Mijloace pentru stimularea aparatului

respirator si a funcției
respiratorii.Corectarea deficitului
respirator
Cuprins

Elemente anatomice ale aparatului respirator ..........................................................3

Procedee pentru stimularea aparatului respirator şi a funcției respiratorii.............. 3

Importanța pozițiilor corpului în gimnastica respiratorie...........................................4

Exercitii de respiratie cu rezistenta.............................................................................6

Impotriva gimnasticii respiratorii................................................................................7

Exercitii de respiratie insotite de manifestari fonetice si muzicale.............................8

Reeducarea respiratorie..............................................................................................9

DIRIJAREA AERULUI LA NIVELUL CĂILOR AERIENE SUPERIOARE.................................10

REEDUCAREA RESPIRAŢIEI COSTALE............................................................................11

Reeducarea vârfurilor..................................................................................................12

Reeducarea costală inferioară.....................................................................................13

Reeducarea costală posterioară...................................................................................13

REEDUCAREA RESPIRAŢIEI DIAFRAGMATICE..............................................................15

Exercitii.........................................................................................................................17

Bibliografie....................................................................................................................17
Elementele anatomice ale aparatului respirator
Sistemul respirator este format din:

 căile respiratorii
 plămâni

Căile respiratorii sunt reprezentate de:

 cavitatea nazală
 faringe
 laringe
 traheea
 bronhiile cu ramificațiile lor
Plămânii sunt în număr de doi și reprezintă organele respiratorii propriu-zise, așezate în
cavitatea toracică, deasupra diafragmului. Plămânii au aspect buretos și culoare roz. Fiecare
plămân este alcătuit :3 lobi pentru plămânul drept și 2 pentru cel stâng.

Inspirația este un proces activ prin care aerul atmosferic pătrunde prin căile
respiratorii până la alveolele pulmonare. În inspirație mușchii diafragm și intercostali
se contractă. Coastele se ridică și sternul este împins înainte, mușchiul diafragm
coboară; se mărește astfel volumul cutiei toracice.

Expirația este un proces pasiv, de revenire a volumului cutiei toracice la dimensiunile

inițiale.

În expirație:

 mușchii intercostali și mușchiul diafragm se relaxează;

 coastele coboară, iar mușchiul diafragm urcă.
 plămânii fiind elastici revin la volumul inițial astfel că presiunea din interiorul
lor crește;
 aerul încărcat cu CO2 este eliminat prin căile respiratorii în mediul extern.

Procedee pentru stimularea aparatului respirator şi a funcției respiratorii

Gimnastica respiratorie constă din coordonarea si amplificarea cu voință a

miscărilor libere de respirație, precum si din stimularea si antrenarea funcției
respiratorii prin miscări pasive, active si cu rezistență" (Ionescu, A., 1994). La
acestea se adaugă exerciții executate cu ajutorul unor aparate speciale sau prin alte
procedee, ca: pneea voluntară, spirometria, aparatele muzicale de suflat.
Exercițiile de respirație, desi sunt simple si usor de executat, sunt puțin folosite în
practică; rolul lor nu este întotdeauna corect înțeles si apreciat, iar uneori este chiar
contestat.
Gimnastica respiratorie urmăreste scopuri multiple, astfel:
 facilitarea umplerii mai mult si mai bine a plămânilor cu aer;
 antrenarea muschilor respiratori;
 amplificarea miscărilor toracelui si ale diafragmului;
 exercitarea si menținerea elasticității plămânilor;
 cresterea ventilației pulmonare;
 activarea schimburilor gazoase în plămâni (hematoza) si în țesuturi (respirația
tisulară);
 stimularea marii si micii circulații a sângelui si, prin aceasta, influențarea
favorabilă a funcțiilor organelor din cavitatea toracică si abdominală.

Importanța pozițiilor corpului în gimnastica respiratorie

În orice poziție sar afla corpul se ştie însă că nu toate pozițiile sunt favorabile pentru
actul respirator. Exercițiile de respirație necesită, în general, o largă bază de
susținere a corpului, o poziție stabilă şi simetrică. În cazurile când se urmăresc
scopuri corective şi o dezvoltare inegală a celor două jumătăți ale toracelui, se vor
folosi poziții asimetrice.

Poziția stând (ortostatică) este o poziție favorabilă pentru respirație, dacă este
corectă, întrucât se menține fără încordare şi permite contracția şi relaxarea liberă a
muşchilor respiratori.

În inspirațiile ample şi profunde se contractă muşchii extensori ai spatelui şi

cefei,corectând poziția coloanei vertebrale; se apropie şi se fixează omoplații; capul
se redresează, muşchii abdominali participă static la mişcare.

În expirațiile forțate, coloana vertebrală revine la poziția inițiala, trunchiul se înclină

uşor, capul şi toracele coboară puțin, omoplații se depărtează şi muşchii inspiratori
se relaxează.

