Sunteți pe pagina 1din 150

Cuprins

1 Relaţii. Funcţii. Mulţimea numerelor reale - definiţia


axiomatică. Topologia axei reale 3
1.1 Relaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.2 Funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.3 Mulţimea numerelor reale - definiţia axiomatică . . . . . 6
1.4 Topologia naturală a mulţimii numerelor reale . . . . . . 18

2 Şiruri şi serii 21


2.1 Şiruri. Convergenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
2.2 Serii de numere reale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
2.3 Criterii de convergenţă. Serii alternante . . . . . . . . . . 34
2.4 Serii cu termeni pozitivi . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39

3 Limite şi continuitate 51


3.1 Limita unei funcţii. Funcţii continue . . . . . . . . . . . 51

4 Calcul diferential 64
4.1 Definiţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64

5 Calcul integral 81
5.1 Integrala Riemann pentru funcţii reale de variabilă reală 81
5.2 Primitive (Integrala nedefinită) . . . . . . . . . . . . . . 96
5.3 Integrale improprii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
5.4 Integrale depinzând de un parametru . . . . . . . . . . . 118
5.5 Aplicaţii ale integralei definite ı̂n geometrie . . . . . . . . 122

6 Şiruri şi serii de funcţii 130


6.1 Convergenţa punctuală şi uniformă . . . . . . . . . . . . 130

1
2

6.2 Proprietăţi ale şirurilor şi seriilor de funcţii . . . . . . . . 135


6.3 Serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141
Capitolul 1

Relaţii. Funcţii. Mulţimea


numerelor reale - definiţia
axiomatică. Topologia axei
reale

1.1 Relaţii
Definiţia 1.1. Fie A şi B mulţimi nevide. Produsul cartezian al lui A
şi B, notat A × B este mulţimea
A × B = {(x, y) / x ∈ A, y ∈ B}.
Definiţia 1.2. Fie A şi B două mulţimi nevide. O relaţie binară de la
A la B este o submulţime R a lui A × B. Dacă (x, y) ∈ R spunem că x
şi y sunt relaţionate prin R şi notăm deasemenea xRy.
Definiţia 1.3. Fie R o relaţie de la A la B. Spunem că mulţimea
Dom(R) = {x ∈ A / ∃ y ∈ B astfel ı̂ncât xRy}
este domeniul relaţiei R.
Definiţia 1.4. Fie R o relaţie de la A la B. Imaginea relaţiei R este
mulţimea
Im(R) = {y ∈ B / ∃ x ∈ A astfel ı̂ncât xRy}.

3
4

Definiţia 1.5. Fie R o relaţie de la A la B. Inversa relaţiei R este o


relaţie de la B la A definită prin

R−1 = {(y, x) ∈ B × A / xRy}.

Definiţia 1.6. O relaţie de ordine pe A este o relaţie binară de la A la


A, notată de regulă ¹ astfel ı̂ncât au loc următoarele proprietăţi:

1. (x, x) ∈¹ sau x ¹ x ∀ x ∈ A (reflexivitate);

2. (x, y) ∈¹ şi (y, x) ∈¹ ⇒ x = y


sau
x ¹ y şi y ¹ x ⇒ x = y (antisimmetrie);

3. (x, y) ∈¹ şi (y, z) ∈¹ ⇒ (x, z) ∈¹


sau
x ¹ y şi y ¹ z ⇒ x ¹ z (transitivitate)

proprietăţile fiind adevărate pentru orice x, y, z ∈ A. O mulţime A pe


care s-a definit o relaţie de ordine se numeşte mulţime ordonată.

Definiţia 1.7. Dacă ı̂ntr-o mulţime ordonată A avem, pentru orice


x, y ∈ A, că x ¹ y sau y ¹ x spunem că A este o mulţime total or-
donată.

Definiţia 1.8. Fie A o mulţime ordonată. Un element M al lui A astfel


ı̂ncât x ¹ M pentru orice x ∈ A este numit maximum lui A şi scriem
M = max A. Un element m a lui A astfel ı̂ncât m ¹ x pentru orice
x ∈ A este numit minimum pentru A şi scriem m = min A.

Definiţia 1.9. Fie A o mulţime ordonată şi B ⊂ A. Un element S ∈ A


este numit supremum lui B relativ la A şi notăm S = supA B, dacă au
loc următoarele proprietăţi:

1. x ¹ S pentru orice x ∈ B;

2. dacă S 0 ∈ A şi x ¹ S 0 pentru orice x ∈ B, atunci S ¹ S 0 .

Definiţia 1.10. Fie A o mulţime ordonată şi B ⊂ A. Un element


s ∈ A este numit infimum lui B relativ la A şi notăm s = inf A B, dacă
sunt satisfăcute următoarele condiţii:
5

1. s ¹ x pentru orice x ∈ B;
2. dacă s0 ∈ A şi s0 ¹ x pentru orice x ∈ B, atunci s0 ¹ s.
Definiţia 1.11. Fie A o mulţime ordonată şi B ⊂ A.
1. Spunem că B este o mulţime mărginită superior ı̂n A dacă există
M ∈ A astfel ı̂ncât x ¹ M pentru orice x ∈ B.
2. Spunem că B este o mulţime mărginită inferior ı̂n A dacă există
m ∈ A astfel ca m ¹ x pentru orice x ∈ B.
3. Spunem că B este o mulţime mărginită ı̂n A dacă există m, M ∈ A
astfel ca m ¹ x ¹ M pentru orice x ∈ B.

1.2 Funcţii
Definiţia 1.12. Fie A şi B două mulţimi nevide.
1. O funcţie de la A la B este o relaţie binară f de la A la B care
verifică următoarele proprietăţi:
1.1 pentru orice x ∈ A există y ∈ B cu (x, y) ∈ f ;
1.2 dacă (x, y) ∈ f şi (x, z) ∈ f , atunci y = z.
2. Notăm o funcţie f de la A la B prin f : A → B unde A este numit
domeniul funcţiei f şi B este numit codomeniul funcţiei f .
3. Elementele x ∈ A se numesc variabile independente ale lui f şi
elementele y ∈ B pentru care există x ∈ A cu (x, y) ∈ f se numesc
imagini ale lui x prin f .
4. Pentru (x, y) ∈ f utilizăm notaţia y = f (x) sau, uneori, x 7→ f (x).
Definiţia 1.13. Fie f : A → B o funcţie. Mulţimea
Gr(f ) = {(x, f (x)) ∈ A × B / x ∈ A}
se numeşte graficul funcţiei f iar mulţimea
Im(f ) = {y ∈ b / ∃ x ∈ A, y = f (x)}
se numeşte imaginea funcţiei f .
6

1.3 Mulţimea numerelor reale - definiţia


axiomatică
Definiţia 1.14. Fie A o mulţime nevidă. O funcţie f : A × A → A este
numită operaţie internă pe A sau mai simplu operaţie.
De regulă notăm o operaţie internă prin ”◦” şi, pentru ◦(x, y), scriem
x ◦ y.
Definiţia 1.15. Un corp este o mulţime K pe care sunt definite două
operaţii, notate ”+” şi ”·” astfel ı̂ncât au loc următoarele proprietăţi:
a1. x + (y + z) = (x + y) + z, ∀ x, y, z ∈ K (asociativitate)

a2. x + y = y + x, ∀ x, y ∈ K (commutativitate)

a3. există un element unic ı̂n K, notat 0 şi numit zerou, astfel ı̂ncât
x + 0 = x pentru orice x ∈ K

a4. pentru orice x ∈ K există un element ı̂n K, notat −x, numit opusul
lui x, astfel ı̂ncât x + −x = 0.

b1. x · (y · z) = (x · y) · z, ∀ x, y, z ∈ K (associativitatea)

b2. x · y = y · x, ∀ x, y ∈ K (commutativitatea)

b3. există un element unic ı̂n K, notat 1 şi numit unitate, 1 6= 0, astfel
ı̂ncât 1 · x = x ∀ x ∈ K

b4. pentru orice x ∈ K, x 6= 0 există un element unic ı̂n K, notat x−1


(numit inversul lui x) astfel ı̂ncât x · x−1 = 1

c1. x · (y + z) = x · y + x · z, ∀ x, y, z ∈ K
Folosim pentru un corp notaţia (K, +, ·, 0, 1) precizând ı̂n acest mod operaţiile
şi elementele neutre pentru fiecare dintre acestea.
Remarca 1.1. 1. Operaţia ”+” este numită adunare sau sumă iar
operaţia ”·” este numită ı̂nmulţire sau produs.

2. ”0” este elementul neutru pentru adunare şi ”1” este element neu-
tru pentru produs.
7

x
3. Utilizăm notaţia pentru x · y −1 , x − y pentru x + −y şi xy pentru
y
x · y.

Definiţia 1.16. Numim sistem de numere reale sau mulţime a numerelor


reale un corp (R, +, ·, 0, 1) (mai scurt R) pentru care au loc următoarele
proprietăţi:

I. Corpul R este o mulţime total ordonată printr-o relaţie de ordine,


notată ≤, pentru care avem

I.1 x ≤ y ⇒ x + z ≤ y + z, ∀ x, y, z ∈ R
I.2 x ≥ 0, y ≥ 0 ⇒ xy ≥ 0, ∀ x, y ∈ R
I.3 0 ≤ 1.

II. R este un corp complet adică, pentru orice mulţime A a lui R,


mărginită superior, există sup A ı̂n R.

Remarca 1.2. Relaţia x ≤ y o vom nota echivalent cu y ≥ x.

Teorema 1.1. Au loc următoarele proprietăţi:

1. dacă x ∈ R cu x ≥ 0, atunci −x ≤ 0;

2. 0 · x = 0 pentru orice x ∈ R;

3. −1 · x = −x pentru orice x ∈ R unde, prin −1, am notat opusul


elementului 1;

4. dacă x ∈ R cu x > 0 şi y ∈ R cu y < 0, atunci x · y < 0;

5. dacă x < y şi z > 0, atunci x · z < y · z.

Demonstraţie. Vom utiliza axiomele ce definesc sistemul de numere reale


şi unicitatea elementului de efect nul la adunare, respectiv a elementului
simetric.

1. Fie x ∈ R cu x ≥ 0. Dacă −x ≥ 0, atunci adunând la această


relaţie numărul x, obţinem 0 ≥ x fapt ce contrazice presupunerea
iniţială.
8

2. Din relaţia 1 · x = x obţinem (1 + 0) · x = x sau, echivalent,


1 · x + 0 · x = x sau, ı̂ncă, x + 0 · x = x deci, având ı̂n vedere
unicitatea elementului neutru pentru adunare, rezultă că 0 · x = 0.
3. Avem relaţiile echivalente

0 · x = 0 ⇔ (1 + −1) · x = 0 ⇔ 1 · x + −1 · x = 0 ⇔ x + −1 · x = 0.

Dar x+−x = 0 şi −x este unic cu această proprietate, deci −1·x =


−x.
4. Utilizând şi proprietăţile demonstrate anterior, avem echivalenţele

y ≤ 0 ⇔ −y ≥ 0 ⇔ x · (−y) ≥ 0 ⇔ −x · y ≥ 0 ⇔ x · y ≤ 0.

5. Dacă x < y şi z > 0, atunci presupunând x · z > y · z rezultă,


adunând −y · z, că x · z − y · z > 0 sau (x − y) · z > 0. Dar z > 0
deci, obligatoriu, x − y < 0 sau x < y ceea ce este absurd.

Remarca 1.3. Elementele x ale mulţimii R pentru care avem 0 < x se


numesc pozitive, iar elementele x pentru care x < 0 se numesc negative.
În continuare vom nota elementele mulţimii R cu simboluri constru-
ite cu ajutorul axiomelor ce definesc sistemul de numere reale şi al pro-
prietăţilor demonstrate anterior.
Pentru ı̂nceput avem două simboluri ı̂n R pe care le vom aşeza de la
stânga la dreapta ı̂n conformitate cu relaţia de ordine existentă. Aşadar
avem, pentru moment,

R = {. . . 0, 1, . . .}.

Pentru elementul 1 există un element simetric notat −1 cu 1 + −1 = 0.


Noul element, care a fost deja utilizat, verifică −1 < 0 deci se va aşeza
la stânga lui 0.
Din 1 ∈ R rezultă că 1 + 1 ∈ R. Elementul nou obţinut va fi notat
prin definiţie cu simbolul 2. Se pune problema aşezării acestuia faţă de
elementele existente aşa ı̂ncât să păstrăm relaţia de ordine dintre acestea.
Avem
0<1⇔0+1<1+1⇔1<2
9

deci 2 se va aşeza la dreapta simbolului 1. Pentru noul element 2 există


elementul simetric notat −2 care, aplicând prima proprietate, se va plasa
la stânga lui 0. Arătăm că −2 < −1. Într-adevăr, dacă −2 > −1, atunci,
adunând 1 la această inegalitate, se obţine −1 > 0, absurd. În urma
acestei construcţii mulţimea R va avea forma

R = {. . . , −2, −1, 0, 1, 2, . . .}.

Continuând acest proces se obţin alte simboluri, deja cunoscute, care vor
face parte din mulţimea R. Obţinem

R ⊃ {. . . , −n, . . . , −2, −1, 0, 1, 2, . . . , n, . . .}.

Acest proces nu este finit deoarece, pentru orice element din R, notat prin
simbolul n0 , există un altul notat prin n0 + 1 cu n0 < n0 + 1. Similar,
elementul simetric −(n0 + 1) va verifica −(n0 + 1) < −n0 .
Din raţionamentul anterior rezultă că este suficient să ne asigurăm de
apartenenţa la sistemul de numere reale doar a elementelor de forma x
cu 0 < x. În plus, dacă se consideră un element α din R cu 0 < α < 1,
atunci obţinem automat elementele α + 1, α + 2, . . . cu 1 < α + 1 < 2,
2 < α + 2 < 3 şi aşa mai departe. Deci este suficient să ne asigurăm că
elementele aflate ı̂ntre 0 şi 1 aparţin sistemului de numere reale.
1
Din faptul că 2 ∈ R, cu 2 6= 0, rezultă că există 2−1 , notat , cu
2
−1 1
2 · 2 = 1. Arătăm că 0 < < 1.
2
1 1
Dacă < 0, atunci obţinem 2 · = 1 < 0, absurd.
2 2
1
Dacă 1 < , atunci, prin ı̂nmulţirea inegalităţii cu 2, se obţine 2 < 1,
2
1
absurd. Aşadar avem 0 < < 1.
2
Similar, putem arăta că, pentru orice element n construit ı̂n prima
1 1
etapă, există un element n−1 , notat , cu 0 < < 1. În plus, dacă n <
n n
1 1
m, atunci < . Într-adevăr, ı̂nmulţind această inegalitate presupusă
m n
adevărată cu numărul pozitiv n · m, se obţine relaţia echivalentă n < m
despre care ştim că are loc.
1
Pentru orice elemente k, n ∈ R cu 0 < k < n, există elementul k · ,
n
10

k k
notat , cu 0 < < 1. Relaţia precedentă poate fi ı̂nmulţită cu numărul
n n
pozitiv n şi obţinem inegalitatea adevărată k < n.
Similar se poate demonstra că, pentru k1 < k2 < n, avem
k1 k2
0< < < 1.
n n
Prin procedurile anterioare am obţinut o infinitate de elemente ı̂n
sistemul de numere reale dar nu putem afirma că au fost obţinute toate
elementele mulţimii R.
Definiţia 1.17. Fie R mulţimea numerelor reale şi A o submulţime
nevidă a sa. Spunem că A este o mulţime inductivă dacă, pentru orice
x ∈ A, avem x + 1 ∈ A.
Remarca 1.4. 1. Mulţimea A = {x ∈ R / x ≥ 0} este o mulţime
inductivă.

2. Intersecţia unei familii de mulţimi inductive conţinându-l pe 0 este,


deasemenea, o mulţime inductivă.
Definiţia 1.18. Fie A familia mulţimilor inductive conţinând elementul
”0”. Mulţimea definită ca intersecţie a tuturor elementelor familiei A
este numită sistemul de numere naturale sau mulţimea numerelor naturale
şi notăm această mulţime prin N.
Teorema 1.2. 1. Avem că N = {0, 1, 2, 3, . . . , n, . . .};

2. n ∈ N dacă şi numai dacă n se obţine adunând un număr finit de


termeni egali cu 1, adică n = 1 + 1 + 1 + · · · + 1;

3. Dacă m, n ∈ N, atunci m + n ∈ N şi m · n ∈ N.


Demonstraţie. 1. Din definiţia mulţimii N ca intersecţie a tuturor mulţimilor
inductive care ı̂l conţin pe 0, avem că {0, 1, 2, 3, . . . , n, . . .} este una din-
tre acestea şi, ca urmare, N ⊂ {0, 1, 2, 3, . . . , n, . . .}. Pe de altă parte, ı̂n
mulţimea {0, 1, 2, 3, . . . , n, . . .}, avem că 0 ∈ N, 1 = 0 + 1 ∈ N, 2 = 1 + 1 ∈
N, . . .
2. Fie n ∈ N. Dacă n = 1, atunci avem scrierea menţionată sub
forma 1 = 1. Dacă n = 2, avem 2 = 1 + 1 prin definiţie. Dacă n = 3,
11

atunci, prin definiţie, 3 = 2 + 1 = (1 + 1) + 1 = 1 + 1 + 1. Continuând,


obţinem că orice element n din N poate fi scris sub o formă similară.
Reciproc, dacă un element n = 1 + 1 + · · · + 1 (evident, de un număr finit
de ori), atunci, făcând iterativ suma de la stânga la dreapta, obţinem
1 + 1 = 2 ∈ N, 2 + 1 = 3 ∈ N, . . .. Aşadar, după orice număr finit de paşi,
se obţine un element din N. În particular obţinem un element din N şi
după numărul de paşi prin care ı̂l obţinem pe n.
3. Fie m, n ∈ N. Atunci m = 1 + 1 + · · · + 1, n = 1 + 1 + · · · + 1
şi, evident, m + n se scrie ca o sumă finită de termeni egali cu 1, deci
m + n ∈ N.
Pe de altă parte avem

m · n = m · (1 + 1 + 1 + · · · + 1) = m + m + · · · + m =

= (1+1+· · ·+1)+(1+1+· · ·+1)+· · ·+(1+1+· · ·+1) = 1 = 1+1+· · ·+1


aşadar m · n ∈ N.

Definiţia 1.19. Mulţimea Z definită ca

Z = {x ∈ R / x ∈ N sau − x ∈ N}

este numită sistemul de numere ı̂ntregi sau mulţimea numerelor ı̂ntregi.

Definiţia 1.20. Mulţimea Q definită ca

Q = {x ∈ R / x = mn−1 , m, n ∈ Z, n 6= 0}

este numită sistemul numerelor raţionale sau mulţimea numerelor raţionale.

Remarca 1.5. Avem


N⊆Z⊆Q⊆R

Vom arăta că mulţimea R \ Q nu este vidă.

Teorema 1.3. Mulţimea

A = {x ∈ R, x2 < 2}

este mărginită superior dar sup A nu aparţine mulţimii numerelor raţionale.


12

Demonstraţie. Mulţimea A nu este vidă deoarece, evident, 1 ∈ A. Pe de


altă parte, mulţimea A este mărginită şi, conform axiomei II din definiţia
sistemului de numere reale (R este un corp complet), rezultă că există ı̂n
R numărul M cu M = sup A.
Demonstrăm că M nu este număr raţional adică mulţimea R \ Q este
nevidă. Într-adevăr, dacă M ∈ Q, atunci ar trebui ca, pentru orice x ∈ Q
cu x2 < 2, să avem x < M . Este evident că M > 1 şi M 2 ≤ 2.
p
Dacă M 2 = 2 şi M ∈ Q, rezultă că M = unde p, q ∈ N. Putem
q
presupune că nu există x ∈ N cu p = p0 x şi q = q 0 x. În caz contrar am
avea
p p0 x p0
= 0 = p0 x · (q 0 x)−1 = p0 x(q 0 )−1 x−1 = p0 (q 0 )−1 = 0
q qx q
p0
şi vom considera M = 0 .
q
p
Înlocuind ı̂n M = 2, rezultă ( )2 = 2, deci p2 = 2q 2 , adică p·p = 2q 2 ,
2
q
deci p = 2x. Înlocuind ı̂n relaţia precedentă valoarea lui p şi refăcând
calculele, se obţine că, deasemenea, q = 2y absurd.
a
Notăm a = 2 − M 2 şi luăm y = M + . Numărul y este raţional şi
4
a
y−M = >0
4
deci M < y. Contradicţia se obţine dacă demonstrăm că y ∈ A, adică
y 2 < 2. Avem
a a a2
y 2 = (M + )2 = M 2 + M · +
4 2 16
Utilizând 1 < M < M 2 ı̂n inegalitatea precedentă obţinem
a a2 a a2
y2 = M 2 + M · + < M2 + M2 · + =
2 16 2 16
a a2 a a2 7a2
= M 2 (1 + ) + = (2 − a)(1 + ) + =2− < 2.
2 16 2 16 16

Definiţia 1.21. Mulţimea nevidă R \ Q se numeşte mulţime a numerelor


iraţionale.
13

Este necesar să putem poziţiona numerele iraţionale ı̂n corpul ordonat
al numerelor reale. În acest scop vom demonstra un set de teoreme.

Teorema 1.4. Pentru orice număr real x, x > 0, există un număr


natural n0 astfel ı̂ncât
x ≤ n0 ≤ x + 1

Demonstraţie. Fie x0 > 0 un număr real fixat. Dacă presupunem că

n ≤ x0 , ∀ n ∈ N,

atunci N este o mulţime mărginită superior deci există z = sup N. Pentru


z−1 ∈ R există n ∈ N astfel ı̂ncât z−1 < n < z. Rezultă că z < n+1 ∈ N
şi obţinem astfel o contradicţie cu z = sup N. Astfel mulţimea

A = {n ∈ N / x0 < n}

este nevidă şi este mărginită inferior ı̂n R, aşadar există y ∈ R, y = inf A.
Vom demonstra că y ∈ N. Într-adevăr, pentru orice ε ∈ R, ε < 1,
există m0 ∈ N astfel ı̂ncât

y < m0 < y + ε.

Fie n un element arbitrar din A, deci y < n. Dacă

y < n < m0 < y + ε,

atunci
0 < m0 − n < y + ε − y = ε < 1,
absurd. Astfel
m0 ≤ n, ∀ n ∈ A.
Similar, dacă y < m0 ≤ n < y + ε, atunci n − m0 < ε. Cum m0 6= n
rezultă m0 = y.
Din definiţia lui A avem x0 < m0 . Dacă x0 + 1 ≤ m0 , atunci x0 ≤
m0 −1 ∈ N şi m0 −1 = inf A, absurd. Aşadar m0 < x0 +1 şi demonstraţia
este completă.

Teorema 1.5. (Arhimede) Pentru orice x, y ∈ R, y > 0, există n ∈ N


astfel ı̂ncât x ≤ ny.
14

Demonstraţie. Dacă x ≤ 0, atunci n = 1. Dacă x > 0, atunci xy −1 > 0


şi, din teorema precedentă, există n ∈ N astfel ı̂ncât xy −1 < n. De aici
obţinem x < ny.

Definiţia 1.22. Fie a, b două numere reale astfel ı̂ncât a < b. Atunci
mulţimea
(a, b) = {x ∈ R / a < x < b}
se numeşte interval deschis de extremităţi a, b.
Dacă a ≤ b vom spune că mulţimea

[a, b] = {x ∈ R / a ≤ x ≤ b}

este un interval ı̂nchis de extremităţi a, b.

Teorema 1.6. (Cantor-Dedekind) Pentru orice familie numărabilă de


intervale ı̂nchise In = [an , bn ], n ∈ N cu In+1 ⊂ In pentru orice n, avem
\
In 6= ∅
n∈N

Demonstraţie. Din In+1 ⊂ In rezultă

a1 < a2 < . . . < a n < . . . < b m < . . . < b 2 < b 1

(an < bm pentru orice n, m ∈ N). Mulţimea

A = {an , n ∈ N}

este mărginită superior şi există α = sup A. Avem α < bm (dacă există
m0 ∈ N astfel ı̂ncât bm0 ≤ α = sup A, atunci ar trebui să putem găsi un
n0 cu bm0 < an0 < α) pentru orice m ∈ N.
Mulţimea
B = {bm , m ∈ N}
este mărginită inferior, deci există β = inf B. Avem an ≤ β pentru orice
n ∈ N. Vom demonstra că α ≤ β. Întradevăr dacă β < α = sup A,
atunci există an0 cu β < an0 < α ı̂n contradictie cu an ≤ β pentru orice
n ∈ N.
Din
an < α ≤ β < b n ∀ n ∈ N
15

avem că \
In ⊃ [α, β] 6= ∅
n∈N

Teorema 1.7. Fie In = [an , bn ], n ∈ N, o familie numărabilă de intervale


ı̂nchise cu In+1 ⊂ In . Dacă pentru orice n ∈ N avem

b1 − a1
bn − a n ≤ ,
n
atunci există un număr real x cu
\
In = {x}.
n∈N

Demonstraţie. Din teorema precedentă deducem că există un interval


[α, β] astfel ı̂ncât
\
∅ 6= [α, β] ⊂ In .
n∈N

Vom demonstra că α = β. Într-adevăr, dacă α < β, atunci putem


considera inegalităţile

b1 − a1
β − α < bn − an < , ∀n∈N
n
sau
n(β − α) < b1 − a1 , ∀ n ∈ N
ceea ce este ı̂n contradicţie cu teorema lui Arhimede pentru y = β − α şi
x = b1 − a1 .

Teorema 1.8. Pentru orice număr iraţional x există două familii numărabile
de numere raţionale {an , n ∈ N} şi {bn , n ∈ N} astfel ı̂ncât

an < an+1 , bn+1 < bn , ∀ n ∈ N

şi
x = sup{an , n ∈ N} = inf{bn , n ∈ N}.
16

Demonstraţie. Fie x un număr real fixat. Presupunem că x > 0. Există


n0 ∈ N astfel ı̂ncât x < n0 < x + 1. Vom demonstra că n0 − 1 < x.
Într-adevăr, dacă luăm
x < n0 − 1 < n0 < x + 1,
atunci
n0 − (n0 − 1) < x + 1 − x = 1,
absurd. Notând a1 = n0 − 1 ∈ Q şi b1 = n0 ∈ Q putem considera relaţiile
a1 < x < b1 , b1 − a1 = 1.
a1 + b1
Fie c = ∈ Q. Atunci
2
b1 − a1
c − a 1 = b1 − c =
2
şi x ∈ [a1 , c] sau x ∈ [c, b1 ]. Presupunem că x ∈ [a1 , c]. Atunci notăm
a2 = a1 şi b2 = c. Dacă repetăm această procedură obţinem două familii
de numere raţionale
{an , n ∈ N}, {bn , n ∈ N}
astfel ı̂ncât:
1. an ≤ an+1 ≤ · · · ≤ bn+1 ≤ bn
b1 − a1
2. bn − an =
n
3. an < x < bn
pentru orice n ∈ N.
Din teorema precedentă, pentru In = [an , bn ], există x0 ∈ R astfel
ı̂ncât \
In = {x0 }.
n∈N
T
Din relaţia x ∈ In rezultă x = x0 şi din demonstraţia teoremei prece-
n∈N
dente, avem
x = sup{an , n ∈ N} = inf{bn , n ∈ N}.
Dacă numărul real x este negativ putem aplica demonstraţia precedentă
pentru y = −x şi obţinem acelaşi rezultat.
17

Teorema 1.9. Între orice două numere reale a şi b cu a < b există o
infinitate de numere reale.

Demonstraţie. Să notăm prin X mulţimea

X = {x ∈ R / a < x < b}.

a+b
Mulţimea X nu este vidă deoarece numărul real aparţine acesteia.
2
Presupunem prin absurd că X are o mulţime finită de elemente pe care
le putem ordona crescător şi renota prin

X = {x1 , x2 , . . . , xk }.

Evident avem
a < x1 < x2 < . . . < xk < b.
Dar numărul y definit prin
x1 + x2
y=
2
este deasemenea un număr real şi, ı̂n plus, avem a < x1 < y < x2 < b şi
y nu este un element al mulţimii X, absurd.

Consecinţa 1.1. Fie două numere reale a şi b cu a < b. Pentru orice
număr real x cu a < x < b intervalele deschise (a, x) şi (x, b) sunt nevide
şi conţin o infinitate de numere reale.

Teorema 1.10. Fie intervalul deschis (a, b) şi x arbitrar cu a < x < b.
Există un η > 0 aşa ı̂ncât, pentru orice ε > 0 cu ε < η, să avem

∅ 6= (x − ε, x + ε) ⊂ (a, b).

În plus există două mulţimi A ⊂ (a, x) şi B ⊂ (x, b) aşa ı̂ncât x = sup A
şi x = inf B.

Demonstraţie. Vom lua η = min{x − a, b − x}. Evident η > 0. Să


presupunem că η = b − x. Pentru orice ε > 0 cu ε < η avem

ε<b−x<x−a⇔a<x−ε<x<x+ε<b
18

deci prima parte afirmaţie din teoremă. Fie ı̂n continuare


x−a x−a x−a
A = {x − ,x − ,...,x − , . . .}.
2 3 n
Prin calcul direct obţinem inegalităţile
x−a x−a x−a
a<x− <x− < ... < x − < . . . < x,
2 3 n
deci A ⊂ (a, x). Mulţimea A este total ordonată şi mărginită superior,
deci admite un supremum, notat x0 , ı̂n mulţimea R. Evident avem că
x0 ≤ x. Dacă x0 < x atunci pentru orice număr natural n avem că
x−a x−a
x− ≤ x0 ⇔ n ≤ ,
n x − x0
adică mulţimea numerelor naturale este mărginită, absurd.

1.4 Topologia naturală a mulţimii numerelor


reale
Definiţia 1.23. Fie x un număr real. Numim interval deschis centrat ı̂n
x intervalul (x−ε, x+ε) unde ε este un număr real strict pozitiv arbitrar.

Definiţia 1.24. Spunem că avem definită pe R o structură topologică


dacă fiecărui număr real x i se poate asocia o familie ϑ(x) de submulţimi
ale lui R ale cărei elemente să verifice proprietăţile:

1. pentru orice V ∈ ϑ(x) avem x ∈ V ;

2. dacă V ∈ ϑ(x) şi U ⊃ V , atunci U ∈ ϑ(x);


T
3. dacă V1 ∈ ϑ(x) şi V2 ∈ ϑ(x), atunci V1 V2 ∈ ϑ(x);

4. dacă V ∈ ϑ(x) există U ∈ ϑ(x) aşa ı̂ncât pentru orice y ∈ U avem


că V ∈ ϑ(y).

Elementele familiei ϑ(x) se numesc vecinătăţi ale lui x iar despre ϑ(x)
spunem că formează familia vecinătăţilor lui x.
19

Teorema 1.11. Pentru orice x ∈ R familia ϑ(x) definită prin

ϑ(x) = {V / ∃ ε > 0 cu (x − ε, x + ε) ⊂ V }
verifică proprietăţile:
1. pentru orice V ∈ ϑ(x) avem x ∈ V ;

2. dacă V ∈ ϑ(x) şi U ⊃ V , atunci U ∈ ϑ(x);


T
3. dacă V1 ∈ ϑ(x) şi V2 ∈ ϑ(x), atunci V1 V2 ∈ ϑ(x);

4. dacă V ∈ ϑ(x), atunci există o vecinătate U ∈ ϑ(x) aşa ı̂ncât,


pentru orice y ∈ U , avem că V ∈ ϑ(y).
deci defineşte o structură topologică pe R numită topologia naturală a lui
R şi notată τR .
Demonstraţie. Vom demonstra doar proprietăţile 3 şi 4, celelalte fiind
evidente.
Fie V1 ∈ ϑ(x) şi V2 ∈ ϑ(x), deci există ε1 > 0 şi ε2 > 0 aşa ı̂ncât să
avem
(x − ε1 , x + ε1 ) ⊂ V1 şi (x − ε2 , x + ε2 ) ⊂ V2 .
T
Evident avem că x ∈ V1 V2 . Fie ε = min{ε1 , ε2 }. Avem incluziunile

(x − ε, x + ε) ⊂ (x − ε1 , x + ε1 ) ∩ (x − ε2 , x + ε2 ) ⊂ V1 ∩ V2 ,

adică V1 ∩ V2 ∈ ϑ(x).
Proprietatea 4 mai poate fi enunţată şi ı̂n felul următor: orice vecinătate
V a unui număr real x este deasemenea vecinătate pentru toate ele-
mentele unei vecinătăţi a lui x inclusă ı̂n V .
Fie V ∈ ϑ(x), deci există ε > 0 aşa ı̂ncât să avem

(x − ε, x + ε) ⊂ V.

