Partea 1

POMPE DE CĂLDURĂ Master IMSET, an. I, sem.
II
POMPE DE CĂLDURĂ
1. Introducere
Încă din epoca de piatră oamenii au descoperit că se poate produce căldură cu ajutorul
focului produs în mod artificial. Această descoperire, făcută mai mult din întâmplare decât ca
invenţie, a marcat semnificativ dezvoltarea omenirii, nu numai din punctul de vedere al
modului de preparare al hranei, dar şi din punctul de vedere al al realizării condiţiilor de
confort în spaţiile de locuit.
Fig.1 Focul în epoca de piatră
De mii de ani, de la vatra primitivă din bolovani, la căminele din castelele medievale
sau vetrele din casele ţărăneşti şi până la şemineele moderne, omul a utilizat pentru încălzire
radiaţia termică directă a focului deschis. In epoca contemporană acest sistem ancestral este
încă utilizat, dar numai pentru spectaculozitate şi crearea unei ambianţe deosebite, fiind
înlocuit de sisteme de încălzire mult mai eficiente din punct de vedere al raportului dintre
căldura produsă şi cea utilizată efectiv.
Fig.2 De la vatra primitiva la șemineul modern

a) vatră primitivă; b) șemineu medieval; c) vatră țărănească din perioada interbelică;
d) șemineu contemporan
Radiaţia directă a focului deschis nu încălzeşte aerul din încăperi, acesta neavând
proprietatea de a absorbi radiația termică, ci doar obiectele pe care cade. Incălzirea aerului are
loc prin convecție, datorită mișcării naturale a acestuia pe lângă suprafețele corpurilor
încălzite de radiația directă. Eficienţa unui astfel de proces este foarte mică şi necesită
consumuri ridicate de combustibil. Plecând de la această observaţie, un prim pas în evoluţia
sistemelor de încălzire l-a constituit apariţia sobelor cu foc închis, care acumulează căldură în
masa lor şi o cedează prin convecţie aerului care vine în contact cu suprafaţa lor exterioară
caldă. Procesul de încălzire este mult mai eficient şi necesită un consum de combustibil mai
mic. Apariţia cazanelor de apă fierbinte şi a sistemelor centralizate de încălzire cu corpuri
statice, ventiloconvectoare sau serpentine îngropate în pardoseală, a constituit apogeul
1 © Prof. S. Dimitriu 2018

POMPE DE CĂLDURĂ Master IMSET, an. I, sem. II
sistemelor de încălzire bazate pe procese de ardere directă a unui combustibil, eficienţa

acestora ajungând în mod curent la 90...95 %.
Fig. 3 Sobe de teracotă din diferite perioade

a) sobă medievală; b) sobă din perioada interbelică; c) sobă modernă
Fig. 4 Sistemul de încălzire centrală
Inventarea primelor maşini frigorifice, la mijlocul secolului al XIX-lea (Jacob Perkins

- 1834), a însemnat o nouă abordare a sistemelor de încălzire. Aceste maşini, utilizate la
început pentru fabricarea gheţii şi congelarea cărnii, preiau căldură de la corpuri care au

temperatura mai mică decât cea a mediului ambiant şi o evacuează în mediul ambiant, care
are temperatură mai ridicată. Procesul, care reprezintă un transfer de căldură învers celui
natural, poate fi utilizat şi pentru încălzirea unui mediu cu temperatură mai mare decât cea a
mediului ambiant, preluând căldură de la acesta. Incă de la descoperirea focului, oamenii au
constatat că în mod natural căldura se transmite numai de la un corp mai cald către altul mai
rece. Apariţia maşinilor frigorifice a arătat că este posibil şi procesul invers, dar acest lucru
nu se poate realiza decât consumând energie din exterior, procesul fiind similar cu cel realizat
de o pompă care vehiculează un lichid de la un nivel inferior la altul situat la o cotă mai
ridicată (fig. 7).
Fig.5. Prima mașină frigorifică brevetată (J. Perkins 1834)
Fig. 6. Răcirea cu o mașină frigorifică

Fig. 7 Analogia dintre procesul de pompare al apei și cel de ”pompare” a căldurii
Această analogie a făcut ca maşinile termice prin intermediul cărora se poate realiza
un transfer de căldură de la un corp rece la altul cald, indiferent de efectul util pe care îl
realizează, frigorific sau de încălzire, să fie numite „pompe de căldură”. Uzual insă,
denumirea de „pompe de căldură” se foloseşte numai pentru maşinile care realizează un efect
util de încălzire, transferând căldură de la mediul ambiant către un altul mai cald.
„Pompa de căldură înseamnă o maşină, un aparat sau o instalație care transferă
căldura din mediul înconjurător natural, cum ar fi aerul, apa, sau solul către clădiri sau
aplicații industriale, prin inversarea sensului natural al transmiterii căldurii, astfel încât ea
să treacă de la un nivel de temperatură mai coborât către altul mai ridicat”1.
Fig. 8 Bilanțul energetic în cazul încălzirii clasice şi cu pompă de căldură
1
Directiva 2010/31/EU a Parlamentului şi Consiliului European cu privire la performanţele
energetice ale clădirilor, din 19.05.2010.