Respirația este favorizată dacă mărim baza de sprijin prin depărtarea picioarelor;
poziția cu trunchiul uşor extins favorizează inspirația; în poziția cu trunchiul uşor
flectat inspirația este stânjenită, dar, expirația este facilitată; în poziția cu trunchiul
îndoit sau răsucit într-o parte, respirația este asimetrică, fiind favorizată cea de pe
partea opusă îndoirii sau răsucirii; în poziția cu trunchiul uşor înclinat şi cu palmele
sprijinite înainte, respirația este maximă.

Poziția aşezat este favorabilă respirației dacă se ține trunchiul drept, capul ridicat şi
pieptul liber; trunchiul înclinat sau flectat înainte stânjeneşte inspirația, ca şi
menținerea poziției aşezat cu membrele inferioare întinse (din cauza scurtării
muşchilor abdominali şi a cifozării spatelui).

Poziția culcat dorsal (decubit dorsal) este favorabilă pentru respirație, pentru că
muşchii capului sunt relaxați. Totuşi, extensia coloanei vertebrale şi contactul
toracelui cu planul posterior de sprijin reduc mişcarea coastelor. Poziția este bună
pentru respirația de repaus, dar nu este potrivită pentru o respirație intensă.

Pozișia culcat facial (decubit ventral) stânjeneşte respirația şi nu permite o respirație

amplă. Dacă însă capul şi pieptul sunt ridicate, spatele este arcuit şi se realizează
sprijin pe coate sau pe palme, respirația se face mai bine.

Poziția culcat lateral (decubit lateral) este favorabilă respirației de partea

hemitoracelui nesprijinit, coastele fiind în parte imobilizate; în schimb, diafragmul de
partea sprijinului este împins mai mult spre torace de către viscerele abdominale.

Poziția pe genunchi oferă aceleaşi condiții pentru respirație ca şi poziția stând

(ortostatică), dar poziția pe genunchi cu sprijin pe palme (în patrupedie) se dovedeşte
a fi o poziție favorabilă respirației ample, pentru că sprijinul pe palme faciliteaza
contracția mai puternică a muşchilor centurii scapulare, care ajută respirația;
dimensiunile toracelui se măresc înainte şi pe părțile laterale.
Poziția atârnat, cu corpul suspendat în membrele superioare, este cunoscută ca o
poziție improprie exercițiilor de respirație. Respirația devine mai grea, îndeosebi
pentru cei ce nu au destulă forță în membrele superioare pentru a se menține
suspendați, dar pentru cei mai puternici sau antrenați această poziție nu constituie,
cel puțin la început, o piedică pentru respirație.

Exercitii de respiratie cu rezistenta

Pentru a creste si mai mult capacitatea functionala a aparatului respirator se

recomanda executarea unor procedee de gimnastica cu rezistenta. Natura acestei
rezistente este diferita: se folosesc fie presiunile pe piept, pe spate si abdomen, fie
miscari cu rezistenta ale membrelor superioare si ale trunchiului. Presiunile pot fi
manuale sau cu obiecte potrivite pentru acest scop: saculeti cu nisip, carti etc.

Cea mai eficace este presiunea cu mainile proprii.

Pacientul isi aplica palmele si degetele intinse pe partile antero-laterale si inferioare

ale pieptului si exercita o rezistenta moderata in timpul inspiratiei si o compresie in
timpul expiratiei. Aceasta comprimare a bazei toracelui serveste la intarirea
musculaturii respiratorii si la largirea partii superioare a toracelui. Se stie ca regiunea
subclaviculara si a varfurilor plamanilor este insuficient dezvoltata la unii copii si
tineri. Uneori se foloseste in acest scop o presiune continua, exercitata de o centura
stransa sau de un corset ortopedic, care determina amplificarea respiratiei in
regiunile superioare ale toracelui.Aceste presiuni conduc si educa respiratia
pacientului, marind amplitudinea si forta miscarilor, reglandu-le ritmul si facandu-l pe
pacient sa simta si sa-si supravegheze singur miscarile de respiratie.

Miscarile de respiratie se intaresc si mai mult prin rezistenta opusa miscarilor

membrelor superioare care le insotesc. Pentru aceste exercitii se recomanda pozitia
culcat rezemat sau sezand rezemat. Se executa cu membrele superioare miscari in
toate sensurile, observand ca flexiile, abductiile si rotatia externa a membrelor
superioare cores-pund fazei inspiratorii, in timp ce extensiile, adductiile si rotatiile
interne corespund fazei expiratorii.Prin aceste miscari analitice cautam sa antrenam
in lucru un numar cat mai mare de muschi respiratori. Rezistenta opusa miscarilor
trebuie sa fie la inceput foarte mica si sa creasca treptat spre o rezistenta sub medie
si medie. Miscarile vor fi corect dirijate din punct de vedere al sensului, amplitudinii si
fortei folosite.La sfarsitul inspiratiei se executa usoare tractiuni in axul longitudinal al
bratelor, iar la sfarsitul expiratiei se exercita o scurta presiune pe torace.