Notăm prin U mulţimea U = (x − ε, x + ε) şi evident U ∈ ϑ(x) (deoarece


avem (x − 2ε , x + 2ε ) ⊂ U ). Fie y ∈ U arbitrar. Din teorema 1.10 deducem
că există η > 0 cu
(y − η, y + η) ⊂ U ⊂ V,
prin urmare V ∈ ϑ(y).
20

Definiţia 1.25. Spunem că o submulţime D a mulţimii numerelor reale


este deschisă dacă este mulţimea vidă sau dacă este vecinătate pentru
orice element al său.
Remarca 1.6. 1. O mulţime nevidă D ⊂ R este deschisă dacă şi
numai dacă D ∈ ϑ(x) pentru orice x ∈ D.
2. Mulţimile ∅, R şi intervalele deschise sunt mulţimi deschise.
3. Printr-un abuz de notaţie vom nota familia tuturor mulţimilor de-
schise din R cu acelaşi simbol τR .
Definiţia 1.26. Spunem că o submulţime F de numere reale este ı̂nchisă
dacă complementara sa R \ F este o mulţime deschisă
Remarca 1.7. Mulţimile ∅, R sunt simultan deschise şi ı̂nchise.
Noţiunea de vecinătate ne permite să definim, din punct de vedere
topologic, adică prin intermediul vecinătăţilor, poziţia unui punct faţă
de o mulţime.
Definiţia 1.27. 1. Spunem că un număr real x este interior unei
mulţimi nevide A de numere reale dacă există o vecinătate a lui
x, notată Vx , aşa ı̂ncât să avem Vx ⊂ A. Pentru o mulţime dată
A mulţimea tuturor elementelor interioare lui A se notează Å şi se
numeşte interiorul mulţimii;
2. Spunem că un număr real x este aderent unei mulţimi nevide A
de numere T reale dacă pentru orice vecinătate a lui x, notată Vx ,
avem Vx A 6= ∅. Pentru o mulţime dată A mulţimea tuturor
elementelor aderente lui A se notează A şi se numeşte aderenţa sau
ı̂nchiderea mulţimii;
3. Spunem că un număr real x este element de acumulare pentru o
mulţime nevidă A de numere reale T dacă pentru orice vecinătate a
lui x, notată Vx , avem Vx \ {x} A 6= ∅. Pentru o mulţime dată A
mulţimea tuturor elementelor de acumulare ale lui A se notează A0
şi se numeşte derivata mulţimii;
4. Spunem că un număr real x este un element izolat pentru o mulţime
nevidă A de numere T reale dacă există o vecinătate a lui x, notată
Vx , aşa ı̂ncât Vx A = {x}.
Capitolul 2

Şiruri şi serii

2.1 Şiruri. Convergenţă


Definiţia 2.1. Fie N mulţimea numerelor naturale. Un şir de numere
reale este a funcţie a : N → R. Notăm prin an = a(n), respectiv, prin
(an )n∈N sau mai simplu (an )n , şirul dat de a.
Remarcăm că, ı̂n această definiţie, putem ı̂nlocui mulţimea N prin
orice submulţime infinită a sa.
Fiind dat un şir (an )n∈N , restricţia acestuia la o submulţime infinită
N1 ⊂ N reprezintă un subşir al lui (an )n∈N şi ı̂l notăm prin (an )n∈N1 .
Remarcăm din această definiţie că şirul (an )n∈N este el ı̂nsuşi un subşir
al său.
Având ı̂n vedere că orice submulţime infinită N1 a lui N poate fi
reprezentată deasemenea ca un şir (nk )k∈N , putem utiliza notaţia (ank )k∈N
ı̂n loc de (an )n∈N1 .
Spunem că (an )n∈N1 este un subşir propriu al lui (an )n∈N dacă incluzi-
unea N1 ⊂ N este strictă.
Un alt mod de a preciza un subşir al unui şir a : N → R este să
considerăm o funcţie strict crescătoare ϕ : N → N exprimată prin ϕ(k) =
nk . Funcţia a ◦ ϕ : N → R are forma dată de diagrama
k → ϕ(k) = nk → a(nk ) = ank
deci aceasta defineşte un subşir al şirului dat. În consecinţă, vom nota un
subşir al şirului (an )n prin (ank )k . Dacă funcţia ϕ este diferită de funcţia
identică i : N → N, i(n) = n se obţine un subşir propriu al şirului dat.

21
22

Prin{an }n∈N notăm imaginea şirului (an )n∈N .


Dacă există n0 ∈ N astfel ı̂ncât an = a pentru orice n ≥ n0 , atunci
(an )n∈N este numit şir staţionar. Dacă, ı̂n plus, n0 = 1, spunem că şirul
este constant.
Observăm că pentru un şir staţionar sau constant, imaginea sa este o
mulţime finită dar există şiruri având ca imagine mulţimi finite dar care
nu sunt
¡ şiruri
¢ constante sau staţionare. De exemplu putem considera
n
şirul (−1) n∈N a cărui imagine este mulţimea {−1, 1}.
Definiţia 2.2. Spunem că şirul (an )n∈N este convergent dacă există un
număr real a având proprietatea:

pentru orice V ∈ ϑ(a), există nV ∈ N astfel ı̂ncât an ∈ V pentru orice n > nV .

Spunem deasemenea că şirul (an )n∈N converge la a şi notăm lim an = a
n→∞
sau an −→
n a.

Numărul a se numeşte limita şirului. În caz contrar spunem că


(an )n∈N este un şir divergent.
Teorema 2.1. Un şir (an )n∈N are limita a ∈ R dacă, pentru orice ε > 0,
există nε ∈ N astfel ı̂ncât |an − a| < ε oricare ar fi n > nε .
Demonstraţie. Presupunem că şirul (an )n∈N este convergent la a. Fie
ε > 0 arbitrar. Mulţimea U = (a − ε, a + ε) este o vecinătate a lui a
deci există un rang nU (ı̂n fapt rangul depinde de ε) aşa ı̂ncât pentru
n > nU = nε să avem an ∈ U adică, echivalent |an − a| < ε.
Reciproc, presupunând adevărată concluzia, pentru o vecinătate V ∈
ϑ(a) există un ε > 0 cu (a − ε, a + ε) ⊂ V . Luând n mai mare decât
rangul corespunzător lui ε (ı̂n fapt corespunzător lui V ) , obţinem an ∈
(a − ε, a + ε) ⊂ V , deci şirul (an )n∈N converge la a.
Teorema 2.2. Limita unui şir de numere reale, dacă există, este unică.
Demonstraţie. Presupunem că, pentru un şir (an )n∈N avem ı̂n acelaşi
timp lim an = a şi lim an = b , a 6= b. Dacă luăm V ∈ ϑ(a) cu
n→∞ n→∞
V = (a − ε, a + ε) unde ε = a+b 4
− a şi U ∈ ϑ(b) cu U = (b − η, b + η)
unde η = b − a+b 4
, atunci aceste vecinătaţi sunt disjuncte dar pentru
n > max{nV , nU }, ar trebui să avem simultan an ∈ V şi an ∈ U , fapt ce
contravine ipotezei că V , U sunt disjuncte.
23

Teorema 2.3. Un şir (an )n∈N este convergent dacă şi numai dacă orice
subşir propriu al său converge la aceeaşi limită.

Demonstraţie. Dacă lim an = a, atunci, pentru orice ε > 0, există nε ∈


n→∞
N astfel ı̂ncât |a − an | < ε pentru n > nε şi, de aici, dacă (ank )k este un
subşir al lui (an )n , atunci, cu atât mai mult, |a−ank | < ε pentru nk > nε .
Reciproc, presupunem că orice subşir a lui (ank )k a lui (an )n converge
la o aceeaşi limită a şi demonstrăm că lim an = a.
n→∞
Dacă şirul (an )n nu este convergent la a, atunci negarea definiţie con-
vergenţei este:
există un ε0 > 0 aşa ı̂ncât, pentru orice rang k, există un n > k cu
|an − a| > ε0 .
Particularizând obţinem:
pasul 1: pentru k = 1 există n1 > 1 cu |an1 − a| > ε0
pasul 2: pentru k = n1 , există n2 > n1 , cu |an2 − a| > ε0
..
.
pasul p: pentru k = np−1 , există np > np−1 , cu |anp − a| > ε0
..
.
În acest mod, putem construi un subşir (ank )k∈N cu proprietatea că

|a − ank | > ε0

pentru orice k ∈ N, deci ar exista un subşir care nu converge la a, absurd.

Consecinţa 2.1. Dacă există un subşir al lui (an )n∈N care nu este
convergent sau există două subşiruri având limite diferite, atunci şirul
(an )n∈N nu este convergent.

Teorema 2.4. Fie A ⊂ R. Un număr real x0 aparţine lui A dacă şi


numai dacă există cel puţin un şir de numere reale din A convergent la
x0 .

Demonstraţie. Presupunem că x0 ∈ A şi considerăm o familie de vecinătaţi


a lui x0 definite prin
1¢ 1 1
S(x0 , = (x0 − , x0 + ) ; n = 1, 2, . . .
n n n
24

Pentru orice n = 1, 2, . . . putem găsi cel puţin un număr real


¡ 1¢
an ∈ A ∩ S x0 ,
n
astfel ı̂ncât
1
|x0 − an | <
n
şi de aici, (an )n∈N este un şir de elemente din A care converge la x0 .
Reciproc, dacă (an )n∈N converge la x0 şi an ∈ A pentru orice n ∈ N,
atunci, pentru V ∈ ϑ(x0 ) arbitrară, există nV ∈ N astfel ı̂ncât an ∈ V
pentru orice n > nv , deci A ∩ V 6= ∅ şi mai mult x0 ∈ A.

Remarca 2.1. Similar putem demonstra că x0 este un punct de acumu-


lare pentru A, dacă şi numai dacă există un şir (an )n∈N din A convergent
la x0 an 6= x0 pentru orice n ∈ N.

Definiţia 2.3. Un şir (an )n∈N se numeşte şir fundamental sau şir Cauchy
dacă, pentru orice ε > 0 există nε ∈ N astfel ı̂ncât, pentru orice n > nε
şi orice p ∈ N, avem
|xn+p − xn | < ε.

Remarca 2.2. Putem reformula definiţia sub forma


”pentru orice ε > 0 există nε ∈ N astfel ı̂ncât, pentru orice m, n ∈
N; m, n > nε , |xm − xn | < ε”.

Teorema 2.5. Orice şir convergent este un şir fundamental.

Demonstraţie. Întradevăr, dacă lim an = a atunci, pentru un ε > 0


n→∞
ε
arbitrar dar fixat, există nε ∈ N astfel ı̂ncât |a − an | < pentru n > nε ,
2
atunci, pentru orice n > nε şi orice p ∈ N,
ε ε
|an − an+p | ≤ |an − a| + |a − an+p | < + = ε,
2 2
adică (an )n∈N este un şir fundamental.

Teorema 2.6. Dacă un şir Cauchy (xn )n∈N conţine un subşir conver-
gent, atunci este convergent.
25

Demonstraţie. Fie (xn )n∈N un şir Cauchy şi (xnk )k un subşir al acestuia
convergent la x.
Pentru un 2ε > 0 arbitrar considerat există nε ∈ N şi kε ∈ N aşa ı̂ncât
să avem
ε
|xn − xm | < , dacă n, m > nε
2
şi
ε
|xnk − x| < , dacă nk >> kε .
2
Fixăm un nk > max{ne psilon, kε } şi luând n > max{ne psilon, kε } arbi-
trar. Obţinem că
ε ε
|xn − x| < |xn − xnk | + |xnk − x| < + =ε
2 2
deci şirul (xn )n∈N converge la x.
Teorema 2.7. În R orice şir Cauchy este convergent. Spunem că R este
un spaţiu complet.
Demonstraţie. Fie (xn )n∈N un şir Cauchy.
Dacă {xn ; n ∈ N} este o mulţime finită, atunci (xn )n∈N conţine cel
puţin un subşir constant, adică un subşir convergent şi conform teoremei
precedente şirul iniţial (xn ; n ∈ N) este convergent.
Presupunem acum că {xn ; n ∈ N} conţine o infinitate de elemente.
Din faptul că pentru un ε0 > 0 arbitrar fixat există n0 = nε0 aşa
ı̂ncât, pentru orice n, m cu n > n0 şi m > n0 avem |xn − xm | < ε0 rezultă
că putem fixa un m = n1 > n0 , aşa ı̂ncât |xn − xn1 | < ε0 , adică

xn ∈ (xn1 − ε0 , xn1 + ε0 )

pentru n > n0 .
Dacă ρ = max |xn − xnε0 | şi r = max{ρ, ε0 }, atunci, pentru orice
n≤n0
n ∈ N, avem
xn ∈ (xn1 − r, xn1 + r)
deci mulţimea {xn ; n ∈ N} este mărginită, aşadar conţine un punct de
acumulare x0 . Din remarca 2.1 există un şir de elemente din mulţimea
{xn n ∈ N}, elemente diferite de x0 care converge to x0 . Şirul obţinut
este evident un subşir al şirului (xn )n∈N şi aplicând teorema precedentă
rezultă că şirul (xn )n∈N este convergent.
26

Definiţia 2.4. Numim sistem de numere reale extins, notat R, reuniunea


mulţimii numerelor reale R cu două simboluri notate ∞ şi −∞ unde:

1. pentru orice x ∈ R avem x < ∞, altfel spus ı̂n R avem ∞ = sup R;

2. pentru orice x ∈ R avem −∞ < x, altfel spus ı̂n R avem −∞ = inf R;

3. x + ∞ = ∞ pentru orice x ∈ R;

4. x − ∞ = −∞ pentru orice x ∈ R;

5. x · ∞ = ∞ pentru orice x ∈ R cu x > 0;

6. x · ∞ = −∞ pentru orice x ∈ R cu x < 0;

7. x · (−∞) = −∞ pentru orice x ∈ R cu x > 0;

8. x · (−∞) = ∞ pentru orice x ∈ R cu x < 0;

9. Operaţiile
∞ + (−∞), 0 · ∞
nu sunt definite, adică nu li se poate asocia ca rezultat un anumit
element din R.

Din această definiţie rezultă că ı̂n R orice submulţime A are margine
superioară exactă şi margine inferioară exactă.
Notăm prin (a, ∞) mulţimea {x ∈ R; x > a} şi definim vecinătăţile
lui ∞ ca fiind

ϑ(∞) = {V ⊂ R; ∃ aV ∈ R astfel ı̂ncât (aV , ∞) ⊂ V }.


Familia BN (∞) = {(n , ∞); n ∈ N} reprezintă o familie numărabilă
de vecinătăţi ale lui ∞.
Similar notăm prin (−∞ , a) mulţimea {x ∈ R ; x < a} şi definim
vecinătaţile lui −∞ ca fiind
© ª
ϑ(−∞) = V ⊂ R; ∃ aV ∈ R astfel ı̂ncât (−∞ , aV ) ⊂ V .
Familia BN (−∞) = {(−∞ , −n) ; n ∈ N} reprezintă o familie numărabilă
de vecinătăţi pentru −∞.
27

Definiţia 2.5. Un şir (xn )n∈N converge la ∞ dacă şi numai dacă pentru
orice a > 0 există na ∈ N astfel ı̂ncât xn > a pentru n > na , respectiv
(xn )n∈N converge la −∞ dacă şi numai dacă pentru orice a < 0 există
na ∈ N astfel ı̂ncât xn < a pentru n > na .
Teorema 2.8. Fie A ⊂ R o mulţime mărginită superior. MA = sup A
dacă şi numai dacă următoarele două proprietăţi au loc :
1) x ≤ MA , pentru orice x ∈ A ;
2) pentru orice ε > 0 există xε ∈ A ; xε > MA − ε.
Demonstraţie. Presupunem că MA = sup A. Proprietăţile sunt verificate
ı̂n baza definiţiei marginei superioare exacte şi luând ı̂n considerare faptul
că, pentru orice ε > 0, avem MA − ε < MA şi dacă nu ar există cel puţin
un element x ∈ A cu xε > MA − ε atunci sup A = MA − ε.
Reciproc, prima proprietate ne spune că MA este o margine superioară
pentru A, iar din a doua proprietate, rezultă că, pentru M1 < MA şi
ε = MA − M1 > 0 există xε ∈ A astfel ı̂ncât
xε > MA − ε = MA − (MA − M1 ) = M1
şi deci MA = sup A.
Şimilar putem demonstra că, pentru o mulţime A, mărginită inferior,
mA = inf A dacă şi numai dacă :
1) x ≥ mA pentru orice x ∈ A ;
2) pentru orice ε > 0 există xε ∈ A ; xε < mA + ε.
În continuare presupunem cunoscute proprietăţile referitoare la convergenţa
şirurilor de numere reale ca şi cele referitoare la şiruri cu limita ∞ sau
−∞. Vom completa aceste proprietăţi cu unele consideraţii referitoare
la relaţia de ordine din R.
Mai ı̂ntâi vom reaminti fără demonstraţie următoarele rezultate.
Propoziţia 2.1. Un şir monoton (xn )n∈N converge dacă şi numai dacă
este un şir mărginit, adică mulţimea {xn ; n ∈ N} este o mulţime mărginită.
Dacă şirul este crescător atunci
lim xn = sup{xn ; n ∈ N}
n→∞

iar dacă şirul este descrescător atunci


lim xn = inf{xn ; n ∈ N}.
n→∞
28

Teorema 2.9. Fie A o submulţime a lui R şi MA = sup A eventual


MA = ∞. Atunci există un şir format din elemente ale lui A care con-
verge la MA .

Demonstraţie. Dacă MA = ∞, atunci A este nemărginit superior, adică,


pentru orice n ∈ N, există xn ∈ A astfel ı̂ncât xn > n deci lim xn = ∞.
n→∞
1
Dacă MA < ∞, atunci x ≤ MA , ∀ x ∈ A şi, luând ε = ; n ∈ N∗ , ı̂n
n
1
teorema precedentă, există xn ∈ A astfel ı̂ncât xn > MA − .
n
Rezultă că pentru acest şir (xn )n∈N∗ avem dubla inegalitate
1
MA − < xn ≤ MA
n
de aici faptul că lim xn = MA .
n→∞

Bineânţeles, un rezultat similar are loc pentru mA = inf A.

Consecinţa 2.2. 1) Din această teoremă şi având ı̂n vedere Theorem
2.4, rezultă că, pentru orice submulţime A ⊂ R, sup A şi inf A aparţin
lui A.
2) Pentru o submulţime compactă A ⊂ R, având ı̂n vedere faptul că
este mărginită şi ı̂nchisă, rezultă că sup A şi inf A există şi aparţin A.
29

2.2 Serii de numere reale


Definiţia 2.6. Fie (an )n∈N un şir de numere reale şi şirul format din
(an )n∈N prin:

s1 = a1 , s2 = a1 + a2 , . . . , sn = a1 + a2 + · · · + an , . . .

Ansamblul format prin şirurile (an )n∈N şi (sn )n∈N se notează prin simbolul

X
an
n=1

şi se numeşte serie.

Termenii şirului (sn )n∈N se numesc sumele parţiale ale seriei ı̂n timp
ce an se numeşte termenul general al seriei.
Reţinem faptul că, prin cunoaşterea şirului sumelor parţiale (sn )n∈N ,
şirul (an )n∈N este unic determinat prin

a1 = s1 , an = sn − sn−1 , pentru n ≥ 2.

În acest caz context, termenul de serie poate fi asociat unuia din şirurile
(an )n∈N respectiv (sn )n∈N , de unde şi notaţia utilizată pentru o serie.
Observăm că putem discuta despre existenţa limitei şirului sumelor
parţiale.

X
Definiţia 2.7. Spunem că seria an este convergentă sau divergentă
n=1
după cum şirul (sn )n∈N este convergent sau divergent.

În primul caz, dacă lim sn = s, atunci spunem că numărul s reprezintă
n→∞
X∞
P
suma seriei şi scriem an = s sau mai simplu, an = a. Astfel, pen-
n=1

X
tru serii convergente, simbolul an este utilizat pentru a desemna atât
n=1
seria cât şi suma sa.
Prin studierea comportamentului unei serii (natura seriei) ı̂nţelegem
să determinăm dacă seria este convergentă sau nu.
30

Remarca 2.3. Dacă renunţăm la un număr finit de termeni dintr-o serie


sau, dimpotrivă adăugăm un număr finit de termeni la o serie, natura
acesteia nu se schimbă.
P P
Propoziţia 2.2. Fie an = a şi bn = b două
P serii convergente.
Atunci, pentru orice pereche de scalari α , β, seria (αan +βbn ) converge
la suma αa + βb. Altfel spus avem egalitatea
P P P
(αan + βbn ) = α an + β bn .
P
Demonstraţie. Pentru şirul sumelor parţiale ale seriei (αan +βbn ) avem

sn = (αa1 + βb1 ) + (αa2 + βb2 ) + · · · + (αan + βbn ) =

= α(a1 + a2 + · · · + an ) + β(b1 + b2 + · · · + bn ),
şi de aici, trecând la limită obţinem rezultatul cerut.
ConsecinţaP2.3. CaPun caz particular rezultă că pentru orice scalar
α 6= 0 seriile an şi α an au aceeaşi natură.
Propoziţia 2.3. Fie (bP n )n∈N un şir dat şi (an )n∈N definit prin an =
bn+1 − bn . Atunci seria an este convergentă dacă şi numai dacă şirul
(bn )n∈N este convergent şi avem egalitatea
X
an = lim bn − b1 .
n→∞

Demonstraţie. Întradevăr avem

a1 + a2 + · · · + an = bn+1 − b1

şi mai mult


P
an = lim (a1 + a2 + · · · + an ) = lim (bn+1 − b1 ) = lim bn+1 − b1
n→∞ n→∞ n→∞

dacă şi numai dacă există lim bn .


n→∞
P
Propoziţia 2.4. (Condiţie necesară de convergenţă) Dacă seria an
converge, atunci
lim an = 0.
n→∞
31

Demonstraţie. Întradevăr, dacă (sn )n∈N este şirul sumelor parţiale a se-
riei şi s = lim sn , atunci lim an = lim (sn − sn−1 ) = 0.
n→∞ n→∞ n→∞

Remarca
P 2.4. Convergenţa la zero a şirului termenului general a se-
riei an este doar o condiţie necesară aşa cum rezultă din următorul
exemplu.
X∞
1
Exerciţiul 2.1. Seria , numită serie Riemann, este o serie diver-
n=1
n
1
gentă deşi lim = 0.
n→∞ n

1
Demonstraţie. Întradevăr, deoarece > 0 pentru orice n ≥ 1, şirul
n
sumelor parţiale (sn )n∈N este un şir crescător, deci este suficient să de-
terminăm un subşir divergent.
Considerăm subşirul (s2n )n∈N , pentru care avem
1 1 1 1 1 ³ 1´ ³1 1´ 1
s2 = 1 + > , s22 = 1 + + + = 1 + + + >2· ,
2 2 2 3 4 2 3 4 2
1
şi, ı̂n general, pentru orice n ∈ N, având s2n−1 > (n − 1) · . Întradevăr,
2
1 1 1
s2n = s2n−1 + + + ··· + >
2n−1 +1 2n−1 +2 2n−1 + 2n−1
1 1 1
> (n − 1) · + 2n−1 · = n ·
2 2 · 2n−1 2
şi de aici lim s2n = ∞, deci divergenţa seriei.
n→∞

TeoremaP2.10. (Criteriul general al lui Cauchy) Fie (an )n∈N un şir din
R. Seria an converge dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există
nε ∈ N astfel ı̂ncât pentru orice n ∈ N, n > nε şi p ∈ N,

(2.1) kan+1 + an+2 + · · · + an+p k < ε pentru n > nε .

Demonstraţie. Dacă (sn )n∈N este şirul sumelor parţiale a seriei, este ev-
ident că condiţia cerută (2.1) este echivalentă cu faptul că (sn )n∈N este
un şir Cauchy deci convergent.
32

Fie
Pp : N → N oPfuncţie cu proprietatea p(n) < p(m) pentru n < m,
seria an şi seria bn definită prin
b1 = a1 + a2 + · · · + ap(1) , · · · , bn = ap(n−1)+1 + ap(n−1)+2 + · · · + ap(n) .
P P
Spunem că seria Pbn este obţinută din seria P an prin inserarea de
paranteze şi că seria an este obţinută din seria bn prin retragerea
parantezelor.
P P
Propoziţia P 2.5. Dacă seria an converge la s, atunci orice serie bn
obţinută din an prin inserarea de paranteze este deasemenea conver-
gentă la aceeaşi sumă s.
Demonstraţie.
P Dacă P
(sn )n∈N , (tn )n∈N este şirul sumelor parţiale pentru
seria an respectiv bn , atunci
tn = b1 +b2 +· · ·+bn = (a1 +a2 +· · ·+ap(1) )+(ap(1)+1 +ap(1)+2 +· · ·+ap(2) )+
+ · · · + (ap(n−1)+1 + ap(n−1)+2 + · · · + ap(n) ) = sp(n) ,
deci (tn )n∈N este un subşir a lui (sn )n∈N şi (tn )n∈N converge la aceeaşi
limită s ca (sn )n∈N .
Remarca 2.5. Retragerea parantezelor poate schimba natura seriei. Fie

X
(−1)n−1 şi p(n) = 2n, atunci
n=1

bn = a2n−1 + a2n = 1 + (−1) = 0, ∀ n ∈ N


P
de aici convergenţa seriei bn ı̂n timp ce, seria iniţială este o serie
divergentă cu sumele parţială s2n = 0, respectiv s2n+1 = 1, pentru orice
n ∈ N.
Remarca 2.6. Parantezele pot fi retrase fără schimbarea naturii seriei
dacă impunem anumite condiţii suplimentare.
P P
Propoziţia 2.6. Fie bn seria obţinută din seria an prin inserarea
de paranteze şi presupunem că există M > 0 astfel ı̂ncât
p(n + 1) − p(n) ≤ M, ∀ n ∈ N
P
şi că lim an = 0. Atunci seria an converge dacă şi numai dacă seria
P n→∞
bn converge caz ı̂n care avem aceeaşi sumă pentru cele două serii.
33

Demonstraţie. Având ı̂n vedere proposiţia


P 2.5 trebuie să demonstrăm
P
doar faptul că convergenţa seriei bn implică convergenţa
P seriei an
şi că au aceeaşi sumă. Astfel fie t = lim tn suma seriei bn şi, pentru
n→∞
ε > 0, nε ∈ N astfel ı̂ncât
ε ε
|tn − t| < şi |an | <
2 2M
pentru n > nε .
Dacă n > p(nε ) = Nε , putem găsi m > nε astfel ı̂ncât nε ≤ p(m) ≤
n < p(m + 1) şi pentru un astfel de n avem
sn = a1 + a2 + · · · + ap(m+1) − (an+1 + an+2 + · · · + ap(m+1) =
= tn+1 − (an+1 + an+2 + · · · + ap(m+1) )
şi de aici
|sn − t| ≤ |tm+1 − t| + |an+1 + an+2 + · · · + ap(m+1) | ≤
ε ε ε ε
≤ + (p(m + 1) − p(n)) < +M =ε
2 2M 2 2M
adică lim sn = t.
n→∞

X
Definiţia 2.8. O serie an se numeşte absolut convergentă dacă seria
n=1

X
de numere reale pozitive |an | este convergentă.
n=1

Teorema 2.11. Orice serie absolut convergentă este o serie convergentă.


Demonstraţie. Avem ı̂ntr-adevăr
|an+1 + an+2 + · · · + an+p | ≤ |an+1 | + |an+2 | + · · · + |an+p |

X
şi condiţia Cauchy (2.1) fiind satisfăcută pentru seria |an |, ea este
n=1
deasemenea satisfăcută pentru seria iniţială.
Remarca 2.7. Având ı̂n vedere faptul că, pentru seriile cu termeni pozi-
tivi şirul sumelor parţiale este un şir crescător şi din propoziţia 2.1 rezultă
imediat că o serie cu termeni positivi converge dacă şi numai dacă şirul
sumelor parţiale este mărginit superior.
34

2.3 Criterii de convergenţă. Serii alter-


nante
P
Propoziţia 2.7. Fie an , an ∈ R pentru orice n ∈ N, o serie dată.
Definim
|an | + an |an | − an
pn = , qn = ; n ∈ N.
2 2
Următoarele afirmaţii sunt adevărate :
P P
1)
P dacă a n converge dar nu este absolut convergentă, seriile pn
şi qn sunt divergente ;
P P P
2) dacă an P este absolut
P convergentă,
P atunci ambele serii p n şi qn
converg şi avem an = pn − qn .
Demonstraţie. Notăm pentru ı̂nceput că pn = an şi qn = 0 dacă an ≥ 0
şi pn = 0 iar qn = −an dacă an ≤ 0 pentru orice n ∈ N şi că avem
an = pn − qn respectiv
|an | = pn + qn , ∀ n ∈ N.
P
P Pentru a demonstra prima afirmaţie presupunem că an converge şi
|an | este divergentă. P P
Dacă una din seriile pn , qn este convergentă, din an = pn − qn
şi propoziţia 2.2 rezultă convergenţa
P celeilalte serii şi, din |an | = pn + qn
şi propoziţia 2.2, deducem că |an | este convergentă absurd.
Pentru a doua afirmaţie putem aplica propoziţia 2.2.
P
Definiţia 2.9. O serie an se numeşte semiconvergentă dacă seria este
convergentă dar seria nu este absolut convergentă (adică seria modulelor
nu este convergentă).
Propoziţia 2.8. Dacă (an )n∈N , (bn )n∈N sunt două şiruri de numere
reale şi
An = a1 + a2 + · · · + an ∀ n ∈ N,
atunci avem identitatea
Xn n
X
(2.2) ak bk = An bn+1 − Ak (bk+1 − bk )
k=1 k=1
P P
de aici faptul că seria an bn converge dacă atât seria An (bn+1 − bn )
cât şi şirul (An bn+1 )n∈N sunt convergente.
35

Demonstraţie. Luând A0 = 0, avem

n
X n
X n
X n
X
ak bk = (Ak − Ak−1 )bk = A k bk − Ak bk+1 + An bn+1 =
k=1 k=1 k=1 k=1
n
X
= An bn+1 − Ak (bk+1 − bk )
k=1

că adică identitatea (2.2).


A doua afirmaţie rezultă din această identitate.
P
Propoziţia 2.9. (Criteriul lui Dirichlet) Fie un o serie de numere reale.
Dacă putem scrie termenul general al seriei sub forma unui produs
un = an · bn , n ∈ N
P
unde şirul sumelor parţiale a seriei an este mărginită
P şi şirul (bn )n∈N
este un şir decrescător cu lim bn = 0, atunci seria un este conver-
n→∞
gentă.
Demonstraţie. Fie
An = a1 + a2 + · · · + an
şi presupunem, conform ipotezei, că |An | ≤ M pentru orice n ∈ N.
Atunci
lim An bn+1 = 0
n→∞
P
şi pentru a stabili convergenţa seriei un este suficient să arătăm că
seria X
An (bn+1 − bn )
este convergentă.
Deoarece (bn )n∈N este un şir descrescător convergent la zero, avem că
bn+1 − bn ≥ 0
şi
(bn+1 − b1 )n∈N

X
reprezintă şirul sumelor parţiale ale seriei (bn+1 − bn ) care este con-
n=1
vergent ca şir mărginit.
36

Seria X X
|An (bn+1 − bn )| = |An |(bn+1 − bn )
are termenii pozitivi cu şirul sumelor parţiale (sn )n∈N crescător. Din

|An (bn+1 − bn )| ≤ M (bn+1 − bn ), ∀ n ∈ N,

rezultă
Pcă (sn )n∈N este deasemenea un şir
P mărginit. De aici, convergenţa
seriei |An (bn+1 −bn )| şi implicit seria An (bn+1 −bn ) este convergentă.

P
Propoziţia 2.10. (Criteriul lui Abel) Fie un o serie dată. Dacă putem
scrie termenul
P general un al seriei sub forma un = an bn pentru fiecare
n ∈ N unde an este o serie
P convergentă şi (bn )n∈N este un şir monoton
convergent, atunci seria un este convergenă.

Demonstraţie. Mai ı̂ntâi vom presupune că (bn )n∈N este crescător, ı̂n caz
contrar luăm şirul (−bP
n )n∈N ı̂n locul şirului (bn )n∈N .
Convergenţa seriei an implică faptul că şirul sumelor parţiale An =
Xn
ak este un şir convergent, deci şi mărginit, adică |An | ≤ M pentru
k=1
orice n ∈ N.
Având ı̂n vedere propoziţia precedentă avem convergenţa şirului (An bn+1 )n∈N
şi deasemenea faptul că şirul
n
X n
X
sn = |Ak (bk+1 − bk )| = |Ak |(bk+1 − bk )
k+1 k+1
P
a sumelor parţiale a seriei |An (bn+1 − bn )| este un şir mărginit.
Întradevăr, putem scrie
n
X
sn ≤ M (bk+1 − bk ) = M (bn+1 − b1 )
k=1

şi (bn )n∈N este un şirPmărginit fiind deasemenea şir convergent.


Rezultă că seria An (bn+1 − bn ) este convergentă,
P chiar absolut con-
vergentă, şi, pentru a obţine convergenţa seriei un trebuie doar să
aplicăm propoziţia 2.8.
37


X
Definiţia 2.10. Dacă xn > 0 pentru fiecare n ∈ N, seria (−1)n xn
n+1

X
sau (−1)n−1 xn se numeşte serie alternantă.
n=1

Propoziţia 2.11. (Criteriul lui Leibniz) Dacă (xP n )n∈N este un şir de-
screscător şi convergent la zero, seria alternantă (−1)n−1 xn este con-
vergentă şi
|s − sn | < xn+1
unde s este suma seriei iar sn reprezintă termenul general al şirului
sumelor parţiale.
Demonstraţie. Prima parte a propoziţiei este o consecinţă a criteriului
lui Dirichlet (propoziţia 2.9) considerând an = (−1)n−1 şi bn = xn pentru

X
orice n ∈ N. Întradevăr şirul sumelor parţiale ale seriei (−1)n−1 este
n=1
mărginit iar şirul (xn )n∈N este un şir descrescător şi convergent la zero
conform ipotezei.
Pentru partea a doua, avem

s − s2n = (x2n+1 − x2n+2 ) + (x2n+3 − x2n+4 ) + · · · > 0

şi de aici

|s−s2n | = s−s2n = x2n+1 −(x2n+2 −x2n+3 )−(x2n+4 −x2n+5 )−· · · < x2n+1 .

Pe de altă parte, diferenţa s − s2n+1 poate fi scrisă

s − s2n+1 = −(x2n+3 − x2n+4 ) − (x2n+4 − x2n+5 ) − · · · < 0

şi de aici

|s − s2n+1 | = −(s2n+1 − s) = x2n+2 − (x2n+3 − x2n+4 ) − · · · < x2n+2 .