Fig. 9 Încălzire clasică şi cu pompă de căldură
Căldura introdusă în mediul încălzit prin acest sistem este întotdeauna mai mare decât
energia consumată, deoarece include şi căldura preluată de la sursa rece. Ca urmare, cel puţin
la prima vedere, eficienţa energetică este în acest caz mult mai mare decât cea a sistemelor de
încălzire clasice.Ţinând însă cont de modul în care se obţine energia necesară funcţionării,
plecând de la o sursă de energie primară, acest lucru este discutabil.
2. Puţină istorie.
Se consideră că pompa de căldură a fost utilizată pentru prima dată în 1857, de către
austriacul Peter Ritter von Rittinger, în procesul de
producere a sării, în salina “Saline Ebensee” din Austria.
Metoda de exploatare în această salină consta în
introducerea de apă în zăcământ şi extragerea saramurii
rezultate. Separarea sării se realiza la suprafaţă,
vaporizându-se apa prin fierberea saramurii într-un cazan
încălzit cu abur. Procedeul era discontinuu, cazanul fiind
descărcat şi reumplut periodic, şi necesita un consum foarte
mare de combustibil lemnos pentru producerea aburului.
Meritul lui Rittinger a fost acela de a fi inventat o metodă
economică pentru producerea sării din saramură, în
condițiile în care pădurile înconjurătoare fuseseră deja
tăiate, iar transportul cărbunelui era prohibitiv din cauza
lipsei căilor ferate. El a închis cazanul (fig.11) colectând
Fig.10 Peter von Rittinger vaporii de apă (E) produşi prin fierbere şi comprimându-i cu
1811-1872 ajutorul unui compresor cu piston (C), acţionat de apa râului

din vecinătate prin intermediul unei roţi hidraulice. După ce procesul de fierbere era amorsat,
se închidea robinetul de abur (H) şi se introduceau vaporii comprimaţi care prin condensare
întreţineau mai departe firberea pînă la atingerea concetraţiei finale. Cazanul era apoi
descărcat şi umplut cu saramură, procesele repetându-se. Instalaţia imaginată de Ritter von
Rittinger era de fapt o pompă de căldură deoarece se prelua căldură prin vaporizare de la un
nivel mai coborât de temperatură (temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii de
fierbere din cazan) şi se transfera apoi această căldură la un nivel mai ridicat de temperatură
(temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii realizate de compresor) unde era cedată
prin condensare.
Fig.11 Instalaţia de concentrare a sării de la salina „Saline Ebensee”

a) Instalaţia iniţială a lui von Rittinger, cu funcţionare discontinuă; b) Instalaţia perfecţionată
cu funcţionare continuă Piccard.
Ulterior instalaţia a fost perfecţionată de către Piccard2, introducându-se o serpentină

de încălzire prin care circula aburul. Cazanul era alimentat continuu cu saramura extrasă din
salină (F), soluţia cu concentraţie foarte mare de sare (K) fiind evacuată de asemenea
continuu pe la partea inferioară. Principiul de funcţionare era acelaşi, dar consumul de abur
era mult mai redus, fiind necesar doar la pornirea instalaţiei.
Fig. 12 Compresor de abur și cazane pentru concentrarea soluției saline la

salina Bex – Elveția 1878
2
Antoine Paul Piccard (1844-1929) inginer elvețian, profesor la facultatea tehnică a academiei din
Laussane, antrepenor și autor a numeroase invenții.

Consumul de energie din exterior era reprezentat de energia necesară acţionării

compresorului, obţinută cu ajutorul unei roți hidraulice pusă în mișcare de captarea de apă din
râul situat în apropiere.
In 1938 a fost realizată prima pompă de căldură cu compresie mecanică de vapori
pentru încălzirea unei clădiri. Ea a fost instalată de către compania Escher Wyss la primăria
din Zürich (figura 13) şi folosea ca sursă de căldură apa râului Limmat. Vaporizatorul şi
condensatorul pompei de căldură erau de tip orizontal cu ţevi în manta. Puterea termică de
încălzire era de 100 kW iar agentul de lucru freonul R12. Compresorul şi pompele de
circulaţie erau acţionate electric.
Interesant este faptul că această
instalaţie putea funcţiona atât în
sezonul rece cât şi în cel cald. In
timpul sezonului de încălzire,
vaporizatorul prelua căldură din
apa râului Limmat (fig. 14) iar
condensatorul prepara apă caldă
cu temperatura de 60 oC care era
stocată într-un rezervor
acumulator, de unde era trimisă
Fig. 13 Clădirea primăriei din Zürich şi râul Limmat în sistemul de încălzire. In timpul
sezonului cald, prin intermediul
unor vane cu trei căi, acţionate manual, apa din râul Limmat era trimisă la condensator pentru
răcirea acestuia, iar vaporizatorul prepara apă rece care era stocată in rezervorul acumulator,
folosind pentru climatizare.
Fig. 14 Schema primei instalaţii de pompă de căldură rezidenţială -

Primăria din Zurich, 1938 – funcționare iarna.
RL-râul Limmat; RA-rezervor acumulator; CP-compresor; SU-separator de ulei;

CD-condensator; VP-vaporizator; OC-oală de condens cu controlul nivelului.
Fig. 15 Schema primei instalaţii de pompă de căldură rezidenţială -

Primăria din Zurich, 1938 – funcționare vara
RL-râul Limmat; RA-rezervor acumulator; CP-compresor; SU-separator de ulei;
CD-condensator; VP-vaporizator; OC-oală de condens cu controlul nivelului.
3. Termodinamica pompei de căldură