Miscarile cu rezistenta ale trunchiului corespund si mai bine gimnasticii respiratorii. In

general miscarile de extensie, indoirile laterale si rasucirile cu rezistenta insotesc
faza de inspiratie; flexia si revenirile din indoirile laterale si din rasuciri corespund
fazei de expiratie.

Rezistenta manuala poate fi inlocuita in parte prin exercitiile membrelor superioare,

ingreuiate prin aparate portative de gimnastica ( haltere, mingi), sau prin aparate de
mecanoterapie.Pentru marirea rezistentei in expiratie, mai putem folosi un spirometru
incarcat cu greutati usoare sau prevazut cu un tub lung si ingust; pentru marirea
rezistentei in inspiratie se propune folosirea unui bandaj elastic, aplicat la baza
toracelui.

Ca exercitii usoare si cu caracter de joc pentru copii sunt recomandate procedee

simple de rezistenta periferica opusa expiratiei, ca: suflarea printr-un tub de cauciuc
al carui capat liber este scufundat in apa; umplerea cu aer a unor camere de cauciuc
pentru mingi, umplerea cu aer a baloanelor, stingerea lumanarilor puse la oarecare
distanta, imprastierea fulgilor etc.

Exercitiile de respiratie cu rezistenta sunt contraindicate bolnavilor de plamani in

stadiul acut si predispusi la hemoptizii, bolnavilor febrili, cu insuficienta cardiaca
decompensata.

Impotriva gimnasticii respiratorii propriu-zise s-au ridicat si continua sa se ridice

unele obiectii. Se admite in general ca exercitiile de respiratie pot exercita muschii
respiratori, pot amplifica miscarile toracelui si ale plamanilor, pot mari capacitatea
vitala si deci ventilatia pulmonara. Nu se admite insa faptul, ca aceste exercitii ar
activa intr-o prea mare masura schimburile de gaze intre aerul alveolar si sange si
schimburile de gaze de la nivelul tesuturilor. Se mai adauga constatarea ca, uneori,
miscarile prea ample si prea puternice, executate fara a corespunde unor nevoi
fiziologice, produc la unele persoane neantrenate ameteli si stari de rau.

Impotriva acestor obiectii, se propune efectuarea unui numar suficient de exercitii

care sa favorizeze respiratia prin crearea nevoii de a respira. Trebuie sa subordonam
exercitiile de respiratie, in primul rand, scopului de a asigura in organism schimburi
gazoase active si necesare, si numai in al doilea rand, scopului de a dezvolta
toracele, muschii si articulatiile lui.

Sunt recomandate, prin urmare, exercitiile care pun in lucru intens masele mari de
muschi ai corpului, care sa consume in contractie cantitati apreciabile de substante
ener-getice si sa determine acumularea in sange si tesuturi a unor abundente
reziduuri chimice si a unui exces de bioxid de carbon. in aceste situatii, organismul
manifesta o adevarata sete de aer, care nu poate fi satisfacuta decat prin respiratii
ample si frecvente. Efortul fizic intens este posibil numai daca se bazeaza pe o
functie respiratorie buna; de aici rezulta nevoia de a dezvolta aparatul respirator in
aceeasi masura cu aparatul locomotor.

In raport cu desfasurarea efortului fizic in general, exercitiile de respiratie se impart in

trei grupe: exercitii de antrenare a aparatului respirator pentru marirea capacitatii sale
functionale, exercitii de respiratie pregatitoare pentru probele de efort intens (exercitii
de incalzire) si exercitii de respiratie compensatoare si linistitoare dupa terminarea
probelor.
In prima grupa sunt cuprinse toate exercitiile de dezvoltare generala si de antrenare
a aparatului respirator; aceste exercitii se refera indeosebi la muschii care raman
inactivi in respiratiile curente, si anume: muschii auxiliari ai inspiratiei profunde si ai
expiratiei fortate. Aceste exercitii au ca scop sa perfectioneze functia respiratorie si
sa coordoneze respiratia cu efortul.

In grupa a doua sunt cuprinse exercitiile care amplifica miscarile toracelui si ale
diafragmului, maresc ventilatia pulmonara si activeaza schimburile respiratorii,
pregatind aparatul respirator pentru efortul intens care urmeaza. Aceste exercitii sunt
un mijloc de adaptare a respiratiei si circulatiei la efort si se practica imediat inaintea
unei probe fizice grele.

In grupa a treia sunt cuprinse exercitiile de respiratie ce se fac dupa toate eforturile
fizice intense, pentru a linisti si regla respiratia si circulatia sangelui si a grabi
revenirea la echilibrul functional dinainte de efort. Aceste exercitii mentin ritmul si
amploarea respiratiilor la un nivel ridicat, pana ce organismul isi plateste datoria de
oxigen contractata in timpul efortului si pana ce functiile mari reintra in ritmul normal
de repaus. Asa, de exemplu, alergatorii continua sa alerge dupa curse cu o alura din
ce in ce mai lenta, respirand din ce in ce mai linistit si insotind respiratiile cu miscari
ample de brate.