Aşadar
|s − sn | < xn+1
pentru orice n ∈ N.
A doua afirmaţie spune că dacă aproximăm s prin sn , valoarea abso-
lută a erorii nu depăşeşte valoarea termenului xn+1 .
38

Exerciţiul 2.2. Seria alternantă


X 1
(−1)n
n
numită seria alternantă Riemann este convergentă.
1
Demonstraţie. Întradevăr, in criteriul lui Leibniz putem lua xn = care
n
este un şir descrescător convergent.
Pe de altă parte această serie este un exemplu de serie care este
convergentă dar nu este şi absolut convergentă deoarece
X∞ ∞
¯ ¯ X
¯(−1)n−1 1 ¯ = 1
n=1
n n=1
n

este o serie divergentă (exemplul 2.1).


P P
Definiţia 2.11. Fie f : N → N o funcţie bijectiva şi anP
, bn două
serii astfel ı̂ncât bn = af (n)
P pentru orice n ∈ N. Seria bn este se
numeşte rearangarea seriei an .
P
Deoarece putem scrie an = P bf −1 (n) rezultă că seria an poate fi
considerată ca rearanjarea seriei bn .
P
Propoziţia 2.12. Fie an o serie absolut convergentă cu suma P s.
Atunci orice serie obţinută prin schimbarea ordinii termenilor seriei an
este, deasemenea, absolut convergentă şi are aceeaşi sumă.
Demonstraţie. Fie (bn )n∈N considerată ca ı̂n definiţia precedentă şi, pen-
tru ε > 0, nε ∈ N astfel ı̂ncât
ε
|an+1 | + |an+2 | + · · · |an+p | < ∀p ∈ N
2
pentru n > nε . De aici, făcând indicele p să tindă la infinit, obţinem

X ε
|ak | ≤ .
k=n+1
2

Fie g = f −1 şi alegem M astfel ı̂ncât


© ª
{1, 2, . . . , nε } ⊂ g(1), g(2), . . . , g(M ) .
39

Atunci n > M implică g(n) > nε şi de aici avem

|bn+1 | + |bn+2 | + · · · + |bn+p | = |ag(n+1) | + |ag(n+2) | + · · · + |ag(n+p) | ≤



X ε
≤ |ak | ≤ <ε
k=n+1
2
P
deci seria bn este absolut convergentă. P
Fie (tn )n∈N , (sn )n∈N şirurile sumelor parţiale ale seriilor bn respec-
X∞
P ε ε
tiv an . Dacă n0 este astfel ı̂ncât |sn0 − s| < şi |ak | < ,
2 k=n+1
2
atunci
ε
|tn − s| ≤ |tn − sn0 | + |sn0 − s| ≤ |tn − sn0 | + .
2
Dacă alegem nε astfel ı̂ncât {1, 2, . . . , n0 } ⊂ {g(1), g(2), . . . , g(nε )},
atunci n > nε implică

|tn − sn0 | = |(b1 + b2 + · · · + bn ) − (a1 + a2 + · · · + an0 )| =


ε
= |(ag(1) +ag(2) +· · ·+ag(n) )−(a1 +a2 +· · ·+an0 )| ≤ |an0 +1 |+|an0 +2 |+· · · < .
2
În final, pentru n > nP ε , avem |tn − s| P < ε ceea ce demonstrează
absolut convergenţa seriei bn şi faptul că bn = s.

Remarca 2.8. Convergenţa absolută a seriei este o condiţie necesară,


Riemann demonstrând că orice serie semiconvergentă poate fi rearanjată
pentru a obţine o serie convergentă către orice sumă.

2.4 Serii cu termeni pozitivi


Vom considera pentru ı̂ceput două exemple.

X
Exerciţiul 2.3. Seria q n−1 (q 6= 0), numită seria geometrică, este
n=1
1
convergentă cu suma s = dacă |q| < 1 şi este divergentă ı̂n caz
1−q
contrar.
40

Demonstraţie. Întradevăr, dacă q 6= 1 avem


1 − q n+1 1
sn = 1 + q + q 2 + · · · + q n = şi lim sn = dacă |q| < 1,
1−q n→∞ 1−q
respectiv limita nu există pentru q > 1 sau q ≤ −1.
Pentru q = 1 avem sn = n şi lim sn = ∞, deci seria este deasemenea
n→∞
divergentă.
X∞
1
Exerciţiul 2.4. Seria (α ∈ R), numită seria Riemann general-
n=1

izată, este convergentă pentru α > 1 şi divergentă dacă α ≤ 1.
Demonstraţie. Am văzut ı̂n (Example 2.1) că pentru α = 1 seria este
divergentă şi la fel pentru α ≤ 0 deoarece ı̂n acest caz şirul termenului
¡1¢
general nu converge la zero.
nα n∈N
Studiem natura seriei pentru α > 0 ; α 6= 1.
Aplicând teorema lui Lagrange funcţiei
1
f (x) = , x>0
(1 − α)xα−1
pe intervalul [n , n + 1], există ξn ∈ (n , n + 1) astfel ı̂ncât
1 1 1
α−1
− α−1
= f 0 (ξn ) =
(1 − α)(n + 1) (1 − α)n (ξn )α
de unde rezultă
µ ¶
1 1 1 1 1
α
< α−1
− α−1 < ∀ n ∈ N.
(n + 1) (1 − α) (n + 1) n nα
Pentru diferite valori ale lui n ı̂ncepând cu n = 1 putem scrie ine-
galităţile µ ¶
1 1 1 1 1
< − < ;
2α (1 − α) 2α−1 1α−1 1α
µ ¶
1 1 1 1 1
α
< α−1
− α−1 < α ; . . . ;
3 (1 − α) 3 2 2
µ ¶
1 1 1 1 1
α
< α−1
− α−1
< .
n (1 − α) n (n − 1) (n − 1)α
41

De aici, adunând termen cu termen, obţinem


µ ¶
1 1
sn − 1 < − 1 < sn−1
1 − α nα−1
unde (sn )n∈N reprezintă şirul sumelor parţiale ale seriei.
Dacă α > 1, avem
µ ¶
1 1 1
sn < 1 + 1 − α−1 < 1 + , ∀ n ∈ N,
α−1 n α−1
şi (sn )n∈N este un şir crescător mărginit superior deci seria este conver-
gentă.
Dacă 0 < α < 1, atunci
µ ¶
1 1
sn−1 > − 1 , ∀n ∈ N
1 − α nα−1
şi
1
lim (n1−α − 1) = ∞
n→∞ 1 − α

adică seria este divergentă.


P P
Teorema 2.12. (Primul criteriu de comparaţie) Fie an , bn două
serii de numere pozitive cu proprietatea că există n0 ∈ N aşa ı̂ncât pentru
n > n0 avem an ≤ bn . Atunci
P : P
a) convergenţa serieiP bn implică convergenţa serieiP an ;
b) divergenţa seriei an implică divergenţa seriei bn .
Demonstraţie. Putem presupune inegalitatea adevărată ı̂ncepând cu n =
1. Fie (sn )n∈N , (tn )n∈N şirurile sumelor parţiale ale celor două serii.
Şirurile sunt crescătoare şi din inegalitatea an ≤ bn avem deasemenea
inegalitatea
sn ≤ tn ∀ n ∈ N.
Dacă suntem ı̂n cazul a), avem că (tn )n∈N este convergent, deci este
un şir mărginit, şi, din inegalitatea precedntă, urmează că (sn )b∈NPeste
un şir mărginit deci convergent ceea ce implică convergenţa seriei an .
In cazul b), şirul (sn )n∈N este nemărginit superior şi, utilizând ine-
galităţile precedente, cu atât
Pmai mult (tn )n∈N este nemărginit superior,
şi de aici, divergenţa seriei bn .
42

P P
Teorema 2.13. (Al doilea criteriu de comparaţie) Fie an , bn două
an+1 bn+1
serii cu termeni pozitivi pentru care ≤ ı̂ncepând cu n0 ∈ N.
an bn
Atunci : P P
a) convergenţa serieiP bn implică convergenţa seriei P an ;
b) divergenţa seriei an implică divergenţa seriei bn .

Demonstraţie. Ca ı̂n teorema precedentă putem presupune inegalitatea


adevărată pentru orice n ≥ 1 şi, pentru diferite valori ale lui n, avem
sucesiv inegalităţile
a2 b2 a3 b3 an−1 bn−1 an bn
0< ≤ , 0< ≤ , ... , 0 < ≤ , 0< ≤ .
a1 b1 a2 b2 an−2 bn−2 an−1 bn−1
Multiplicând termen cu termen, obţinem
an bn a1
≤ sau, echivalent, an ≤ bn .
a1 b1 b1
Astfel suntem ı̂n ipoteza primului criteriu de comparaţie pentru seriile
P P a1 P a1 P
an şi bn şi, trebuie să remarcăm că seria bn şi bn au
b1 b1
acelaşi comportament.

Teorema 2.14. (Criteriul practic de comparaţie) Fie (an )n∈N , (bn )n∈N
an
două şiruri de numere pozitive pentru care există lim = l. Avem :
n→∞ bn

1) dacă l = 0, atunci
½ P P
a) convergen0 ta serieiP bn implică convergen0 ta seriei P an
0 0 ;
b) divergen ta seriei an implică divergen taseriei bn

2) Dacă l = ∞, atunci
½ P P
a) convergen0 ta serieiP an implică convergen0 ta seriei P bn
;
b) divergen0 ta seriei bn implică divergen0 ta seriei an
P P
3) dacă 0 < l < ∞, atunci atât an cât şi bn au aceeaşi natură.
an
Demonstraţie. In cazul 1) fie ε0 > 0 dat şi n0 = nε0 astfel ı̂ncât
< ε0
bn
pentru n > n0 sau, echivalent, an < ε0 bn pentru n > n0 . Rezultă că
43

P P
suntem ı̂n condiţiile teoremei 2.12
P pentru seriile an şi ε0 bn , ultima
având aceeaşi natură ca seria bn .
In cazul 2) este suficient doar să schimbăm rolul celor două serii şi să
bn
aplicăm 1) luând ı̂n consideraţie că, ı̂n acest caz, lim = 0.
n→∞ an
In cazul 3) luăm ε0 > 0 şi n0 = nε0 astfel ı̂ncât
an
0 < l − ε0 < < l + ε0
bn
pentru n > n0 sau, echivalent,

(l − ε0 )bn < an < (l + ε0 )bn

pentru n > n0 .
Având ı̂n vedere dubla inegalitate putem să aplicăm din nou primul
criteriu de comparaţie.
P
Teorema 2.15. (Criteriul rădăcinii al lui Cauchy) Fie an o serie cu
termeni pozitivi. Atunci sunt adevărate următoarele afirmaţii :

a) Dacă există λ ∈ (0, 1) şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât n an ≤ λ pentru orice
n > n0 , atunci seria converge ;

b) Dacă n an ≥ 1 pentru o infinitate de termeni, atunci seria este
divergentă.

Demonstraţie. In cazul a) avem, echivalent,Pan ≤ λn pentru orice n > n0


n
şi din λ ∈ (0, 1) rezultă convergenţa seriei
P λ .
Pentru a obţine convergenţa seriei P n aP n este suficient să aplicăm
primul criteriu de comparaţie seriilor λ , an .
In cazul b),Prezultă că şirul (an )n∈N nu converge la zero şi de aici
faptul că seria an este divergentă.

O formulare particulară a cestui test este următoarea teoremă.



Teorema 2.16. Fie an ≥ 0 pentru orice n ∈ N şi L = lim n an . Atunci :
P n→∞
a) dacă L < 1 seria P an converge ;
b) dacă L > 1 seria an este divergentă ;
c) dacă L = 1 testul este neconcludent, adică nu putem preciza natura
seriei.
44

Demonstraţie. In cazul a), dacă ε0 > 0 este astfel ı̂ncât L + ε0 < 1 şi,
folosind proprietăţile limitei pentru n0 = nε0 avem că
√n
an ≤ L + ε0 , ∀ n > n0 ,

atunci
P suntem ı̂n ipoteza a) a teoremei precedente cu k = L + ε0 şi seria
an converge.
In cazul b), dacă ε0 > 0 este astfel ı̂ncât L − ε0 > 1, atunci, folosind
deasemenea proprietăţile limitei, ı̂n intervalul (L − ε0 , L + ε0 ) sunt o

infintate de termeni ai şirului ( n an )n∈N , mai mari ca 1 şi seria este di-
vergentă.
Pentru a demonstra c) putem considera seria generalizată Riemann
X∞
1
care, aşa cum am văzut ı̂n exemplul 2.4, este convergentă pentru
n=1

α > 1 respectiv divergentă pentru α ≤ 1 observând că
r r
n 1 n 1
L = lim α
= lim = 1 ∀ α ∈ R.
n→∞ n n→∞ nα

Remarca 2.9. Pentru aplicarea concretă a criteriului rădăcinii vom con-



sidera direct l = lim n an şi, dacă limita există, atunci :
n→∞ P
a) dacă l < 1, seria Pan este convergentă ;
b) dacă l > 1, seriea an divergentă ;
c) dacă l = 1, testul este neconcludent.
Teorema 2.17. ( Criteriul lui D 0 Alembert) Fie an > 0 pentru orice n ∈ N.
an+1
a) Dacă există λ ∈ (0, 1) şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât ≤ λ pentru
P an
n > n0 , seria an converge ;
an+1
b) Dacă există λ > 1 şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât ≥ λ pentru n > n0 ,
P an
seria an este divergentă.

X
Demonstraţie. In cazul a), 0 < λ < 1, seria λn converge şi inegali-
n=1
tatea
an+1
≤ λ pentru n > n0
an
45

este echivalentă cu
an+1 λn+1
≤ n pentru n > n0
an λ
P
şi pentru a demonstra convergenţa seriei an , este suficient să aplicăm
al doilea criteriu de comparaţie, teorema 2.13 a).
În cazul b) putem aplica deasemenea al doilea criteriu de comparaţie,
teorema 2.13 b), luând ı̂n considerare că, ı̂n acest caz avem inegalitatea
λn+1 an+1
λ= n

λ an

X
pentru orice n > n0 şi că seria λn este divergentă.
n=1

O formulare particulară a acestui test este dat ı̂n teorema următoare.


an+1
Teorema 2.18. Fie an > 0 pentru orice n ∈ N. a) Dacă lim =
P n→∞ an
l < 1 , seria an converge ;
an+1 P
b) Dacă lim = l > 1 , seria an este divergentă ;
n→∞ an

c) Dacă l ≤ 1 testul este neconcludent.


Demonstraţie. a) Dacă ε0 > 0 este astfel ı̂ncât λ = L + ε0 < 1 şi, folosind
an+1
proprietăţile limitei putem considera n0 = nε0 aşa i̧ncât ≤ L + ε0
an P
pentru n > n0 , suntem ı̂n ipoteza a) a teoremei precedente, şi seria an
converge.
b) Dacă ε0 > 0 este astfel ı̂ncât l − ε0 = λ > 1 şi, putem determina
an+1
n0 = nε0 astfel ı̂ncât l − ε0 ≤ pentru n > n0 , şi suntem ı̂n ipoteza
an P
b) a teoremei precedente, deci seria an este divergentă.
an+1
Remarca 2.10. În practică, pentru a aplica acest test, calculăm lim
n→∞ an
şi, dacă limita există şi o notăm prin l, atunci :
P
a) dacă l < 1 , seria P an converge ;
b) dacă l > 1 , seria an este divergentă ;
c) dacă l = 1 , testul este neconcludent.
46

Teorema 2.19. ( criteriul logaritmic) Fie an > 0 pentru orice n ∈ N.


− ln an
a) Dacă există λ > 1 şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât ≥ λ pentru
P ln n
n > n0 , seria an converge ;
− ln an
b) Dacă există λ ≤ 1 şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât ≤ λ pentru
P ln n
n > n0 , seria an este divergentă.
− ln an
Demonstraţie. a) Inegalitatea ≥ λ poate fi scrisă
ln n
1
ln ≥ λ ln n = ln nλ ,
an
1
sau ı̂n final, an ≤ pentru n > n0 .

X∞
1
Cum λ > 1, seria converge şi, folosind primul criteriu de

n=1 P
comparaţie, avem deasemenea convergenţa seriei an .
1
b) Similar considerând inegalitatea an ≥ λ pentru n > n0 şi, de

n
X 1
această dată cu λ ≤ 1, seria λ
este divergentă şi, aplicând ı̂ncă o
n
n=1 P
dată primul criteriu de comparaţie, rezultă divergenţa seriei an .

Remarca 2.11. În practică, aplicarea criteriului logaritmic presupune


− ln an
calculul l = lim şi, dacă limita există, atunci :
n→∞ ln n
P
a) dacă l > 1, seria an converge ;
P
b) dacă l < 1, seria an este divergentă ;
c) dacă l = 1, test este neconcludent.

Teorema 2.20. (Criteriul lui Kummer) Fie an > 0 pentru orice n ∈ N.


a) Dacă există un şir (vn )n∈N , vn > 0 pentru orice n ∈ N, λ > 0 şi
n0 ∈ N astfel ı̂ncât
an
vn − vn+1 ≥ λ pentru n > n0 ,
an+1
47

P
atunci seria an converge.
b) Dacă există un şir (vn )n∈N , vn > 0 pentru orice n ∈ N şi astfel
P 1
ı̂ncât seria este divergentă , λ < 0 şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât
vn
an
vn − vn+1 ≤ λ pentru n > n0 ,
an+1
P
atunci seria an este divergentă.

Demonstraţie. a) Cum an > 0 pentru orice n ∈ N, inegalitatea


an
vn − vn+1 ≥ λ pentru n > n0 ,
an+1

este echivalentă cu

vn an − vn+1 an+1 ≥ λ an+1 ≥ 0 pentru n > n0

de aici faptul că şirul (vn an )n∈N este un şir descrescător de numere pozi-
tive, adică mărginit inferior, deci convergent.
P
Şirul sumelor parţiale ale seriei (vn an − vn+1 aP n+1 ) este (v1 a1 −
vn+1 an+1 )n∈N , din afirmaţia precedentă rezultă că seria (vn an −vn+1 an+1 )
converge şi, folosind inegalitatea
1
an+1 ≤ (vn an − vn+1 an+1 )
λ
P
şi din primul criteriu de comparaţie, rezultă convergenţa seriei an .
b) În acest caz considerăm inegalitatea

vn an − vn+1 an+1 ≤ λan+1 ≤ 0 pentru n > n0 ,

şi de aici faptul că şirul (vn an )n∈N, n>n0 este un şir descrescător.
Astfel, avem
1
an ≥ an0 vn0 ∀ n > n0
vn
P 1
şi, folosind faptul că seria este divergentă şi aplicând din nou cri-
vn P
teriul comparaţiei, rezultă divergenţa seriei an .
48

Remarca 2.12. Pentru vn = 1 (n ∈ N) obţinem criteriul lui DĂlembert


(teorema 2.17).
Pentru vn = n pentru orice n ∈ N obţinem un alt caz particular ,
criteriul Raabe-Duhamell, dar având ı̂n vedere importanţa sa in aplicaţii,
ı̂l prezentăm separat.

Teorema 2.21. (Criteriul Raabe-Duhamell) Fie an > 0 pentru orice n ∈


N.
a) Dacă există k > 1 şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât
³ a ´
n
n − 1 ≥ k, ∀ n > n0 ,
an+1
P
atunci seria an converge.
b) Dacă există k < 1 şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât
³ a ´
n
n − 1 ≤ k, ∀ n > n0 ,
an+1
P
atunci seria an este divergentă.
³ a ´
n
Demonstraţie. In cazul a) inegalitatea n − 1 ≥ k, pentru orice
an+1
n > n0 , poate fi scrisă
an
n − (n + 1) ≥ k − 1 = λ > 0, ∀ n > n0
an+1

astfel ı̂ncât suntemP


in cazul a) de la criteriul lui Kummer şi de aici avem
convergenţa seriei an . ³ a ´
n
In cazul b) putem scrie inegalitatea n − 1 ≤ k, pentru orice
an+1
n > n0 , sub forma
an
n − (n + 1) ≤ k − 1 = λ < 0
an+1
P1
şi, ı̂ntrucâteste divergentă, suntem ı̂n a doua ipoteză a criteriului
n P
lui Kummer cu vn = n, şi mai mult seria an este divergentă.
49

Remarca 2.13. În practică, pentru a aplica criteriul Raabe-Duhamell,


se calculează direct ³ a ´
n
l = lim n −1
an+1
şi, dacă limita există, atunci :
P
a) dacă l > 1, seria an converge ;
P
b) dacă l < 1, seria an este divergentă ;
c) dacă l = 1, testul este neconcludent.

X
S-a văzut ı̂n propoziţia 2.11 că, pentru o serie alternantă (−1)n−1 an
n=1
cu (an )n∈N şir descrescător convergent la zero avem

|s − sn | ≤ an+1

şi mai mult, pentru calculul sumei s a seriei cu o eroare dată ε, este
suficient să luăm suma parţială sn0 cu n0 cea mai mică valoare a lui n
pentru care an ≤ ε.
Pentru cazul seriilor cu termeni pozitivi putem enunţa următorul
rezultat.
Teorema 2.22. Fie an > 0, pentru orice n ∈ N, şi λ < 1, respectiv
an
n0 ∈ N astfel ı̂ncât ≤ λ pentru n > n0 .
an+1 P
Dacă s reprezintă suma seriei an , atunci avem

λ an an λn+1
|s − sn | = s − sn ≤ ≤ n00 , ∀ n ∈ N , n ≥ n0 .
1−λ λ 1−λ
an
Demonstraţie. Din ipoteza ≤ λ pentru n > n0 , rezultă convergenţa
P an+1
seriei an şi, ı̂ntrucât termenii seriei sunt numere positive, avem s > sn
pentru orice n ∈ N.
Astfel, avem

|s − sn | = s − sn = an+1 + an+2 + . . .

şi, din
an+1 ≤ λan , an+2 ≤ λan+1 ≤ λ2 an , . . . ,
50

găsim
λ
s − sn ≤ an (λ + λ2 + . . . ) = an .
1−λ
Pe de altă parte, dacă considerăm inegalităţile

an0 +1 ≤ λan0 , an0 +2 ≤ λan0 +1 , . . . , an ≤ λ an−1

şi multiplicăm termen cu termen, găsim an ≤ an0 λn−n0 , astfel ı̂ncât


putem continua evaluarea lui s − sn cu

an0 λn+1
s − sn ≤ , ∀ n ∈ N, n > n0
λ n0 1 − λ
.
În applicaţii, dacă dorim să calculăm s cu o eroare mai mică decât
un ε > 0 dat, este suficient să luăm sn0 cu n0 cea mai mică valoare a lui
n pentru care
an0 λn+1
≤ ε,
λ n0 1 − λ
existenţa unui astfel de index fiind asigurată de faptul că lim λn−1 = 0.
n→∞
Capitolul 3

Limite şi continuitate

3.1 Limita unei funcţii. Funcţii continue


Definiţia 3.1. Fie f : D ⊆ R → R şi x0 ∈ D 0 un punct de acumulare
pentru D. Spunem că f are limita l ı̂n punctul x0 dacă, pentru orice
vecinătate V ∈ ϑ(l), există o vecinătate U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât, pentru
orice x ∈ D ∩ (U \ {x0 }), avem f (x) ∈ V .

Notăm prin lim f (x) = l şi spunem că “ limita lui f ı̂n x0 este l ” sau
x→x0
că “f are limita l când x tinde la x0 ”.

Propoziţia 3.1. Fie f : D ⊆ R → R şi x0 ∈ D 0 . Dacă f are limită ı̂n


x0 atunci limita este unică.

Demonstraţie. Dacă presupunem prin reducere la absurd că există două


valori l1 , l2 pentru limita lui f ı̂n x0 , fie V1 ∈ ϑ(l1 ), V2 ∈ ϑ(l2 ), cu
V1 ∩ V2 = ∅ şi U1 , U2 ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât
¡ ¢
f (x) ∈ V1 ∀ x ∈ D ∩ U1 \ {x0 }

respectiv ¡ ¢
f (x) ∈ V2 ∀ x ∈ D ∩ U2 \ {x0 } .
Deoarece U1 ∩ U2 = U este deasemenea o vecinătate pentru x0 , ar
trebui să avem f (x) ∈ V1 ∩ V2 pentru orice x ∈ D ∩ (U \ {x0 } contrar
faptului că V1 ∩ V2 = ∅.

51
52

Teorema 3.1. Fie

f : D ⊆ R → R, g : f (D) ⊂ R → R

şi x0 ∈ D 0 . Dacă lim f (x) = l, l este un punct de acumulare pentru


x→x0
f (D), l 6∈ f (D) şi există lim g(y) = L, atunci lim (g ◦ f )(x) = L.
y→l x→x0

Demonstraţie. Fie W ∈ ϑ(L) şi V ∈ ϑ(l) astfel ı̂ncât


¡ ¢
g(y) ∈ W, ∀ y ∈ f (D) ∩ V \ {l} .

Deoarece lim f (x) = l, pentru V există U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât f (x) ∈


x→x0 ¡ ¢
V pentru orice x ∈ D ∩ U \ {x0 } .
Deoarece l 6∈ f (D), pentru orice x ∈ D ∩ (U \ {x0 }) avem

f (x) ∈ f (D) ∩ (V \ {l})


¡ ¢
şi de aici (g ◦ f )(x) = g f (x) ∈ W , deci lim (g ◦ f )(x) = L.
x→x0

Remarca 3.1. Remarcăm faptul că, dacă lim f (x) = l ∈ f (D), este
x→x0
posibil ca concluzia să fie falsă aşa cum rezultă din următorul exemplu.

Exerciţiul 3.1. Fie f : R → R; f (x) = 0 pentru orice x ∈ R şi


g : R → R; ½
0 , dacă y 6= 0
g(y) = .
1 , dacă y = 0
Avem lim f (x) = 0 şi lim g(y) = 0 ı̂n timp ce (g ◦ f )(x) = 1 pentru
x→0 y→0
orice x ∈ R şi mai mult

lim (g ◦ f )(x) = 1 6= lim g(y) = 0.


x→0 y→0
¤

Teorema 3.2. Fie f : D ⊆ R → R şi x0 ∈ D 0 . Atunci f are limita l


când x tinde la x0 dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0 există δε > 0
astfel ı̂ncât

|f (x) − l| < ε pentru orice x ∈ D pentru care 0 < |x − x0 | < δε .


53

Demonstraţie. Presupunem că f are limita l când x tinde la x0 . Pentru


ε > 0 arbitrar intervalul (l − ε, l + ε) este o vecinătate a lui l deci există
o vecinătate U a lui x0 aşa ı̂ncât

pentru orice x ∈ D ∩ (U \ {x0 }) să avem f (x) ∈ (l − ε, l + ε).

Pentru vecinătatea U a lui x0 , care depinde de ε există un δ > 0, care


deasemenea va depinde de ε, notat ı̂n consecinţă δε , cu

(x − δε , x + δε ) ⊂ U.

Ca atare, avem că

(∀) x ∈ (x − δε , x + δε ) ⇒ f (x) ∈ (l − ε, l + ε).

relaţie echivalentă cu concluzia teoremei.


Reciproc, să presupunem indeplinită concluzia teoremei şi să con-
siderăm o vecinătate arbitrară V a valorii l. Pentru V există ε > 0 cu
(l − ε, l + ε) ⊂ V . Conform concluziei teoremei, presupusă adevărată,
pentru valoarea ε considerată, există δε > 0 cu

|f (x) − l| < ε pentru orice x ∈ D pentru care 0 < |x − x0 | < δε .

Relaţia de mai sus este echivalentă cu relaţia

x ∈ (x0 − δε , x + δε ) ⇒ f (x) ∈ (l − ε, l + ε) ⊂ V

şi de aici, având ı̂n vedere că (x0 − δε , x + δε ) este o vecinătate a lui x0
rezultă că lim f (x) = l.
x→x0

Teorema 3.3. O funcţie f : D ⊆ R → R are limita l când x tinde la


x0 ∈ D 0 dacă şi numai dacă, pentru orice şir (xn )n∈N de puncte a lui D,
xn 6= x0 pentru orice n ∈ N, convergent la x0 , şirul (f (xn ))n∈N converge
la l.
Demonstraţie. Presupunem că lim f (x) = l şi fie (xn )n∈N un şir de
x→x0
puncte a lui D convergent la x0 , xn 6= x0 .
Dacă V ∈ ϑ(l) este o vecinătate arbitrară a lui l şi δV > 0 este astfel
ı̂ncât f (x) ∈ V pentru orice x ∈ D pentru care 0 < |x − x0 | < δV , fie
nV = nδV ∈ N astfel ı̂ncât |xn − x0 | < δv pentru n > nV .
54

Avem xn ∈ D , 0 < |xn −x0 | < δV pentru n > nV şi de aici f (xn ) ∈ V
pentru n > nV şi mai mult faptul că lim f (xn ) = l.
n→∞
Reciproc, presupunem că condiţia din teoremă are loc şi presupunem
prin reducere la absurd că lim f (x) 6= l, deci există V0 ∈ ϑ(l) cu pro-
n→∞
prietatea că, pentru orice δ > 0, există x ∈ D, 0 < |x − x0 | < δ, dar
f (x) 6∈ V0 .
1 1
Luând succesiv δ = 1, , . . . , , . . . , obţinem un şir (xn )n∈N de
2 n
puncte a lui D, pentru care
1
0 < |xn − x0 | < şi f (xn ) 6∈ V0 ,
n
unde xn ∈ D, xn 6= x0 şi lim xn = x0 ı̂n timp ce (f (xn ))n∈N nu converge
n→∞
la l, ı̂n contradicţie cu ipoteza noastră.
Ca o consecinţă avem :
Consecinţa 3.1. 1) Dacă există un ¡ şir (x¢n )n∈N de puncte a lui D \ {x0 }
convergent la x0 şi astfel ı̂ncât şirul f (xn ) n∈N nu este convergent, atunci
f nu are limită ı̂n x0 .
2 Dacă există două şiruri (x0n )n∈N ,¡ (x00n )n∈N
¢ de ¡puncte ¢ din D \ {x0 }
0 00
convergente la x0 pentru care şirurile f (xn ) n∈N , f (xn ) n∈N au limite
diferite, atunci f nu are limită ı̂n x0 .
3) Dacă, pentru un şir arbitrar (xn )n∈N de puncte a lui D \ {x0 }
convergent la x0 , avem lim f (xn ) = l şi limita nu depinde de şirul con-
n→∞
siderat, atunci l este limita lui f ı̂n x0 .
Teorema 3.4. (Criteriul general a lui Cauchy) Fie f : D ⊆ R → R o
funcţie dată şi x0 ∈ D 0 , un punct de acumulare pentru D. f are limită
când x tinde la x0 dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0, există δε > 0
astfel ı̂ncât

|f (x0 ) − f (x00 )| < ε ∀ x0 , x00 ∈ D ∩ (x0 − δε , x0 + δε ) \ {x0 }.