Principiul de funcţionare al pompei de căldură a fost enunţat încă din anul 1854 de
către Clausius3 şi este identic cu cel al instalaţiilor frigorifice, cu deosebirea că procesele de
lucru se situează deasupra nivelului de temperatură a mediului ambiant.
Principiul al doilea al termodinamicii postulează: "căldura trece întotdeauna de la
sine, numai de la un corp cu temperatură mai mare, către altul cu temperatură mai mică" şi
ca urmare, dacă două corpuri având temperaturi diferite sunt puse în contact, va apare
spontan un schimb de căldură de la corpul mai cald către cel mai rece şi ele vor ajunge în
stare de echilibru termodinamic. Mediul ambiant
poate fi considerat ca un corp cu capacitate calorică
infinită, adică temperatura sa nu se modifică în urma
schimburilor de căldură efectuate cu diferitele
corpuri cu care vine în contact. În consecinţă, dacă
un corp este mai cald decât mediul ambiant, va ceda
spontan căldură şi temperatura sa va scade până va
ajunge la echilibru cu acesta. Dacă un corp este mai
rece decât mediul ambiant, va primi spontan căldură
şi temperatura sa va creşte, până ajunge la echilibru
cu acesta. Evident, dacă se doreşte păstrarea
Fig.16 Necesitatea temperaturii unui corp la un nivel diferit de cel al
transferului de căldură invers mediului ambiant, atunci trebuie compensat fluxul de
3
Rudolf Julius Emanuel Clausius (1822-1888) matematician și fizician german, considerat fondatorul
termodinamicii.

căldură care se transmite spontan între corp şi acesta.

În cazul unui corp cu temperatură mai mare decât cea a mediului ambiant există două
posibilităţi de a păstra nivelul de temperatură al corpului: să se compenseze transferul de
căldură către mediul ambiant cu un transfer de căldură de la o sursă S de temperatură ridicată,
sau să se realizeze un transfer de căldură invers, de la mediul ambiant către corpul cald.
În cazul unui corp cu temperatură mai mică decât cea a mediului ambiant, soluţia
constă în reîntoarcerea către mediul ambiant a căldurii care se transmite spontan de la acesta
la corpul rece.
Se poate observa că menţinerea constantă a temperaturii unui corp în raport cu
temperatura mediului ambiant se poate realiza printr-un transfer de căldură între corp şi
mediul ambiant, invers celui natural. Studiind acest fenomen, Clausius a dat următoarea
formulare principiului al doilea al termodinamicii: "nu se poate construi o pompă de căldură,
care fără să fie ajutată prin vreun mijloc din exterior, să preia căldura de la un corp cu
temperatură mai coborâtă şi să o transfere către altul cu temperatură mai ridicată". Această
formulare precizează că transferul invers de căldură este perfect posibil, dar numai cu un
anumit consum de energie, agentul de lucru trebuind să fie pus alternativ în contact cu cele
două corpuri, preluând căldură de la cel rece şi cedând căldură celui cald. Ca urmare,
transformările termodinamice pe care acesta le suferă trebuie să se repete periodic, agentul de
lucru evoluând într-un ciclu termodinamic, adică suferind o succesiune de transformări
termodinamice de stare prin care ajunge periodic la starea iniţială. Conform enunţurilor date
de către Carnot, Kelvin şi Planck celui de al doilea principiu al termodinamicii, pentru a fi
posibilă desfăşurarea unui proces ciclic este aș adar necesar să existe două surse de căldură
de temperaturi diferite (o sursă caldă şi o sursă rece), agentul de lucru preluând căldură de la
una dintre ele şi cedând obligatoriu căldură celeilalte.
Fig. 17 Fondatorii Principiului al doilea al Termodinamicii
Într-o diagramă termodinamică, cum ar fi p-V, T-s sau p-h, un ciclu termodinamic se
reprezintă printr-o curbă închisă (figura 18) şi în raport cu sensul în care se desfăşoară
transformările se pot deosebi: cicluri directe (parcurse în sensul în care se deplasează acele de
ceasornic) şi cicluri inverse (parcurse în sens invers celui în care în care se deplasează acele
de ceasornic).
Ciclurile directe preiau căldură de la sursa caldă (SC), produc lucru mecanic (L) şi
cedează căldură sursei reci (SR) în timp ce ciclurile inverse consumă lucru mecanic (L) ,
preluând căldură de la sursa rece (SR) şi cedând căldură sursei calde (SC). Rezultă că
ciclurile inverse realizează transferul căldurii de la un corp mai rece către un altul mai cald, şi

deci o pompă de căldură este o maşină termică care funcţionează după un ciclu termodinamic
invers.
Fig. 18. Cicluri termodinamice:

a) ciclul direct; b) ciclul invers.
Ciclurile pompelor de căldură pot fi realizate cu gaze ( figura 19), situaţie în care
schimbul de căldură cu cele două surse au loc prin procese izobare de încălzire, respectiv
răcire a gazului, sau cu vapori (figura 20) , situaţie în care schimbul de căldură cu sursele se
realizează prin procese de vaporizare, respectiv condensare a agentului de lucru.
Fig.19 Pompă de căldură cu gaze, cu detentor

