În condiţiile crizei militare din Imperiul roman, la

frontiere se iveşte un nou pericol. În anul 238

populaţiile gotice lansează primul atac serios asupra
imperiului, ceea ce îi determină pe câţiva autori să
vorbească chiar despre o “plagă” ce a lovit Roma. De
mai bine de două secole goţii ameninţau frontiera
dunăreană, dar pe de altă parte relaţia cu Roma nu s-a
rezumat doar la conflicte, căci goţii au beneficiat de
importante influenţe culturale.
Populaţiile germanice ocupau o zonă destul de vastă ce
cuprindea Basarabia, Muntenia, Moldova şi estul şi
centrul Transilvaniei, dar în aria de colonizare a
vizigoţilor mai existau şi taifali, sarmaţi, carpi şi chiar
popoare de origine iraniană. De amintit este şi
importantul număr de prizonieri romani din Asia Mică pe
care îi iau goţii în incursiunile lor de-a lungul secolului al
III-lea.
Când vorbim despre organizarea acestor barbari, trebuie
să avem in minte o structură socială de sorginte “eroică”,
adică una în care aristocraţii sunt interesaţi în permanenţă
de elevarea statutului lor, îndeosebi prin acumularea de
bunuri de prestigiu. În acest sens, contactul cu romanii le
dă o mână de ajutor. Prin raiduri, comerţ, negocieri la
frontiere, barbarii îşi întăresc autoritatea în propriile şefii.
Şefii barbari aveau mereu o poziţie incertă, pentru că
mobilitatea socială era destul de mare. Orice războinic
înzestrat putea teoretic să se emancipeze şi să intre în
rândurile aristocraţiei. De altfel, nici poziţiile
aristocratice nu erau foarte bine definite, din pricina
migraţiilor succesive care determinau o reorganizare
periodică a societăţii.
Avem de-a face cu câţiva sefi tribali, lideri ai unor
comunităţi, dar aceştia se aflau mereu sub ameninţarea
altor personaje care poate că acumulau mai multe bunuri
de prestigiu şi revendicau o poziţie similară. În cursul
secolului al IV-lea suntem martorii unei sedentarizări a
vizigoţilor în zonele menţionate mai sus. Din păcate, nu
dispunem încă de nişte dovezi consistente ale prezenţei
aristocraţilor, ca de pildă palate sau forturi, dar în schimb
ne-au parvenit câteva tezaure (Pietroasa, Someşeni-Cluj,
Botoşani, Tăuteni-Bihor, Şimleul Silvaniei) şi descoperiri
prin cimitire, care ne-ar sugera ceva despre organizarea
vizigotă.
Cât despre izvoarele literare, ele sunt extrem de putine şi
suferă de orientarea pro-romană. Informaţiile sunt
oricum accidentale şi în legătură cu evenimentele din
Imperiu, iar autorii goţi (Iordanes) scriu târziu şi nu ştim
dacă realităţile lor corespund cu ce se petrecea în secolul
al IV-lea. Să nu uităm însă de tradiţiile şi legendele din
spaţiul scandinav, deci germanic, care ne-ar putea oferi
nişte idei despre posibilele structuri sociale comune ale
popoarelor în cauză.
Cum ar arăta aşadar societatea vizigoţilor în secolul al
IV-lea, o perioadă a numeroaselor contacte cu romanii?
În vârful ierarhiei sunt, cum era de aşteptat, aristocraţii.
Sunt oarecum “detectabili” arheologic, după cum se vede
în mormintele bogate din necropolele de la Bârlad-Valea
Seacă sau Spanţov. Totodată se pare că unele clanuri au
dobândit o putere însemnată în timpul migraţiilor, când
au acumulat suficient prestigiu social:clanurile Balthilor,
Amalilor şi Rosomonilor. Nu trebuie să uităm nici că
aristocraţia vizigotă, ca şi celelalte, avea un caracter
multietnic. Mai curând am vorbi despre o aristocraţie
barbară, una care cuprinde şi elemente non-germanice.
Caracterul mixt se întrevede şi în surse, unde de pildă
Zosimos ne relatează despre mare invazie a lui
Rausimodas, sarmat, nu got.
Mai sunt şi alte exemple, documentate arheologic, la
Bârlad sau în cadruul culturii Sântana de Mureş, unde
unele morminte se pare că aparţin unor căpetenii locale.
La Viespeşti, şi nu numai, s-a descoperit un tezaur în
context sarmatic. Astfel de detalii ne îndreaptă spre ideea
unei aristocraţii mixte. Cel mai probabil comunităţile nu
se organizau în conformitate cu o separare etnică, după
cum ne sugerează şi cimitirele mixte de la Gherăseni-
Cremenea, Fălciu-Bogdăneşti sau Zorleni-Fântânele.
Amestecul de populaţii se deduce şi din prezenţa
ceramicii de mai multe tipuri, cum ar fi cea dacică, terra
sigilatta romană sau ceramica cenuşie specifică culturii
Sântana de Mureş. Necropolele birituale, precum şi
inventarele funerare, ne arată şi ele că populaţia locală,
de sorginte daco-romană, coexista cu cea barbară.