Demonstraţie. Dacă lim f (x) = l, fie δε > 0 astfel ı̂ncât pentru orice
x→x0 ¢
x ∈ D ∩ (x0 − δε , x0 + δε ) \ {x0 } , avem 0 < |x − x0 | < δε , şi ı̂n consecinţă
ε
|f (x) − l| < .
2
55

Dacă x0 , x00 sunt două puncte din D ∩ (x0 − δε , x0 + δε ) \ {x0 } atunci


ε ε
|f (x0 ) − f (x00 | ≤ |f (x0 ) − l| + |f (x00 − l| < + = ε.
2 2
Reciproc, fie ε > 0 arbitrar şi δε > 0 astfel ı̂ncât
|f (x0 ) − f (x00 )| < ε ∀ x0 , x00 ∈ D ∩ (x0 − δε , x0 + δε ) \ {x0 }.
Dacă (xn )n∈N un şir de puncte din D \ {x0 } convergent la x0 atunci este
un şir Cauchy şi pentru δε există nε = nδε ∈ N astfel că, pentru orice
n > nε şi orice p ∈ N, avem xn , xn+p ∈ D ∩ (x0 − δε , x0 + δε ) \ {x0 }) şi,
de aici, avem că
|f (xn ) − f (xn+p )| < ε,
¡ ¢
deci şirul f (xn ) n∈N este un şir Cauchy deci este convergent.
Dacă considerăm acum două şiruri (x0n )n∈N , (x00n )n∈N de puncte a lui
D\{x0 } convergente la x0 , şirul x01 , x001 , x02 , x002 , . . . are aceeaşi proprietate
şi, şirul f (x01 ), f (x001 ), f (x02 ), f (x002 ), . . . este un şir convergent. De aici
şirurile (f (x0n ))n∈N , (f (x00n ))n∈N , ca subşiruri a acestui şir, trebuie să aibă
aceeaşi limită.
Deci ¡pentru¢orice şir (xn )n∈N de puncte a lui D \ {x0 } convergent la
x0 , şirul f (xn ) n∈N este un şir convergent şi limita sa nu depinde de şirul
considerat. De aici, existenţa limitei lui f când x tinde la x0 .
Definiţia 3.2. Fie f : D ⊆ R → R şi x0 ∈ D. Spunem că f este
continuă ı̂n x0 dacă, pentru orice V ∈ ϑ(f (x0 )), există U ∈ ϑ(x0 ) astfel
ı̂ncât f (x) ∈ V pentru x ∈ D ∩ U .
Dacă f este continuă ı̂n orice punct a lui D spunem că f este continuă
pe D sau, mai simplu, continuă.
Propoziţia 3.2. f este continuă ı̂n punctul x0 a lui D dacă şi numai
dacă, pentru orice ε > 0, există δε > 0 astfel ı̂ncât |f (x) − f (x0 )| < ε
pentru orice x ∈ D pentru care |x − x0 | < δε .
Subliniem că, pentru un x0 dat, δ depinde de ε dar, dacă considerăm
puncte diferite ale lui D, atunci este posibil că δ să depindă şi de punctul
x0 .
Teorema 3.5. Fie f : D ⊆ R → R şi x0 ∈ D, un punct de acumulare
pentru D. Atunci f este continuă ı̂n x0 dacă şi numai dacă f are limită
când x tinde la x0 şi lim f (x) = f (x0 ).
x→x0
56

¡ ¢
Demonstraţie. Presupunem f continuă ı̂n x0 deci pentru V ∈ ϑ f (x0 )
arbitrară, există U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât f (x) ∈ V pentru
¡ orice x ¢∈ D ∩ U .
Deasemenea avem f (x) ∈ V pentru orice x ∈ D ∩ U \ {x0 } , ultima
intersecţie fiind nevidă având ı̂n vedere faptul că x0 este un punct de
acumulare pentru D şi mai mult, din definiţia limitei unei funcţii ı̂ntr-un
punct, rezultă că lim f (x) = f (x0 ).
x→x0 ¡ ¢
Reciproc, dacă presupunem că, pentru orice V ∈¡ ϑ f (x0 ) ¢, există
U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât f (x) ∈ V pentru orice x ∈ D ∩ V \ {x0 } , având
ı̂n vedere faptul că f (x0 ) ∈ U pentru orice vecinătaţi a lui f (x0 ), avem
cu atât mai mult f (x) ∈ V pentru orice x ∈ D ∩ U , deci continuitatea
lui f at x0 .
Remarca 3.2. Dacă x0 este un punct izolat a lui D, atunci orice funcţie
f : D ⊆ R → R este continuă ı̂n x0 deoarece, ı̂n acest caz putem lua o
vecinătate U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât D ∩ U = {x0 }, şi pentru orice V ∈
ϑ(f (x0 )), f (x) ∈ V ∀ x ∈ D ∩ U = {x0 }.
Din acest motiv, ı̂n continuare, atunci, când consideăm continui-
tatea unei funcţii ı̂ntr-un punct al domeniului de definiţie, presupunem
că acesta este şi punct de acumulare.
Teorema 3.6. Fie f : D ⊆ R → R şi x0 ∈ D. Atunci f este continuă
ı̂n x0 dacă şi numai dacă,
¡ pentru
¢ orice şir (xn )n∈N de puncte a lui D
convergent la x0 , şirul f (xn ) n∈N converge la f (x0 ).
Demonstraţie. Dacă x0 este un punct izolat a lui D, atunci singurul şir
convergent
¡ ¢ la x0 este şirul xn = x0 pentru orice n ∈ N şi de aici şirul
f (xn ) n∈N este deasemenea un şir constant şi f (xn ) = f (x0 ) pentru orice
n ∈ N, deci converge to f (x0 ).
Dacă x0 este un punct de acumulare pentru D, atunci, aşa cum am
văzut din teorema 3.5, continuitatea lui f ı̂n x0 este echivalentă cu faptul
că lim f (x) = f (x0 ) şi, pentru a obţine rezultatul, este suficient să
x→x0
aplicăm teorema 3.3.
Teorema 3.7. (criteriul general al lui Cauchy pentru continuitate) Fie
f : D ⊆ R → R o funcţie dată şi x0 un punct a lui D.
Atunci f este continuă ı̂n x0 dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0,
există δε > 0 astfel ı̂ncât
|f (x0 ) − f (x00 | < ε ∀ x0 , x00 ∈ D ∩ (x0 − δε , x0 + δε ).
57

Demonstraţie. Dacă x0 este un punct izolat a lui D, putem lua δε > 0


astfel ı̂ncât D ∩ (x0 − δε , x0 + δε ) = {x0 } şi de aici faptul că, dacă x0 , x00 ∈
D ∩ (x0 − δε , x0 + δε ), atunci x0 = x00 = x0 şi, deasemenea, avem că

|f (x0 ) − f (x00 | = |f (x0 ) − f (x0 )| = 0 < ε.

Dacă x0 este un punct de acumulare, atunci suntem deasemenea ı̂n


ipoteza teoremei 3.4 şi mai mult există l = lim f (x) şi, pentru a calcula
x→x0
limita, putem lua l = lim f (xn ) cu (xn )n∈N un şir arbitrar de puncte a
n→∞
lui D convergent la x0 .
Particularizând, putem lua şirul constant (xn )n∈N , xn = x0 pentru
orice n ∈ N, şi avem l = lim f (xn ) = f (x0 ), şi cum limita este unică
n→∞
putem spune că
lim f (x) = f (x0 )
x→x0

şi de aici continuitatea funcţiei f ı̂n x0 .


Dacă luăm ı̂n considerare caracterizarea continuităţii pe ı̂ntreg dome-
niul de definiţie, atunci propoziţia 3.2 poate fi reformulată astfel
Propoziţia 3.3. Fie f : D ⊆ R → R. Atunci f este continuă pe D
dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ D, există δε,x > 0
astfel ı̂ncât
|f (x) − f (x0 )| < ε
pentru orice x0 ∈ D pentru care |x − x0 | < δε,x .
Definiţia 3.3. Spunem că f : D ⊆ R → R este uniform continuă pe D
dacă, pentru orice ε > 0, există δε > 0 astfel ı̂ncât

|f (x0 ) − f (x00 | < ε pentru orice x0 , x00 ∈ D pentru care |x0 − x00 | < δε .

Orice funcţie uniform continuă pe D este şi continuă pe D dar implicaţia


inversă, ı̂n general, nu este adevărată.
Teorema 3.8. Fie

f : D ⊆ R → R, respectiv g : F (D) ⊆ Y → Z.
Dacă f este continuă ı̂n x0 ∈ D şi g este continuă ı̂n f (x0 ) din f (D),
atunci funcţia compusă g ◦ f : D → Z este continuă ı̂n x0 .
58

¡ ¢
Demonstraţie. Dacă y0 = f (x0 ) şi W ∈ ϑ g(y0 ) , având ı̂n vedere con-
tinuitatea lui g, există V ∈ ϑ(y0 ) astfel ı̂ncât g(y) ∈ W oricare ar fi
y ∈ f (D) ∩ V .
Având ı̂n vedere continuitatea lui f , există U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât
y = f (x)¡ ∈ V pentru
¢ orice x ∈ D ∩ U şi, ı̂n final rezultă
¡ că,
¢ pentru orice
W ∈ ϑ g(f (x0 )) , există U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât g f (x) ∈ W pentru
orice x ∈ D ∩ U , adică continuitatea funcţie compuse g ◦ f ı̂n x0 .
Desigur, dacă f este continuă pe D şi g este continuă pe f (D), atunci
funcţia compusă g ◦ f este continuă pe D.
Un rezultat similar are loc şi pentru continuitatea uniformă.
Considerăm cazurile particulare referitoare la existenţa limitei unei
funcţii pentru cazul f : D ⊆ R → R when x → ±∞ sau când limita este
±∞. Avem
Propoziţia 3.4. 1) lim f (x) = ∞ dacă şi numai dacă, pentru orice
x→x0
a > 0, există δa > 0 astfel ı̂ncât f (x) > a pentru orice x ∈ D pentru care
0 < |x − x0 | < δa .
2) lim f (x) = −∞ dacă şi numai dacă, pentru orice a < 0, există
x→x0
δa > 0 astfel ı̂ncât f (x) < a pentru orice x ∈ D pentru care 0 < |x−x0 | <
δa .
3) lim f (x) = l dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0, există aε > 0
x→∞
astfel ı̂ncât |f (x) − l| > ε pentru orice x ∈ D pentru care x > aε .
4) lim f (x) = l dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0, există
x→−∞
aε < 0 astfel ı̂ncât |f (x) − l| < ε pentru orice x ∈ D pentru care x < aε .
5) lim f (x) = ∞ dacă şi numai dacă, pentru orice a > 0, există
x→∞
δa > 0 astfel ı̂ncât f (x) > a pentru orice x ∈ D pentru care x > δa .
Similar, putem considera cazurile

lim f (x) = −∞, lim f (x) = ∞ şi lim f (x) = −∞.


x→∞ x→−∞ x→−∞

Considerăm cunoscute proprietăţile referitoare la operaţiile cu limite


de funcţii chiar dacă limitele sunt ±∞ şi, limitele fundamentale
sin x 1 1
lim = 1 , lim (1 + x) x = lim (1 + )x = e,
x→0 x x→0 x→∞ x
59

ex − 1 ln(1 + x)
lim = 1, lim = 1, etc.
x→0 x x→0 x
şi, deasemenea, proprietăţile referitoare la continuitatea funcţiilor ele-
mentare şi la operaţii cu funcţii continue.
Totuşi, reamintim unele proprietăţi ce fac referire la structura de
ordine a lui R. Astfel avem :

Propoziţia 3.5. Fie lim f (x) = l. Dacă l este un număr strict positiv
x→x0
(negativ), atunci există o vecinătate U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât f (x) ≥ 0
(respectiv f (x) ≤ 0) pentru orice x ∈ D ∩ (U \ {x0 }).

Definiţia 3.4. Fie (a, b) un interval deschis a lui R, f : (a, b) → R


şi c ∈ (a, b]. Notăm f (c + 0) sau simplu f (c+) limita lim f (x) sau
x→c
x>c
ı̂ncă lim f (x) când limita există şi spunem că f (c+) reprezintă limita la
x&c
dreapta a lui f ı̂n c.
Analog, putem considera limita la stânga a lui f ı̂n c pentru orice c ∈
[a, b), ca fiind f (c − 0) sau f (c−) reprezentând lim f (x) sau lim f (x)
x→c x%c
x<c
dacă limita există.

Dacă există atât f (x0 +) cât şi f (x0 −) ı̂n punctul interior x0 al inter-
valului (a, b), atunci diferenţa f (x0 +) − f (x0 −) se numeşte saltul lui f at
x0 .
f (x0 +) − f (x0 ) este numit saltul la dreapta a lui f ı̂n x0 ı̂n timp ce
f (x0 ) − f (x0 −) reprezintă saltul la stânga a lui f ı̂n x0
Deasemenea, lim f (x) = l dacă şi numai dacă f (x0 +) = f (x0 −) = l
x→x0
şi, ı̂n acest context, f este continuă ı̂n x0 dacă şi numai dacă f (x0 +) =
f (x0 −) = f (x0 ). În caz contrar spunem că f este discontinuă ı̂n x0 sau
că x0 este a punct de discontinuitate pentru f .
Referitor la punctele de discontinuitate pentru o funcţie dată f putem
introduce următoarea clasificare :

Definiţia 3.5. 1) Avem un punct de discontinuitate fără salt pentru f


dacă
f (x0 +) = f (x0 −) 6= f (x0 ).
60

2) Avem un punct de discontinuitate cu salt dacă una din diferenţele


lui f ı̂n x0 este diferită de zero.
Dacă x0 ∈ (a, b) şi f (x0 ) − f (x0 −) = 0 dar f (x0 +) − f (x0 ) 6= 0,
spunem că f este continuă la stânga ı̂n x0 . Similar, spunem că f este
continuă de la dreapta ı̂n x0 dacă f (x0 +)−f (x0 ) = 0 dar f (x0 )−f (x0 −) 6=
0.
3) Avem un punct de discontinuitate esential dacă una din expresiile
f (x0 +) sau f (x0 −) are valoarea infinită sau nu există.

Definiţia 3.6. Fie f : D ⊆ R → R. Dacă, pentru orice două puncte


x, y ∈ D , x < y implică f (x) ≤ f (y) sau, echivalent, x > y implică
f (x) ≥ f (y), spunem că f este crescătoare pe D.
Dacă x < y avem f (x) < f (y) sau echivalent, x > y implică f (x) >
f (y), spunem că f este strict crescătoare pe D.
Similar, spunem că o funcţie f este descrescătoare pe D dacă pentru
orice x, y ∈ D , x < y avem f (x) ≥ f (y) sau echivalent, x > y implică
f (x) ≤ f (y).
Dacă x < y implică f (x) > f (y) sau echivalent, x > y implică
f (x) < f (y), spunem că f este a strict descrescătoare pe D.
O funcţie f se numeşte monotonă (strict monotonă) pe D dacă f
este o funcţie crescătoare (strict crescătoare) sau descrescătoare (strict
descrescătoare).

Remarca 3.3. Putem caracteriza o funcţie crescătoare (strict crescătoare)


prin inegalitatea
¡ ¢
f (x) − f (y) (x − y) ≥ 0 ∀ x, y ∈ D,

respectiv
¡ ¢
f (x) − f (y) (x − y) > 0 ∀ x, y ∈ D, x 6= y.
Similar, f este o funcţie descrescătoare (strict descrescătoare) dacă şi
numai dacă
¡ ¢
f (x) − f (y) (x − y) ≤ 0 ∀ x, y ∈ D,
respectiv
¡ ¢
f (x) − f (y) (x − y) < 0 ∀ x, y ∈ D, x 6= y.
61

Teorema 3.9. Fie f : D ⊆ R → R o funcţie monotonă pe D şi x0 ∈ D


un punct de acumulare pentru D. Atunci există f (x0 −) şi f (x0 +) şi
avem :

f (x0 −) ≤ f (x0 ) ≤ f (x0 +) dacă f este crescătoare,

respectiv

f (x0 −) ≥ f (x0 ) ≥ f (x0 +) dacă f este descrescătoare

.
Demonstraţie. Presupunem că f este o funcţie crescătoare şi fie

A = {f (x) ; x ∈ D, x < x0 }.

Având ı̂n vedere faptul că f este crescătoare, avem

f (x) ≤ f (x0 ) ∀ x ∈ D, x < x0 ,

deci mulţimea A este mărginită superior şi f (x0 ) este o margine supe-
rioară pentru A.
Dacă f (x0 −) = sup A avem f (x0 −) ≤ f (x0 ).
Pe de altă parte, folosind proprietăţile celei mai mici margini supe-
rioare a unei funcţii, teorema 2.8, avem

f (x) ≤ f (x0 −) ∀ x ∈ D, x < x0

şi, pentru orice ε > 0, există x1 ∈ D, x1 < x0 , astfel ı̂ncât f (x1 ) >
f (x0 −) − ε.
Dacă δε = x0 − x1 > 0, atunci, pentru orice x ∈ D, x < x0 , pentru
care 0 < x0 − x = |x − x0 | < δε , avem x1 < x < x0 şi mai mult

f (x1 ) ≤ f (x) ≤ f (x0 −).

În final, rezultă că, pentru orice x ∈ D, x < x0 , pentru care 0 <
|x − x0 | < δε , avem

f (x0 ) − ε < f (x) < f (x0 −) + ε

sau, echivalent, |f (x)−f (x0 )| < ε şi de aici faptul că f (x0 −) = lim f (x).
x%x0
62

Într-un mod similar putem demonstra că, dacă B = {f (x) ; x ∈


D, x > x0 }, atunci B este mărginită inferior, f (x0 ) fiind o margine
inferioară pentru B, şi, dacă f (x0 +) = inf B, atunci

f (x0 +) = lim f (x).


x&x0

Deasemenea avem f (x0 −) ≤ f (x0 ) ≤ f (x0 +).


Pentru a obţine inegalităţile f (x0 −) ≥ f (x0 ) ≥ f (x0 +) ı̂n cazul
unei funcţii descrescătoare, este suficient să repetăm demonstraţia pentru
funcţia −f care va fi o funcţie crescătoare şi să utilizăm faptul că, pentru
orice mulţime mărginită A de numere reale, avem sup A = − inf(−A),
respectiv inf A = − sup(−A).

Consecinţa 3.2. O funcţie monotonă pe un interval (a, b) poate avea


cel mult un punct de discontinuitate cu salt ı̂n interval.

Teorema 3.10. (Weierstrass) Fie f : D ⊆ R → R o funcţie continuă pe


D. Dacă D este o mulţime compactă, atunci f (D) = {f (x) ; x ∈ D} este
o mulţime mărginită şi există x1 , x2 ∈ D astfel ı̂ncât f (x1 ) = inf f (D),
respectiv f (x2 ) = sup f (D).

Demonstraţie. de dat demonstraţia

Teorema 3.11. Fie f : [a, b] → R o funcţie continuă astfel ı̂ncât f (a)f (b) <
0. Atunci există cel puţin un punct c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât f (c) = 0.

Demonstraţie. Presupunem că f (a) < 0, respectiv f (b) > 0, şi notăm
prin A mulţimea {x ∈ [a, b] ; f (x) < 0}.
A este nevidă şi este o mulţime mărginită superior. Dacă c = sup A,
atunci există un şir (xn )n∈N de puncte a lui A convergent la c şi, având
ı̂n vedere continuitatea lui f , rezultă că (f (xn ))n∈N converge to f (c), deci
f (c) ≤ 0.
Dacă presupunem f (c) < 0, atunci există un interval (a1 , a2 ) ⊂ (a, b)
conţinând c şi astfel ı̂ncât f (x) < 0 pentru orice x ∈ (a1 , a2 ). Evident
(a1 , a2 ) ⊂ A contradicţie cu faptul că c = sup A deci f (c) = 0.

Ca o consecinţă avem proprietatea lui Darboux a unei funcţii continue


pe un interval [a, b].
63

Teorema 3.12. (Proprietatea lui Darboux) Dacă f : [a, b] ⊂ R → R este


o funcţie continuă, atunci, pentru orice x1 , x2 ∈ [a, b], x1 < x2 , şi orice
y dintre f (x1 ) şi f (x2 ), există cel puţin un punct x ∈ [x1 , x2 ] astfel ı̂ncât
f (x) = y.

Demonstraţie. Întradevăr, dacă presupunem de exemplu că f (x1 ) < y <


f (x2 ), atunci funcţia

g : [x1 , x2 ] → R; g(x) = f (x) − y

este deasemenea o funcţie continuă şi g(x1 ) < 0 ı̂n timp ce g(x2 ) > 0 şi,
de aici, existenţa unui punct x ∈ [x1 , x2 ] astfel ı̂ncât g(x) = f (x) − y = 0
adică f (x) = y.
Capitolul 4

Calcul diferential

4.1 Definiţii
În cadrul acestui capitol, ı̂n absenţa unor precizări, vom nota prin D un
interval deschis din R.
Definiţia 4.1. Fie f : D → R şi x0 ∈ D, un punct de acumulare pentru
D. Spunem că f are derivată ı̂n x0 dacă limita
f (x) − f (x0 )
lim
x→x0 x − x0
df
există şi notăm limita prin f 0 (x0 ) sau (x0 ).
dx
În continuare, dacă f 0 (x0 ) este finită spunem că f este derivabilă ı̂n
x0 .
Dacă f este derivabilă ı̂n fiecare punct a lui D, spunem că f este
derivabilă pe D.
Dacă D1 este mulţimea de puncte din D ı̂n care f este derivabilă,
atunci putem considera o nouă funcţie

f 0 : D1 → R ; D1 3 x 7→ f 0 (x) ∈ R.

Funcţia f 0 este numită prima derivată a lui f .


Similar, derivata de ordinul n a lui f este definită ca fiind prima derivată
a derivatei de ordinul n − 1 şi o notăm prin f (n) .

64
65

Notăm deasemenea prima derivată f 0 prin


df dy
sau , unde y = f (x).
dx dx
dn f dn y
Pentru derivata de ordinul n putem utiliza şi notaţiile sau .
d xn d xn
Remarca 4.1. Reamintim că, din punct de vedere geometric, ¡ derivata
¢
lui f ı̂n x0 , dacă există, ne dă panta tangentei ı̂n punctul x0 , f (x0 ) şi
ecuaţia tangentei ı̂n acest caz este

y − f (x0 ) = f 0 (x0 )(x − x0 ).

Definiţia 4.2. Definim derivatele laterale ale lui f ı̂n x0 prin


f (x) − f (x0 )
f+0 (x0 ) = lim
x&x0 x − x0
ca fiind derivata la dreapta, respectiv
f (x) − f (x0 )
f−0 (x0 ) = lim
x%x0 x − x0
ca fiind derivata la stânga dacă limitele există.
Dacă D este un interval ı̂nchis, atunci, pentru extremităţile sale,
putem vorbi doar de derivatele laterale D.
Funcţia f are derivată ı̂n x0 dacă şi numai dacă f+0 (x0 ) şi f−0 (x0 ) există
şi sunt egale, valoarea lor comună reprezentând valoarea derivatei lui f
ı̂n x0 .

Teorema 4.1. Dacă f : D → R este o funcţie derivabilă ı̂n x0 ∈ D,


atunci este f este continuă ı̂n x0 .
Demonstraţie. Pentru x0 ∈ D şi x ∈ D arbitrar cu x 6= x0 , avem
f (x) − f (x0 )
f (x) = f (x0 ) + (x − x0 )
x − x0
unde
f (x) − f (x0 )
lim (x − x0 ) = 0; lim = f 0 (x0 ), |f 0 (x0 )| < ∞.
x→x0 x→x0 (x − x0 )
66

astfel găsim
f (x) − f (x0 ) f (x) − f (x0 )
lim (x−x0 ) = lim lim (x−x0 ) = f 0 (x0 )·0 = 0
x→x0 (x − x0 ) x→x 0 (x − x0 ) x→x 0

şi de aici
lim f (x) = f (x0 ).
x→x0

Remarca 4.2. Subliniem că continuitatea unei funcţii f ı̂ntr-un punct


nu este o condiţie suficientă pentru derivabilitatea lui f ı̂n acel punct,
aşa cum rezultă din următorul contraexamplu.
Exerciţiul 4.1. Considerăm funcţia f : R → R ; f (x) = |x| şi x0 = 0.
Funcţia f este continuă ı̂n x0 dar
|x| − |0| x
f+0 (0) = lim = lim = 1
x&0 x−0 x&0 x
ı̂n timp ce
|x| − |0| −x
f−0 (0) = lim = lim = −1.
x%0 x − 0 x%0 x

Reamintim câteva proprietăţi ale funcţiilor derivabile.


1. Avem
³ f ´0 f 0 g − f g0
(α f + β g)0 = α f 0 + β g 0 ; (f g)0 = f 0 g + f g 0 ; = ,
g g2
unde α, β ∈ R, f, g sunt derivabile şi pentru ultima egalitate g 6= 0.
2. Fie f : D → R, g : f (D) → R şi x0 ∈ D astfel ı̂ncât y0 = f (x0 )
este un punct interior pentru f (D).
Dacă există f 0 (x0 ) şi g 0 (y0 ), atunci funcţia compusă g ◦ f : D → R
are derivată ı̂n x0 şi
¡ ¢
(g ◦ f )0 (x0 ) = g 0 f (x0 ) f 0 (x0 ).

3. Fie I ⊂ R un interval deschis şi f : D → I o funcţie derivabilă ı̂n


punctul x0 ∈ D cu f 0 (x0 ) 6= 0. Atunci presupunând că f este inversabilă
şi y0 = f (x0 ) rezultă că f −1 este derivabilă ı̂n y0 şi
¡ −1 ¢0 1
f (y0 ) = 0 , y0 = f (x0 ).
f (x0 )
67

Teorema 4.2. Dacă f este derivabilă ı̂n punctul x0 ∈ D, atunci există


o vecinătate U ∈ ϑ(x0 ) şi o constantă M > 0 astfel ı̂ncât

(4.1) |f (x) − f (x0 )| ≤ M |x − x0 | ∀ x ∈ U

Demonstraţie. Întradevăr, dacă ε > 0 este fixat şi U ∈ ϑ(x0 ) este astfel
ı̂ncât ¯ f (x) − f (x ) ¯
¯ 0 ¯
¯ − f 0 (x0 )¯ < ε0 ∀ x ∈ D ∩ (U \ {x0 }),
x − x0
avem
|f (x) − f (x0 )|
≤ |f 0 (x0 )| + ε0
|x − x0 |
şi mai mult

|f (x) − f (x0 )| ≤ M |x − x0 | cu M = |f 0 (x0 )| + ε0

pentru orice x ∈ D ∩ (U \ {x0 }, care are loc deasemenea şi pentru


x = x0 .
Pentru o funcţie care verifică o inegalitate de forma (4.1) ı̂ntr-o vecinătate
a lui x0 spunem că verifică condiţia lui Lipshitz ı̂n x0 .
Remarca 4.3. O funcţie care satisface condiţia lui Lipshitz ı̂n x0 este
continuă ı̂n x0 dar implicaţia inversă este, ı̂n general, falsă. Ca un ex-
emplu putem lua p
f : R → R ; f (x) = |x|
care este continuă ı̂n x0 = 0 dar pentru care o inegalitate de forma (4.1)
nu poate avea loc ı̂n orice vecinătate a lui 0.
Pe de altă parte, este posibil că o funcţie să satisfacă condiţia lui
Lipshitz ı̂ntr-un punct x0 fără a fi derivabilă ı̂n acel punct. În acest sens
putem reconsidera funcţia

f : R → R ; f (x) = |x|

din exemplul 4.1.


Definiţia 4.3. Fie f : D → R şi x0 ∈ D. Spunem că f are un extrem
local ı̂n x0 dacă există o vecinătate U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât diferenţa
f (x) − f (x0 ) are un semn constant pe U ∩ D. Puntul x0 este numit punct
de extrem local pentru f .
68

Dacă
f (x) − f (x0 ) ≤ 0 ∀ x ∈ U ∩ D,
atunci f are un maxim local ı̂n x0 şi spunem că x0 este un punct de maxim
local, respectiv dacă

f (x) − f (x0 ) ≥ 0 ∀ x ∈ U ∩ D,

atunci f are un minim local ı̂n x0 şi x0 este un punct de minim local a lui
f.
Teorema 4.3. (teorema lui Fermat) Fie f : D → R o funcţie şi x0 un
punct interior a lui D. Dacă x0 este un punct de extrem local pentru
funcţia f şi f are derivată ı̂n x0 , atunci f 0 (x0 ) = 0.
Demonstraţie. Presupunem că există U ∈ ϑ(x0 ) astfel ı̂ncât f (x) −
f (x0 ) < 0 pentru orice x ∈ U (f are un maxim local ı̂n x0 ). Avem
f (x) − f (x0
f 0 (x0 − 0) = lim ≥0
x%x0 x − x0
şi
f (x) − f (x0
f 0 (x0 + 0) = lim ≤0
x&x0 x − x0
astfel că f 0 (x0 ) = 0. În condiţiile teoremei nu putem avea f 0 (x0 ) = ∞
sau f 0 (x0 ) = −∞.
Teorema 4.4. (teorema lui Rolle) Fie f : [a, b] → R. Dacă f este o
funcţie continuă pe [a, b], şi este derivabilă pe interval (a, b) şi f (a) =
f (b), atunci există un punct x0 ∈ (a, b) astfel ı̂ncât f 0 (x0 ) = 0.
Demonstraţie. Dacă f (x) = m pentru orice x ∈ [a, b] atunci f 0 (x) = 0
pe [a, b].
Presupunem că f nu este o funcţie constantă. Deci există xm , xM ∈
[a, b] astfel ı̂ncât

f (xm ) ≤ f (x) ≤ f (xM ) ∀ x ∈ [a, b].

Nu putem avea xm = a, şi xM = b sau xm = b, şi xM = a deoarece f


nu este o funcţie constantă. Să luăm arbitrar a < xm < xM ≤ b. Din
teorema lui Fermat rezultă f 0 (xm ) = 0.
69

Consecinţa 4.1. Dacă x1 , x2 ∈ [a, b] sunt două rădăcini consecutive


ale funcţiei continue f şi f este derivabilă pe (a, b), atunci f 0 are cel
puţin o rădăcină ı̂n intervalul (x1 , x2 ).
Reciproc, dacă x1 , x2 ∈ (a, b) sunt două rădăcini consecutive pentru
derivata f 0 , atunci f are cel mult o rădăcină ı̂n (x1 , x2 ).

Teorema 4.5. (teorema lui Cauchy) Considerăm f, g : [a, b] → R două


funcţii continue. Dacă f, g sunt derivabile pe (a, b) şi g 0 (x) 6= 0 pentru
orice x ∈ (a, b), atunci există cel puţin un punct c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât

f (b) − f (a) f 0 (c)


= 0 .
g(b) − g(a) g (c)

Demonstraţie. Din g 0 (x) 6= 0 pe [a, b] rezultă g(a) 6= g(b). Fie

F (x) = (f (a) − f (b))g(x) + (g(b) − g(a))f (x).

Funcţia F (x) este continuă pe [a, b], derivabilă pe (a, b) şi F (a) = F (b).
astfel, că există c ∈ (a, b) cu F 0 (c) = 0. dar

F 0 (c) = (f (a) − f (b))g 0 (c) + (g(b) − g(a))f 0 (c) = 0

sau
f (b) − f (a) f 0 (c)
= 0 .
g(b) − g(a) g (c)

Teorema 4.6. (teorema lui Lagrange) Dacă f : [a, b] → R este o funcţie


continuă pe [a, b] şi este derivabilă pe (a, b), atunci există x0 ∈ (a, b) astfel
ı̂ncât
f (b) − f (a) = f 0 (x0 )(b − a).

Demonstraţie. Luăm ı̂n teorema lui Cauchy g(x) = x.

Consecinţa 4.2. 1) Dacă f : [a, b] → R este derivabilă pe (a, b) şi f


este o funcţie monotonă, atunci f 0 are un semn constant ı̂n orice interval
(a, b), respectiv
– dacă f este o funcţie crescătoare, atunci f 0 > 0;
– dacă f este o funcţie descrescătoare, atunci f 0 < 0.
70

Reciproc, dacă f 0 (x) > 0 pentru orice x ∈ (a, b), atunci f este
crescătoare, respectiv, dacă f 0 (x) < 0 pentru orice x ∈ (a, b), atunci
f este descrescătoare.
2) Dacă f, g : [a, b] → R satisface f 0 = g 0 pe (a, b), atunci diferenţa
f − g este constantă pe [a, b].
Demonstraţie. 1) Dacă f este crescătoare pe [a, b], atunci, pentru x0 ∈
(a, b), avem
¡ ¢
f (x) − f (x0 ) (x − x0 ) > 0, ∀ x ∈ U ∩ [a, b],
unde U ∈ ϑ(x). Astfel
f (x) − f (x0 )
f 0 (x0 ) = lim > 0.
x→x0 x − x0
Reciproc, dacă f 0 (x) > 0 pentru orice x ∈ (a, b), atunci, pentru
x1 , x2 ∈ (a, b), x1 < x2 , găsim x0 ∈ (x1 , x2 ) cu
f (x2 ) − f (x1 ) = f 0 (x0 )(x2 − x1 ) > 0
şi de aici f (x2 ) > f (x1 ). Aşadar f este o funcţie crescătoare.
Într-un mod similar se poate demonstra teorema pentru o funcţie
descrescătoare.
2) Aplicăm teorema lui Lagrange funcţiei h(x) = f (x)−g(x) pe [a, x],
x ∈ [a, b].
Teorema 4.7. (Teorema lui Darboux) Fie f : [a, b] → R o funcţie având
derivată (finită sau infinită) pe (a, b). Atunci, pentru orice [α, β] ⊂ [a, b]
cu f 0 (α) 6= f 0 (β) şi orice y dintre f 0 (α) şi f 0 (β) există cy ∈ [α, β] astfel
ı̂ncât y = f 0 (cy ).
Demonstraţie. Presupunem că f 0 este finită pe [α, β] şi considerăm funcţiile
u, v, g : [α, β] → R
definite prin
 h α + βi

α pentru t ∈ α,
u(t) = h α + β2 i ,

 2t − β pentru t ∈ ,β
2
71

 hα + β i

 2t − α pentru t ∈ ,β
v(t) = h 2α + β i

β pentru t ∈ α,
2

 y
6
 f 0 (α) pentru t = α


 f (v(t)) − f (u(t)) β
g(t) = pentru t ∈ (α , β)

 v(t) − u(t) v(t)


f 0 (β) pentru t = β u(t)
Funcţiile u, v, g sunt continue pe [α, β], α
-
O α α+β β x
2
0 0
α ≤ u(t) ≤ v(t) ≤ β ∀ t ∈ [α, β] şi f (α), f (β) ∈ [g(α), g(β)].