Fig.20 Pompă de căldură cu comprimare de vapori
In cazul în care agentul de lucru este un gaz, trecerea de la temperatura sursei reci la
temperatura sursei calde şi invers, se realizează printr-un proces de comprimare, respectiv de
destindere adiabatică, iar schimbul de căldură cu cele două surse prin procese de încălzire,
respectv răcire la presiune constantă. Datorită căldurii specifice mici a gazelor şi variaţiei de
temperatură limitată în cele două schimbătoare de căldură, fluxurile specifice de căldură sunt
mici determinând nesitatea unor debite mari de agent. Coeficientul de convecţie la gaze este
de asemenea mic ceea ce determină un coeficient global de transfer de căldură mic şi, în
consecinţă, suprefeţe mari de schimb de căldură ale aparatelor. Pe de altă parte detentorul
care realizeaza destinderea adiabatică a gazului este o maşină complicată şi ca urmare, costul
său nu se justifică în raport cu energia mecanică produsă.
Din aceste motive, este mult mai favorabil ca schimburile de căldură cu cele două
surse să se realizeze prin vaporizarea, respectiv condensarea agentului de lucru. In aceste
procese, datorită căldurii latente de vaporizare∕condensare mari se pot prelua, respectiv ceda
fluxuri specifice de căldură mari, ceea ce determină utilizarea unor debite mult mai mici de
agent. Coeficienţii de convecţie în procesele de schimbare de fază sunt foarte mari, de unde
rezultă un coeficient global de transfer de căldură mai mare decât în cazul unui agent gazos şi
ca urmare, suprafeţe de transfer de căldură mai mici. Pe de altă parte, trecerea de la presiunea
ridicată de condensare la cea cobarâtă, de vaporizare se poate face prin trecerea lichidului
rezultat din condensare printr-un organ static, simplu: un ventil de laminare. O instalaţie în
care ”pomparea căldurii” se face prin vaporizarea agentulul la temperatura joasă a sursei reci,
comprimarea vaporilor obţinuţi şi condensarea acestora la temperatura ridicată a sursei calde,
este mult mai simplă şi mai compactă decât o instalaţie cu gaze.
.
Fig. 21 Preluarea căldurii de la sursa rece
a) prin încălzirea unui gaz; b) prin vaporizarea unui lichid.

Pentru a putea să preia căldură de la sursa rece, agentul de lucru trebuie să aibă
temperatura mai mică decât aceasta
In cazul preluării de căldură de la sursa rece prin încălzirea unui gaz, aceasta se
exprimă prin relaţia:
[kW]
în care [kg/s] este debitul de agent de lucru care se încălzeşte, cp [kJ/kg·K] este căldura
specifică la presiune constantă, iar Δt [K] este variaţia temperaturii agentului de-alungul
suprefeței de schimb de căldură (fig.21 a).
În cazul preluării de căldură de la sursa rece prin vaporizare, relaţia de calcul este:
[kW]
în care [kg/s] este debitul de agent de lucru, iar r [kJ/kg] este căldura latentă de schimbare
de fază a agentului de lucru care se vaporizează la temperatura t0 (fig.21 b). Pentru a se
realiza un transfer termic eficient, Δt este limitată la cel mult câteva grade. Schimbul de
căldură la diferenţe finite de temperatură este însoţit de ireversibilităţi de natură internă şi cu
cât diferenţele de temperatură sunt mai mari, cu atât transferul termic este mai puţin eficient.
Din această perspectivă este preferabilă varianta cu schimbarea stării de agregare,
căreia îi corespunde o temperatură constantă a agentului şi o diferenţă de temperatură
constantă, care poate să fie micşorată prin soluţii tehnologice. În varianta fără schimbarea
stării de agregare, pentru a absorbi mai multă căldură, este nevoie de o încălzire mai
pronunţată a agentului, însoţită şi de creşterea diferenţei medii de temperatură, faţă de sursa
rece, deci de un caracter ireversibil mai accentuat. Pe de altă parte, pentru orice substanţă
şi este evident că pentru a prelua acelaş flux de căldură fără schimbarea stării
de agregare, este necesar un debit mult mai mare de agent, decât în cazul preluării de căldură
cu schimbarea stării de agregare.
Fig. 22 Cedarea căldurii către sursa caldă

a) prin răcirea unui gaz; b) prin condensarea vaporilor
Pentru a putea să cedeze căldură către sursa rece, agentul de lucru trebuie să aibă
temperatura mai mare decât aceasta. In cazul cedării de căldură către sursa caldă prin
răcirea unui gaz (fig.22 a), aceasta se exprimă prin relația:
[kW]
în care [kg/s] este debitul de agent de lucru care se răceşte, cp [kJ/kg·K] este căldura
specifică la presiune constantă, iar Δt [K] este variaţia temperaturii agentului între stările de
ieşire din schimbătorul de căldură, respectiv intrare în acesta.
În cazul cedării de căldură către sursa rece prin condensare (fig.22 b), relaţia de calcul
este:
[kW]

în care [kg/s] este debitul de agent de lucru, iar r [kJ/kg] este căldura latentă de schimbare
de fază a agentului care condensează la temperatura tc. Din nou se constată că deoarece
căldura latentă de schimbare de fază (condensare) este mai mare decât căldura preluată de
cantitatea de 1 kg de agent gazos, debitul de agent
necesar cedării fluxului de căldură prin condensare
este mai mic. Din aceleşi motive prezentate în legătură
cu preluarea căldurii de la sursa rece, este de preferat şi
aici ca transferul de căldură către sursa caldă să se facă
prin schimbarea stării de agregare. În conformitate cu
legea conservării energiei (principiul întâi al
termodinamicii), fluxul de căldură cedat sursei calde
(mediului încălzit) trebuie să fie egal cu suma dintre
fluxul de căldură preluat de la sursa rece (mediul
ambiant sau mediul cu temperatură mai coborâtă utilizat
ca sursă rece) şi puterea (mecanică sau electrică)
utilizată pentru acţionare (fig. 23):
Fig. 23 Bilanţul de energie al [kW]
pompei de căldură Efectul util al unei pompe de căldură este dat
de fluxul de căldură transmis sursei calde. Criteriul de
eficienţă al unei pompe de căldură, pentru condiţiile în care temperaturile celor două surse
sunt date şi regimul de funcţionare este staţionar, se numeşte coeficient de performanţă –
COP (Coefficient Of Performance). El este definit de raportul dintre fluxul de căldură
transmis către sursa caldă şi puterea electrică sau mecanică necesară acţionării:
sau, ţinând cont de relaţia care exprimă bilanţul de energie, coeficientul de performanţă se
mai poate scrie şi sub forma:
Coeficientul de performanţă mai poartă denumirea şi de eficienţă calorifică (εc) sau

