Faust

In literatura exista numeroase mituri importante, dar unul dintre ele, mitul lui
Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influenta semnificativa pentru
literatura si in general arta secolului 19. Wagner si Marlowe s-au folosit de mitul lui
Faust pentru a-si crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat in
istorie o adevărata imagine a lui Faust. Acest mit a fost abordat in nu mai puţin de 2000
de opere, de către aproximativ 1400 autori, dar in acest eseu, eu voi analiza doar „Faust”
de Goethe.
Autorul german foloseşte o mulţime de alegorii si motive, cu scopul de a aduce in
prim-plan semnificaţiile tuturor întâmplărilor. Pentru a ajunge la împlinire sau cunoaştere
absoluta, pactul faustian pare a fi calea cea mai uşoară, căci in schimb diavolul primeşte
ceea ce pentru noi nu semnifică mult, sufletul. Sau cel puţin nu are importanta, pana când
realizam ca sufletul ne ajuta sa supravieţuim in o lume rece, dar de obicei oamenii isi dau
seama de acest lucru când este prea târziu. Faust si-a dat seama de acest lucru, reuşind sa
isi salveze sufletul, insa doar in opera lui Goethe si a lui Lessing. Asemenea lui Ulise,
Faust porneşte intr-o calatorie plina de aventuri si obstacole, un drum iniţiatic, cei doi
eroi având multe de învăţat de pe urma călătoriilor, dar amândoi au aceeaşi sete de
cunoaştere, aceeaşi curiozitate. El are o dorinţa înnăscută de a afla cât mai mult despre
lumea materiala si cea spirituala, iar in căutarea sa, este nevoit sa treacă anumite probe,
care uneori coincid cu limitele umane. De asemenea, Faust reprezintă omenirea, având
toate calităţile dar si defectele ei, el fiind toata lumea, nimeni fiind ca el. Pe parcursul
operei pare că Mefistofel este mai uman decât Faust, deoarece Goethe a transpus prin
diavol răutatea, dorinţa de cearta si spiritul negativ al omului.
Piesa începe cu un prolog, o confruntare în ceruri dintre bine si rău, dintre
Dumnezeu si Mefistofel, care este diavolul. Faust este „victima” pariului celor doi,
Mefistofel fiind convins ca îl poate corupe pe Faust, ca el poate întoarce spatele lui
Dumnezeu, datorita setei de cunoaştere. Astfel cele doua forte ce controlează lumea si
spiritul uman, au dat aceasta bătălie pe mâinile lui Faust, care va desemna castigatorul.
De asemenea el nu este doar arbitru, dar si câmp de lupta deoarece conflictul principal
este cel interior, forţele binelui si a răului dându-si bătălia in sufletul sau. Doctorul
reprezintă geniul societatii, care după ce a studiat o viata întreaga, este recunoscut ca cel
mai învăţat om, cu cele mai multe cunoştinţe in toate domeniile, dar închis in propria
minte, neavând sentimente sau trăiri fata de alte persoane, devenind o fantoma, un om
transparent, simţind ca nu cunoaşte îndeajuns de bine Universul. Aceasta stare duce la
frustrarea omului, care se simte ca si cum nu ar şti nimic, deoarece nu a atins pragul
cunoaşterii absolute, fiindcă nu exista fericire in sufletul sau. Momentul de maxima
frustrare este atunci când Faust vrea să se otrăvească, dar fiind dimineaţa de Paşti, o
perioada a speranţei, este oprit de un alai de tineri ce cântau si împrăştiau voioşie. Acest
lucru este de neînţeles pentru el, deoarece nu există definiţie pentru fericire. Cunoaşterea
supremă este asociata lui Mefistofel, deoarece ea nu este caracteristica oamenilor,
cunoaşterea umana fiind limitată. Atunci când omul vrea sa atingă absolutul, este nevoit
sa ceara ajutorul spiritelor, deci al diavolului, căci el deţine aceasta cunoaştere supremă,
neîmpărtăşind-o cu alţii fără a cere ceva in schimb.
 Hotărârea a fost luată, Faust si-a vândut sufletul diavolului, deoarece se poate ca
el fiind alchimist, dorea piatra filozofala sau „piatra înţelepţilor”, pactul fiind semnat cu
propriul sânge, aceasta fiind o dovada a neîncrederii divinităţii faţă de oameni, care sunt
tentaţi să nu îşi ţină promisiunile şi să păcălească chiar şi forţele superioare. Scopul final
al pactului este acela de a etala elementele pozitive, morale ale sufletului omenesc şi
renunţarea la orice urmă de trufie, efectul fiind mântuirea personală. Puterile obţinute de
Faust sunt aproape nelimitate, astfel nu doar spiritul si sufletul îi sunt schimbate, dar si
înfăţişarea, aceasta fiind o mască, nimeni nereuşind sa îşi dea seama ce se ascunde in
spatele unui tânăr chipeş. Momentul in care Faust a fost întinerit, a avut loc in bucătăria
unei vrăjitoare, un sanctuar al diavolului, încă un simbol profan. Atunci când Mefistofel
s-a metamorfozat din câine in om, simbolizează o trecere din o lume in alta, mai ales
pentru Faust, care intra intr-un univers schimbat, in care puterile sale reprezintă o mare
responsabilitate.