Cum g este o funcţie continuă, ı̂i aplicăm proprietatea lui Darboux,


teorema 3.12. Deci, pentru orice y dintre f 0 (α) şi f 0 (β), există ty ∈ (α , β)
astfel ı̂ncât
f (v(ty )) − f (u(ty )) ¡ ¢
y = g(ty ) = = f 0 (cy ) cu cy ∈ u(ty ), v(ty )
v(ty ) − u(ty )

ultima egalitate fiind o consecinţă a teoremei lui Lagrange pe intervalul


[u(ty ), v(ty )].
Dacă, de exemplu, presupunem acum că f−0 (β) = ∞ şi presupunem
prin reducere la absurd că există A şi U ∈ ϑ(β) astfel ı̂ncât f 0 (x) < A
pentru orice x ∈ U , x < β, atunci, pentru orice interval [x, β] ar trebui
să avem
f (β) − f (x)
= f 0 (cx ) < A
β−x
şi, de aici,
f (β) − f (x)
f−0 (β) = lim ≤A
x%β β−x
fapt ce contrazice ipoteza că f−0 (β) = ∞.
Mai mult, pentru orice y ≥ f 0 (α), există αy ∈ (α , β) astfel ı̂ncât
f 0 (αy ) > y şi putem aplica prima parte a demonstraţiei pentru intervalul
[α, αy ].
72

0
Teorema 4.8. (Regula lui Lóspital ı̂n cazul ) Fie f, g : I → R şi x0 ∈ I 0
0
Presupunem că următoarele patru afirmaţii au loc :
1. f, g sunt derivabile pe I sau pe I \ {x0 },
2. lim f (x) = lim g(x) = 0,
x→x0 x→x0
3. g, g 0 nu se anulează pe o vecinătate a lui x0 , excepţie eventual ı̂n
x0 ,
f 0 (x)
4. Există lim , finită sau nu, atunci
x→x0 g 0 (x)
f (x) f 0 (x)
lim = lim 0 .
x→x0 g(x) x→x0 g (x)

Demonstraţie. Presupunem mai ı̂ntâi că x0 este număr finit. Fie

J = I ∪ {x0 } şif , g : [a, b] → R

funcţii definite prin


½ ½
f (x), x 6= x0 g(x), x 6= x0
f= , respectiv g = .
0, x = x0 0, x = x0

Atunci f şi g sunt continue pe J. Fie (xn )n un şir cu xn < x0 (sau


xn > x0 ). Funcţiile f şi g sunt derivabile pe [xn , x0 ] (sau [x0 , xn ]). Din
teorema lui Cauchy există ξn ∈ [xn , x0 ) (sau ξn ∈ [x0 , xn ) astfel ı̂ncât

f (xn ) − f (x0 ) f 0 (ξn )


= 0
g(xn ) − g(x0 ) g (ξn )
dar
f (xn ) = f (xn ), f (x0 ) = 0, f 0 (ξn ) = f 0 (ξn )
şi
g(xn ) = g(xn ), g(x0 ) = 0, g 0 (ξn ) = g 0 (ξn )
.Atunci avem
f (xn ) f 0 (ξn )
= 0 .
g(xn ) g (ξn )
Dacă xn → x0 , atunci ξn → x0 şi din
f 0 (x)
lim =l
x→x0 g 0 (x)
73

rezultă deasemenea
f (x)
lim =l
x→x0 g(x)
Dacă x0 = ∞ putem considera că f, g : (a, ∞) → R, a > 0. Fie
1 1
h : (0, ) → (a, ∞), h(y) =
a y
o funcţie bijectivă şi funcţiile F = f ◦ h şi G = g ◦ h.
1
Fie xn , xn → ∞. Atunci yn = → 0 şi putem demonstra afirmaţiile:
xn
1. F (yn ) → 0, G(yn ) → 0;
1
2. F, G sunt continue şi derivabile pe (0, ) şi
a
1 0 1
F 0 (yn ) = − 2
f (xn ), yn = ,
yn xn
1 0 1
G0 (yn ) = − 2
g (xn ), yn = ;
yn xn

3. G0 (yn ) 6= 0
f 0 (xn ) F 0 (yn )
4. → l pentru x n → ∞ ⇒ → l pentru yn → 0;
g 0 (xn ) G0 (yn )
F (yn ) f (xn )
5. → l pentru yn → 0 ⇒ → l pentru xn → ∞;
G(yn ) g(xn )

În mod analog putem demonstra următoarea variantă a teoremei



precedente pentru cazul .

Teorema 4.9. Fie f : [a, b] → R şi x0 ∈ [a, b]. Presupunem că următoarele
patru afirmaţii sunt adevărate:
1) f, g sunt derivabile pe [a, b] \ {x0 } ;
2) g este strict crescătoare pe [a, x0 ] şi [x0 , b] şi lim g(x) = ∞ ;
x→x0
3) g 0 (x) 6= 0 pentru orice x 6= x0 ;
74

f 0 (x)
4) există lim = L ∈ R.
x→x0 g 0 (x)
f (x)
Atunci există lim = L.
x→x0 g(x)

Presupunem cunoscută legătura dintre convexitatea sau concavitatea


unei funcţii f şi semnul celei de a doua derivată f 00 , dacă f 00 există.
În general o funcţie f : I ⊂ R → R este convexă pe intervalul I dacă,
pentru orice x1 , x2 din I şi orice t ∈ [0, 1], avem
¡ ¢ ¡ ¢
f x1 + t(x2 − x1 ) ≤ f (x1 ) + t f (x2 ) − f (x1 ) .
Altfel spus, pentru orice x1 , x2 ∈ I, graficul lui f pentru x dintre
x1 şi x2 este situat dedesuptul coardei ce uneşte punctele (x1 , f (x1 )) şi
(x2 , f (x2 )).
Similar, spunem că f este concavă pe intervalul I dacă, pentru orice
x1 , x2 de la I şi orice t ∈ [0, 1], avem
¡ ¢ ¡ ¢
f x1 + t(x2 − x1 ) ≥ f (x1 ) + t f (x2 ) − f (x1 ) .
Geometric, pentru orice x1 , x2 ∈ I, graficul lui f pentru x dintre
x1 şi x2 este situat deasupra coardei ce uneşte punctele (x1 , f (x1 )) şi
(x2 , f (x2 )).
Dacă există f 00 ı̂n intervalul I, atunci convexitatea lui f pe I este
echivalentă cu faptul că f 00 (x) ≥ 0 pentru orice x ∈ I respectiv, f este
concavă pe I dacă şi numai dacă f 00 (x) ≤ 0 pentru orice x ∈ I.
Un punct pe graficul unei funcţii f : I ⊆ R → R unde f este continuă
şi schimbă de concavitate este numit punct de inflexiune a graficului.
Dacă există f 00 , atunci abscisele punctelor de inflexiune se găsesc
printre zerourile lui f 00 .
Subliniem faptul că implicaţia inversă nu este ı̂ntotdeauna adevărată.
Este posibil să avem un punct de inflexiune ı̂n care derivata a doua a
funcţiei să nu existe.
Definiţia 4.4. Fie f : D → R o funcţie dată şi x0 ∈ D. Spunem că
f este diferenţiabilă ı̂n x0 dacă există o constantă A ∈ R şi o funcţie
ω : D → R continuă ı̂n x0 astfel ı̂ncât ω(x0 ) = 0 şi următoarea equalitate
are loc
(4.2) f (x) − f (x0 ) = A(x − x0 ) + ω(x)(x − x0 ) ∀ x ∈ D.
75

Expresia A(x − x0 ) reprezintă diferenţiala lui f ı̂n x0 şi o notăm prin


df (x0 ; x − x0 )
Exerciţiul 4.2. Ca exemplu, pentru funcţia f : R → R ; f (x) = x ,
putem scrie
x − x0 = 1(x − x0 ) + 0(x − x0 ) ∀ x ∈ R,
cu constanta A = 1 şi ca funcţie ω, ω(x) = 0 pentru orice x ∈ R. Mai
mult, avem diferenţiabilitatea lui f (x) = x ı̂n fiecare punct x a lui R.
În acelaşi timp, dx(x0 ; x−x0 ) = x−x0 ne permite să scriem diferenţiala
funcţiei f ca df (x0 ; x − x0 ) = df (x0 ; dx0 ).
Teorema 4.10. Fie f : D ⊆ R → R o funcţie dată şi x0 ∈ D. Atunci f
este diferenţiabilă ı̂n x0 dacă şi numai dacă f derivabilă ı̂n x0 şi
df (x0 ; dx0 ) = f 0 (x0 )dx0 .
Demonstraţie. Presupunem că f este diferenţiabilă ı̂n x0 , şi că avem
egualitatea (4.2) cu w funcţie continuă nulă ı̂n x0 .
Pentru x 6= x0 avem
f (x) − f (x0 )
= A + ω(x)
x − x0
şi de aici
f (x) − f (x0 )
lim = A + lim ω(x) = A + ω(x0 ) = A,
x→x0 x − x0 x→x0

deci există f 0 (x0 ) = A şi, ı̂nlocuind A ı̂n expresia diferenţialei lui f , avem
df (x0 ; dx0 ) = f 0 (x0 )dx0 .
Reciproc, dacă f are derivată finită f 0 (x0 ), putem considera funcţia

 f (x) − f (x0 ) − f 0 (x ) pentru x 6= x
0 0
ω(x) = x − x0

0 pentru x = x0
Deoarece lim ω(x) = 0 = ω(x0 ), rezultă că ω este o funcţie continuă.
x→x0
Un calcul direct ne permite să verificăm egalitatea (4.2), deci rezultă
diferenţiabilitatea lui f ı̂n x0 .
76

Remarca 4.4. Dacă f este diferentiabilă pe D, putem considera diferenţiala


lui f ca o funcţie liniară ı̂n raport cu a doua variabilă, df : D ⊗ R →
R ; df (x ; t) = f 0 (x)t şi putem aproxima variaţia lui f ı̂n x ∈ D prin

f (x + t) − f (x) ' f 0 (x)t.

pentru valori suficient de mici ale lui t.

Dacă D(D) reprezintă mulţimea funcţiilor diferenţianile pe D, putem


considera aplicaţia D : D(D) → F(D⊗R ; R) ; D(f ) = df şi următoarele
rezultate au loc :

1. D(α) = 0 pentru orice funcţie constantă f (x) = α;

2. D(αf + βg) = αD(f ) + βD(g);

3. D(f g) = gD(f ) + f D(g);


³f ´ gD(f ) − f D(g)
4. D = ;
g g2
5. Dacă f ∈ D(D), g ∈ D(D1 ) şi f (D) ⊆ D1 , atunci g ◦ f ∈ D(D) şi
avem
D(g ◦ f ) = (Dg ◦ f )Df.

Definiţia 4.5. Spunem că f : D → R este de două ori diferenţiabilă


ı̂n x0 ∈ D dacă f este derivabilă ı̂ntr-o vecinătate a lui x0 şi f 0 este
diferenţiabilă ı̂n x0 .

În sensul
¡ acestei
¢ definiţii, notăm prin d 2 f a doua diferenţială a lui f ,
2
d f = D D(f ) şi avem

(4.3) d 2 f (x ; dx) = d(f 0 (x)dx) = (f 0 (x))0 dx = f 00 (x)dx 2 ,

cantitatea dx fiind considerată constantă când luăm diferenţiala ı̂n raport


cu x.
În general, considerăm diferenţiala de ordinul n a unei funcţii f ca
fiind definită prin

d n f = d(d n−1 f ), d n f (x : dx) = (f (n−1) (x)dxn−1 )0 dx = f (n) (x)dxn .


77

Reconsiderăm funcţia compusă a două funcţii diferenţiabile f : D →


R şi g : D1 → R cu f (D) ⊆ D1 . Atunci, dacă notăm y = f (x), x ∈ D,
avem
dg(y ; dy) = g 0 (y)dy
respectiv,

d(g ◦ f )(x ; dx) = (g ◦ f )0 (x)dx = g 0 (f (x))f 0 (x)dx.

Astfel, avem equalitatea

d(g ◦ f )(x ; dx) = dg(y ; dy)

care exprimă invarianţa primei diferenţiale, invarianţă care, ı̂n general, nu


are loc pentru diferenţiale de ordin superior.

Teorema 4.11. (formula lui Taylor) Fie f : [a, b] → R o funcţie dată


având derivate finite de ordinul l, notate f (l) pentru orice l ≤ n + 1 pe
(a, b) şi că f (n) este continuă pe [a, b].
Atunci, pentru orice x0 , x din [a, b], x 6= x0 , există ξ ı̂ntre x şi x0
astfel ı̂ncât

f 0 (x0 ) f 00 (x0 )
f (x) = f (x0 ) + (x − x0 ) + (x − x0 )2 +
1! 2!
(4.4)
f (n) (x0 ) n f (n+1) (ξ)
+··· + (x − x0 ) + (x − x0 )n+1 .
n! (n + 1)!

Polinomul
(4.5)
f 0 (x0 ) f 00 (x0 ) f (n) (x0 )
Tn (x0 , x) = f (x0 )+ (x−x0 )+ (x−x0 )2 +· · ·+ (x−x0 )n
1! 2! n!
se numeşte polinomul lui Taylor de ordinul n şi

f (n+1) (ξ)
(4.6) Rn (x0 , x) = f (x) − Tn (x0 , x) = (x − x0 )n+1
(n + 1)!

se numeţe restul de ordinul n, dacă aproximăm f (x) prin Tn (x0 , x).


78

Demonstraţie. Considerăm x > x0 . Funcţiile G(t) = (x − t)p , p > 0, şi

f 0 (t) f 00 (t) 2 f (n) (x − t)


F (t) = f (x)−f (t)− (x−t)− (x−t) +· · ·− (x−t)n ;
1! 2! n!
pentru t ∈ [a, b], sunt continue pe [x0 , x] şi au derivate continue pe (x0 , x)
cu
G 0 (t) = −p(x − t)p−1 6= 0 ∀ t ∈ (x0 , x).
Ipotezele din teorema lui Cauchy (teorema 4.5) fiind verificate, există
ξ ∈ (x0 , x) astfel ı̂ncât

F (x) − F (x0 ) F 0 (ξ)


(4.7) = 0 .
G(x) − G(x0 ) G (ξ)

Un calcul direct ne arată că

F (x) = 0, G(x) = 0, F (x0 ) = Rn (x0 , x), Gn (x0 ) = (x − x0 )p

şi
f (n+1) (t)
F 0 (t) = − (x − t)n
n!
astfel ı̂ncât (4.7) devine

−Rn (x0 , x) −(x − ξ)n f (n+1) (ξ)


= ,
−(x − x0 )p −p n!(x − ξ)p−1

respectiv

(x − x0 )p (x − ξ)n f (n+1) (ξ)


(4.8) Rn (x0 , x) =
p n!(x − ξ)p−1

reprezentând forma Schlömlich – Rouché pentru rest.


Dacă luăm p = n + 1, obţinem forma Lagrange

f (n+1) (ξ)
Rn (x0 , x) = (x − x0 )n+1
(n + 1)!

dată ı̂n ecuaţia (4.4).


79

Dacă notăm x − x0 = dx(x0 : x − x0 ) formula lui Taylor poate fi scrisă


sub forma
(4.9)
df (x0 ; dx) d 2 f (x0 ; dx) d n f (x0 ; dx)
f (x) = f (x0 )+ + +· · ·+ +Rn (x0 , x).
1! 2! n!
Dacă considerăm un interval [a, b] care conţine x0 = 0, atunci formula
lui Taylor devine

f 0 (0) f 00 (0) 2 f (n) (0) n


(4.10) f (x) = f (0) + x+ x + ··· + x + Rn (x)
1! 2! n!
care este deasemenea cunoscută ca formula lui MacLaurin.

Consecinţa 4.3. Ca consecinţe ale formulei lui Taylor avem :


1. Dacă ultima derivată f (n+1) este o funcţie mărginită ı̂ntr-o vecinătate
V ∈ ϑ(x0 ), atunci |Rn (x0 , x)| poate fi făcut oricât de mic dacă |x − x0 |
este suficient de mic.
Aceasta ne permite să aproximăm valoarea lui f (x) dacă cunoaştem
valori a lui f şi ale derivatelor sale ı̂n x0 .
2. Dacă f are derivate de orice ordin pe [a, b] şi există M > 0 astfel
ı̂ncât
|f (n) (x)| ≤ M ∀ x ∈ [a, b] şi ∀ n ∈ N,
atunci lim Rn (x0 , x) = 0 pentru orice x ∈ [a, b], adică, putem aprox-
n→∞
ima f printr-un polinom ı̂n x − x0 cu o aproximaţie cerută dacă gradul
polinomului este suficient de mare.
3. Dacă f (n+1) este o funcţie mărginită pe o vecinătate a lui x0 ,
atunci există o vecinătate U ∈ ϑ(x0 ) ı̂n care semnul diferenţei f (x) −
f (x0 ) este dat prin primul termen nenul din polinomul lui Taylor.
Întradevăr, dacă

f 0 (x0 ) = f 00 (x0 ) = · · · = f (k−1) (x0 ) = 0 şi f (k) (xo ) 6= 0

avem
f (x) − f (x0 ) =
f (k) (x0 ) f (k+1) (x0 ) f (n+1) (ξ)
= (x−x0 )k + (x−x0 )k+1 +. . . + (x−x0 )n+1 =
k! (k + 1)! (n + 1)!
80

µ ¶
(x − x0 )k (k) f (k+1) (x0 )(x − x0 ) f (n+1) (ξ)(x − x0 )n+1−k
= f (x0 ) + + ··· + .
k! k+1 (k + 1) . . . (n + 1)
Având ı̂n vedere faptul că limita expresiei din paranteză este f k (x0 )
când x tinde la x0 , rezultă că există o vecinătate U ∈ ϑ(x0 ) ı̂n care paran-
teza are semnul lui f (k) (x0 ) şi mai mult, ı̂n această vecinătate, diferenţa
f (k) (x0 )
f (x) − f (x0 ) are semnul dat de termenul (x − x0 )k .
k!
4. Folosind rezultatul precedend rezultă că putem stabili comporta-
mentul unei funcţii date f ı̂ntr-o vecinătate a unui punct stationar x0 ,
respectiv dacă f are sau nu are un extrem local ı̂n x0 şi ce fel de extrem
avem.
Întradevăr, luând ı̂n considerare faptul că (x − x0 )k , cu k număr im-
par, nu poate avea semn constant ı̂n orice vecinătate a lui x0 respectiv că
(x − x0 )k este mereu pozitiv dacă k este un număr par, avem următoarele
posibilităţi :
a) dacă f 0 (x0 ) = f 00 (x0 ) = · · · = f (k−1) (x0 ) = 0 şi f (k) (xo ) 6= 0 cu k
număr impar, atunci f nu are un punct de extrem local ı̂n x0 ;
b) dacă f 0 (x0 ) = f 00 (x0 ) = · · · = f (k−1) (x0 ) = 0 şi f (k) (xo ) > 0 cu k
număr par, atunci f are un minim local ı̂n x0 ;
c)dacă f 0 (x0 ) = f 00 (x0 ) = · · · = f (k−1) (x0 ) = 0 şi f (k) (xo ) < 0 cu k
număr par, atunci f are un maxim local ı̂n x0 .
Capitolul 5

Calcul integral

5.1 Integrala Riemann pentru funcţii reale


de variabilă reală
Definiţia 5.1. Fie un interval ı̂nchis [a, b] ⊂ R. O partiţie a interval-
ului [a, b] este o mulţime finită de puncte xi , i = 0, 1, . . . , n, satisfăcând
condiţia
a = x0 < x1 < · · · < xi < . . . xn = b.
Vom nota prin ∆ o partiţie a intervalului [a, b] şi cu |∆| mărimea
acestei partiţii definită prin
|∆| = max (xi − xi−1 ).
1≤i≤n

Propoziţia 5.1. Pentru orice ε > 0 există partiţii ale intervalului [a, b]
a căror mărime este mai mică decât ε.
b−a
Demonstraţie. Întradevăr, putem considera n astfel că < ε şi luăm
n
punctele xi de forma
b−a
xi = a + i , i = 0, 1, . . . , n.
n

Definiţia 5.2. Considerăm două partiţii ∆1 , ∆2 ale intervalului [a, b].


Spunem că ∆2 este mai fină decât ∆1 şi notăm ∆1 ⊂ ∆2 dacă fiecare
punct a lui ∆1 este deasemenea punct a lui ∆2 .

81
82

Observăm că dacă ∆1 ⊂ ∆2 atunci |∆2 | < |∆1 | dar este posibil să
avem această inegalitate fără ca ∆1 ⊂ ∆2 .
Dacă avem două partiţii ∆1 , ∆2 ale intervalului [a, b] atunci ∆1 ∪ ∆2
reprezintă o nouă partiţie obţinută prin considerarea atât a punctelor
din ∆1 cât şi a celor din ∆2 . Evident, ı̂n acest caz, ∆1 ⊂ ∆1 ∪ ∆2 şi
∆2 ⊂ ∆1 ∪ ∆2 .

Definiţia 5.3. Fie f : [a, b] → R, ∆ o partiţie a intervalului [a, b] şi,


pentru orice i = 1, . . . , n, punctele ξi ∈ [xi−1 , xi ]. Suma
n
X
¡ ¢
(5.1) σ∆ f, (ξi )i = f (ξi )(xi − xi−1 )
i=1

se numeşte suma Riemann a funcţiei f associată partiţiei ∆ a lui [a, b] şi


punctelor (ξi )ni=1 , numite puncte intermediare.
¡ ¢
Remarca 5.1. Dacă f (x) ≥ 0 pentru orice x ∈ [a, b], atunci σ∆ f, (ξi )i
reprezintă suma ariilor dreptunghiurilor având ca baze segmentele [xi−1 , xi ]
şi ca ı̂nălţimi valorile f¡(ξi ). ¢
Suma Riemann σ∆ f, (ξi )i poate fi interpretată ca o aproximare a
ariei delimitate de graficul funcţiei f , axa Ox şi dreptele x = a, x = b.

Definiţia 5.4. Spunem că o funcţie f : [a, b] → R este integrabilă Rie-


mann pe [a, b] dacă există un număr real I astfel că, pentru orice ε > 0,
există δε > 0 cu proprietatea că, pentru orice partiţie ∆ a lui [a, b] cu
|∆| < δε şi orice alegere a punctelor intermediare (ξi )ni=1 , avem
¯ ¡ ¢ ¯
¯σ∆ f, (ξi )i − I ¯ < ε.

Spunem că I reprezintă integrala Riemann a funcţiei f pe [a, b] şi


notăm
Zb
I = f (x) dx.
a

Teorema 5.1. O funcţie f : [a, b] → R este integrabilă Riemann pe [a, b]


dacă şi numai dacă pentru orice şir de partiţii (∆n )n∈N ale intervalului
[a, b] pentru care lim |∆n | = 0 şi orice alegere a punctelor intermediare
n→∞¡ ¢
(ξin )i , există lim σ∆n f, (ξin )i şi dacă valoarea limitei nu depinde nici
n→∞
83

de alegerea şirului de partiţii şi nici de alegerea punctelor intermediare.


Mai mult avem
Zb
¡ ¢
lim σ∆n f, (ξin )i = f (x) dx.
n→∞
a

Zb
Demonstraţie. Presupunem că există I = f (x) dx şi, pentru un ε > 0
a
dat, δε > 0 este astfel că pentru orice partiţie ∆ cu |∆| < δε şi orice
alegere a punctelor intermediare (ξi )i să avem
¯ ¡ ¢ ¯
¯σ∆ f, (ξi )i − I ¯ < ε.

Deoarece lim k∆n k = 0, există nε = nδε astfel că, pentru orice n > nε
n→∞
să avem |∆n | < δε şi, de aici,
¯ ¡ ¢ ¯
¯σ∆n f, (ξin )i − I ¯ < ε.
¡ ¢
Mai mult, lim σ∆n f, (ξin )i = I.
n→∞
În acelaşi timp limita nu depinde
¡ n ¢ de alegerea şirului de partiţii (∆n )n∈N
şi a punctelor intermediare (ξi )i n .
Reciproc, presupunem că suntem ı̂n condiţiile theoremei şi, prin re-
ducere la absurd, că f nu este integrabilă pe [a, b], adică, pentru orice
număr real I, există ε0 > 0 cu proprietatea că, pentru orice δ > 0, există
cel puţin o partiţie ∆ cu |∆| < δ şi un set de puncte intermediare (ξi )i
astfel că ¯ ¡ ¢ ¯
¯σ∆ f, (ξi )i − I ¯ ≥ ε0 .
¡ ¢ 1 1
Notăm I = lim σ∆n f, (ξin )i . Luând succesiv δ = 1, , . . . , , . . . ,
n→∞ 2 n
0 1
găsim un şir de partiţii (∆n )n pentru care |∆n | < şi de aici lim |∆0n | =
0
n n→∞
0. Pentru orice alegere a punctelor intermediare (ξi0 n )i avem că
¯ ¡ ¢ ¯
¯σ∆0 f, (ξi0 n )i − I ¯ ≥ ε0
n
¡ ¡ ¢¢
şi, ı̂n consecinţă, şirul σ∆0n f, (ξi0 n )i n∈N nu converge la I contrar ipotezei
că limita I este aceeaşi pentru orice şir de partiţii şi orice alegere de
puncte (ξi )i .
84

Zb
Ca o consecinţă a aceastei teoreme avem unicitatea f (x) dx dacă f
a
este o funcţie integrabilă pe [a, b].
Teorema 5.2. Dacă f : [a, b] → R este integrabilă pe [a, b], atunci f
este o funcţie mărginită pe [a, b].
Zb
Demonstraţie. Fie I = f (x) dx şi, pentru ε > 0, δε > 0 cu proprietatea
a
că pentru orice partitiţie ∆ cu |∆| < δε şi orice alegere a punctelor
intermediare (ξi )i , să avem
¯ ¡ ¢ ¯
¯σ∆0 f, (ξi )i − I ¯ < ε.
n

Considerăm o astfel de partiţie δ = (a = x0 < x1 < · · · < xn =


b). Dacă presupunem, prin reducere la absurd, că f este o funcţie
nemărginită pe [a, b], există cel puţin un index i0 ∈ {1, 2, . . . , n} astfel că

sup f (x) = ∞
x∈[xi0 −1 ,xi0 ]

(similar pentru cazul inf f (x) = −∞).


x∈[xi0 −1 ,xi0 ]
Aşadar, pentru orice α > 0, există
¡ xα ∈¢ [xi0 −1 , xi0 ] cu f (xα ) > α.
Pe de altă parte, din −ε < σ∆0n f, (ξi )i − I < ε, rezultă

I − A − ε < f (ξi0 )(xi0 − xi0 −1 ) < I − A + ε, ∀ ξi0 ∈ [xi0 −1 , xi0 ]

unde n
X
A= f (ξ)(xi−1 , xi )
i=1, i6=i0

cu punctele intermediare fixate (ξi )ni=1 .


În final, avem
I −A−ε I −A+ε
< f (ξi0 ) <
xi0 − xi0 −1 xi0 − xi0 −1
pentru orice ξi0 ∈ [xi0 −1 , xi0 ] ı̂n contradicţie cu presupunerea că f este
nemărginită pe [xi0 −1 , xi0 ].
85

Teorema 5.3. Fie f : [a, b] → R o funcţie mărginită pe [a, b] şi c ∈ (a, b).
Dacă f este integrabilă pe [a, c] şi pe [c, b], atunci f este integrabilă pe
[a, b] şi avem
Zb Zc Zb
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c

Demonstraţie. Demonstraţia este simplă şi rămâne ca exerciţiu.


Dacă f este integrabilă pe [a, b], atunci definim
Za Zb
f (x) dx = − f (x) dx.
b a

Za
Pentru orice funcţie f considerăm că f (x) dx = 0.
a
Putem reformula teorema precedentă după cum urmează:
Zb Zc Zb
Corolarul 5.1. Dacă două din integralele f (x) dx, f (x) dx şi f (x) dx
a a c
există, atunci există şi a treia integrală şi avem
Zb Zc Zb
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c

Fie f : [a, b] → R o funcţie mărginită, m = inf f (x), M = sup f (x)


x∈[a,b] x∈[a,b]
şi ∆ a partiţie a intervalului [a, b]. Pentru orice i = 1, 2, . . . , n, notăm
mi = inf f (x), Mi = sup f (x).
x∈[xi−1 ,xi ] x∈[xi−1 ,xi ]

Definiţia 5.5. Cu notaţiile de mai sus definim


n
X n
X
S∆ (f ) = Mi (xi − xi−1 ), respectiv s∆ (f ) = mi (xi − xi−1 )
i−1 i−1

numite suma superioară Darboux şi suma inferioară Darboux a lui f asoci-
ate partiţiei ∆.
86

Pentru orice partiţie ∆ a intervalului [a, b] şi orice alegere a punctelor


intermediare (ξi )i , avem
¡ ¢
m(b − a) ≤ s∆ (f ) ≤ σ∆ f, (ξi ) ≤ S∆ (f ) ≤ M (b − a).

Pe de altă parte, pentru o partiţie dată a intervalului [a, b], putem


demonstra că
¡ ¢ ¡ ¢
s∆ (f ) = inf σ∆ f, (ξi ) şi S∆ (f ) = sup σ∆ f, (ξi )
(ξi ) (ξi )

infimum, respectiv supremum, fiind luate relativ la familia de puncte


intermediare (ξi ).
În acelaşi timp, dacă considerăm familia P a tuturor partiţiilor inter-
valului [a, b], putem considera mulţimea de numere reale {s∆ (f ); ∆ ∈ P},
respectiv {S∆ (f ); ∆ ∈ P}. Prima dintre mulţimi este mărginită superior
iar cea de a doua este mărginită inferior.
Notăm prin

I = sup s∆ (f ) şi I = inf S∆ (f )


∆∈P ∆∈P

pentru un interval dat [a, b].


I se numeşte integrala inferioară Darboux a lui f ı̂n timp ce I se numeşte
integrala superioară Darboux a funcţiei f pe [a, b].
Deoarece pentru orice ∆ ∈ P avem s∆ (f ) ≤ S∆ (f ), atunci rezultă că
I(f ) ≤ I(f ).

Teorema 5.4. Fie f : [a, b] → R o funcţie mărginită. Atunci f este


integrabilă Riemann pe [a, b] dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0,
există δε > 0 astfel că, pentru fiecare partiţie ∆ pentru care |∆| < δε ,
avem
0 ≤ S∆ (f ) − s∆ (f ) < ε.

Zb
Demonstraţie. Fie I = f (x) dx şi, pentru un ε > 0 dat, δε > 0 astfel
a
¯ ¡ ¢ ¯ ε
¯ ¯
că σ∆ f, (ξi ) − I < pentru orice partition ∆ cu |∆| < δε şi orice
3
alegere a puntelor intermediare (ξi )i .
87

Dacă considerăm două secvenţe particulare (ξi0 )i , (ξj00 )j , avem


¡ ¢ ¡ ¢ 2ε
|σ∆ f, (ξi0 ) − σ∆ f, (ξj00 ) | < .
3
Deoarece
¯ ¡ ¢ ¡ ¢¯
S∆ (f ) − s∆ (f ) = sup ¯σ∆ f, (ξi0 ) − σ∆ f, (ξj00 ) ¯,
ξi0 ,ξj00

avem deasemenea

S∆ (f ) − s∆ (f ) ≤ <ε
3
pentru orice partiţie ∆.
Reciproc, fie δε > 0 astfel că, pentru orice partiţie ∆ cu |∆| < δε să
avem
0 ≤ S∆ (f ) − s∆ (f ) < ε.
Pentru fiecare partiţie ∆ avem s∆ (f ) 6 I 6 I 6 S∆ (f ), deci

0≤I −I <ε

şi, de aici I = I.
Dacă notăm cu I valoarea
¡ comună,
¢ având ı̂n vedere faptul că, avem
deasemenea s∆ (f ) ≤ σ∆ f, (ξi ) ≤ S∆ , atunci rezultă că
¯ ¡ ¢ ¯
¯σ∆ f, (ξi ) − I ¯ < ε

pentru orice partiţie ∆ cu k∆k < δε şi pentru orice alegere a punctelor
intermediare (ξi )i , adică integrabilitatea funcţiei f pe [a, b].
Ca o consecinţă, avem integrabilitatea funcţiilor monotone, respectiv
integrabilitatea funcţiilor continue pe un interval [a, b].

Propoziţia 5.2. Orice funcţie monotonă f : [a, b] → R este integrabilă.

Demonstraţie. Dacă f este o funcţie constantă, afirmaţia este imediată.


Presupunem că f nu este o funcţie constantă şi că, de exemplu, că
este crescătoare. Atunci f (b) − f (a) > 0 şi, pentru un ε > 0 arbitrar,
notăm
ε
δε = .
f (b) − f (a)
88

Fie ∆ = (a = x0 , x1 , . . . , xn = b) o partiţie arbitrară a intervalului


[a, b] cu |∆| < δε .
Deoarece f este crescătoare, avem

f (xi−1 ) = mi = inf f (x), f (xi ) = Mi = sup f (x).


x∈[xi−1 ,xi ] x∈[xi−1 ,xi ]

şi având ı̂n vedere cele de mai sus, obţinem


n
X n
X ¡ ¢
S∆ (f )−s∆ (f ) = (Mi −mi )(xi −xi−1 ) = f (xi )−f (xi−1 ) (xi −xi−1 ) ≤
i=1 i=1

n
X ¡ ¢ ¡ ¢
≤ k∆k f (xi ) − f (xi−1 ) = |∆| f (b) − f (a) <
i=1
ε ¡ ¢
< f (b) − f (a) = ε,
f (b) − f (a)
şi ı̂n consecinţă, folosind teorema anterioară, f este integrabilă.

Teorema 5.5. Orice funcţie continuă pe un interval ı̂nchis şi mărginit


este integrabilă.

Demonstraţie. Fie f : [a, b] → R o funcţie continuă. Având ı̂n vedere


teorema ?? rezultă că f este uniform continuă, şi de aici, pentru orice
ε > 0 dat, există δε > 0 astfel că
ε
(5.2) ∀ x0 , x00 ∈ [a, b] cu |x0 − x00 | < δε ⇒ |f (x0 ) − f (x00 )| < .
b−a
Fie ∆ = (a = x0 , x1 , . . . , xn = b) o partiţie arbitrară a intervalului
[a, b] cu

(5.3) |∆| < δε .

Din consecinţa ?? rezultă că f este mărginită şi are un minim şi
un maxim pe [xi−1 , xi ] pentru fiecare i = 1, 2, . . . , n. Mai mult, pentru
fiecare i = 1, 2, . . . , n, există ui , vi ∈ [xi−1 , xi ] astfel că

f (ui ) = mi = inf f (x), f (vi ) = Mi = sup f (x).


x∈[xi−1 ,xi ] x∈[xi−1 ,xi ]
89

În continuare, prin (5.3) resultă |ui − vi | < δε pentru orice i =


1, 2, . . . , n, şi de aici, ı̂n concordanţă cu (5.2) luând x0 = ui şi x00 = vi ,
avem
ε
Mi − mi = f (vi ) − f (ui ) < , i = 1, 2, . . . , n.
b−a
Atunci
n
X
S∆ (f ) − s∆ (f ) = (Mi − mi )(xi − xi−1 ) <
i=1

n
ε X ε
< (xi − xi−1 ) = (b − a) = ε.
b − a i=1 b−a

şi afirmaţia rezultă acum din teorema 5.4.

Avem deasemenea următorul rezultat.

Teorema 5.6. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie integrabilă, atunci f


este integrabilă pe orice subinterval [c, d] a lui [a, b].

Demonstraţie. Pentru un ε > 0 fie δε > 0 astfel că

0 ≤ S∆ (f ) − s∆ (f ) < ε

pentru orice partiţie ∆ a intervalului [a, b] pentru care |∆| < δε .