Exercitiile fizice care provoaca necesitatea respiratiei pot fi imprumutate din

gimnastica, jocuri si sporturi.

Din gimnastica de baza si cea igienica pot fi folosite toate exercitiile care stimuleaza
functia respiratorie prin exercitarea unui numar mare de muschi, in eforturi de viteza,
forta si rezistenta.

Jocurile dinamice si sportive necesita un mare debit respirator.

Dintre sporturi, atletismul si indeosebi alergarile, inotul si canotajul, schiul si patinajul

sunt cunoscute pentru valoarea lor respiratorie.

Mersul pe jos, sub forma plimbarilor in aer curat sau a excursiilor in locuri pitoresti,
este considerat ca cel mai bun exercitiu de respiratie pentru orice varsta.

Exercitii de respiratie insotite de manifestari fonetice si muzicale

Exercitiile de respiratie insotite de sunete, numere, cuvinte sau propozitii lungi sau
repetate, de cititul cu voce tare, constituie gimnastica de respiratie fonetica; exercitiile
de respiratie insotite de tonuri muzicale, de refrene si cantece sau
 Reeducarea respiratorie

Reeducarea respiraţiei este un ansamblu de tehnici kinetice specifice care se

adresează unor bolnavi cu afectarea evidentă clinică a funcţiei respiratorii. Aceste
tehnici urmăresc redresarea uneia sau alteia dintre mecanismele fiziopatologice care
stau la baza degradării funcţiei respiratorii de către boală.Ventilaţia pulmonară este
un proces ciclic realizat prin variaţia volumului pulmonar care determină variaţii
presionale între presiunea atmosferică şi cea intrapulmonară.

Kinetoterapia respiratorie propriu-zisă va trebui să activeze:

 faza respiratorie,
 asupra raportului între cele două faze,
 asupra raportului de durată între aceste faze şi pauzele dintre ele.

În concret, aceasta însemnând, modalitatea de realizare a mişcării toracice şi

diafragmatice, frecvenţa pe minut a acestor mişcări, lungimea fazelor respiratorii şi a
pauzelor, dirijarea aerului pe nas, pe gură, ca şi postura în care se execută toate
acestea .Reeducarea respiratorie înseamnă deci abordarea unui „model” respirator
nou adaptat necesităţilor unui anumit bolnav cu deficite funcţionale bine investigate şi
cunoscute.

OBIECTIVELE reeducării respiratorii:

 refacerea poziţiei de repaus toracal;

 relaxarea musculaturii inspiratorie de rezervă;
 corectarea perturbărilor sistemului cinetic toracoabdominal şi a sincronismului
respirator;
 controlul şi creşterea ventilaţiei în zonele pulmonare respective;
 creşterea forţei de contracţie a muşchilor respiratori;
 creşterea rezistenţei muşchilor respiratori;
 influenţarea obstrucţiei dinamice din expir.
 să crească volumele de aer mobilizate, pentru întreg plămânul sau numai în
anumite regiuni pulmonare;
 să scadă travaliul ventilator fie prin scăderea rezistentelor dinamice la flux, fie
prin creşterea complianţei toracice
 să tonifice musculatura respiratorie;
 să controleze şi să coordoneze ritmul respirator;
DIRIJAREA AERULUI LA NIVELUL CĂILOR AERIENE SUPERIOARE.

Acesta este un aspect deseori neglijat în reeducarea respiratorie deşi căile

superioare respiratorii au roluri multiple în procesul respirator.

Un inspir pe nas dezvoltă musculatura, fiind modalitatea fiziologică de antrenare a

acestei musculaturi şi de formare a toracelui copilului în creştere.

Toracele copilului adenoidian obligat să respire pe gură este un exemplu. De

asemenea la adultul cu hipotrofie a mucoasei nazale respiraţia nazală nu mai
asigură rezistenţa reglabilă necesară menţinerii unei forţe musculare normal. În
condiţiile apariţiei unor cauze de perturbare ventilatorie această musculatură nu va
putea să le facă faţă.

Un inspir deficitar poatefi constatat chiar de observarea mişcării aripilor nazale. Ele
se deschid în inspir şi se închid în expir, aşa cum se întâmplă în pneumopatiile acute
mai ales la copii. Dilatarea nărilor în inspir este semn al unei musculaturi respiratorii
deficitare pentru sarcinile care i se cer. În situaţii mai grave, bolnavul abandonează
respiraţia nazală inspirând pe gură.Din cele de mai sus se poate deduce că printr-o
serie de exerciţii la nivelul nasului putem atinge unele obiective ale reeducării
respiratorii.