Apariţia lui Margaret, sau Gretchen in piesa, indica concepţia eliberării sufletului
pierdut prin puterea dragostei, care doar in finalul operei isi va găsi o semnificaţie
salvatoare, deoarece dragostea nu va fi una egoista, întâlnind dorinţa lui Dumnezeu,
aceea de a iubi aproapele. Gretchen este un nume de origine germana, însemnând „perla”,
Margaret având aceeaşi semnificaţie, fiind insa un nume de origine greceasca, ea fiind
una si aceeaşi persoana. Astfel, acest personaj este simbolul frumuseţii, al Afroditei,
femeia care este fermecata prin puterile lui Faust, ea fiind inocenta. Fratele fetei,
Valentin, vrând sa răzbune ruşinea surorii sale, moare in duelul cu Faust, din sabia lui
Mefistofel.
Un an trece de la acest eveniment, iar Faust, încă nesatisfăcut în setea de
cunoaştere si experienţa, este martor la noaptea valpurgică, unde toate vrăjitoarele si
spiritele se manifestau. De fapt acea noapte reprezintă o trecere din lumea reala in cea
ireala, din spaţiul terestru spre spaţiul cosmic. In timpul nopţii o viziune despre Gretchen,
care apare in închisoare, fiind întemniţată deoarece si-a omorât fiul. In celula are loc o
scena simbolica, atunci când Margaret realizează cine era Mefistofel, refuzând sa plece
cu Faust, rugându-se la Dumnezeu sa fie protejata. O voce din cer zice: „A fost salvată!”,
iar ce doi dispar. Acest moment, încercarea de eliberare a Margaretei, poate fi asociat cu
punctul culminant, deoarece este un eveniment extrem de important in viata lui Faust,
reprezentând o schimbare in suflet, fiind un antecedent al salvării sale in final. In opinia
mea, climaxul poate fi si atunci când doctorul exclama faptul ca este pe deplin fericit,
moment pe care Mefistofel i l-a promis la început. dar adevărata clipa de fericire este
când eroul isi foloseşte cunostiintele pentru a ajuta omenirea si nu le păstrează doar
pentru el, nepasandu-i de restul lumii. Astfel, Dumnezeu il accepta in rai.
Punctul de întoarcere al involuţiei către abis îl constituie momentul când Faust
simte o clipă de fericire, de o altă natură atunci când îşi foloseşte cunoştinţele pentru
binele altor oameni, ale omenirii, nepăsându-i de jurământul făcut, motiv pentru care
Dumnezeu îl primeşte în Rai.
Prima parte se încheie cu scena din închisoare, partea a doua prezentându-l pe
Faust la apus, pe un câmp înverzit. Apusul este un simbol al transformării, moment in
care spirite ii cânta, el simţind pentru prima oara in viata liniştea si pacea naturii. Aceasta
trecere de la real la ireal, intr-o atmosfera plina de mister, ajuta sufletul faustian sa se
înţeleagă, sa realizeze o comuniune om-natură.
 In cea de a doua parte, Mefistofel si Faust salvează un regat din criza economica.