Dacă a ≤ c < d ≤ b şi ∆0 este o partiţie a intervalului [c, d] cu
0
|∆ | < δε , putem completa această partiţie la o partiţie ∆ a lui [a, b] cu
|∆| < δε .
Deoarece
n
X
S∆ (f ) − s∆ (f ) = (Mi − mi )(xi − xi−1 )
i=1

este o sumă de numere pozitive, din S∆ (f ) − s∆ (f ) < ε, rezultă cu atât


0
mai mult S∆ (f ) − s0∆ (f ) < ε care implică integrabilitatea funcţiei f pe
[c, d].
90

Teorema 5.7. Fie f, g : [a, b] → R două funcţii integrabile şi α un


număr real. Atunci f + g şi αf sunt funcţii integrable şi avem :
(5.4)
Zb Zb Zb Zb Zb
¡ ¢
f (x) + g(x) dx = f (x) dx + g(x) dx, αf (x) dx = α f (x) dx.
a a a a a

Mai mult, dacă f (x) ≤ g(x) pentru orice x ∈ [a, b], atunci
Zb Zb
f (x) dx ≤ g(x) dx.
a a

În particular, dacă f (x) ≥ 0, pentru orice x ∈ [a, b], atunci


Zb
f (x) dx ≥ 0.
a

Demonstraţie. Avem
¡ ¢ ¡ ¢ ¡ ¢
σ∆ f + g, (ξi ) = σ∆ f, (ξi ) + σ∆ g, (ξi ) ,

¡ ¢ ¡ ¢
σ∆ αf, (ξi ) = α σ∆ f, (ξi ) .
În continuare aplicăm teorema 5.1.
Mai mult, dacă f (x) ≥ 0 pentru orice x ∈ [a, b], atunci
n
¡ ¢ X
σ∆ f, (ξi ) = f (ξi )(xi − xi−1 ) ≥ 0
i=1

Zb
de aici f (x) dx ≥ 0.
a
Dacă f ≤ g, luând h : [a, b] → R, h(x) = g(x) − f (x) pentru orice
x ∈ [a, b], obţinem o funcţie pozitivă h. Avem
Zb Zb Zb
g(x) dx − f (x) dx = h(x) dx ≥ 0
a a a
91

şi de aici
Zb Zb
f (x) dx ≤ f (x) dx
a a
.
Corolarul 5.2. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie integrabilă şi m =
inf f (x), M = sup f (x), atunci există µ ∈ [m, M ] astfel că
x∈[a,b] x∈[a,b]
Zb
f (x) dx = µ(b − a).
a

Demonstraţie. Din teorema 5.2 rezultă că funcţia f este mărginită, deci
m, M ∈ R.
Avem m ≤ f (x) ≤ M pentru orice x ∈ [a, b] care implică
Zb
m(b − a) ≤ f (x) dx ≤ M (b − a).
a

mai mult
Zb
1
m≤ f (x) dx ≤ M
b−a
a

Zb
1
şi afirmaţia rezultă luând c = f (x) dx.
b−a
a

Corolarul 5.3. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie integrabilă şi positivă


şi [c, d] ⊂ [a, b], atunci
Zd Zb
f (x) dx ≤ f (x) dx.
c a

Demonstraţie. Având ı̂n vedere teorema 5.6 deducem că f este integra-
bilă pe [a, c], [c, d] şi [d, b]. În continuare, prin corolarul 5.1, rezultă
Zb Zc Zd Zb Zd
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx + f (x) dx ≥ f (x) dx
a a c d c
92

luând ı̂n considerare că fiecare termen din relaţia precedentă este un
număr real pozitiv.

Propoziţia 5.3. Dacă f este o funcţie continuă atunci |f | este integra-


bilă şi are loc următoarea inegalitate :

¯ Zb ¯ Zb
¯ ¯
¯ f (x) dx¯ ≤ |f (x)| dx.
a a

Demonstraţie. Întrucât f este continuă rezultă că şi |f | este continuă


deci integrabilă. Din inegalităţile

−|f (x)| ≤ f (x) ≤ |f (x)|, ∀ x ∈ [a, b],

şi aplicând proprietăţile de monotonie ale integralei stabilite ı̂n teorema


5.7, obţinem

Zb Zb Zb
− |f (x)| dx ≤ f (x) dx ≤ |f (x)| dx
a a a

şi mai mult inegalitatea cerută.

Teorema 5.8. (Teorema de medie pentru calcul integral) Fie f, ϕ : [a, b] →


R două funcţii continue 1 şi, ϕ(x) ≥ 0 pentru orice x ∈ [a, b].
Atunci există c ∈ [a, b] astfel că

Zb Zb
(5.5) f (x)ϕ(x) dx = f (c) ϕ(x) dx.
a a

În particular, dacă ϕ ≡ 1, există ξ ∈ [a, b] astfel că

Zb
(5.6) f (x) dx = f (ξ)(b − a).
a

1
concluziile acestei teoreme sunt adevărate şi ı̂n cazul mai general când f este
continuă şi ϕ integrabilă
93

Demonstraţie. Observăm că f , ϕ, f ϕ, sunt integrabile ca funcţii continue


(vezi teorema 5.5) şi stabilim relaţia

Zb Zb Zb
(5.7) m ϕ(x) dx ≤ f (x)ϕ(x) dx ≤ M ϕ(x) dx
a a a

unde m este cea mai mică valoare a funcţiei fşi M este cea mai mare
valoare a funcţie f pe interval [a, b].
Din
mϕ(x) ≤ f (x)ϕ(x) ≤ M ϕ(x), ∀ x ∈ [a, b],
folosind proprietăţile de monotonie şi linaritate a integralei, (teorema
5.7), rezultă imediat (5.7).
Zb
În continuare notăm că dacă ϕ(x) dx = 0 atunci, din (5.7), avem
Zb a
f (x)ϕ(x) dx = 0
a

şi de aici (5.5) este deasemenea verificată.


Zb
Dacă ϕ(x) dx > 0,
a
Zb
atunci, ı̂mpărţind ı̂n (5.7) prin ϕ(x) dx, obţinem
a

³ Zb ´−1Zb
m≤ ϕ(x) dx f (x)ϕ(x) dx ≤ M.
a a

Funcţia f fiind continuă, rezultă că există xm , xM ∈ [a, b] astfel că


m = f (xm ) şi M = f (xM ). Funcţia f are proprietatea lui Darboux
(teorema 3.12) şi de aici existenţa unui număr real c ı̂ntre xm şi xM astfel
că
³ Zb ´−1Zb
f (c) = ϕ(x) dx f (x)ϕ(x) dx.
a a
94

(5.5)
În final, dacă ϕ(x) = 1 pentru orice x ∈ [a, b], atunci avem
Zb
f (x)ϕ(x) dx = b − a
a

şi de aici, cu (5.5), găsim (5.6).


Propoziţia 5.4. Fie f : [a, b] → R o funcţie continuă, positivă şi nei-
dentic nulă. Atunci
Zb
f (x) dx > 0.
a

Zb
Dacă f ≥ 0 pe [a, b] şi f (x) dx = 0, atunci f ≡ 0 pe [a, b].
a

Demonstraţie. Din ipoteză¡ există x0 ∈ [a, b] astfel


¢ că f (x0 ) > 0.¡ Fie ε ¢> 0
cu f (x0 ) − ε > 0 şi V = f (x0 ) − ε, f (x0 ) + ε . Atunci V ∈ ϑ f (x0 ) şi,
având ı̂n vedere propoziţia ??, există U ∈ ϑ(x0 ) astfel că f (x) ∈ V dacă
x ∈ U ∩ [a, b].
Putem găsi un interval deschis I ⊂ U ∩(a, b) cu x0 ∈ I şi, deasemenea,
un interval [c, d] ⊂ I cu c < d. Mai mult f (x) > 0 pentru orice x ∈ [c, d]
şi de aici m = inf f (x) > 0.
x∈[c,d]
Avem, ı̂n conformitate cu corolarul 5.3,
Zd Zb
0 < m(d − c) ≤ f (x) dx ≤ f (x) dx.
c a

şi ultima afirmaţie rezultă immediat.


Prin teorema 5.6, rezultă că, dacă f : [a, b] → R este integrabilă pe
[a, b], atunci putem considera o funcţie F : [a, b] → R definită prin
Zx
F (x) = f (t) dt.
a

Această funcţie este foarte utilă pentru calculul integralei Riemann.


95

Teorema 5.9. Dacă f : [a, b] → R este integrabilă, atunci F : [a, b] → R,


Zx
F (x) = f (x) dx, este o funcţie continuă.
a
Mai mult, dacă f este o funcţie continuă, atunci F : [a, b] → R
definită mai sus este o funcţie derivabilă şi F 0 (x) = f (x) pentru orice
x ∈ [a, b].
Demonstraţie. Fie x0 un punct arbitrar ı̂n [a, b]. Având ı̂n vedere teo-
rema 5.2 rezultă că f este mărginită, şi, de aici m = inf f (x), M =
x∈[a,b]
sup f (x) ∈ R.
x∈[a,b]
Pentru orice x ∈ [a, b], avem
Zx Zx0 Zx
(5.8) F (x) − F (x0 ) = f (t) dt − f (t) dt = f (t) dt
a a x0

astfel
Zx
m(x − x0 ) ≤ F (x) − F (x0 ) = f (t) dt ≤ M (x − x0 ) dacă x ≥ x0 ,
x0

respectiv
Zx
M (x − x0 ) ≤ F (x) − F (x0 ) = f (t) dt ≤ m(x − x0 ) dacă x ≤ x0 .
x0

Deci lim F (x) = F (x0 ) şi de aici rezultă că F este continuă ı̂ntr-un
x→x0
punct arbitrar x0 ∈ [a, b]. Aşadar F este continuă pe [a, b].
Presupunem acum că f este o funcţie continuă. Fie x0 , x ∈ [a, b] cu
x0 6= x. Prin aplicarea teoremei de medie (teorema 5.8) putem determina
un ξx ∈ [x0 , x]. Dacă x0 < x sau, respectiv ξx ∈ [x, x0 ] dacă x < x0 ,
atunci avem că
Zx
(5.9) f (t) dt = f (ξx )(x − x0 ).
x0
96

Din (5.6) şi (5.9) rezultă


F (x) − F (x0 )
= f (ξx ),
x − x0
şi de aici folosind continuitatea funcţiei f avem pentru x0 ∈ (a, b)
F (x) − F (x0 )
lim = lim f (ξx ) = f (x0 ).
x→x0 x − x0 x→x0

Dacă x0 = a (respectiv x0 = b) atunci


F (x) − F (a) ¡ F (x) − F (b) ¢
lim = f (a) respectiv lim = f (b) .
x&a x−a x%b x−b

Notăm că, F (a) = 0.

5.2 Primitive (Integrala nedefinită)


Definiţia 5.6. Fie f : [a, b] → R. Spunem că o funcţie F : [a, b] → R
este o primitivă pentru f dacă F este derivabilă pe [a, b] şi F 0 = f .
Din teorema 5.9, dacă f este a funcţie continuă pe [a, b], atunci funcţie
F : [a, b] → R definită prin
Zx
F (x) = f (t) dt
a

are proprietatea că


F 0 (x) = f (x) ∀ x ∈ [a, b],
ceea ce ı̂nseamnă că F este o primitivă pentru f pe acest interval.
Avem următoarele proprietăţi imediate.
Propoziţia 5.5. Fie F be o primitivă pentru f pe un interval I. Atunci
o funcţie G : I → R este o primitivă pentru f dacă şi numai dacă există
o funcţie constantă C pe I astfel că
G = F + C.
97

Demonstraţie. Presupunem că F este o primitivă a lui f pe intervalul


I. Dacă C este o funcţie constantă I, atunci F + C este derivabilă şi
(F + C)0 = F 0 + C 0 = F 0 = f .
Reciproc, dacă F , G = F + C sunt primitive pentru f pe I, atunci
(F − G)0 = 0 pe interval I şi, de aici, C = F − G este o funcţie constantă
pe I.

Remarca 5.2. Dacă F este o primitivă a lui f pe interval I şi C denotes


clasa tuturor funcţiilor constante pe domeniul de definiţie a funcţiei f ,
atunci clasa primitivelor lui f se numeşte integrala nedefinită a lui f şi
notăm prin
Z
f (x) dx = F + C = {F + C ; C constant}.

Este uşor de a demonstra că:

Propoziţia 5.6. Dacă f, g avem primitive pe I, atunci, pentru orice


constante α, β, αf + βg are deasemenea primitivă şi
Z Z Z
¡ ¢
αf (x) + βg(x) dx = α f (x) dx + β g(x) dx.

Teorema 5.10. (Formula a lui integration prin parts pentru primitive) Fie
f, g : I → R be two derivabilă funcţii having continuă derivatives. Atunci
f 0 g şi f g 0 avem primitive şi avem :
Z Z
f (x)g (x) dx = f (x)g(x) − f 0 (x)g(x) dx.
0

Demonstraţie. ı̂ntrucât orice derivabilă funcţie este continuă it rezultă


că funcţii f 0 g şi f g 0 sunt continuă şi de aici funcţie

(5.10) (f g)0 = f 0 g + f g 0

este continuă. Atunci, având ı̂n vedere teorema 5.9, funcţii f 0 g, f g 0 şi
(f g)0 avem primitive şi ı̂n conformitate cu Proposition 5.6 Avem de la
(5.10) Z Z Z
(f g) (x) dx = f (x)g(x) dx + f (x)g 0 (x) dx.
0 0
98

mai mult regarding to Remark 5.2 rezultă


Z Z Z
f (x)g (x) dx = f g + C − f (x)g(x) dx = f g − f 0 (x)g(x) dx.
0 0

Teorema 5.11. ( first formula a lui change variable pentru primitive) Fie
ϕ : I → J şi f : J → R, I, J ⊂ R being intervals. Dacă ϕ are derivatives
pe I şi f are o primitivă F pe J, atunci F ◦ ϕ este o primitivă pentru
(f ◦ ϕ)ϕ0 .
Mai mult, Z
¡ ¢
f ϕ(t) · ϕ0 (t) dt = F ◦ ϕ + C.

Demonstraţie. Întrucât funcţia F este o primitivă a lui f , ea este deriv-


abilă pe J şi F 0 = f . Deoarece ϕ este derivabilă pe I, atunci F ◦ ϕ este
deasemenea derivabilă pe I şi

(F ◦ ϕ)0 = (F 0 ◦ ϕ)ϕ0 = (f ◦ ϕ)ϕ0 .


În consecinţă, F ◦ ϕ este o primitivă a lui (f ◦ ϕ) · ϕ0 .
Teorema 5.12. (A doua formulă de schimbare a variabilei) Fie I, J ⊂ R
două intervale şi două funcţii ϕ : I → J şi f : J → R satisfăcând
următoarele condiţii :
a) ϕ este bijectivă, derivabilă şi ϕ0 (x) 6= 0 pentru orice x ∈ I ;
b) funcţia h = (f ◦ ϕ)ϕ0 are o primitivă H pe I.
Atunci următoarele două proprietăţi au loc :
(1) funcţia f are primitivă pe J ;
(2) funcţia H ◦ ϕ−1 este o primitive a lui f , adică
Z
f (x) dx = H ◦ ϕ−1 + C.

differentiable pe I şi ϕ0 6= 0, atunci ϕ este an bijective funcţie şi fie 0 s


notăm ϕ−1 : J → I.
Demonstraţie. Întradevăr, avem successively

(H ◦ ϕ−1 )0 (x) = (H 0 ◦ ϕ−1 )(x)(ϕ−1 )0 (x) =


99

¡ ¢ 1
= (f ◦ ϕ) ◦ ϕ−1 (x)(ϕ0 ◦ ϕ−1 )(x) = f (x).
(ϕ0 ◦ ϕ−1 )(x)

Remarca 5.3. Notice că, in cazul când ϕ0 6= 0 pe I, atunci first şi second
formula a lui change a lui variable reprezintă one şi same thing.

We leave as exercises reprezintăation a lui different posibil changes a


lui variable care allows us to express primitive a lui some classes a lui
continuă funcţii in mulţimea a lui elementary funcţii.
In end a lui acest paragraph, present a very important result care al-
lows calculus a lui Riemann integral a lui O funcţie prin folosind primitive
pentru respective funcţie. mai mult it follow analogous a lui Theorems
5.10 şi 5.11 very available pentru calculus a lui Riemann integrals.

Teorema 5.13. (Leibniz – Newton formula) Fie f : [a, b] −→ R o inte-


grabilă Riemann funcţie having primitive pe [a, b]. Atunci, pentru orice
primitive F a lui f , avem

Zb ¯b
¯
f (x) dx = F (b) − F (a) (= F (x)¯ ).
a
a

Demonstraţie. Fie 0 s remark pentru beginning faptul că, pentru orice par-
tition ∆ a lui [a, b], există a alegere de puncte (ξi )ni=1 pentru care
¡ ¢
σ∆ f, (ξi ) = F (b) − F (a).

Întradevăr, pentru prin aplicăming Lagrange 0 s ı̂nţelegem value teo-


rema (teorema 4.6) pentru funcţie F pe fiecare interval [xi−1 , xi ], putem
demonstra găsim ξi ∈ (xi−1 , xi ) astfel că

F (xi ) − F (xi−1 ) = F 0 (ξi )(xi − xi−1 ) = f (ξi )(xi − xi−1 )

şi de aici
n n
¡ ¢ X X ¡ ¢
σ∆ f, (ξi ) = f (ξi )(xi −xi−1 ) = F (xi )−F (xi−1 ) = F (b)−F (a).
i=1 i=1
100

Fie (∆n )n o şir a lui partitions a lui [a, b] cu k∆n k → 0 şi consider
alegere a lui (ξin )i pentru care
¡ ¢
σ∆n f, (ξin ) = F (b) − F (a).
Atunci, folosind teorema 5.1, f being integrabilă Riemann, avem
Zb
¡ ¢
f (x) dx = lim σ∆n f, (ξin ) = F (b) − F (a).
n→∞
a

Teorema 5.14. (Formula de integrare prin părţi) Fie f, g : [a, b] → R be


două funcţii derivabile având derivate continue. Atunci
Zb Zb
0
f (x)g (x) dx = f (b)g(b) − f (a)g(a) − f 0 (x)g(x) dx.
a a

Demonstraţie. Având ı̂n vedere liniaritatea integralei Riemann şi regula


de derivare pentru produsul a două funcţii avem
Zb Zb
¡ 0 ¢
(f · g)(b) − (f · g)(a) = (f · g)0 (x) dx = f (x)g(x) + f (x)g 0 (x) dx =
a a

Zb Zb
0
= f (x)g(x) dx + f (x)g 0 (x) dx
a a
deci egalitatea din enunţ.
Teorema 5.15. (Formula de schimbare a variabilei pentru integrale) Fie
J ⊂ R un interval şi ϕ : [a, b] → J, f : J → R două funcţii care au
următoarele două proprietăţi :
1) f este continuă pe J ;
2) ϕ este derivabilă cu derivată continuă pe [a, b].
Atunci
Zb Zϕ(b)
¡ ¢ 0
f ϕ(t) ϕ (t) dt = f (x) dx,
a ϕ(a)

unde x = ϕ(y).
101

Demonstraţie. Întrucât funcţia f este continuă deducem că are primitive


pe J, şi, F este o primitivă.
Din formula Leibniz – Newton

Zϕ(b)
¡ ¢ ¡ ¢
f (x) dx = F ϕ(b) − F ϕ(a) .
ϕ(a)

Folosind regula de derivare a funcţiilor compuse deducem că F ◦ ϕ


este o primitivă a lui (f ◦ ϕ) · ϕ0 . Astfel avem

Zb Zϕ(b)
(f ◦ ϕ)(t) · ϕ0 (t) dt = (F ◦ ϕ)(b) − (F ◦ ϕ)(a) = f (x) dx.
a ϕ(a)

5.3 Integrale improprii


Integrala Riemann a fost introdusă ı̂n secţiunea 5.1 sub restricţia că f :
[a, b] → R este o funcţie mărginită şi [a, b] un interval compact.
În acest paragraf extindem noţiunea de funcţie integrabilă prin renunţarea
la aceaste restricţii.
La ı̂nceput, considerăm cazul unui interval de forma [a, ∞), (−∞, a]
sau (−∞, ∞). Acest caz ne conduce la noţiunea de integrală improprie
de speţă ı̂ntâia.

Definiţia 5.7. Fie f : [a, ∞) → R o funcţie integrabilă pe orice interval


Zl
[a, l], l > a, şi fie F (l) = f (x) dx.
a
Z∞
Spunem că f (x) dx este convergentă dacă există limit lim F (l). În
l→∞
a
caz contrar, spunem că integrala este divergentă.
102

Dacă lim F (l) = I, atunci numărul real I reprezintă valoarea inte-


l→∞
gralei şi scriem
Z∞ Zl
f (x) dx = I = lim f (x) dx.
l→∞
a a

Într-un mod similar putem considera integrala


Za Za
f (x) dx = lim f (x) dx
l→−∞
−∞ l

dacă limita există şi este finită, respectiv


Z∞ Zl
f (x) dx = lim f (x) dx
l→∞
−∞ l0 →−∞ l0

dacă limita existsă şi este finită.


In aceste două cazuri, presupunem că f : (−∞, a] → R este integra-
bilă pe orice [l, a], l < a, respectiv f : R → R este integrabilă pe fiecare
interval [l0 , l].
1
Exemplul 5.1. Fie a > 0 şi f : [a, ∞) → R, f (x) = , p ∈ R.
xp
astfel că f este integrabilă pe [a, l] pentru orice l > a şi

Zl  ln l − ln a, pentru p = 1
1 ³ ´
dx = 1 1 1
xp  p−1
− p−1 , pentru p 6= 1
a p−1 l a
şi 
Zl  ∞, dacă p ≤ 1
1
lim dx = 1
l→∞ xp  , dacă p > 1
a (p − 1)ap−1
Rezultă că integrala este divergentă pentru p ≤ 1, respectiv convergentă
dacă p > 1. În acest caz putem scrie
Z∞
1 1
p
dx = .
x (p − 1)ap−1
a
103

Teorema 5.16. (Condiţia Cauchy) Fie f : [a, ∞) → R integrabilă pe [a, l]


Z∞
pentru orice l > a. Integral f (x) dx este convergentă dacă şi numai
a
dacă pentru orice ε > 0, există aε > a astfel că
00
¯ Zx ¯
¯ ¯
¯ f (x) dx¯ < ε
x0

pentru orice x0 , x00 ∈ (aε , ∞).


Zl
Demonstraţie. Dacă notăm F (l) = f (x) dx, convergenţa integralei
a
Z∞
f (x) dx este echivalentă cu existenţa limitei lim F (l) astfel că, pen-
l→∞
a
tru a ı̂ncheia demonstraţia, este suficient să observăm că condiţia din
teoremă poate fi scrisă: pentru orice ε > 0, există aε > a astfel că

|F (x0 ) − F (x00 )| < ε, ∀ x0 , x00 ∈ (aε , ∞)

relaţie care reprezintă condiţia Cauchy pentru existenţa limitei lim F (l).
l→∞

Definiţia 5.8. Fie f : [a, b) → R o funcţie integrabilă pe [a, l] pentru


orice l ∈ (a, b) şi lim f (x) = ∞ (sau −∞). Dacă F : [a, b) → R,
x%b
Zl
F (l) = f (x) dx, spunem că integrala
a

Zb
f (x) dx
a

converge dacă lim F (l) există şi este finită, respectiv este divergentă dacă
x%b
limit este infinită sau nu există.
104

Zb
Dacă integrala f (x) dx converge, scriem
a

Zb Zl
f (x) dx = lim f (x) dx.
l%b
a a

Într-un mod similar, pentru f : (a, b] → R integrabilă pe [l, b], pentru


orice l ∈ (a, b), şi lim f (x) = ∞ (sau −∞), putem considera
x&a

Zb Zb
f (x) dx = lim f (x) dx
l&a
a l

şi spunem că integrala converge dacă limita există şi este finită, respectiv
este divergentă dacă limita este infinită sau nu există.
Zb
Dacă, ı̂n integrala f (x) dx facem schimbarea de variabilă t = −x,
l
obţinem
Zb Z−l
f (x) dx = f (−t) dt
l −b

Zb
şi, de aici, rezultă că convergenţa integralei f (x) dx este echivalentă cu
a
Z−a
convergenţa integralei f (x) dx.
−b
Mai general, fie f : (a, b) → R integrabilă pe [l0 , l] pentru orice [l0 , l] ⊂
(a, b) şi astfel că limitele funcţiei f ı̂n x = a şi x = b sunt infinite.
Definim
Zb Zl
f (x) dx = lim f (x) dx (l < b; l0 > a)
l%b
a 0
l0 &a l
105

şi spunem că integrala converge dacă limita există şi este finită, respectiv
este divergentă dacă limita nu există sau este infinită.
Zl
Remarcăm că existenţa limitei lim f (x) dx este echivalentă cu
l%b
0
l0 &a l
existenţa limitelor
Zc Zl
lim f (x) dx şi lim f (x) dx
l0 &a l%b
l0 c

cu c un punct arbitrar din (a, b).


În cazul convergenţei avem deasemenea
Zl Zc Zl
lim f (x) dx = lim
0
f (x) dx + lim f (x) dx.
l%b l &a l%b
0 l0 c
l0 &a l

Rezultă că putem considera doar cazul f : [a, b] → R, integrabilă pe


[a, l] pentru orice l ∈ (a, b) şi lim f (x) = ∞ sau −∞.
x%b
Zb
Spunem, ı̂n acest caz caz, că f (x) dx reprezintă o integrală impropie
a
de speţa a doua.
Exemplul 5.2. Fie f : [a, b) → R,
1
f (x) = , p ∈ R.
(b − x)p
Pentru orice l ∈ [a, b), avem

Zl  ln(b − a) − ln(b − l), dacă p = 1
f (x) dx = 1 ³ 1 1 ´
 − , dacă 6= 1
a 1 − p (b − a)p−1 (b − l)p−1
şi 
Zl  ∞, dacă p ≥ 1
lim f (x) dx = 1
l%b  , dacă p < 1
a (1 − p)(b − a)p−1
adică integrala converge pentru p < 1 şi este divergentă pentru p ≥ 1.
106

Teorema 5.17. Fie f : [a, b) → R integrabilă pe [a, l], pentru orice


Zb
l ∈ [a, b) şi astfel că lim f (x) = ∞ (sau −∞). Integrala f (x) dx
x→b
a
converge dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0, există bε ∈ (a, b) astfel
că 00
¯ Zx ¯
¯ ¯
¯ f (x) dx¯ < ε
x0

pentru x0 , x00 ∈ (bε , b).


Zl
Demonstraţie. Dacă considerăm F (l) = f (x) dx, condiţia din teoremă
a
reprezintă condiţia Cauchy pentru existenţa limitei lim F (l).
l%b

Remarcăm că condiţiile din teoremele 5.16 şi 5.17 pot fi rescrise sub
o singură formă.

Teorema 5.18. ( Condiţia Cauchy pentru existenţa integralelor improprii)


Fie f : [a, b) → R integrabilă pe [a, l] pentru orice l ∈ (a, b) cu b = ∞ sau
Zb
astfel că lim f (x) = ∞ (sau −∞) dacă b este finite. Integrala f (x) dx
x%b
a
converge dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0, există Uε ∈ ϑ(b) astfel
că, pentru orice x0 , x00 ∈ (a, b) ∩ Uε , Avem
00
¯ Zx ¯
¯ ¯
¯ f (x) dx¯ < ε.
x0

Ca o consecinţă, avem

Teorema 5.19. ( Testul de comparaţie) Fie f, g : [a, b) → R funcţii


continue şi astfel că 0 ≤ f (x) ≤ g(x) pentru orice x ∈ [a, b). Atunci :
Zb Zb
– dacă g(x) dx converge, atunci f (x) dx converge ;
a a
107

Zb Zb
– dacă f (x) dx este divergentă, atunci g(x) dx este divergentă .
a a

Demonstraţie. Pentru prima afirmaţie remarcăm că putem scrie, pentru


x0 < x00 ,
00 00 00 00
¯ Zx ¯ Zx Zx ¯ Zx ¯
¯ ¯ ¯ ¯
¯ f (x) dx¯ = f (x) dx ≤ g(x) dx = ¯ g(x) dx¯
x0 x0 x0 x0

şi condiţia Cauchy fiind satisăcută g, este cu atât mai mult satisfăcută
pentru f .
Referitor la a doua afirmaţie, can raţiona prin reducere la absurd.

Teorema 5.20. Fie f : [a, b) → R integrabilă pe [a, l] pentru orice l ∈


Zb Zb
(a, b). Dacă integrala |f (x)| dx este convergentă, atunci f (x) dx este
a a
deasemenea convergentă.

Demonstraţie. Pentru ı̂nceput, remarcăm că, dacă f este integrabilă Rie-


mann pe un interval mărginit [α, β], atunci |f | este deasemenea integra-
bilă Riemann pe [α, β] şi

¯ Zβ ¯ Zβ
¯ ¯
¯ f (x) dx¯ ≤ |f (x)| dx.
α α

Mai mult, dacă condiţia Cauchy este satisfăcută pentru |f |, cu atât mai
mult ea satisfăcută pentru f .

Definiţia 5.9. Fie f : [a, b) → R integrabilă pe [a, l] pentru orice l ∈


Zb Zb
(a, b). Dacă integrala |f (x)| dx converge, atunci integrala f (x) dx
a a
este numită absolut convergentă şi funcţia f este numită absolut integra-
bilă.
108

Din teorema precedentă, rezultă că, dacă f este absolut integrabilă


pe [a, b), atunci f este integrabilă pe [a, b) dar acestea sunt funcţii pentru
Zb Zb
care f (x) dx converge şi |f (x)| dx este divergentă.
a a
Enunţăm, fără demonstraţie, următorul resultat.
Teorema 5.21. ( Testul Dirichlet) Fie f o funcţie continuă pe [a, b) şi g
a funcţie monotonă pe [a, b). Presupunem că lim g(x) = 0, respectiv că
x%b
există M ∈ R astfel că

¯ Zl ¯
¯ ¯
¯ f (x) dx¯ ≤ M ∀ l ∈ (a, b).
a

Zb
In aceaste condiţii, g(x)f (x) dx este convergentă.
a

Ca o aplicaţie, considerăm f : [1, ∞) → R,


sin x
f (x) = , α > 0.

Z∞
1 dx
Din |f (x)| ≤ α şi faptul că, pentru α > 1, este convergentă,
x xα
1
rezultă că, pentru α > 1, f este absolut integrabilă.
1 1
Dacă 0 < α ≤ 1, α este o funcţie monotonă pe [1, ∞) şi lim α = 0
x x→∞ x
ı̂n timp ce, pentru funcţia sin x, avem

¯ Zl ¯ ¯l
¯ ¯ ¯
¯ sin x dx¯ = | − cos x¯ | ≤ 2 ∀ l ∈ (1, ∞)
1
a

astfel că, aplicând testul Dirichlet, rezultă convergenţa integralei


Z∞
sin x
dx pentru 0 < α ≤ 1.

1
109

Similar, avem convergenţa integralei


Z∞
cos x
dx, ∀ α ∈ (0, 1].

1

Pe de altă parte, avem


1 − cos 2x
| sin x| ≥ sin2 x =
2
şi integrala
Z∞
1 − cos 2x
dx
2xα
1
Z∞
cos 2x
este divergentă pentru α ∈ (0, 1] deoarece dx converge dar
2xα
1
Z∞
1
dx este divergentă.
2xα
1
Z∞
sin x
În consecinţă, pentru α ∈ (0, 1], integrala dx este convergentă

1
dar nu este absolut convergentă. Pentru astfel de integrale, spunem că
sunt semiconvergente.
Dacă reconsiderăm teorema 5.19 şi, separat integralele improprii de
prima speţă, respectiv de speţa a doua, avem următorul criteriu de
comparaţie.
1. Fie f, g : [a, ∞) → R o funcţie continuă, a > 0,

g(x)
f (x) = , ∀ x ∈ [a, ∞).
xp
Atunci :
a) dacă există M ∈ R astfel că |g(x)| ≤ M , pentru orice x ∈ [a, ∞),
Z∞
şi dacă p > 1, atunci f (x) dx este absolut convergentă;
a
110

b) dacă g(x) ≥ c > 0 pentru orice x ∈ [a, ∞), şi dacă p ≤ 1, atunci
Z∞
f (x) dx este divergentă.
a

Z∞
M dx
Demonstraţie. Întradevăr, in cazul a), |f (x)| ≤ p şi converge
x xp
a
pentru p > 1.
Z∞
c dx
In cazul b), 0 < p ≤ f (x) şi este divergentă având ı̂n vedere
x xp
a
faptul că p ≤ 1.

2. Fie f : [a, ∞) → R o funcţie continuă şi a > 0. Atunci


Z∞
a) dacă există p > 1 aşa ı̂ncât lim xp |f (x)| = l ≥ 0, atunci f (x) dx
x→∞
a
este absolut convergentă pentru orice a > 0;

b) dacă există p ≤ 1 aşa ı̂ncât lim xp f (x) = l > 0 (eventual l = ∞),


x→∞
Z∞
atunci f (x) dx este divergentă pentru orice a > 0.
a

Demonstraţie. a) Dacă ε0 > 0, există a0 > a astfel că

|f (x)|xp < l + ε0 , ∀ x ∈ (a0 , ∞)

de aici
l + ε0
|f (x)| ≤ , ∀ x ∈ (a0 , ∞) cu p > 1
xp
şi mai mult
Z∞ Za0 Z∞
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx
a a a0

este absolut convergentă.