Astfel, creştem tonicitatea musculaturii inspiratorie prin următoarele

exerciţii,repetându-le apoi de 5-10x:

 inspir pe o nară cealaltă fiind presată cu degetul.

 inspiruri întrerupte ca şi cum s-ar mirosi o floare .
 inspiruri bătând ritmic cu degetul pe aripile nasului.

Expirul se execută de obicei tot pe nas. La bolnavii însă care solicită să se execute
aspiraţia orală diminuând în mod substanţial rezistenţa la flux din timpul expirului.
Într-un singur caz recomandăm la aceşti pacienţi să execute tot pe nas expirul când
este frig şi nasul, acest nu reuşeşte să încălzească aerul inspirat fiind necesar ca
aerul cald expirat să reîncălzească mucoasa nazală.În foarte multe cazuri cerem
pacientului să expire pe gură cu buzele strânse sau să expire pronunţând h, s, f, g,
etc. Această respiraţie denumită respiraţia cu buzele strânse creează o presiune
reglabilă la ieşirea aerului în atmosferă împiedicând astfel colapsul bronhic expirator.

Observând un bolnav dispneic, un emfizematos sau un bronşitic de exemplu, vedem

că intuitiv acesta adoptă expirul cu buzele strânse.Explicaţia valorii unei astfel de
respiraţii are la bază conceptul „punctului de egalizare presională” care va genera
procesul de obstrucţie bronhică dinamică ceapare numai în expir, fiind componenta
cea mai redutabilă din cadrul sindromului obstructiv bronhic.În afară de dirijarea
expirului pe gură prin tehnica „respiraţiei cu buzele strânse” cântatul reprezintă o altă
tehnică de antrenare respiratorie pe baza dirijării speciale a coloanei de aer expirate.
De astfel cântatul cere un sumum de condiţii de postură ale capului şi trunchiului, de
forţă musculară a musculaturii respiratorii dedirijare corectă a coloanei de aer nu
numai in expir ci şi în inspir, de volume pulmonare mobilizate, de coordonarea
respiraţiei. După cum afirma Parow cântatul reprezintă cel mai bun mijloc de
antrenament pentru refacerea musculaturii respiratorii, în general pentru obţinerea
unei capacităţi maxime respiratorii. În timpul cântatului, laringele reprezintă o doză
variabilă care nu numai că antreneazămusculatura respiratorie dar şi anihilează
instalarea fenomenului de supapă.Desigur că a utiliza cântatul ca metodă de
reeducare respiratorie la un individcare nu a cântat niciodată este destul de dificil cu
atât mai mult cu cât deficitulrespirator este mai mare.

Tehnica este următoarea:

 se va corecta iniţial postura: capul ridicat, coloana dreaptă abdomenul în

prelungirea toracelui, umerii relaxaţi;
 se antrenează inspiruri mai profunde urmate de scurte apnei,
 se începe pregătirea exerciţiilor de cântat prin pronunţarea cântată în expir a
unui şir de silabe, de asemenea se educă dirijarea aerului în expir spre
faringele posterior printr-o cântare ca un zumzet.Aceste exerciţii expiratori cu
silabe cântate au rolul de a tonifia musculatura expiratorie menţinută
contractat în tot timpul emiterii sunetului. Este o formă decontracţie izometrică.
 Se începe apoi cu cântarea a câtorva fraze muzicale cu vocalize sau aunor
mici cântece de cuvinte.

REEDUCAREA RESPIRAŢIEI COSTALE.

Din cele trei diametre prin mărirea câtorva sistemul toracopulmonar îşi asigură
variaţia de volum: sagital , transversal şi craniocaudal, primele două sunt asigurate
exclusiv de grila costală, ultimul fiind rezultatul mişcării diafragmului.Mişcarea
predominantă a coatelor inferioare asigură deplasarea laterală a grilei costale în timp
ce jocul coastelor superioare ne asigură mai ales deplasarea sagitală.Deşi pare
paradoxal o amplitudine mare a mişcării costale nu înseamnă şi o eficienţă
ventilatorie mare, o variaţie mare de volum intratoracic.

Eficacitatea optimă a mişcării costale se înregistrează numai în jocul costal care

pleacă de la poziţia de relaxare costală. Această poziţie este îndeplinită când coasta
face un unghi de 45 cu verticala care trece prin articulaţia respectivei coaste cu
rahisul.Poziţia şi mobilitatea costală depind de poziţia şi mobilitatea rahisului. Astfel
flexia rahisului antrenează coborârea toracelui de tip expirator în timp ce extensia lui
orizontalizează coastele ca în inspir. Precizăm totuşi că extensia rahisului nu măreşte
inspirul ci din contră îl reduce, deoarece blochează mişcarea diafragmului.O mişcare
importantă pentru tehnicile de reeducare este înclinarea laterală a coloanei care
închide hemitoracele homolateral sau îl deschide pe cel opus facilitând expirul pe
partea închisă şi inspirul pe partea deschisă.
Poziţia culcat pe un plan mai dur blochează prin greutatea corpului mişcările
toracice.Tehnica reeducării respiraţiei costale constă în primul rând în a face
conştient pacientul asupra mişcării analitice a zonelor principale toracice.Principiul
conştientizării unei mişcări respectiv a comenzilor date unor grupe musculare este un
principiu general în metodologia recuperării unui deficit muscular,contrarea
respectivei mişcări, ceea ce forţează muşchiul să lucreze la o tensiune crescută, mult
mai uşor de sesizat . Aplicat la mişcările respiratorii mâinile kinetoterapeutului plasate
pe toracecreează contrarezistenţă pentru mişcarea costală.