Regele doreşte ca sa ii fie aduşi in fata Elena si Paris, cele doua personaje ale mitologiei
greceşti. După ce eşuează, Faust se întoarce la slujitorul sau, Wagner, care a reuşit sa
creeze un om in miniatura, Homunculus, ce ii duce pe cei doi in Grecia, unde găsesc o
modalitate de a ajunge la Elena. Din nou irealul ia locul realului, Faust trăind alături de
Elena in acea lume, dar când copilul lor, Eforion, spiritul poeziei, moare in încercarea sa
de înălţare spre soare, soţia sa pleacă înapoi in lumea sa. Supărat din cauza celor
întâmplate revine pe tărâmul regelui si după ce îl ajuta sa stingă o rebeliune, primeşte
pământ pe malul marii. După ce isi construieşte un castel, este nemulţumit de faptul ca un
cuplu de bătrâni inca isi au adăpostul pe tărâmul sau si ii zice lui Mefistofel sa rezolve
problema. Acesta îi omoară pe cei doi bătrâni si da foc la cabana. Faust are remuşcări de
pe urma faptelor sale, iar din fumul incendiului apar patru fantome, Lipsa, Vina, Nevoia
si Grija, care il avertizează ca in curând va muri. Faust ii mărturiseşte Grijii faptul ca a
realizat ca omul nu poate cunoaşte totul despre viata si trebuie sa se sature cu o cunoştinţa
limitată. Grija il orbeşte, aceasta fiind ca o pedeapsa, dar in acelaşi timp, câtă vreme ochii
corpului nu vad, sufletul ii înlocuieşte. Când lemurii lui Mefistofel săpau mormântul lui
Faust, acesta crede ca ei lucrează la proiectul sau, de a transforma mlaştinile în pământ
pentru oameni. In acel moment el rosteşte: “Eu gust acum suprema clipă.”, diavolul
raspunde: ”Nici o plăcere nu-l îndestulează, nici o fericire./El vrea de amăgiri, ce-s
schimbătoare, să se ţină.”. Faust moare, Mefistofel crede ca a câştigat pactul, dar se
înşeală, sufletul doctorului fiind salvat, căci el a interpretat greşit cuvintele lui Faust. In
timpul călătoriei spre rai, îngerii si spiritele il considera un om ce a trăit in folosul
omenirii, iar cuvintele Margaretei care i se alătură il trimit in rai.
O variantă de explicaţie este că salvarea lui Faust a avut loc deoarece in ultimele
sale clipe el se bucura pentru alţii, isi iubea semenii, diavolul nereuşind sa ii aducă
fericirea absolută. Sufletul lui a fost purificat deoarece el era fericit pentru că datorită
proiectului sau va beneficia lumea, nu el.
O altă părere a mea este ca eroul a fost satisfacut de Mefistofel, ca a fost
mulţumit, diavolul câştigând pariul, dar sufletul a fost salvat deoarece a fost complet
transformat si Faust a pătruns in adâncul sau, stabilind o legătură cu Dumnezeu si
îndeplinind voia Sa. Deşi cele doua cazuri au şi constituie circumstanţe diferite, ambele
au acelaşi efect.
Tema principala in Faust o reprezintă viata omului si dorinţa sa de cunoaştere
respectiv de putere. In opera întâlnim motivul mântuirii prin străduinţa. Acesta reprezintă
calitatea cea mai de preţ a eroului, a omului, care nu s-a oprit niciodata din lucrul sau, s-a
străduit mereu sa fie mai bun, Faust evoluând pe parcursul operei. In drumul sau spre rai,
îngerii il primesc deoarece un om ce se străduie fără oprire este demn de a fi primit in
ceruri. Pariul cu Mefistofel nu este pierdut deoarece până la urmă Faust nu a fost
satisfăcut nici emoţional, nici spiritual, nici intelectual. Astfel sufletul faustic poate fi
definit ca fiind in o continua căutare, străduindu-se fara oprire de a ajunge mai sus. De
asemenea căsătoria din partea a doua cu Elena nu l-a putut elibera pe Faust in pact,
deoarece acolo nu a existat iubire adevărată, ci doar o nunta a imaginaţiei, in care totul
este perfect, dar tot ce este născut din aceasta este si pe un timp scurt, exemplu fiind fiul
lor, Eforion. Opera este in acelaşi timp si tragică dar si comica. Elementele comicului
sunt îndeosebi cele ale fantasticului: Mefistofel, creaturile din noaptea valpurgica,
carnavalul de la curtea regelui, Homunculus sau Wagner, care sunt elemente esenţiale in
viata lui Faust dar in acelasi timp au o urma de comic in acel univers. Deşi opera nu are
mesaje creştine, se observa viziunea lui Goethe faţă de Dumnezeu, care este tolerant,
omul fiind trimis pe drumul cel bun, neputând fi deviat, Diavolul fiind o parte din acest
univers, un element esenţial. Răul este mereu înfrânt, dar asta este datoria sa si spre
deosebire de alte opere in care mitul apare, Mefistofel nu se poate atinge de sufletul lui
Faust.
In concluzie „Faust” este o tragedie ce îmbina fantasticul cu realul, personajul
bivalent a lui Goethe fiind salvat de la damnaţiune. Pactul faustian este modalitatea prin
care se demonstreaza ca omul are puterea de a isi schimba soarta, de a-si transforma
sufletul si gandirea, acesta neînsemnând neapărat un pariu cu diavolul, căci aceasta
definitie este valabila atunci cand eroul pierde, dar nu si in opera lui Goethe, care si ea la
randul ei poate avea numeroase interpretări. Poate că până la urmă este vorba despre
importanta capacităţii de selecţie, de autodeterminare a omului, lăsată de Dumnezeu, care
poate fi folosită pentru a alege orice cale în viaţă.