coeficient de pompare al căldurii (µ). Coeficientul de performanţă definit mai sus se
determină în raport cu energia utilizată direct pentru acţionarea instalaţiei. Aceasta energie, în
general este obţinută dintr-o altă formă de energie sau prin mai multe transformări energetice
plecând de la o formă de energie primară (energia obţinută prin arderea unui combustibil
fosil sau o altă formă de energie preluată ca atare din natură). Pentru a aprecia modul în care
pompa de căldură utilizează energia primară, consumată pentru obţinerea energiei de
acţionare directă, se utilzează un criteriu de eficienţă numit grad de utilizare al energiei
primare (Primary Energy Ratio) – PER, definit prin expresia:
în care [kW] este fluxul de energie primară utilizat pentru obţinerea puterii P de acţionare
a instalaţiei. Introducând randamentul de producere al energiei electrice într-o termocentrală:
în care Ch este consumul orar de combustibil iar puterea calorică înmferioară, gradul de
utilizare al energiei primare (PER) se exprimă:

Fig 24 Pompă de căldură acţionată cu energie electrică.
De exemplu, în cazul pompei de căldură acţionată electric, energia de acţionare se

obţine în general într-o termocentrală care utilizează un combustibil fosil: gaze, păcură,
cărbune, etc. Considerând randamentul de producere al energiei electrice şi
coeficientul de performanţă al pompei de căldură , gradul de utilizare al energiei
primare va fi ceea ce înseamnă că pentru 100 kWh căldură tranmisă sursei calde
se consumă la centrală 71,4 kWh (fig. 24).
Conţinutul energetic al combustibilului se consideră că este dat de puterea calorică
superioară a acestuia ( ) şi ca urmare, dacă în situaţia prezentată în fig. 24 se presupune că
se utilizează gaz natural având , energia de 71,4 kWh corespunde unui
consum de 6,6 m3s de gaz4 la centrală.
Pentru comparaţie se consideră un cazan de apă fierbinte modern al cărui randament
termic (în raport cu puterea calorică inferioară a combustibilului – ) este şi care
are un grad de utilizare al energiei combustibilului (în raport cu puterea calorică superioară –
) . Pentru 100 kWh energie termică produsă, energia combustibilului utilizat
va fi de 115 kWh, ceea ce corespunde unui consum de gaz natural de 10,6 m3s.
Din punct de vedere al utilizării eficiente a energiei, soluţia încălzirii cu pompă de
căldură este superioară celei care utilizează un cazan de apă fierbinte, având în vedere că
necesită un consum de energie primară mult mai mic şi se reduc (în cazul în care această
energie este obţinută prin arderea unui combustibil) emisiile de CO2. Decizia finală privind
utilizarea unui sistem de încălzire cu pompă de căldură depinde însă de costul energiei
termice produse. Rata amortizării costurilor generate de cheltuielile de amenajare a sursei de
căldură, precum şi preţul mai mare al energiei electrice produsă în termocentrale conduc în
multe situaţii la un cost al energiei termice mai mare decât cea produsă direct, prin arderea
unui combustibil gazos într-un cazan de apă fierbinte. Situaţia se schimbă însă dacă nu se
dispune de gaze și se utilizează combustibil lichid care este mult mai scump.
Ciclul ideal al pompei de căldură este ciclul reversibil Carnot inversat, desfăşurat între
temperatura sursei de căldură utilizate (sursa rece) şi temperatura mediului încălzit (sursa
caldă). În fig. 25 este przentat ciclul Carnot invers desfăşurat în domeniul schimbării de fază,
căldura fiind preluată prin vaporizarea agentului la temperatura constantă a sursei reci şi
cedată prin condensare la temperatura constantă a mediului încălzit.
4
m3s (metru cub standard) este cantitatea de gaz conţinută într-un volum de 1m3 la starea standard:
temperatura 15oC şi presiunea 101325 Pa (760 mmHg) – stare folosită pentru exprimarea puterii calorice
superioare şi pentru facturarea consumului de gaze naturale.

Căldura cedată sursei calde se exprimă sub forma:
iar lucrul mecanic al ciclului:
Expresia coeficientului de performanţă al

ciclului Carnot va rezulta sub forma:
Raportul dintre lucrul mecanic al

ciclului Carnot, care este lucrul mecanic
minim cu care se poate transfera o cantitate
de căldură de la sursa rece către sursa
caldă, şi lucrul mecanic al oricărui alt ciclu
real care transferă aceiaşi cantitate de
căldură, între aceleaşi surse, se numeşte
Fig. 20. Ciclul Carnot invers în domeniul eficienţă carnotică sau randament
schimbării de fază exergetic :
şi ca urmare, coeficientul de performanţă al unui ciclu oarecare poate fi exprimat în raport cu

cel al ciclului Carnot sub forma:
Din practică, se pot menţiona câteva valori pentru eficienţa carnotică în raport
cu tipul pompei de căldură:
 pompe de căldură mari, cu tehnolgie avansată: ;
 pompe de căldură comerciale sau rezitenţiale de eficienţă ridicată: ;
 pompe de căldură convenţionale pentru spaţii de locuit: .
Fig. 22 Variaţia COP în raport cu temperatura de condensare