111

b) Dacă ε0 > 0 este aşa ı̂ncât l − ε0 > 0 şi a0 este astfel ı̂ncât
f (x)xp ≥ l − ε0 , pentru orice x ∈ (a0 , ∞), rezultă

1 − ε0
f (x) ≥ > 0, ∀ x ∈ (a0 , ∞) cu p ≤ 1
xp
Z∞
care implică faptul că f (x) dx este divergentă.
a

3. Fie f, g : [a, b) → R două funcţii continue. Presupunem că


g(x)
lim f (x) = ∞ sau −∞ şi f (x) = . Atunci:
x%b (b − x)p

Zb
a) dacă |g(x)| ≤ M pentru orice x ∈ [a, b) şi p < 1, f (x) dx este
a
absolut convergentă;

Zb
b) dacă 0 < c ≤ g(x) pentru orice x ∈ [a, b) şi p ≥ 1, f (x) dx este
a
divergentă.

Demonstraţie. In cazul a), avem

M
|f (x)| ≤ ∀ x ∈ [a, b)
(b − x)p

Zb
dx
şi convergenţa integralei pentru p < 1 de aici, deasemenea
(b − x)p
a
Zb
absolut convergenţa integralei f (x) dx.
a
In cazul b), avem
c
0< ≤ f (x), ∀ x ∈ [a, b)
(b − x)p
112

Zb
dx
şi, din divergenţa integralei (p ≥ 1), avem divergenţa inte-
(b − x)p
a
Zb
gralei f (x) dx.
a

4. Fie f O funcţie ca ı̂n 3. Atunci:

a) dacă există p < 1 aşa ı̂ncât lim(b − x)p |f (x)| = l ≥ 0, atunci


x%b
Zb
f (x) dx este absolut convergentă;
a

b) dacă există p ≥ 1 aşa ı̂ncât lim(b − x)p f (x) = l > 0 (eventual −∞),
x%b
Zb
atunci f (x) dx este divergentă.
a

Demonstraţie. Pentru demonstraţie putem proceda ca ı̂n cazul 2.a), re-


spectiv 2.b) şi având ı̂n vedere ipotezele menţionate ı̂n 3.

Teorema 5.22. Fie f : [a, ∞) → R (a > 0) o funcţie positivă de-


screscătoare şi n0 = inf{n ∈ N; n ≥ a}. În aceaste condiţii, integrala
Z∞ ∞
X
f (x) dx şi seria f (n) au aceeaşi natură.
a n=n0

Demonstraţie. Fie n > n0 . Din ipotezele pentru f , avem


Zn
f (n) ≤ f (x) dx ≤ f (n − 1), n = n0 , n0 + 1, . . .
n−1

şi de aici, pentru m > n0 ,

m
X Zm m
X m
X
Sm = f (n)+f (n0 ) ≤ f (x) dx ≤ f (n−1) = f (n) = Sm−1
n=n0 +1 n0 n=n0 +1 n=n0
113

unde (Sm )m≥n0 reprezintă şirul sumelor parţiale pentru seria (cu termeni

X
pozitivi) f (n).
n=n0

X
Acum, presupunem că seria f (n) converge. Atunci (Sm )m≥n0 este
n=n0
³ Zm ´
un şir crescătoare şi mărginit şi cu atât mai mult f (x) dx un
m>n0
n0
Zl
şir crescător şi mărginit şi, mai mult, pentru F (l) = f (x) dx ca funcţie
n0
monoton crescătoare şi mărginită superior, există şi este finită lim F (l)
l→∞
fapt ce semnifică convergenţa integralei

Z∞ Zn0 Z∞
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a n0

Reciproc, dacă integrala există, atunci şirul (Sm )m≥n0 este un şir
monoton crescătoare şi mărginit superior, şi, de aici convergenţa seriei
X∞
f (n).
n=n0


X
Remarcăm că, dacă, pentru o serie convergentă an , avem lim an =
n→∞
n=1
Z∞
0, putem demonstra convergenţa integralei de forma f (x) dx even dacă
a
Z∞
lim f (x) does not exists dar dacă integral f (x) dx este convergent şi
x→∞
a
există lim f (x) = λ, atunci compulsorily λ = 0.
x→∞

Applicaţii: Integrale Euler, funcţia Gamma şi Beta


114

Z∞
Propoziţia 5.7. Pentru orice p > 0, integrala xp−1 e−x dx este con-
0
vergentă.

Demonstraţie. Avem o integrală impropie de prima speţă dar, dacă 0 <


p < 1, avem deasemenea o integrală impropie de speţa a doua.
Având ı̂n vedere faptul că, pentru orice λ ∈ R, avem lim xλ e−x =
x→∞
0, rezultă că există α > 1 such that lim xα (xp−1 e−x ) = 0 şi, de aici
x→∞
Z∞
convergenţa integralei xp−1 e−x dx ca integrală impropie de prima speţă.
0
Dacă p ∈ (0, 1), p − 1 ∈ (−1, 0), astfel că putem considera λ < 1
pentru care
lim xλ xp−1 e−x = lim xp+λ−1 e−x = 0
x&0 x&0

Z∞
avem convergenţa integralei xp−1 e−x dx deasemenea integrală impropie
0
de prima speţă.

Prin definiţie, funcţia Γ : (0, ∞) → R,


Z∞
Γ(p) = xp−1 e−x dx
0

este numită funcţie Gamma.

Propoziţia 5.8. Pentru orice p > 1, Γ(p) = (p − 1)Γ(p − 1).

Demonstraţie. Dacă p > 1, Γ(p − 1) există deasemenea şi, ı̂n definiţia lui
Γ(p), putem integra prin părţi şi avem

¯l Z∞
¯
Γ(p) = − lim xp−1 e−x ¯ + (p − 1) xp−2 e−x dx = (p − 1)Γ(p − 1).
l→∞ ε
ε→0 0
115

Ca o consecinţă, avem

Γ(n) = (n − 1)! , ∀ n ∈ N∗
R∞
având ı̂n vedere faptul că Γ(1) = e−x dx = 1, astfel că, dacă considerăm
0

Z∞
n! = Γ(n + 1) = xn e−x dx, n ≥ 0,
0

putem spune că Γ(p) reprezintă a generalizare a factorialului pentru a


numărul real p > 0.
Z1
Propoziţia 5.9. Pentru orice p, q > 0, integral xp−1 (1 − x)q−1 dx
0
converge.

Demonstraţie. Există α < 1 astfel că

lim xα xp−1 (1 − x)q−1 = lim xα+p−1 (1 − x)q−1 = 0


x&0 x&0

(este suficient să luăm 1−p < α < 1) care arată convergenţa integralei ca
integrală impropie cu referire la extremitatea stângă a intervalului [0, 1].
Similar, există β < 1 astfel că

lim xα (1 − x)β xp−1 (1 − x)q−1 = lim xp−1 (1 − x)β+q−1 = 0


x%1 x→1

(este suficient să luăm 1 − q < β < 1)şi, de aici convergenţa integralei cu
cu referire la extremitatea dreaptă a intervalului [0, 1].

Funcţia

Z1
(5.11) B(p, q) = xp−1 (1 − x)q−1 dx ; p > 0, q > 0
0

se numeşte funcţie Beta.


116

Propoziţia 5.10. Pentru orice p > 1, avem

p−1
B(p, q) = B(p − 1, q).
p+q−1

Demonstraţie. Întradevăr, integrând prin părţi, obţinem

B(p, q) =

Z1 ¯l p − 1 Z1
p−1 q−1 1 p−1 q¯
= x (1−x) dx = − lim x (1−x) ¯ + xp−2 (1−x)q dx =
q l%1 ε q
0 ε&0 0

Z1
p − 1 p−2
= x (1 − x)(1 − x)q−1 dx =
q
0

Z1 Z1
p − 1 p−2 p − 1
= x (1 − x)q−1 dx − xp−1 (1 − x)q−1 dx =
q q
0 0

p−1 p−1
= B(p − 1, q) − B(p, q)
q q
de aici ³ p − 1´ p − 1
B(p, q) 1 + = B(p − 1, q)
q q
şi, ı̂n final
p−1
B(p, q) = B(p − 1, q).
p+q−1

Similar,
q−1
B(p, q) = B(p, q − 1), ∀ q > 1
p+q−1
şi, dacă at same time, p > 1, q > 1, atunci

(p − 1)(q − 1)
B(p, q) = B(p − 1, q − 1).
(p + q − 1)(p + q − 2)
117

Având ı̂n vedere faptul că B(1, 1) = 1 avem pentru p, q ∈ N∗

(p − 1)!(q − 1)! 1 1
B(p, q) = = p−1 = q−1 .
(p + q − 1)! q Cp+q−1 p Cp+q−1

1
Pentru p = q = ,
2

³ 1 1 ´ Z1 Z1 √
dx ( x)0 √ ¯¯1
B , = p =2 p √ dx = 2 arcsin x¯ = π.
2 2 x(1 − x) 1 − ( x)2 0
0 0

Teorema 5.23. Pentru orice p > 0, q > 0, avem

Γ(p)Γ(q)
B(p, q) = .
Γ(p + q)
x
Demonstraţie. Fie schimbarea de variabilă t = ı̂n definiţia lui
1−x
B(p, q) (5.11). De aici

t 1
x= : [0, ∞) → [0, 1) şi x0 (t) = > 0.
1+t (1 + t)2

Avem
(5.12)
Z1 Z∞
p−1 q−1 tp−1 1 dt
B(p, q) = x (1 − x) dx = p−1
=
(1 + t) (1 + t) (1 + t)2
q−1
0 0
Z∞
= tp−1 (1 + t)−(p+q) dt.
0

Z∞
Pe de altă parte, dacă ı̂n Γ(p) = xp−1 e−x dx, luăm x = ty, t > 0,
0
Avem
Z∞
p
Γ(p) = t y p−1 e−ty dy.
0
118

Dacă ı̂nlocuim t prin 1 + t şi p prin p + q, obţinem


Z∞
Γ(p + q) = (1 + t)p+q y p+q−1 e−(1+ty) dy.
0

Multiplicăm această relaţie prin tp−1 şi integrăm ı̂n raport cu t pe


[0, ∞). Vom avea
Z∞ Z∞³Z∞ ´
p−1 −(p+q) p+q−1 −y p−1 −ty
Γ(p + q) t (1 + t) dt = y e t e dy dt =
0 0 0

Z∞ Z∞ Z∞
(∗) ¡ p+q−1 −y
¢ Γ(p)
= y e t e dt dy = y p+q−1 e−y p dy = Γ(p)Γ(q)
p−1 −ty
y
0 0 0

şi, din (5.12),


Γ(p + q)B(p, q) = Γ(p)Γ(q)
de aici
Γ(p)Γ(q)
B(p, q) = .
Γ(p + q)
egalitatea (∗) care va fi justificată ı̂n secţiunea următoare (pagina
??).

5.4 Integrale depinzând de un parametru


Fie a, b : D ⊆ R → R două funcţii cu a(t) ≤ b(t) pentru orice t ∈
D. Considerăm o funcţie f depinzând £ de două ¤ variable t, x astfel că,
pentru orice t fixat din D, f ( · , t) : a(t), b(y) × D £→ R şi, ¤mai mult,
aplicaţia x 7→ f (x, t) este o funcţie integrabilă pe a(t), b(t) . Astfel,
putem considera funcţia F : D → R definită prin
Zb(t)
F (t) = f (x, t) dx.
a(t)

Spunem că ı̂n membrul drept avem o integrală depinzând de parametrul


t.
119

Similar, putem considera o integrală impropie depinzând de para-


metrul t dacă, pentru orice valoare fixată a lui t, integrala rezultată este
convergentă.

Teorema 5.24. Presupunem că, pentru t0 ∈ D, punct de acumulare


pentru D, sunt adevărate următoarele ipoteze :
1. există lim a(t) = a0 , lim b(t) = b0 (presupunând că a0 < b0 ) ;
t→t0 t→t0
2. pentru orice t ∈ D fixat, funcţia x 7→ f (x, t) este continuă ;
3. pentru orice x ∈ [a0 , b0 ] şi orice ε > 0, există δε > 0 şi g : [a0 , b0 ] →
R astfel ı̂ncât

|f (x, t) − g(x)| < ε, ∀ t ∈ D, |t − t0 | < δε .

Atunci funcţia F are a limită ı̂nt t0 şi

Zb(t)
lim F (t0 ) = g(x) dx.
t→t0
a(t)

Demonstraţie. Pentru ı̂nceput, remarcăm că, pentru un x0 ∈ [a0 , b0¡] fixat,¢


un ε > 0 arbitrar şi un t fixat care verifică |t−t0 | < δε , există η = η ε, x0
astfel că, pentru orice x ∈ [a0 , b0 ] pentru care |x0 − x| < η avem
ε
|f (x, t) − f (x0 , t)| <
3
şi, ı̂n final, rezultă inegalităţile

|g(x) − g(x0 )| ≤
ε ε ε
≤ |g(x) − f (x, t)| + |f (x, t) − f (x0 , t)| + |f (x0 , y) − g(x0 )| < + + =ε
3 3 3
De aici, avem continuitatea funcţiei g pe [a0 , b0 ], deci şi integrabilitataea
lui g pe [a0 , b0 ].
Din ipoteză, există V ∈ ϑ(t0 ) aşa ı̂ncât a, b sunt funcţii mărginite pe
V şi, deasemenea, f este o funcţie mărginită pe [a(t), b(t)] × V .
Din a0 < b0 , putem presupune a(t) < b(t) pentru orice t ∈ V \ {t0 }.
120

a, eb] × V , unde e
Dacă |f (x, t)| ≤ M pentru orice (x, t) ∈ [e a = inf a(t),
t∈V
eb = sup b(t) pentru un ε > 0, fie δε > 0 astfel că, pentru orice t ∈ V
t∈V
pentru care |t − t0 | < δε , să avem
ε ε ε
|a(t) − a0 | < , |b(t) − b0 | < şi |f (x, t) − g(x)| < ,
3M 3M 3(b0 − a0 )

pentru orice x ∈ [a0 , b0 ].


Rezultă

¯ Zb0 ¯ ¯ Zb(t) Zb0 ¯


¯ ¯ ¯ ¯
¯F (t) − g(x) dx¯ = ¯ f (x, t) dx − g(x) dx¯ ≤
a0 a(t) a0

¯ Za0 ¯ ¯ Zb0¡ ¢ ¯¯ ¯¯
Zb(t) ¯
¯ ¯ ¯ ¯
≤ ¯ f (x, t) dx¯ + ¯ f (x, t) − g(x) dx¯ + ¯ f (x, t) dx¯ ≤
a(t) a0 b0

ε ε ε ε ε ε
≤M +(b0 −a0 ) +M = + + = ε, ∀ t; kt0 −tk < δε
3M 3(b0 − a0 ) 3M 3 3 3
adică, faptul că
Zb0
lim F (t) = g(x) dx.
t→t0
a0

Teorema 5.25. Presupunem că următoarele afirmaţii au loc :


1. pentru orice t fixat, x 7→ f (x, t) este o funcţie continuă pe
[a(t), b(t)] ;
2. pentru fiecare x ∈ [a(t), b(t)], t 7→ f (x, t) este o funcţie continuă
ı̂n t0 ∈ D ;
3. funcţiile a, b : D → R sunt continue ı̂n t0 .
Atunci F este continuă ı̂n t0 .
121

Demonstraţie. Aplicăm teorema precedentră pentru a0 = a(t0 ), b0 =


b(t0 ) şi g(x) = f (x, t0 ). Obţinem

Z 0)
b(t

lim F (t) = f (x, t0 ) dx = F (t0 )


t→t0
a(t0 )

şi, de aici, continuitatea funcţiei F ı̂n t0 .


Dacă luăm t0 un punct arbitrar din D, atunci F o funcţie continuă
pe D.

Teorema 5.26. Fie f : [α, β]×D → R, a, b : D → [α, β] unde D ⊂ R (cu


a(t) ≤ b(t) pentru orice t ∈ D). Presupunem că, pentru l ∈ {1, 2, . . . , k},
avem :
1. f este continuă pe [α, β] × D şi f 0(t) este deasemenea o funcţie
continuă,
2. funcţiile a, b au derivate continue pe D.
Atunci F are derivată continuă ı̂n raport cu t şi

Zb(t)
¡ ¢ ¡ ¢
F 0 (t) = f b(t), t b0 (t) − f a(t), t a0 (t) + ft0 (x, t) dx.
a(t)

Demonstraţie. Avem

Zb(t) Z 0)
b(t

F (t) − F (t0 ) = f (x, t) dx − f (x, t0 ) dx =


a(t) a(t0 )

Z 0)
a(t Z 0)
b(t Zb(t)
¡ ¢
= f (x, t) dx + f (x, t) − f (x, t0 ) dx + f (x, t) dx =
a(t) a(t0 ) b(t0 )

Z 0)
b(t
¡ ¢ ¡ ¢ ¡ ¢
= f (ξt , t) a(t) − a(t0 ) + f (x, t) − f (x, t0 ) dx + f (ηt , t) b(t) − b(t0 )
a(t0 )

unde ξt este ı̂ntre a(t) şi a(t0 ), respectiv ηt este ı̂ntre b(t) şi b(t0 ).
122

Pentru t 6= t0 , avem
F (t) − F (t0 )
=
t − t0
Z 0)
b(t
a(t) − a(t0 ) f (x, t) − f (x, t0 ) b(t) − b(t0 )
= f (ξt , t) + dx + f (ηt , t) .
t − t0 t − t0 t − t0
a(t0 )
¡ ¢
Dacă luăm
¡ t tinde ¢ la t0 , având ı̂n vedere faptul că (ξt , t) → a(t0 ), t0
şi (ηt , t) → b(t0 ), t0 , avem

a(t) − a(t0 ) ¡ ¢
lim f (ξt , t) = f a(t0 ), t0 a0 (t0 ),
t→t0 t − t0
Z 0)
b(t Z 0)
b(t
f (x, t) − f (x, t0 )
lim dx = ft0 (x, t0 ) dx
t→t0 t − t0
a(t0 ) a(t0 )

(conform teoremei 5.24),


b(t) − b(t0 ) ¡ ¢
lim f (ηt , t) = f b(t0 ), t0 b0 (t0 )
t→t0 t − t0
şi, ı̂n final,
F (t) − F (t0 )
lim =
t→t0 t − t0
Z 0)
b(t
¡ ¢ ¡ ¢
= f b(t0 ), t0 b0 (t0 ) − f a(t0 ), t0 a0 (t0 ) + ft0 (x, t0 ) dx.
a(t0 )

5.5 Aplicaţii ale integralei definite ı̂n geome-


trie
Definiţia 5.10. O submulţime A ⊂ R2 se numeşte mulţime elementară
dacă n
[
A= Ai
i=1
123

unde Ai , i = 1, 2, . . . , n, sunt dreptunghiuri având laturile paralele cu


axele de coordonate şi orice două dreptunghiuri diferite să aibă ı̂n comun
cel mult o latură.

Definiţia 5.11. Aria mulţimii elementare A este dată de numărul


n
X
σ(A) = σ(Ai )
i=1

unde σ(Ai ) = ai bi (i = 1, . . . , n) este aria unui dreptunghi Ai având


lungimea laturilor ai , respectiv bi .

Definiţia 5.12. Fie A o mulţime mărginită din R2 . Spunem că A are


arie dacă există două şiruri de mulţimi elementare (En )n , (Fn )n such that

En ⊂ A ⊂ Fn , ∀ n, şi lim σ(En ) = lim σ(Fn ).


n→∞ n→∞

Valoarea comună a limitelor reprezintă aria a lui A.

Teorema 5.27. Dacă f : [a, b] → R+ este o funcţie continuă şi pozitivă,


atunci mulţimea Gf delimitată de graficul funcţiei f , axa Ox şi dreptele
x = a, x = b are arie, dată de

Zb
σ(Gf ) = f (x) dx.
a

Demonstraţie. Întradevăr, pentru un şir dat de partiţii (δn )n∈N a inter-


valului [a, b] pentru care |δn | → 0, putem considera şirurile de mulţimi
elementare (En )n , (Fn )n date prin
n
[ n
[
En = Ai , Fn = Bi , n = 1, 2, . . . ,
i=1 i=1

unde © ª
Ai = (x, y) ; x ∈ [xi−1 , xi ], y ∈ [0, mi ]
şi © ª
Bi = (x, y) ; x ∈ [xi−1 , xi ], y ∈ [0, Mi ]
124

cu mi = inf f (x), Mi = sup f (x), pentru orice i = 1, 2, . . . , n.


x∈[xi−1 ,xi ] x∈[xi−1 ,xi ]
În acest caz avem

σ(En ) = s∆n (f ) σ(Fn ) = S∆n (f ).

Deoarece funcţia f este continuă rezultă că f şi este integrabilă pe [a, b]
şi

Zb
σ(Gf ) = lim σ(En ) = lim σ(Fn ) = lim s∆n = lim S∆n = f (x) dx.
n→∞ n→∞ n→∞ n→∞
a

Ca consecinţ ale acestei teoreme avem :

Corolarul 5.4. Dacă f, g : [a, b] → R sunt funcţii continue şi f (x) ≤


g(x) pentru orice x ∈ [a, b], atunci aria mulţimii delimitate de graficele
celor două funcţii şi dreptele x = a, x = b este dată de

Zb
¡ ¢
f (x) − g(x) dx.
a

Corolarul 5.5. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie continuă şi f (x) ≤ 0


pentru orice x ∈ [a, b] sau dacă f nu are semn constant pe [a, b], atunci

Zb
σ(Gf ) = |f (x)| dx.
a

Definiţia 5.13. Fie f : [a, b] → R+ , a < b. Prin corp de rotaţie deter-


minat de funcţia f ı̂nţelegem mulţimea
n p o
Cf = (x, y, z) ∈ R3 ; y 2 + z 2 ≤ f (x), x ∈ [a, b] .

Altfel spus, corpul de rotaţie determinat de funcţia f se obţine prin rotirea


graficului Gf a funcţiei ı̂n jurul axei x.
125

Fie [α, β] un interval şi ϕ : [α, β] → R o funcţie constantă. Numim


cilindru elementar asociat acestui interval şi funcţiei ϕ, corpul de rotaţie
determinat de funcţia ϕ.
Dacă considerăm cilindrul elementar determinat de funcţia
ϕ : [α, β] → R, ϕ(x) = h,
atunci volumul acestui cilindru este πh2 (β − α).
Definiţia 5.14. Fie [a, b] un interval şi pentru un număr natural n
partiţia (∆n ) a intervalului dată de
a = x0 < x 1 < · · · < x n = b
Notăm prin Ci cilindrii elementari determinaţi de funcţiile constante
ϕi : [xi , xi+1 ] 7→ R, ϕi (x) = αi cu i = 0, 1, · · · n − 1.
Numim corp elementar asociat partiţiei (∆n ) şi funcţiilor ϕi (x) mulţimea
n−1
[
C(∆n , ϕ) = Ci
i=0

Volumul unui corp elementar este, prin definiţie, dat de


n−1
X n−1
X
V (C(∆n , ϕ)) = V (Ci ) = παi2 (xi+1 − xi ).
i=0 i=0

Definiţia 5.15. Spunem că corpul de rotaţie Cf determinat de funcţia


continuă f : [a, b] 7→ R are volum dacă există două şiruri de corpuri
elementare (Cn0 )n , (Cn00 )n such that Cn0 ⊂ Cf ⊂ Cn00 pentru orice n ∈ N şi
lim V(Cn0 ) = lim V(Cn00 ).
n→∞ n→∞

Limita comună reprezintă volumul corpului Cf .


Teorema 5.28. Dacă f : [a, b] → R+ este o funcţie continuă, atunci
corpul de rotaţie Cf determinat are un volum, dat de
Zb
V(Cf ) = π f 2 (x) dx.
a
126

Demonstraţie. Întradevăr, dacă avem un şir de partitiţii (∆n )n∈N cu


|∆n | → 0, atunci
n
X
2
s∆n (πf ) = π mi (xi − xi−1 ), respectiv
i=1

n
X
S∆n (πf 2 ) = π Mi (xi − xi−1 )
i=1

cu mi = inf f 2 (x), Mi = sup f 2 (x) (i = 1, 2, . . . , n), reprezintă,


x∈[xi−1 ,xi ] x∈[xi−1 ,xi ]
fiecare, volumul unui corp elementar. Observăm că pentru orice n ∈ N
avem
Cn0 ⊂ Cf ⊂ Cn00 .

În plus, având ı̂n vedere că funcţia f 2 este integrabilă, rezultă că

Zb
V(Cf ) = π lim s∆n (f 2 ) = π lim S∆n (f 2 ) = π f 2 (x) dx.
n→∞ n→∞
a

Considerăm acum f : [a, b] → R şi ∆ o partiţie a intervalului [a, b].


Numim contur poligonal asociat funcţiei f şi partiţiei ∆ mulţimea
n
[ ¡ ¢
f∆ = Mi−1 Mi , Mi xi , f (xi ) )
i=1

Lungimea conturului poligonal f∆ se defineţe prin


n
X n q
X ¡ ¢2
l(f∆ ) = |Mi−1 Mi | = (xi − xi−1 )2 + f (xi ) − f (xi−1 ) .
i=1 i=1

Definiţia 5.16. Spunem că graficul funcţiei f are lungime dacă, pen-
tru orice şir de partiţii (∆n )n a intervalului [a, b] cu |∆n | → 0, există
lim l(f∆n ) şi această limită nu depinde de şirul (∆n )n considerat.
n→∞
127

Teorema 5.29. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie derivabilă cu derivata


continuă pe [a, b], atunci graficul lui f are o lungime dată de
Zb q
¡ ¢2
L(f ) = 1 + f 0 (x) dx.
a

Demonstraţie. Întradevăr, pentru o partiţie

∆n = (a = xn0 < · · · < xnkn = b), n ∈ N

avem
kn q
X ¡ ¢2
l(f∆n ) = (xi − xi−1 )2 + f (xi ) − f (xi−1 ) =
i=1
s
kn
X (f (xi ) − f (xi−1 ))2
= 1+ (xi − xi−1 ).
i=1
(xi − xi−1 )2
Aplicând teorema Lagrange pentru funcţia f pe fiecare interval al partiţiei,
putem determina un set de puncte intermediare ξin , i = 1, 2, · · · kn aşa
ı̂ncât să avem egalitatea
kn q
X ¡ ¢2
l(f∆n ) = 1 + f 0 (ξin ) (xni − xni−1 )
i=1
q ¡ ¢2
care reprezintă suma Riemann pentru funcţia continuă 1 + f 0 deci

Zb q
¡ ¢2
lim l(f∆n ) = 1 + f 0 (x) dx
n→∞
a

şi limita este independentă de alegerea partiţiei.


Fie f : [a, b] → R şi Cf corpul de rotaţie asociat funcţiei f . Pentru
o partiţie ∆n = (xn0 < · · · < xnkn ) a intervalului [a, b] considerăm f∆n
conturul poligonal asociat funcţiei f şi notăm prin Cf∆n corpul de rotaţie
obţinut prin rotirea conturului poligonal ı̂n jurul axei Ox. Acest corp are
arie laterală obţinută prin ı̂nsumarea ariilor laterale a fiecărui trunchi de
con. Deci avem,
128

kn
X f (xni−1 ) + f (xni )
A(Cf∆n ) = 2π |Mi−1 Mi | =
i=1
2
kn
X q ¡ ¢2
=π (f (xni ) − f (xni−1 )) (xni − xni−1 )2 + (f (xni ) − f (xni−1 ) .
i=1

Definiţia 5.17. Spunem că corpul de rotaţie asociat funcţiei f are arie
laterală dacă, pentru orice şir de partiţii (∆n )n cu |∆n | → 0, există
lim A(Cf∆n ) şi limita nu depinde de şirul (∆n )n ales.
n→∞

Teorema 5.30. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie derivabilă cu derivată


continuă, atunci Cf are arie laterală dată de
Zb q
A(Cf ) = 2π f (x) 1 + f 0 2 (x)d x.
a

Demonstraţie. Fie un şir (∆n )n de partiţii a intervalului [a, b] definite


prin
∆n = (a = xn0 < · · · < xnkn = b)
cu |∆n | → 0. Avem pentru aria laterală

f (xni−1 ) + f (xni ) q
kn
X
A(f∆n ) = 2π (xni − xni−1 )2 + (f (xni−1 ) + f (xni ))2 =
i=1
2
s
kn µ
X f (xni−1 ) + f (xni ) (f (xni−1 ) + f (xni ))2
= 2π (xni − xni−1 ) 1 + .
i=1
2 (xni − xni−1 )2
Aplicând teorema lui Lagrange funcţiei f pe fiecare interval[xni−1 , xni ]
putem determina punctele intermediare ξin care verifică
(f (xni−1 ) + f (xni ))2
= (f 0 (ξin ))2 .
(xni − xni−1 )2

Înlocuind ı̂n formula ariei laterale obţinem


kn
X q
f (xni−1 ) + f (xni )
A(f∆n ) = 2π 1 + f 0 2 (ξin ) (xni − xni−1 ) =
i=1
2
129

kn µ
X ¶q
f (xni−1 ) + f (xni )
= 2π − f (ξin ) 1 + f 0 2 (ξin ) (xni − xni−1 )+
i=1
2
kn
X q
+2π f (ξin ) 1 + f 0 2 (ξin ) (xni − xni−1 ) =
i=1
³ q ´
= S(∆n ) + σ∆n 2πf 1+ f 0 2 , (ξin )i .
p
Întrucât f 1 + f 0 2 : [a, b] → R este a funcţie continuă, avem
³ q ´ Zb q
lim σ∆n 2πf 1+f 02 , (ξin )i = 2π f (x) 1 + f 0 2 (x) d x.
n→∞
a
p
Referitor la suma S(∆nq
), din continuitatea funcţiei 1 + f 0 2 pe [a, b],
există M > 0 astfel că 1 + f 0 2 (x) ≤ M , pentru orice x ∈ [a, b].
Deasemenea, pentru un ε > 0 dat, există δε > 0 astfel că, pentru orice
x0 , x00 ∈ [a, b] pentru care |x0 − x00 | < δε , avem
ε
|f (x0 ) − f (x00 )| < .
2πM (b − a)
Dacă k∆n k < δε pentru n > nδε = nε , avem
|S(∆n )| =
¯X kn µ q ¯
¯ f (xni−1 ) − f (ξin ) f (xni ) + f (ξin ) ´ ¯
= 2π ¯ + 1 + f 0 2 (ξin ) (xni −xni−1 )¯ ≤
i=1
2 2
X k n µ¯ n n ¯ ¯ ¯´q
¯ f (xi−1 ) − f (ξi ) ¯ ¯ f (xni ) + f (ξin ) ¯
≤ 2π ¯ ¯+¯ ¯ 1 + f 0 2 (ξin ) (xni −xni−1 ) ≤
i=1
2 2
³ ε ε ´
≤ 2π + M (b − a) = ε
2M (b − a) 2M (b − a)
şi de aici lim S(∆n ) = 0. În final,
n→∞

Zb q
A(Cf ) = lim A(f∆n ) = 2π f (x) 1 + f 0 2 (x) d x,
n→∞
a

limita fiind inalegerea şirului (∆n )n .


Capitolul 6

Şiruri şi serii de funcţii

6.1 Convergenţa punctuală şi uniformă


Fie X, Y două mulţime nevide şi F(X, Y ) clasa tuturor funcţiilor definite
pe X cu valori in Y .

Definiţia 6.1. O aplicaţie N 3 n 7→ fn ∈ F (X, Y ) este numită şir de


funcţii şi notăm prin (fn )n∈N sau, mai simplu, (fn )n .

În continuare vom considera că X este o submulţime de numere reale


iar Y = R.
¡ ¢
Definiţia 6.2. Pentru orice x ∈ X fixat, putem considera şirul fn (x) n
ca fiind un şir de numere reale, care este şirul imaginilor lui x prin şirul
(fn )n ⊂ F(X, R).

Definiţia 6.3. Pentru un şir dat (fn )n din F(X, R), putem construi un
nou şir de funcţii definite prin

s1 = f1 , s2 = f1 + f2 , . . . , sn = f1 + f2 + · · · + fn , . . . .

Perechea formată din cele două şiruri de funcţii se numeşte serie de funcţii

X
şi notăm fn . Termenii şirului (fn )n se numesc termeni generali iar
n=1
(sn )n reprezintă şirul sumelor parţiale ale seriei de funcţii.

130
131


X
Pentru un x ∈ X dat, fn (x) reprezintă o serie de numere reale
n=1

X
numită seria valorilor ı̂n x a seriei de funcţii fn .
n=1

Definiţia 6.4. O submulţime A ⊂ X este numită mulţimea de convergenţa


punctuală pentru şirul
¡ de¢ funcţii (fn )n dacă, pentru orice x ∈ A, şirul
de numere reale fn (x) n este convergent.
Astfel,
A = {x ∈ X ; ∃ lim fn (x)}.
n→∞

Având
¡ ı̂n¢ vedere că pentru un x ∈ A fixat limita şirului de numere
reale fn (x) n este unică, putem considera o nouă funcţie f : A → R
definită prin
f (x) = lim fn (x).
n→∞

Spunem că f reprezintă funcţia limită a şirului (fn )n de funcţii. Scriem


f = lim fn şi spunem că şirul de funcţii (fn )n este convergent punctual
n→∞
la f pe A.
Mulţimea de convergenţă punctuală a şirului (sn )n reprezintă mulţimea

X
de convergenţă punctuală pentru seria fn .
n=1
Spunem că funcţia s : A → Y , s(x) = lim sn (x), reprezintă suma
n→∞

X X∞
seriei fn şi scriem s = fn .
n=1 n=1

Faptul că A este mulţimea de convergenţă punctuală pentru şirul


de funcţii (fn )n şi că f este funcţia limită, se poate caracteriza prin
următoarea condiţie

∀ ε > 0, ∀ x ∈ A, ∃ nε,x ∈ N astfel că n > nε,x ⇒ |fn (x) − f (x)| < ε.

Teorema 6.1. (Criteriul Cauchy) Un element x ∈ X este un punct de


convergenţa pentru (fn )n dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0, există
nε,x ∈ N astfel că, pentru orice n < nε,x şi orice p ∈ N avem

|fn (x) − f (x)| < ε.


