Importanţa comunicării în cercetăşie şi nu numai

La ultima întîlnire a exploratorilor am pus în aplicare, alături de Petrişor, un joc bazat pe

comunicare.

Pentru acest exerciţiu a fost nevoie să realizăm două poveşti scurte, de 7-8 rînduri. Am ales să fie

cît mai amuzante pentru a creşte factorul de distracţie. La întîlnire am împărţit exploratorii în două

grupe, cîte una pentru fiecare lider. Pentru reuşita jocului, e recomandat ca în fiecare grupă să fie

în jur de 10 cercetaşi.

Modul de aplicare al jocului a fost aşa: am chemat cîte un explorator la noi, la o distanţă de 5-7

metri de ceilalţi şi le-am citit povestea. El a trebuit să reţină cît mai multe detalii din ceea ce i se

spune şi apoi să povestească mai departe ce a ţinut minte. La rîndul lui a chemat un alt explorator

care a repetat metoda: mai întîi a ascultat povestea reţinută de exploratorul precedent, pe urmă a

chemat un alt explorator căruia i-a povestit ce a înţeles. Rutina asta s-a repetat pînă ce s-a ajuns

la ultimul cercetaş din grup. La final, el a fost rugat să spună ce a înţeles din întreaga poveste.

Pentru exemplificare, prima poveste a fost la început aşa:

“În satul meu, hramul se întîmplă să fie de ziua Rusaliilor. Acum cîțiva

ani, aveam un dascăl care se îngrijea acasă de un porumbel alb. Cu două zile înainte de hram,

preotul îl cheamă pe dascăl la el și îi spune. ”Dascăle, vreau ca anul ăsta să facem ceva frumos. La

liturghia de duminică, cînd voi striga «Coboară, o, Duhule Sfinte!», tu aduci porumbelul de acasă și

îi dai drumul să zboare prin Biserică. Înțelegi?”

Zis și făcut, dascălul e de acord, vine hramul, Biserica e plină. Începe liturghia, lumea e foarte

atentă, preotul citește din Evanghelie și apoi începe să strige: ”Coboară, o, Duhule Sfinte!”. Nimic.

Poate nu a auzit dascălul. Părintele mai strigă o dată: ”Coboară, o, Duhule Sfinte!”. Tot nimic.

Preotul nu se lasă: mai strigă o dată, de două ori. La a treia încercare, dascălul, precipitat, îi strigă

din turn: ”L-o mîncat mîța, părinte!”.

După ce povestea a fost purtată din viu grai de la un cercetaş la altul a ajuns să sune cam aşa:

“În satul meu, hramul era cu 2 zile înainte de Rusalii. Preotul a luat un porumbel care simboliza

Duhul Sfînt și l-a aruncat o dată. Nu a zburat. A doua oară la fel. Și a treia oară, tot așa. Pînă la

urmă nu știm ce s-a întîmplat cu preotul.”

A doua poveste:
 “În Texasul sălbatic, un cowboy stătea la bar și sorbea liniștit dintr-o

halbă groasă. La un moment dat, aude pe cineva din bar țipînd ca din gură de șarpe. ”Vezi că îți ia

calul!”. Cowboy-ul sare în picioare, iese din bar, ia la bătaie 3-4 oameni care se întîmplau să fie în

preajma calului său și apoi se întoarce la berea lui.

Mai trec 10 minute şi aude din nou: ”Fii atent! Vezi că îţi ia calul!”. Cowboy-ul fuge din nou afară,

mai ia la bătaie doi tipi şi apoi se întoarce din nou în bar. Nu trec nici cinci minute, că se aude din

nou avertismentul. Pînă să ajungă cowboy-ul afară, intră unul din cei bătuţi înăuntru şi începe să

strige: ”Oameni buni, terminaţi odată cu şahul acela că ne omoară ăsta pe toţi!”