Tehnica este următoarea:

 mâinile kinetoterapeutului se plasează pe zona dorită cu degetele de-alungul

coastelor,
 se solicită expirul complet în care timp mâinile execută o presiune ce creşte pe
măsură ce se apropie sfârşitul expiraţiei. Este faza de punere întensiune a
musculaturii respective.
 mişcarea inspiratorie care urmează va găsi în zona antrenată o contra-
rezistenţă prin mâinile kinetoterapeutului ceea ce va necesita o creştere
atensiunii musculaturii interesate. Presiunea exercitată de noi va slăbi treptat
pe măsură ce se termină inspirul în aşa fel ca în acest moment toracele să
fieliber de orice presiune.

Tehnica poate avea trei scopuri:

 conştientizarea mişcării costale respective pentru ca apoi pacientul singur să

şi-o execute în cadrul programului său de reeducare funcţională respiratorie;
 să mărească ventilaţia zonei pulmonare subiacente prin mărirea amplitudinii
inspiratorii şi facilitarea expirului. Astfel de situaţii sunt numeroase în practică,
cum ar fi: pacienţii operaţi pe torace cu atelectazii,cu bronşite segmentare, cu
bronşiectazii, cu redori toracice.

Reeducarea vârfurilor

Pacientul în decubit dorsal, gâtul şi capul în rectitudine. Mai târziu pacientul va lucra
şi din şezând.Există situaţii în care trebuie antrenat un singur apex celălalt fiind
menajat.Desigur că o astfel de ventilaţie nu va putea niciodată să şi-o reproducă
pacientul singur.

Poziţia:

•decubit dorsal, capul flectat spre stânga pentru antrenarea vârfului drept,mâna
dreaptă sub ceafă pentru a favoriza deschierea hemitoracelui drept, braţul stâng de-a
lungul corpului. Mâna kinetoterapeutului de pe vârful drept execută presiunile după
tehnica obişnuită în timp ce mâna stângă caută să blocheze complet inspirul vârfului
stâng.
Reeducarea sectorului axilar

Poziţia pacientului în latero-decubit capul latero-flectat. Braţul dedeasupra mult ridicat

pentru deschiderea hemitoracelui, mâinile kinetoterapeutului suprapuse se plasează
în axilă.

Reeducarea costală inferioară

Pacientul în decubit dorsal capul flectat sprijinit de o pernă, membrele superioare de-
a lungul capului. Mâinile kinetoterapeutului se plasează la baza toracelui, cu policele
pe linia mediană şi degetele răsfirate spre înafară.Antrenarea costală inferioară este
deosebit de importantă de obicei trebuie asociată cu respiraţia diafragmului. De astfel
respiraţia abdomino-toracică inferioară este cel mai eficace tip ventilator spre care se
tinde în reeducarea respiratorie.

Pentru antrenarea respiraţiei costale inferioare este indicată utilizarea unei chingi din
pânză groasă, lată de 8-10 cm şi lungă de 1,50 m având lacapete două
mânere.Chinga este încrucişată la baza toracelui în aşa fel încât mâna dreaptă
controlează presiunea pe hemitoracele stâng şi invers. În inspir pacientul
îndepărtează mâinile, deci strânge în chingă baza toracelui. În inspir lasă treptat
această tracţiune.De remarcat că prin chingă se execută o presiune circulară şi nu
doar pe o suprafaţă limitată ca în cazul mâinilor kinetoterapeutului.

Antrenarea unilaterală a zonei costale inferioare se execută:

 în decubit lateral, cu capul în poziţie joasă membrului superior ridicat deasupra

capului şi genunchii uşor flectaţi pentru relaxarea abdominalilor.Deschiderea
hemitoracelui poate fi accentuată prin introducerea unei perne sub baza
hemitoracelui de sprijin. Mâna kinetoterapeutului presează baza toracelui de
deasupra.
 cu ajutorul chingi, care se plasează ca pentru exerciţiul anterior. Dorindde
exemplu antrenarea toracelui inferior drept se execută o latero-deviaţiestânga.
Expirul realizat cu tracţiune puternică de ambele capete ale chingiieste urmat
de un inspir în timpul căruia mâna dreaptă ţine strâns chinganepermiţând
expansiunea bazei stângi, în timp ce mâna stângă slăbeşte progresiv
presiunea pe măsură ce inspirul se termină.O altă variantă de antrenare a
toracelui inferior drept cu ajutorul chingii:
 bolnavul în poziţie şezând; chinga în mână se trece peste bazahemitoracelui
drept, spre lombă, flancul stâng – pubis, fosa anterioară acoapsei drepte,
capătul chingii fixându-se sub coapsa dreaptă între coapsă şiscaun.