132

Demonstraţie. Întradevăr, această


¡ ¢ condiţie reprezintă criteriul Cauchy
de convergenţa pentru şirul fn (x) n ca şir de numere reale.

X
Pentru o serie de funcţii fn condiţia precedentă aplicată şirului de
n=1
funcţii (sn )n devine:
Corolarul 6.1. Un element x ∈ X este un punct de convergenţa pentru

X
fn dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0, există nε,x ∈ N astfel că,
n=1
pentru orice n > nε,x şi orice p ∈ N avem
¯ ¯
¯fn+1 (x) + fn+2 (x) + · · · + fn+p (x)¯ < ε.

Definiţia 6.5. Fie un şir de funcţii (fn )n . Spunem că şirul (fn )n este
uniform convergentă pe o mulţime A ⊆ X către funcţia limită f dacă,
pentru orice ε > 0, există nε ∈ N such that
¯
|fn (x) − f (x)¯ < ε
pentru orice x ∈ A şi pentru orice n > nε .

X
Spunem că seria de funcţii fn este uniform convergentă pe o mulţime
n=1
A dacă şirul sumelor parţiale (sn )n este uniform convergent pe A.
Criteriul lui Cauchy pentru convergenţa uniformă are formularea dată
ı̂n următoarea teoremă.
Teorema 6.2. Şirul de funcţii (fn )n este uniform convergent pe o mulţime
A dacă, pentru orice ε > 0, există nε ∈ N such that pentru orice n > nε
şi orice p ∈ N avem
|fn (x) − fn+p (x)| < ε, ∀ x ∈ A.
¡ ¢
Demonstraţie. Mai ı̂ntâi rezultă că, pentru orice x ∈ A, fn (x) n este un
şir convergent şi, de aici, putem considera funcţia f : A → R,
f (x) = lim fn (x).
n→∞

Pentru un ε > 0 dat, fie nε ∈ N such that


3
n > nε , p ∈ N ⇒ |fn+p (x) − fn (x)| < ∀ x ∈ A.
2
133

Luăm ı̂n această inegalitate limita când p → ∞ şi obţinem


ε
|f (x) − fn (x)| ≤ < ε ∀ x ∈ A, ∀ n > nε ,
2
i.e. avem uniform convergenţa a lui (fn )n to f pe A.
Prin aplicarea teoremei precedente pentru şirul de funcţii (sn )n , rezultă
că, pentru o serie de funcţii, criteriul lui Cauchy devine:
X∞
Corolarul 6.2. Seria de funcţii fn este uniform convergentă pe o
n=1
mulţime A dacă, pentru orice ε > 0, există nε ∈ N such that pentru orice
n > nε şi p ∈ N avem
|fn+1 (x) + fn+2 (x) + · · · + fn+p (x)| < ε, ∀ x ∈ A.
Remarca 6.1. Dacă (fn )n este uniform convergent pe A la f , atunci
(fn )n este deasemenea convergent punctual pe A şi, de aici, problema uni-
form convergenţei poate fi considerată numai pe o submulţime a mulţimii
de convergenţă punctuală a şiruluilui (fn )n .
X ∞
Remarca 6.2. Pentru o serie de funcţii fn putem să considerăm
n=1
problema absolut convergenţei, aşa cum a fost definită pentru seriile

X
numerice, respectiv considerând seria |fn |. În acest caz spunem că
n=1

X ∞
X
fn este absolut convergentă punctual ı̂n A dacă seria |fn | este con-
n=1 n=1

X
vergentă punctual, respectiv seria fn este absolut şi uniform conver-
n=1

X
gentă pe a mulţimea A dacă |fn | este uniform convergentă pe A.
n=1

X
Teorema 6.3. (Criteriul Weierstrass) Fie seria de funcţii fn . Dacă
n=1

X
există o serie numerică pozitivă convergentă, an , such that
n=1

|fn (x)| ≤ an ∀ n ∈ N, ∀ x ∈ A,
134


X
atunci seria fn este uniform şi absolut convergentă pe A.
n=1

Demonstraţie. Pentru orice ε > 0, există nε ∈ N such that

n > nε , p ∈ N ⇒ an+1 + an+2 + · · · + an+p < ε.

Pe de altă parte, pentru orice x ∈ A, n > nε şi p ∈ N, avem

|fn+1 (x) + fn+2 (x) + · · · + fn+p (x)| ≤

≤ |fn+1 (x)| + |fn+2 (x)| + · · · + |fn+p (x)| ≤


≤ an+1 + an+2 + · · · + an+p < ε
şi, de aici, aplicând criteriul lui Cauchy de convergenţa uniformă rezultă
X∞
că seria fn este uniform şi absolut convergentă.
n=1

Fie (fn )n un şir de funcţii, fn : R → R.

Definiţia 6.6. Spunem că şirul (fn )n este uniform mărginit pe mulţimea
A ⊂ X dacă există M > 0 such that

|fn (x)| ≤ M ∀ n ∈ N, ∀ x ∈ A.

Teorema 6.4. (Criteriul Dirichlet) Fie (sn )n şirul sumelor parţiale pentru

X
seria de funcţii fn , fn : X → R şi gn : X → R, n = 1, 2, . . .
n=1
termenii unui şir de funcţii. Dacă (sn )n este uniform mărginit pe o
mulţime A ⊆ X şi (gn )n este un şir descrescător şi uniform convergent
X∞
la 0 pe A, atunci seria de funcţii fn gn este uniform convergentă pe
n=1
A.

Demonstraţie. Dacă M ∈ R este such that |sn (x)| ≤ M pentru orice


x ∈ A şi orice n ∈ N şi nε este such that
ε
n > nε ⇒ |gn (x)| ≤ , ∀ x ∈ A,
2M
135

atunci, pentru orice n > m > nε avem

|fm+1 (x)gm+1 (x) + fm+2 (x)gm+2 (x) + · · · + fn (x)gn (x)| =


¯¡ ¢ ¡ ¢
= ¯ sm+1 (x) − sm (x) gm+1 (x) + sm+2 (x) − sm+1 (x) gm+2 (x)+
¡ ¢ ¯
+ · · · + sn (x) − sn−1 (x) gn (x)¯ =
¡ ¢
= | − sm (x) · gm+1 (x) + gm+1 (x) − gm+2 (x) sm+1 (x) + · · · +
¡ ¢
+sn−1 (x) gn−1 (x) − gn (x) + sn (x)gn (x)| ≤
¡ ¢
≤ |sm (x)|gm+1 (x) + |sm+1 (x)| gm+1 (x) − gm+2 (x) + · · · +
¡ ¢
+|sn−1 (x)| gn−1 (x) − gn (x) + |sn (x)|gn (x) ≤
¡ ¢
≤ M gm+1 (x)+gm+1 (x)−gm+2 (x)+gm+2 (x)+· · ·+gn−1 (x)−gn (x)+gn (x) =
ε
= 2M gm+1 (x) < 2M = ε,
2M
pentru orice x ∈ A şi, aplicând criteriul lui Cauchy, rezultă convergenţa

X
uniformă a seriei de funcţii fn g n .
n=1

6.2 Proprietăţi ale şirurilor şi seriilor de


funcţii
Teorema 6.5. Fie (fn )n un şir de funcţii, fn : X → X. Dacă au loc
proprietătile:
1) (fn )n este uniform convergent la f pe A unde A ⊂ X;
2) există lim fn (x) = ln , pentru orice n = 1, 2, . . . , unde x0 este un
x→x0
punct de acumulare a mulţimii A;
3) există lim ln = l,
n→∞
atunci există lim f (x) = l.
x→x0
Altfel spus, putem scrie
¡ ¢ ¡ ¢
lim lim fn (x) = lim lim fn (x) .
x→x0 n→∞ n→∞ x→x0
136

Demonstraţie. Fie ε > 0 şi n0ε such that |fn (x) − f (x)| < 3ε pentru orice
x ∈ A şi pentru orice n > n0ε , respectiv n00ε such that |ln − l| < 3ε pentru
n > n00ε .
Dacă, pentru un n0 > max{n0ε , n00ε }, Vε ∈ ϑ(x) fixat avem
ε ¡ ¢
|fn0 (x) − ln0 | < ∀ x ∈ A ∩ Vε \ {x0 } ,
3
atunci
ε ε ε
|f (x) − l| ≤ |f (x) − fn0 (x)| + |fn0 (x) − ln0 | + |ln0 − l| < + + = ε,
3 3 3
¡ ¢
pentru orice x ∈ A ∩ Vε \ {x0 } .
Aşadar avem că lim f (x) = l.
x→x0

Teorema 6.6. Dacă un şir de funcţii (fn )n este uniform convergent pe


A şi, pentru fiecare n = 1, 2, . . . , fn este continuă ı̂n x0 ∈ A, atunci
limita f a şirului de funcţii este deasemenea o funcţie continuă ı̂n x0 .

Demonstraţie. Dacă x0 este un punct izolat pentru A, continuitatea


funcţiei f ı̂n x0 are loc având ı̂n vedere că orice funcţie este continuă
ı̂n punctele izolate.
Dacă x0 ∈ A este un punct de acumulare pentru A, putem aplica
teorema precedentă cu

ln = lim fn (x) = fn (x0 ) ∀ n = 1, 2, . . .


x→x0

şi
l = lim ln = lim fn (x0 ) = fn (x0 ),
n→∞ n→∞

astfel că, ı̂n final, obţinem lim f (x) = f (x0 ) şi mai mult continuitatea
x→x0
funcţiei f ı̂n x0 .

X
Remarca 6.3. Pentru o serie de funcţii fn , teoremele 6.5 şi 6.6 pot
n=1
fi reformulate după cum urmează.
137

P∞
Teorema 6.7. Presupunem că pentru seria de funcţii n=1 fn sunt
adevărate
P următoarele condiţii
1) ∞ n=1 fn este uniform convergentă pe o mulţime A având ca sumă
funcţia f ;
2) există lim fn (x) = ln ∈ R, pentru orice n = 1, 2, . . . ;
x→x0 P
3) seria numerică ∞ n=1 ln converge şi are ca sumă numărul real s.
Atunci lim f (x) = s, adică,
x→x0


X ∞
X ¡ ¢
lim fn (x) = lim fn (x) .
x→x0 x→x0
n=1 n=1

Demonstraţie. Pentru demonstraţie putem aplica teorema 6.5 şirului (sn )n


a sumelor parţiale ale seriei.

X
Teorema 6.8. Dacă seria de funcţii fn este uniform convergentă pe
n=1
A şi, pentru fiecare n ∈ N, fn este o funcţie continuă ı̂n x0 ∈ A, atunci
suma seriei este deasemenea continuă ı̂n x0 .
Teorema 6.9. Fie un şir (fn )n de funcţii reale. Dacă
1. şirul (fn )n este convergent punctual pe mulţimea A ⊂ R la o funcţie
f : R → R;
2. pentru fiecare n = 1, 2, . . . , funcţia fn este derivabilă pe A;
3. şirul de funcţii fn0 este uniform convergent pe A la o funcţie g :
R → R,
atunci funcţia f este derivabilă şi f 0 = g.
Demonstraţie. Fie x0 , x două puncte din A. Trebuie să demonstrăm că
există
f (x) − f (x0 )
lim
x→x0 x − x0
şi că această limită este egală cu g(x0 ). Acest lucru este echivalent cu a
arăta că, pentru orice ε > 0, există δε > 0 such that pentru orice x ∈ A
cu ¯ f (x) − f (x ) ¯
¯ 0 ¯
0 < |x − x0 | < δε , ¯ − g(x0 )¯ < ε.
x − x0
138

Putem scrie ¯ f (x) − f (x ) ¯


¯ 0 ¯
¯ − g(x0 )¯ ≤
x − x0
¯ f (x) − f (x ) f (x) − f (x ) ¯
¯ 0 n n 0 ¯
≤¯ − ¯+
x − x0 x − x0
¯ f (x) − f (x ) ¯ ¯ ¯
¯ n n 0 0 ¯ ¯ 0 ¯
+¯ − fn (x0 )¯ + ¯fn (x0 ) − g(x0 )¯.
x − x0
Pentru un ε > 0 dat, există n0ε such that
¯ ¯ ε
¯ 0 ¯
¯fn (x0 ) − g(x0 )¯ < ,
3
pentru orice x ∈ A dacă n > n0ε .
Pentru a estima diferenţa
¯ f (x) − f (x ) f (x) − f (x ) ¯
¯ 0 n n 0 ¯
¯ − ¯
x − x0 x − x0
plecăm de la expresia
fm (x) − fm (x0 ) fn (x) − fn (x0 )
− =
x − x0 x − x0
fm (x) − fn (x) fm (x0 ) − fn (x0 )
= − =
x − x0 x − x0
(fm − fn )(x) − (fm − fn )(x0 )
=
x − x0
şi aplicăm teorema lui Lagrange funcţiei fm − fn . Conform acestei teo-
reme există y ı̂ntre x0 şi x such that
fm (x) − fn (x0 ) fm (x) − fn (x0 ) 0
− = fm (y) − fn0 (y)
x − x0 x − x0
şi, de aici
¯ f (x) − f (x ) f (x) − f (x ) ¯ ¯ ¯
¯ m n 0 m n 0 ¯ ¯ 0 0 ¯
¯ − =
¯ ¯ mf (y) − f n (y)¯.
x − x0 x − x0
³ ´
Deoarece fn0 este uniform convergent pe A, există n00ε astfel că
n
¯ ¯ ε
¯ 0 0 ¯
¯fm (y) − fn (y)¯ < ,
3
139

pentru orice y ∈ A şi pentru n, m > n00ε . Mai mult, pentru un n > n00ε
fixat, dacă luăm ı̂n inegalitatea
¯ f (x) − f (x) f (x ) − f (x ) ¯
¯ m n m 0 n 0 ¯
¯ − ¯=
x − x0 x − x0
¯ f (x) − f (x ) f (x) − f (x ) ¯ ε
¯ m m 0 n n 0 ¯
=¯ − ¯< ,
x − x0 x − x0 3
limita când m → ∞ obţinem
¯ f (x) − f (x ) f (x) − f (x ) ¯ ε
¯ 0 n n 0 ¯
¯ − ¯≤ .
x − x0 x − x0 3

În final, pentru un n0 > max{n0ε , n00ε } fixat, şi pentru un δε > 0 pentru
care din x ∈ A cu 0 < |x − x0 | < δε rezultă
¯ f (x) − f (x ) ¯ ε
¯ n0 n0 0 ¯
¯ − fn0 0 (x0 )¯ < ,
x − x0 3
avem că ¯ f (x) − f (x ) ¯
¯ 0 ¯
¯ − g(x0 )¯ ≤
x − x0
¯ f (x) − f (x ) f (x) − f (x ) ¯ ¯ f (x) − f (x ) ¯
¯ 0 n n0 0 ¯ ¯ n n0 0 ¯
≤¯ − 0 ¯+¯ 0 − fn0 0 (x0 )¯+
x − x0 x − x0 x − x0
¯ ¯ ε ε ε
¯ ¯
+¯fn0 0 (x0 ) − g(x0 )¯ < + + = ε.
3 3 3

Propoziţia 6.1. Dacă (fn )n este un şir uniform convergent la o funcţie


f pe o mulţime A, unde, pentru fiecare n ∈ N, fn : X → R este o funcţie
mărginită pe A, atunci f este deasemenea o funcţie mărginită pe A.

Demonstraţie. Fie n0 = nε0 such that |fn (x) − f (x0 )| < ε0 pentru orice
x ∈ A şi pentru orice n > n0 şi, pentru un n1 > n0 fixat, notăm Mn1 ∈ R
astfel că |fn1 (x)| ≤ Mn1 pentru orice x ∈ A. Avem

|f (x)| ≤ |f (x) − fn1 (x)| + |fn1 (x)| < ε0 + Mn1 , ∀ x ∈ A

şi, de aici, faptul că f este o funcţie mărginită.


140

Teorema 6.10. Fie I ⊂ R un interval şi, pentru fiecare n ∈ N, fie


fn : I ⊂ R → R. Dacă (fn )n este uniform convergent pe I la o funcţie
f şi orice funcţie fn este o funcţie integrabilă pe [a, b] ⊂ I, atunci f este
deasemenea o funcţie integrabilă pe [a, b] şi

Zb Zb
f (x)d x = lim fn (x)d x.
n→∞
a a

Demonstraţie. Mai ı̂ntâi, din integrabilitatea funcţiilor fn , n ∈ N, avem


mărginirea acestor funcţii şi, aplicând teorema precedentă, rezultă mărginirea
funcţiei f .
Având ı̂n vedere teorema 6.6 mulţimea punctelor de discontinuitate
pentru f este conţinută ı̂n mulţimea punctelor de discontinuitate ale
funcţiilor fn pentru n suficient de mare. Astfel, din integrabilitatea
funcţiilor fn , rezultă integrabilititatea funcţiei f (see [?], vol I).
Fie ε > 0 arbitrar şi nε ∈ N such that
ε
|fn (x) − f (x)| <
b−a
pentru orice x ∈ [a, b] şi pentru n > nε . Avem

¯ Zb Zb ¯ ¯ Zb¡ ¢ ¯¯
¯ ¯ ¯
¯ fn (x)d x − f (x)d x¯ = ¯ fn (x) − f (x) d x¯ ≤
a a a

Zb
¯ ¯ ε
≤ ¯fn (x) − f (x)¯d x < (b − a) = ε,
b−a
a

pentru n > nε şi, de aici, faptul că

Zb Zb
lim fn (x)d x = f (x)d x.
n→∞
a a

Ca o consecinţă, avem următorul rezultat.


141

Teorema 6.11. Fie f, fn : I → R, n = 1, 2, . . . , funcţii continue, unde


I ⊆ R este un interval. Dacă şirul de funcţii (fn )n este uniform conver-
³ Zx ´
gent la f pe I, atunci, pentru orice x, x0 ∈ I, şirul fn (t)dt converge
n
x0
Zx
la f (t)dt.
x0

Demonstraţie. Întradevăr, pentru fiecare n ∈ N, funcţia fn este integra-


bilă şi f , ca funcţie continuă, (teorema 6.6) este deasemenea o funcţie
integrabilă şi
Zx Zx
lim fn (x)d x = f (x)d x.
n→∞
x0 x0

Putem spune că, dacă (fn )n este un şir de funcţii uniform convergente
pe un interval I şi, pentru fiecare n ∈ N, fn este o funcţie continuă, atunci
pe orice interval inclus ı̂n I, şirul primitivelor funcţiilor fn converge la o
primitivă a funcţiei f definită pe acelaşi interval, f fiind funcţia limită a
şirului (fn )n .

Remarca 6.4. Theoremele 6.10, respectiv 6.11, pot fi reformulate pentru


serii de funcţii.

6.3 Serii de puteri



X
Definiţia 6.7. Numim serie de puteri o serie de funcţii fn unde,
n=0
pentru fiecare n = 0, 1, 2, . . . , fn = an (x − x0 )n , unde (an )n≥0 este un de
numere reale.

Referitor la mulţimea de convergenţă punctuală pentru o serie de


puteri, avem
142


X
Teorema 6.12. (teorema lui Abel) Pentru seria de puteri an (x−x0 )n
n=0
există un număr real pozitiv R pe dreapta reală extinsă (deci R poate fi
şi ∞) astfel că :
a) seria de puteri este absolut convergentă pentru orice x ∈ R pentru
care
|x − x0 | < R,
b) seria este divergentă pentru orice x ∈ R pentru care |x − x0 | > R.
Demonstraţie. Mai ı̂ntâi observăm că seria converge pentru x = x0 .
Dacă, pentru orice x 6= x0 , seria este divergentă, vom lua R = 0.
X∞
Presupunem, ı̂n continuare, că există x1 6= x0 such that an (x1 −
n=0
x0 )n converge. Rezultă că
lim an (x1 − x0 )n = 0
n→∞

şi, de aici, faptul că există M > 0 such that


|an (x1 − x0 )n | ≤ M, ∀ n = 0, 1, . . . .
Dacă x este such that |an (x − x0 )n | < |an (x1 − x0 )n | pentru orice
n ≥ 0, putem scrie
³ |x − x | ´n ¯ x − x ¯n
0 ¯ 0 ¯
|an ||x − x0 |n = |an ||x1 − x0 |n < M ¯ ¯ , ∀ n = 0, 1, . . .
|x1 − x0 | x1 − x0
¯ x−x ¯
¯ 0 ¯
şi, ı̂ntrucât ¯ ¯ < 1, avem convergenţa serie numerice cu termeni
x1 − x0
X∞ ¯ ¯ X∞
¯ x − x0 ¯ n
pozitivi ¯ ¯ şi mai mult absolut convergenţa serie an (x −
n=0
x1 − x 0 n=0
x0 )n pentru orice x ∈ R cu |x − x0 | < |x1 − x0 |.
X ∞
Rezultă că, dacă există x1 6= z0 pentru care an (x1 −x0 )n converge,
n=0
atunci seria este absolut convergentă ı̂n interiorul intervalului simetric
centrat ı̂n x0 , respectiv (x0 − x1 , x0 + x1 ).
Notăm
n ∞
X o
R = sup |x − x0 | ; an (x − x0 )n este absolut convergentă .
n=0
143

Dacă |x − x0 | < R, din proprietăţile supremumului, există x1 such



X
that an (x1 −0 )n este absolut convergent şi |x − x0 | < |x1 − x0 | de aici,
n=0

X
deasemenea, absolut convergenţa pentru series an (x − x0 )n .
n=0
Dacă R < ∞ şi |x − x0 | > R atunci, dacă presupunem prin reducere

X X∞
n
la absurd că an (x − x0 ) converge, atunci seria an (ζ − x0 )n ar fi
n=0 n=0
convergentă pentru orice ζ ∈ R such that |ζ − x0 | < |x − x0 |.
Este suficient să luăm ζ astfel că R < |ζ − x0 | < |x − x0 | şi obţinem
o contradicţie relativ la definiţia lui R. De aici, faptul că, pentru orice
X∞
ζ pentru care an (ζ − x0 )n este absolut convergentă, trebuie să avem
n=0
|ζ − x0 | ≤ R.

Definiţia 6.8. Numărul R definit ı̂n teorema precedentă se numeşte raza


de convergenţa a seriei de puteri, iar (x0 − R, x0 + R) reprezintă intervalul
de convergenţa.

Remarca 6.5. 1◦ Din această teoremă, nu avem informaţii referitoare


la comportamentul seriei ı̂n punctule x pentru care |x − x0 | = R.
3◦ Dacă notăm x − x0 prin X, putem considera seria de puteri dată
X∞
prin an X n , care este considerată faorma generală a unei serii de
n=0
puteri.

X

4 Pentru orice r, 0 < r < R, seria an (x − x0 )n este uniform
n=0
convergentă pe mulţimea {x ; |x − x0 | < r}.

X

Demonstraţie. 4 Întradevăr, dacă r < R, seria an (x − x0 )n este
n=0
absolut convergent pentru orice x pentru care |x − x0 | ≤ r.

X
Dacă x1 astfel că |x1 − x0 | = r, atunci, seria numerică |an ||x −
n=0
x0 |n este convergentă.
144

Dacă x este such that |x − x0 | ≤ |x1 − x0 |, avem

|an (x − x0 )n | ≤ |an ||x1 − x0 |n

şi, aplicând criteriul lui Weierstrass (teorema 6.3), rezultă uniform convergenţa
X∞
seriei an (x − x0 )n .
n=0

Ca o consecinţă avem următorul rezultat.


Teorema 6.13. Dacă R > 0 este raza de convergenţa a seriei de puteri

X
an (x − x0 )n , atunci suma seriei este o funcţie continuă pe mulţimea
n=0
{x ; |x − x0 | < R}.
Demonstraţie. Întradevăr, pentru orice x ∈ R pentru care |x − x0 | < R
există r ≥ 0 such that |x − x0 | ≤ r < R şi, de aici, uniform convergenţa
seriei pe {x ; |x − x0 | ≤ r}.
Deoarece an (x − x0 )n , n ≥ 0, sunt funcţii continui, teorema 6.8 ne dă
continuitatea sumei sale ı̂n x cu |x − x0 | < R.
Ca o consecinţă a acestei teoreme avem că suma seriei

X
an (x − x0 )n cu R > 0
n=0

este o funcţie uniform continuă pe orice mulţime compactă conţinută ı̂n


intervalul {x ; |x − x0 | < R}.

X
Fie seria de puteri an xn cu raza R > 0. Putem demonstra
n=0
următorul resultat.

X
Teorema 6.14. Dacă seria de puteri an xn cu R > 0 converge pentru
n=0
x = R sau x = −R, atunci suma sa este o funcţie continuă ı̂n R, respectiv
ı̂n −R.
Din teorema 6.12 avem asigurată doar existenţa razei de convergenţă
R. Se pune problema să găsim o modalitate de a determina valoarea
razei de convergenţă.
145


X
Teorema 6.15. (teorema lui Hadamard) Fie seria de puteri an xn şi
n=0
p
n
λ = lim sup |an |.
n→∞

Atunci avem
1
R = 0 dacă λ = ∞; R = ∞ dacă λ = 0 şi R = dacă 0 < λ < ∞.
λ
Demonstraţie. Pentru un număr real x fixat, aplicăm criteriul rădăcinii

X
(teorema 2.15) pentru seria numerică, |an xn |. Avem
n=0
p
n
p
n
lim sup |an ||xn | = |x| lim sup |an | = |x|λ
n→∞ n→∞

astfel că: p
− dacă λ = 0, atunci lim sup n |an ||z n | = 0 < 1 pentru orice x, i.e.
n→∞

X
seria an xn este absolut convergentă pentru orice x şi, de aici, putem
n=0
considera R = ∞; p
− dacă λ = ∞, atunci lim sup n |an ||xn | = ∞ pentru orice x 6= 0
n→∞
astfel că şirul (an xn )n nu poate converge la 0. Rezultă că, pentru orice

X
x 6= 0, seria an xn este divergentă şi, ı̂n acest caz, luăm R = 0;
n=0
1
− Dacă 0 < λ < ∞, pentru |x| < , |x|λ < 1 şi seria este absolut
λ
1 ¡p ¢
convergentă, ı̂n timp ce pentru |x| > , |x|λ > 1, deci şirul n |an xn | n
λ
are termenii mai mari ca 1, deci rezultă că şirul (an xn )n nu converge
X∞
0, aşadar seria an z n este divergentă. Constatăm că numărul R =
n=0
1
are proprietăţile din teoremă 6.12 şi mai mult el reprezintă raza de
λ
convergenţa a seriei.
Ca o consecinţă avem:
146


X
p
Corolarul 6.3. Dacă există lim n
|an | atunci series an xn are raza
n→∞
n=0
de convergenţa dată de
1
R = lim p , an 6= 0, n = 0, 1, . . . .
n→∞ n |a |
n

|an |
Corolarul 6.4. Dacă există lim , atunci această limită reprezintă
n→∞ |an+1 |

X
raza de convergenţa pentru seria an xn .
n=0


X
Teorema 6.16. Fie seria an xn având raza de convergenţă R > 0 şi
n=0

X
s suma sa. Atunci seria nan xn−1 are aceeaşi rază de convergenţă, şi,
n=1
pentru orice x, |x| < R, această serie are ca sumă derivata s0 a funcţiei
s.
p p
Demonstraţie. Avem lim sup n n|an | = lim sup n |an | şi, de aici, prima
n→∞ n→∞
afirmaţie.
Dacă x este astfel că |x| < R, există r such that pentru |x| ≤ r < R.
X∞
seria nan xn−1 este uniform convergentă, deciputem aplica teorema
n=1
6.9 şi mai mult s este derivabilă şi

X ∞
X
s0 = (an xn )0 = nan xn−1 .
n=0 n=1


X
Remarca 6.6. Dacă seria de puteri an xn converge pentru x = R
n=0

X
sau x = −R, este posibil ca seria nan xn−1 să nu fie convergentă ı̂n
n=1
ambele puncte sau ı̂ntrunul dintre ele.
147


X
Teorema 6.17. Fie seria an xn cu R > 0 şi s sum a lsa. Atunci
n=0
funcţia s are derivate de orice ordin ı̂n fiecare punct x, |x| < R, şi avem

s(n) (x0 )
an = , ∀ n = 0, 1, 2, . . . .
n!
Demonstraţie. Avem deasemenea s(x0 ) = a0 şi, din teoremă 6.16,

X
0
s (x) = nan xn−1 ,
n=1

s 0 (x0 )
de aici s 0 (x) = 1 · a1 şi mai mult a1 = .
1!
Dacă repetăm de k ori raţionamentula nterior, obţinem

X
s(k) (x) = n(n − 1)(n − 2) . . . (n − k + 1)an xn−k
n=k

pentru orice număr real x cu |x| < R.


s(k) (x0 )
În particular, pentru x = x0 , s(k) (x0 ) = k!ak , şi, de aici ak = ,
k!
această egalitate fiind satisfăcută pentru orice k ∈ N.

X ∞
X
n
Ca o consecinţă, rezultă că, dacă seriile an x şi bn xn au
n=0 n=0
raze© de convergenţă pozitive,
ª R1 , respectiv R2 şi sumele lor coincid
pe x; |x| < min{R1 , R2 } , atunci an = bn pentru orice n şi desigur,
R1 = R2 .

X
Teorema 6.18. Fie seria de puteri an xn cu raza de convergenţă
n=n0
R > 0 şi suma s. Atunci, pentru orice x cu |x| < R, avem
Zx X∞
an (n+1)
s(t)dt = x ,
n=0
n + 1
x0

X∞
an (n+1)
seria x având aceeaşi rază de convergenţă.
n=0
n + 1
148

Demonstraţie. Pentru ultima afirmaţie, avem


r
n |an | p
lim sup = lim sup n |an |
n→∞ n+1 n→∞

şi, de aici, faptul că ambele serii au aceeaşi rază de convergenţa.


Dacă x este such that |x| < R şi r astfel că |x| ≤ r < R, din uniform
convergenţa seriei pe {x; |x| ≤ r} şi continuitatea funcţiilor an xn pentru
orice n ∈ N, rezultă că putem aplica teorema 6.10 pe intervalul [x0 , x].
Integrând termen cu termen, obţinem rezultatul dorit.

Remarca 6.7. 1◦ Putem repeta integrarea termen cu termen de mai


multe ori consecutiv. ∞
X an n+1

2 Este posibil ca seria x să fie convergentă ı̂n extremităţile
n=0
n+1
intervalului fără ca seria iniţială să aibă această proprietate. one a lui
them even dacă initial series are not acest

X
Definiţia 6.9. Seria an (x − x0 )n reprezintă dezvoltarea funcţiei f ı̂n
n0
jurul lui x0 dacă seriea are o rază de convergenţa strict pozitivă şi suma
sa este egală cu funcţia f .

Având ı̂n vedere teeoremele 6.16 şi 6.17, o condiţie necesară ca funcţia
f să admită o dezvoltare ı̂n jurul lui x0 este că f să aibă derivate de orice
ordin ı̂n x0 şi, ı̂n acest caz,

f (n) (x0 )
an = ∀ n = 0, 1, 2, . . . .
n!
Considerăm, ı̂n continuare, o funcţie f având derivate finite de orice ordin
ı̂n x0 . Putem asocia funcţiei f seria

X f (n) (x0 )
(x − x0 )n
n=0
n!

serie numită seria Taylor a funcţiei f ı̂n x0 .


Dacă R > 0 este raza de convergenţa a acestei serii şi F este suma
sa, nu este obligatoriu că f = F .
149

Sumele parţiale ale seriei



X f (n) (x0 )
(6.1) (x − x0 )n
n=0
n!
sunt polinoamele Taylor de grad n asociate funcţiei f . Avem pentru
fiecare n,
f 0 (x0 ) f (n) (x0 )
Tn (x) = f (x0 ) + (x − x0 ) + · · · + .
1! n!
Dacă I ⊂ R este un interval, notăm prin C ∞ (I, R) familia de funcţii
f : I → R având derivate de orice ordin pe I.
Dacă f ∈ C ∞ (I, R), atunci, pentru orice x ∈ I, există ξ dintre x0 şi
f (n+1) (ξ)
x such that să avem f (x) = Tn (x) + Rn (x) unde Rn (x) = (x −
(n + 1)!
x0 )n+1 reprezintă restul ı̂n formula lui Taylor.
Similar, putem scrie Fn (x) = Tn (x) + ρn (x) unde ρn (x) reprezintă
restul constituit ı̂n seria considerată (6.1).
În general, ρn (x) şi Rn (x) pot să difere ı̂ntre ei şi, ı̂n consecinţă, este
posibil că suma F a seriei (6.1) să fie diferită de funcţia iniţială f .
Teorema 6.19. Fie f ∈ C ∞ (I, R) şi presupunem că seria

X f (n) (x0 )
(x − x0 )n
n=0
n!

are raza de convergenţa R > 0. Notăm prin A ⊃ (x0 − R, x0 + R)


mulţimea de convergenţa a acestei serii.
Atunci ¡seria converge
¢ to f (x) ı̂ntr-un punct x ∈ A ∩ I dacă şi numai
dacă şirul Rn (x) n converge to 0.
Demonstraţie. Întradevăr avem f (x) = Tn (x) + Rn (x) pentru orice n şi
mai mult
lim Tn (x) = f (x) ⇔ lim Rn (x) = 0.
n→∞ n→∞
Ca o consecinţă, dacă B ⊂ A ∩ I, atunci

X f (n) (x0 )
(x − x0 )n = f (x), ∀ x ∈ B ⇔ lim Rn (x) = 0, ∀ x ∈ B.
n=0
n! n→∞
150

Mai remarcăm faptul că, dacă o funcţie admite o dezvoltare ı̂n serie
ı̂n jurul unui punct x0 , această dezvoltare este unică astfel că nu are
importanţă modalitatea prin care se obţine dezvoltarea.