pentru temperatura de vaporizare de 0 oC
Coeficientul de performanţă al unei pompe de căldură (COP) sau gradul de utilizare al

energiei primare (PER) variază în raport cu temperatura sursei calde (mediul încălzit) şi cu

diferenţa de temperatură dintre cele două surse. Fig 21 prezintă variaţia coeficientului de
performanţă al unui ciclu ideal Carnot în raport cu parametrii menţionaţi şi de asemenea
variaţia coeficientului de performanţă al unor cicluri reale.
Eficienţa funcţionării unei pompe de căldură pe timpul întregului sezon de încălzire se
exprimă prin factorul de performanţă sezonal (Seasonal Performance Factor) - SPF. El este
definit ca raport între cantitatea totală de căldură produsă şi cantitatea totală de energie
utilizată pentru funcţionare, pe timpul întregului sezon. Acest criteriu de performanţă ia în
consideraţie faptul că pe timpul sezonului de funcţionare apar variaţii ale temperaturilor
surselor și necesarului de căldură datorită modificării condiţiilor de mediu sau sau a cererii de
căldură din partea beneficiarului instalaţei de încălzire. Acest criteriu ţine seama de toate
consumurile de energie necesare funcţionării instralaţiei: energia consumată de pompe şi/sau
ventilatoare, energia necesară dezgheţării vaporizatorului, etc.
Factorul de performanţă sezonal poate fi utilizat pentru compara sistemele de

încălzire cu pompe de căldură cu sistemele clasice de încălzire (cu cazane de apă fierbinte), în
ceea ce priveşte economia de energie primară şi reducerea emisiilor de CO2.
4.Agenți de lucru utilizați în instalațiile de pompe de căldură

Agenţii de lucru (sau agenții frigorifici) sunt substanţele care evoluează în ciclurile
termodinamice ale maşinilor frigorifice şi pompelor de căldură. Pentru a permite funcţionarea
ciclică a acestora, acești agenți preiau căldură prin vaporizare şi cedează căldură prin
condensare, la temperaturi apropiate de cele ale mediului ambiant, deci trebuie să fie
caracterizați de unele proprietăţi particulare, care îi deosebesc de agenţii din alte tipuri de
instalaţii. Istoricul acestor agenţi începe în anul 1834, când americanul Jacob Perkins
brevetează o maşină frigorifică cu comprimare mecanică de vapori, utilizând ca agent de
lucru oxidul de etil (eter etilic). Utilizarea unei asemenea maşini s-a dovedit rapid limitată de
nivelul ridicat de inflamabilitate al acestui agent. În 1876 Carl von Linde utilizează
amoniacul ca agent de lucru, iniţiind adevărata dezvoltare a instalaţiilor frigorifice cu
comprimare mecanică de vapori. În 1880, introducerea unui nou agent frigorific, anhidrida
carbonică (CO2), reprezintă începutul utilizării instalaţiilor frigorifice utilizate pentru
păstrarea produselor alimentare la bordul navelor. În 1920, prin utilizarea anhidridei
sulfuroase(SO2) şi a clorurii de metil (CH3Cl), apar primele maşini frigorifice de uz casnic
sau comercial. Începând din 1930, apar primele hidrocarburi fluorurate şi clorurate - freonii
(CFC), care datorită caracteristicilor foarte interesante din punct de vedere termodinamic şi
datorită marii lor stabilităţi atât termice cât şi chimice, au adus o ameliorare considerabilă atât
a fiabilităţii cât şi a siguranţei în funcţionare a instalaţiilor cu compresie mecanică. Aşa se
explică de ce în comparaţie cu amoniacul şi clorura de metil, aceste substanţe poartă
denumirea de agenţi frigorifici de siguranţă.
4.1. Clasificarea agenţilor utilizați în pompele de căldură și mașinile frigorifice.

În mod uzual, agenţii de lucru utilizați în pompele de căldură și mașinile
frigorifice se clasifică după următoarele criterii:
a) După nivelul temperaturii de saturaţie la presiunea atmosferică:
- agenţi cu temperatură ridicată de saturaţie 0 o C  t s  pa   60 o C
- agenţi cu temperatură medie de saturaţie  50 o C  t s  pa   0 o C
- agenţi cu temperatură joasă de saturaţie  130 o C  t s  pa   50 o C

b) După gradul de toxicitate:

Conform standardului european EN 378-1:2000 se definesc două grupe de toxicitate:
- grupa A – agenți la care nu se constată efect toxic la o concentrație egală
sau mai mică de 400 ppm (400 ml/m3);
- grupa B - agenți la care se constată efect toxic la o concentrație mai mică
decât 400 ppm (400 ml/m3).
c) După gradul de inflamabilitate:
Conform standardului european EN 378-1:2000 se definesc trei grupe de
inflamabilitate:
- grupa 1 - agenţi neinflamabili în orice concentrație în aer;
- grupa 2 - agenţi care au limita de inflamabilitate la o concentrație mai
mare sau egală cu 0,1 kg/m3 în amestec cu aerul ;
- grupa 3 - agenţi care au limita de inflamabilitate la o concentrație mai
mică decât 0,1 kg/m3 în amestec cu aerul.
Ținând cont de gradul de inflamabilitate și toxicitate se poate face următoarea
grupare a agenților:
Tabelul 1 Grupe de siguranță

Toxicitate Toxicitate
redusă crescută
Neinflamabili A1 B1
Slab inflamabili A2 B2
Puternic inflamabili A3 B3
Conform standardul european EN 378-1:2000, grupele de siguranță prezentate