Reeducarea costală posterioară

Zona toracală posterioară este foarte puţin mobilă în poziţiile de ortostatism sau
şezând şi cu atât mai mult în decubit dorsal.
În decubit ventral prin blocarea expansiunii anterioare a toracelui se produce o
mobilizare posterioară. Această mobilizare poate fi ajutată decătre kinetoterapeut
care-şi plasează mâinile pe zonele postero-inferioareexecutând asistarea respiratorie
după tehnica cunoscută.

Reeducarea unui hemitorace

În general reeducarea costală medie şi inferioară, unilaterală face ea însăşi parte din
reeducarea hemitoracală . Aceasta se poate executa şi de către bolnav fără ajutor.

Poziţii de bază:

 din decubit lateral cu o pernă mică sub lombe sau cu capul lăsat mai jos
Exerciţiile se execută în doi timpi.
 în inspir braţul întins se rotează odată cu trunchiul spre spate privirea şi capul
urmărind mişcarea mâinii.
 în expir, braţul revine spre trunchi, apoi îşi continuă cursa depăşind marginea
patului. În acest timp trunchiul se roteşte spre planul patului.
 din poziţie şezând – poziţia de bază, mâinile se sprijină pe coapse.
 în inspir braţul se rotează spre spate trunchiul se torsionează în acelaşi sens,
privirea şi capul urmează mâna.
 în expir mişcarea este inversă.
 poziţia de bază, o mână pe creştetul capului, cealaltă se sprijină pe coapsă.
 în inspir se rotează trunchiul, braţul şi capul spre partea hemitoracelui de
antrenat

REEDUCAREA RESPIRAŢIEI DIAFRAGMATICE.

Valoarea respiraţiei diafragmatice este atribuită mai multor cauze:

 Activitatea diafragmului se desfăşoară în regim de economie energetică având

cel mai mic cost pentru o unitate de volum de aer ventilat. Aceasta deoarece
este mult mai mică decât rezistenţa peretelui toracic căreia luptă musculatura
intercostalilor.
 Respiraţia creşte ventilaţia bazelor pulmonare, creşte capacitatea respiratorie
maximă şi capacitatea vitală, măreşte schimbul gazos.
 Se influenţează întoarcerea venoasă prin modificarea presiunii intra-toracice şi
intra-abdominale în timpul activităţii de ridicare şi coborâre a cupolelor
diafragmatice.
 Respiraţia diafragmului are un rol psihoterapeutic asupra bolnavuluI
respirator.Tehnica reeducării respiraţiei diafragmatice este de fapt educarea
unei respiraţii abdominale care prin jocul presiunii intra-abdominale să
faciliteze mobilizarea amplă a cupolelor diafragmului.
  poziţia de bază este decubit dorsal, capul sprijinit pe o pernă. Flexia capului
scoate din acţiune muşchii accesori inspiratori evitând participarea costală
superioară, genunchii flectaţi pentru a relaxa musculatura abdominală.
 în inspir pacientul este învăţat să-şi bombeze abdomenul ca şi cum aerul ar
pătrunde în abdomen. Deci, pe măsură ce inspiră pe aceeaşi măsură
abdomenul îşi măreşte mai mult volumul. Modalitatea de a-şi bomba
abdomenul este de multe ori dificil de înţeles şi realizat de bolnav. De aceea
se va creea o contra rezistenţă pe peretele abdominal, prin mâinile
kinetoterapeutului, prin propriile mâini ale pacientului sau cu ajutorul unei
greutăţi de 1kg.
 expirul se va executa concomitent cu scobirea abdomenului, pacientul
plasându-şi o mână pe epigastru şi cealaltă pe stern. Mâna de pe torace va
rămâne imobilă în timp ce mâna de pe abdomen se va mişca ritmic odată cu
peretele abdominal în inspir şi expir. În acest fel se asigură relaxarea toracelui
pentru a permite o bună respiraţie abdominală.
 mai târziu, bolnavul va cuplat respiraţia toracală inferioară cu cea abdominală
 Respiraţia diafragmatică mai poate fi accentuată şi de presiunea exercitată
direct de viscere asupra diafragmului prin oscilaţii posturale.