S-a schimbat în:

“Un cowboy intră într-o cîrciumă, bea o bere, iese afară, bate un om, după care intră din nou în

cîrciumă, mai bea o bere, iese din nou, mai bate un om, intră iar în bar, mai iese o dată, mai bate

un om şi revine din nou să mai bea o bere. Moment în care un om apare de afară şi strigă: “Vezi

că ţi-a furat cineva calul!””

Dincolo de distracţia provocată de modul în care povestea s-a schimbat de la un cercetaş la altul,

acest exerciţiu ne îndeamnă şi la cîteva reflecţii.

Înainte de toate, ne arată cît de important este să avem o bună comunicare cu cei din jurul nostru.

Un mesaj, fie el transmis sub forma unei poveşti, nu va fi mereu reţinut în totalitate de o persoană,

iar atunci cînd aceasta îl va transmite mai departe va fi tentat să îl modifice cum i se pare cel mai

potrivit pentru a completa detaliile de care nu îşi mai aduce aminte.

Transmiterea unei informaţii prin viu grai nu este o soluţie prea fericită atunci cînd această

informaţie este mai amplă şi vizează un grup mai mare de persoane (exemplu: o patrulă).

Aşa se poate întîmpla ca sensul unui mesaj sau gest oarecare să fie interpretat în cele mai stranii

feluri. Se poate întîmpla, de exemplu, ca un mesaj transmis cu bună-cuviinţă să îşi piardă sensul

pe drumul spre destinatar, iar acesta să îl interpreteze într-un fel în care să se simtă rănit sau
deranjat. Sau invers.
Comunicarea este unul dintre cele mai fragile lucruri din lume atît prin existenţă, cît şi prin lipsa ei.

Un mesaj transmis eronat poate să supere, poate să bucure sau poate să stîrnească o reacţie cu

totul diferită faţă de cea pe care ne-o dorim noi.

Cum putem repara asta? Tot prin comunicare. Comunicarea e cheia fiecărui conflict, a fiecărei

probleme sau situaţii nerezolvate. Lipsa comunicării e tot o formă de comunicare, care nu

transmite însă cele mai bune mesaje.

Într-o societate modernă, caracterizată prin cea mai mare viteză de transmitere a unei informaţii,

avem la îndemînă numeroase metode de a comunica. Avem grupuri de Facebook, grupuri de

Yahoo, Cc-uri şi Bcc-uri la mail, chat-uri multiple, Skype, etc. Sau putem reveni oricînd la mijloace

mai tradiţionale: întîlnirile. Depinde doar de noi să ne folosim cît mai bine de ele.

Atunci cînd vrem să comunicăm cu un grup mai mare de persoane, este foarte util să facem în aşa

fel încît toate persoanele vizate să fie prezente şi atente în momentul transmiterii mesajului.

Comunicarea prin metoda “telefonului fără fir”(adică cea folosită în timpul exerciţiului de mai sus),

nu este o soluţie prea bună, dovadă şi modul în care povestea iniţială a fost distorsionată pe

parcurs. Nici mesaje ca “Anunţă-l tu pe cutare că facem asta” sau “Căutaţi-mă, vă rog, că vreau să

vă întreb ceva” nu sînt abordări tocmai bune pentru că şi în acest caz sînt şanse mari ca intenţia

iniţială să fie înţeleasă total greşit.

Se poate întîmpla ca unii dintre noi să fim mai pricepuţi la o anumită formă de comunicare şi mai

puţin pricepuţi la alta. Tocmai din acest motiv important nu este doar să comunicăm ci şi cum

comunicăm. Dar asta e un alt subiect de discuţie, asupra căreia vom mai reveni.

Concluzia? Chiar prima frază: Comunicarea e importantă în cercetăşie şi nu numai. Ne ajută să ne

cunoaştem, să ne acceptăm, să lucrăm împreună şi să legăm prietenii. Dar pentru ca acest lucru să

se întîmple, trebuie să fim atenţi mereu ca mesajele noastre să fie percepute aşa cum ne dorim

noi.