în tabelul 3.1 se pot restrânge pe trei clase:
L1=A1; L2=A2+B1+B2; L3=A3+B3
clasa L1 cuprinzând cei mai puțini nocivi agenți (neinflamabili și de toxicitate redusă)
iar clasa L3 cei mai nocivi agenți (puternic inflamabili și cu toxicitate ridicată).
d) După modul de obținere:
- agenți naturali – care sunt substanțe anorganice sau organice ce se găsesc în
natură ca atare: amoniac, bioxid de carbon, apă, hidrocarburi (etan, propan, izobutan, etc.);
- agenți de sinteză (agenți halogenați) – care sunt substanțe obținute printr-o
tehnologie chimică: freoni și amestecuri de freoni.
4.2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească agenţii de lucru.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească agenţii utilizaţi în maşinile frigorifice,
instalaţiile de climatizare şi pompele de căldură sunt următoarele:
- presiunea de vaporizare trebuie să fie apropiată de presiunea atmosferică şi uşor
superioară acesteia, pentru a nu apare vidul în instalaţie;
- presiunea de condensare trebuie să fie în domeniul uzual tehnic și cât mai redusă,
pentru a nu apare pierderi de agent frigorific şi pentru a se realiza consumuri
energetice mici în procesele de comprimare impuse de funcţionarea acestor
instalaţii;
- căldura preluată de un kilogram de agent prin vaporizare (căldura latentă de
vaporizare), trebuie să fie cât mai mare, pentru a se asigura debite masice reduse
ale agentului de lucru;
- căldura specifică în stare lichidă trebuie să fie cât mai mică, pentru a nu apare
pierderi mari prin ireversibilităţi interne, în procesele de laminare adiabatică;
- volumul specific al vaporilor trebuie să fie cât mai redus, pentru a se obţine debite

volumice mici și ca urmare dimensiuni de gabarit reduse ale compresoarelor;

- exponentul adiabatic trebuie să aibă valori mici pentrua rezulta un lucru mecanic
de comprimare cât mai redus;
- să aibă proprietăţi bune de transfer de căldură în sensul de a prezenta valori mari
pentru coeficienţii de conductivitate termică (λ) şi de convecţie (α) asigurând în
felul acesta suprafeţe mici pentru schimbătoarele de căldură;
- să nu dizolve uleiurile de ungere ale compresoarelor;
- să nu aibă impact negativ asupra mediului sau să aibă un potențial distructiv
asupra stratului de ozon – ODP (Ozon Depletion Potential) – foarte mic sau egal
cu zero (este cunoscut faptul că unii agenţi clasici şi anume câteva tipuri de freoni,
contribuie la distrugerea stratului de ozon al stratosferei terestre);
- să prezinte o contribuţie cât mai scăzută la încălzirea globală prezentând un
potențial de contribuție la acest fenomen – GWP (Global Warming Potential) –
cât mai mic (este cunoscut că o serie de substanţe utilizate în tehnică odată ajunse
în atmosferă, contribuie la încălzirea globală a planetei, fenomen denumit şi efect
de seră);
- să fie accesibil ca posibiltate de procurare și preț, pentru asigurarea unor
cheltuieli de exploatare cât mai reduse;
- să respecte cerințele de siguranță în exploatare în ceea ce privește toxicitatea,
inflamabilitatea și efectul asupra produselor cu care pot veni în contact.
4.3. Simbolizarea denumirii agenților de lucru.

Pentru a nu se utiliza denumirile chimice, de multe ori complicate, ale acestor
substanţe, sau denumirile comerciale de firmă, agenţii frigorifici sunt simbolizaţi prin
prefixul R (Refrigerant) la care se asociază un indicativ alfanumeric determinat în funcţie de
natura lor, de compoziţia chimică și de unele proprietăți specifice ( R_xxx_yy). Această
clasificare, care face posibilă definirea tuturor agenților utilizați într-un mod clar și
recunoscut imternațional, este precizată în standardul american ANSI/ASHRE 34 – 2001.
Unii dintre cei mai cunoscuţi agenţi de lucru, cu utilizare în pompele de căldură, sunt
prezentaţi în tabelul 3.2. Pentru comparație au fost incluși și agenții care, în conformitate cu
reglementările internaționale, au fost scoși din fabricație și nu se mai utilizează datorită
impactului negativ asupra mediului.
Tabelul 2 Agenții de lucru uzuali

Masa Temp. de
Grupa Exp.
Notație Grupa Formula chimică molară vaporizare ODP GWP/CO2
de sig. adiab.
[kg/kmol] [°C] *)
R11 CFC CCl3F 137,4 23,8 1 4000 A1/L1 -
R12 CFC CCl2F2 120,9 – 29,8 1 8500 A1/L1 1,14
R114 CFC C2Cl2F4 170,9 48,6 1 9300 A1/L1 -
R22 HCFC CHClF2 80,5 – 40,8 0,05 1700 A1/L1 1,16
R123 HCFC C2HCl2F3 153,0 27,0 0,02 93 B1/L2 -
R32 HFC CH2F2 52,0 -52,0 0 12100 A1/L1 -
R134a HFC C2H2 F4 102,0 -26,0 0 1300 A1/L1 1,14
R245fa HFC C3H3F5 134,0 14,9 0 950 A1/L1 -
R170 agenți C2H6 etan 30,0 -89,0 0 3 A3/L3 -
R290 naturali C3H8 propan 44,0 -42,0 0 3 A3/L3 -
R600a organici C4H10 izobutan 58,1 -12,0 0 3 A3/L3 -

R717 NH3 amoniac 17,0 -33,0 0 0 B2/L2 1,30

agenți
R718 H2O apă 18,0 100,0 0 0,1..0,3 A1/L1 -
naturali
R744 CO2 bioxid de 44,0 -78,0 0 1 A1/L1 1,30
anorganici
carbon
R407c R32/R125/R134a 86,2 -43,8/-36,7 0 1600 A1/L1 -
(23/25/52) (dif. 7,1 K)
R410a amestecuri R32/R125 72,6 -52,3 0 2088 A1/L1 -
zeotrope (50/50) (dif. 0,2 K)
R425a R32/R134a/R227 76,4 -40,7 0 960 A1/L1 -
(18/70/12)
R502 amestecuri R22/R115 112 -45,6 0,33 5591 A1/L1 -
azeotrope (48,8/51,2)
*)
la presiunea normală de 760 mmHg
3.4. Proprietățile principalilor agenți de lucru.