Din punct de vedere religios, creştinismul de rit arian se
pare că a fost un element care mai mult a scindat
societatea barbară. Poate chiar a fost exportat în mod voit
de către romani, tocmai pentru a provoca disensiuni în
interiorul comunităţilor. Athanaric, liderul thervingilor, îi
persecută pe creştini, drept urmare aristocraţia vizigotă se
desparte în două grupuri:păgânii în frunte cu Athanaric şi
creştinii în frunte cu Fritigern. Între cei doi au loc
conflicte, despre care ne povestesc şi unii autori precum
Socrates Scholasticus. Eunapios menţionează, în
contextul revoltelor de după trecerea Dunării spre
imperiu (376), existenţa grupărilor anti şi pro-romană.
Prezenţa vizigotă ar putea fi interpretată şi ca un fel de
societate intermediară între civilizaţia romanilor
sedentari şi cea a populaţilor nomade din fosta Scythia.
Schimburile culturale în ambele sensuri se întrevăd şi în
variile transformări din interiorul societăţilor barbarilor
germanici. Ostrogoţii reuşesc să dezvolte o monarhie
militară puternică, copiind modelul monarhiilor nomande
unde regele este liderul absolut. Vizigoţii în schimb nu
izbutesc să îşi stabilească o astfel de monarhie puternică,
bazâdu-se mai mult pe comanda militară supremă în timp
de război. Liderul, “judele”, era văzut ca un primus inter
pares, nu ca un conducător absolut. De aceea armata
vizigoţilor trebuie mai degrabă considerată o coaliţie de
bande de războinici, şi nu o armată permanentă sub
comanda unui şef suprem.
Căpeteniile bandelor acţionau destul de independent,
atacând după bunul plac imperiul. Raidurile barbarilor
erau şi ele o parte fundamentală a societăţii barbare,
pentru că întăreau legăturile dintre şefi şi războinici.
Căpenenia trebuia să atace teritorii învecinate pentru a
dobândi alimente şi bunuri (bijuterii, obiecte din aur,
arme, etc.) care să îi crească statutul şi cu care să îşi
întreţină supuşii. De altfel, conflictele religioase dintre
diverşi şefi se prea poate să fi avut ca motiv primar şi
competiţia pentru prestigiu. Fritigern se converteşte abia
după ce îl învinge pe Athanaric cu ajutorul romanilor.
Romanii la rândul lor aveau o anumită agendă
politică:ajutau pe cel mai puţin puternic pentru a slăbi
ameninţarea barbară la frontieră. Divizarea triburilor era
vitală pentru securitatea imperiului.
În afara utilizării creştinismului ca metodă de integrare şi
comunicare cu barbarii, romanii îi mai influenţau şi
altfel. În afara bunurilor care circulau fie pe cale paşnică,
fie pe cale violentă, căpeteniile gotice îşi mai puteau
întări statutul social prin acapararea unor posturi de
comandă militară în structurile romane. Alaric, regele
got, devine magister militum per Illyricum;Vadomarius,
regele alamanilor, devine dux Phoenices, iar Gainas, şef
got implicat în intrigile de la curtea din Constantinopol,
este şi el magister militum. A fi comandant în sistemul
roman în secolul al IV-lea reprezenta o mare onoare în
ochii barbarilor. În plus, comandanţii obţineau chiar
subvenţii pentru supuşii lor. Darurile de la romani le
consolidau considerabil poziţiile în propriile societaţi.
Schimburile culturale cu romanii se întrevăd în
numeroasele produse de import, îndeosebi ceramică, de
la Copuzu, Ulmeni-Buzău, Izvoare-Piatra Neamţ, etc. In
provinciile de frontieră se găseşte ceramică de Sântana,
ceea ce iar ne duce cu gândul la un melanj activ de
populaţii, romană şi barbară, care comunică nu doar prin
război. Frontiera, în ciuda dezideratelor romane, nu putea
rămâne un spaţiu închis. Romanii au încercat de mai
multe ori, cu mai mult sau mai puţin succes, să
controleze contactele cu barbarii. Prin 370-375
Valetinian, Valens şi Graţian interzic transportul de vin şi
alte băuturi alcoolice în interiorul lumii barbare, iar în
timpul războiului dintre Valens şi Athanaric, din 367-369,
romanii închid frontiera blocând comerţul, ceea ce îi
determină pe barbari să ceară pace.
Dunărea de Jos aşadar de apare ca o zonă de contacte
multiple între civilizaţii, unind mai mult decât separând
zona romană şi zona barbară. La nord de Dunăre,
populaţiile mixte de barbari căutau oarecum să imite
modele romane, pentru că prestigiul imperiului cântărea
greu. La sud, societatea romană a fost întrucâtva
barbarizată, mai ales la nivel militar. Mai multe unităţi de
goţi au servit în armată, iar unii barbari au obţinut chiar
consulatul. Evenimentele nefericite din 376 (bătălia de la
Adrianopol) au condus însă relaţiile romano-barbare pe o
altă treaptă. Foedus-ul din anul 382 a marcat
recunoaşterea pentru prima dată a unei entităţi politice
barbare în interiorul statului roman. Goţii se transformă
în federaţii romanilor, mai problematici ca niciodată,
pentru că nu mai sunt dincolo de frontiere şi imperiul
slăbeşte tot mai tare.
Referinţe:
C. Muşeţeanu, Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos,
II, 1986;
C. Olariu, Visigoths and Romans during the 4thcentury
AD. Assimilation, resistance and cultural interferences,
Analele Universităţii Bucureşti, 1996;
H. Wolfram, History of the Goths, Berkeley, 1990.