Respiraţia abdominală se învaţă în decubit dorsal, dar apoi se va executa şi din

poziţie semiculcată, din şezând, din ortostatism şi din mers. Practic treptat urmărim
să schimbăm stereotipul dinamic respirator abdomino-toracic inferior mult mai
eficient.Uneori la începutul exerciţiilor respiratorii abdominale mai des la pacienţii
obstructivi la care urmărim o creştere a expirului, facilităm această fază prin flectarea
coapsei şi ridicarea trunchiului.

Pentru respiraţia abdominală din şezând se recomandă relaxarea musculaturii

toracice a centurii scapulare ca şi a abdomenului. Pentru aceasta exerciţiile
respiratorii se vor executa din poziţia aşezat mâinile pe coapse trunchiul uşor
flectat.Mişcarea peretelui abdominal de ante - şi retropulsie este determinată în
primulrând de muşchiul transvers abdominal. Acest muşchi bine dezvoltat la
patrupede este în general prost controlat, neantrenat la om. Pentru respiraţie
abdominală el va trebuisă fie reantrenat.

Din patrupedie se tracţionează puternic peretele abdominal. Această sugere a

abdomenului, făcută antigravitaţional şi menţinută 4-5sec. De astfel această poziţie
este foarte bună şi pentru exerciţiilede respiraţie abdominală, în inspir relaxând
abdomenul iar în expir retracţia peretelui abdominal. Tonifierea transversului se
execută şi din ortostatism prin retopulsia puternică a abdomenului. Respiraţia
diafragmatică necesită de multe ori antrenareaacestui muşchi contra unei rezistenţe.
S-a susţinut că un astfel de exerciţiu contarezistenţei ar avea o acţiune de
"musculaţie "de creştere a forţei muscularediafragmatice. Antrenarea diafragmului
contra unei rezistenţe dă rezultate foarte buneasupra creşterii amplitudinilor
mişcărilor diafragmatice, asupra unui bun controlmuscular diafragmatic, asupra
dispariţiei oboselii la respiraţie abdominală, ca şiasupra fixării mai rapide a
stereotipului dinamic respirator abdominal.Se utilizează de obicei o greutate care se
aşează pe abdomen în timpulreeducării respiraţiei diafragmatice. Se începe cu două
kg şi se creşte treptat până la 7- 8 kg. Există cazuri în care se poate merge şi până la
o greutate dublă, cu bunerezultate. Atragem atenţia să nu se exagereze cu
contragreutăţi la pacienţii obstructivideoarece participarea marilor drepţi devine prea
importantă şi blochează diafragmulîn poziţie inspiratorie ca un reflex
antigravitaţional.Pentru accentuarea expirului, centru de recuperare din New York
recomandă posturarea în Trandelenburg cu ridicarea picioarelor cu 50 cm.O bună
metodă de antrenare a diafragmului este şi inspirul pe nas, sacadat caatunci când
mirosim ceva sau ca la adulmecarea câinelui. De asemenea excelentă esteşi
antrenarea diafragmului prin inspiruri numai pe o nară sau pe gură printr-un tub
decalibru şi lungime variabilă.Există multe tipuri de instalaţii pentru antrenament
respirator şi tonifiereamusculară abdominală. Se utilizează mai ales ca o formă
atractivă de antrenament latineri pentru a le stimula interesul putând reprezenta şi
element de competiţie între pacienţi.Un antrenament abdomino-diafragmatic durează
5-10 minute de 3x/zi
Exercitii

Din decubit dorsal

din decubit dorsal, cu genunchii flectati, membrele superioare pe lângă corp, cu un săculet de nisip
pe abdomen, se execută un inspir profund concomitent cu bombarea abdomenului.

din decubit dorsal, cu genunchii îndoiti, se inspiră adânc pe nas, controlând mişcarea din piept,
abdomenul rămâne nemişcat, iar la expir se execută o presiune cu mâinile la nivelul cutiei toracice
din decubit dorsal , cu genunchii flectati, cu o minge medicinală (1-5 kg) tinută în mâini, se inspiră
profund şi se bombează abdomenul concomitent cu ducerea mingii sus, apoi se expiră prelungit şi se
aşeză mingea pe abdomen
şezând pe un scaun, cu mâinile plasate pe părţile inferioare ale coastelor, pe expir se va apăsa pe
părţile inferioare ale coastelor, ca şi cum aţi vrea să le apropiaţi, iar pe inspir se relaxează.
şezând pe un scaun, cu bastonul sprijinit pe genunchii, se inspiră profund o dată cu ridicarea
bastonului, apoi reveniti pe expir

in picioare, cu un baston în mâinii, se efectuează flexia trunchiului, ducându-se bastonul în jos, în

timp ce se expiră, apoi se efectuează extensia trunchiului, ducându-se bastonul sus, deasupr capului
cu inspir.
Bibliography

http://www.rasfoiesc.com/sanatate/medicina/GIMNASTICA-RESPIRATORIE81.php
http://www.medcaremedical.ro/articole-medcare.html

Tudor Sbenghe-Kinetologie Profilactica Terapautica si de Recuperare pag.292-302