentru plata salariului anului expirat şi pentru aconturile date pe anul curgător”,
făcând ineficace orice mijloc de probă invocat de muncitor.
Contractul de ucenicie a fost reglementat foarte vag, pentru prima oară, de Legea
pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912.
În ceea ce priveşte jurisdicţia muncii, Legea meseriilor a înfiinţat comisia de arbitri,
cu sarcina de a împăca lucrătorul cu patronul în caz de conflict. Legea pentru organizarea
meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti a dat această sarcină comisiilor de împăcare.
Dacă aceste comisii nu realizau împăcarea părţilor, competenţa de a judeca conflictul de
muncă revenea judecătoriilor de ocol.

BIBLIOGRAFIE

 Bitoleanu Ioan, Introducere în Istoria dreptului, Editura Europolis,

Constanţa 2005;
 Cernea Emil, Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc,
Bucureşti, 2003 ;
 Drumea Mihnea Claudiu, Istoria Contractului de Munca, din cela mai
vechi timpuri pana la 1950, Ed. Europolis, 2008;
 Firoiu Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-Napoca,
2004 ;
 Negoiţă Florin, Istoria statului şi dreptului românesc, Edit. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005.

108