Datorită analogiilor funcționale și constructive existente între instalațiile
frigorifice și pompele de căldură, mulți dintre agenții de lucru sunt comuni pentru ambele
categorii de instalații.
a) Agenții naturali
Amoniacul (NH3) reprezintă în multe ţări - inclusiv în România - cel mai
utilizat agent de lucru pentru instalaţiile frigorifice de dimensiuni medii şi mari, ca şi pentru
depozitele frigorifice. Este un gaz incolor, cu un pronunţat miros înţepător.
El prezintă avantajele următoare:
- Temperatura de vaporizare, la presiunea atmosferică, este de - 33,4 °C;
- Căldura de schimbare de fază este mare;
- Este inert faţă de lubrifianţi, oţel și materiale plastice;
- Este puternic absorbit de apă (1 litru de apă la temperatura de 0°C dizolvă 1150 de
litri de amoniac). Această proprietate servește în procesul de absorbţie, în
instalaţiile frigorifice de acest tip;
- Este un agent ecologic, având ODP și GWP zero (neconținând clor sau brom nu
atacă stratul de ozon și nu este gaz cu efect de seră, neabsorbind radiațiile
infraroșii);
- Este ieftin (rezultă, ca produs secundar, în industria îngrăşămintelor).
Printre dezavantajele acestui agent termic de lucru, se menţionează:
- La expuneri îndelungate sau repetate, căile respiratorii, ochii şi mucoasele sunt grav
afectate. Este detectat, prin mirosul său, la doze foarte mici (sub 5 ppm), dar
mirosul caracteristic produce panică, chiar la concentraţii reduse în aer. La
concentraţii crescute, provoacă grave dificultăţi respiratorii, mergând până la
sufocare. Doza mortală este de 30.000 ppm. STAS 1257/4-87 indică drept
concentraţii maxime admisibile (CMA) pentru amoniac: 0,3 mg/m3 pentru expuneri
de scurtă durată (sub 30 de minute) şi 0,1 mg/m3 pentru expuneri de lungă durată
(24 de ore).
- Mirosul său caracteristic se transmite produselor cu care vine în contact sau
deranjează activitățile umane. Din acest motiv se impune intercalarea unui agent
intermediar, între schimbătoarele de căldură (vaporizator/condensator) și spațiile
deservite.
- Arde la concentraţii în aer de 16...25% (160.000...250.000 ppm) dar, deoarece
temperatura sa minimă de autoaprindere în amestec cu aerul este de 651°C,
inflamabilitatea sa prezintă un risc limitat. Are un exponent adiabatic mare

( k  1,3 ), determinând un consum ridicat de energie de comprimare şi o

temperatură de supraîncălzire ridicată a vaporilor refulați de compresor.
- În prezenţa apei, atacă cuprul şi aliajele acestuia (alama, bronzul). Nu atacă însă
oţelul.
- Deoarece amoniacul se dizolvă foarte uşor în apă, scăpările în atmosferă, antrenate
de precipitaţii, pot polua solul şi apele de suprafaţă. Amoniacul gazos fiind însă de
aproximativ două ori mai uşor decât aerul, scăpările din instalaţie se ridică rapid în
atmosferă, unde se descompun în câteva zile. Scăpările în stare lichidă se evaporă
aproape instantaneu, diminuând riscul unei contaminări a solului.
- Creează presiuni mari în instalaţie la temperaturi de condensare ridicate.
Bioxidul de carbon (CO2) a fost utilizat ca agent de lucru încă din 1850. El și-a
recâștigat acum popularitatea și este din ce în ce mai mult utilizat datorită datorită
proprietăților sale, în special cele care vizează acțiunea asupra mediului:
- Este un agent ecologic, având un impact asupra mediului foarte mic. El nu
afectează în nici un fel stratul de ozon al planetei (ODP=0) și contribuie la efectul
de seră doar prin cantitatea foarte mare degajată de procesele de ardere sau din
alte procese. Din punct de vedere al absorbiției radiațiilor infraroșii, este
considerat gaz de referință (GWP=1).
- Este un gaz incolor, inodor și netoxic, nepoluînd mediul în cazul scăpărilor din
instalații;
- Este un agent foarte accesibil și ieftin, fiind obținut din surse naturale sau prin
separarea sa din gazele de ardere sau din amestecuri gazoase rezultate din alte
procese;
- Presiunile mari din ciclu determină densitatea mare a agentului, ceea ce permite
miniaturizarea sistemelor pentru aceiași putere termică/frigorifică cerută;
- Presiunile mari din circuitul instalației nu permit intrarea aerului, iar eventualele
scăpări prin neetanșeități nu afectează mediul sau personalul de deservire;
- Temperatura mare de refulare permite dezgețarea instantane a prizelor de aer și
poate fi utilizată pentru realizarea combinată a încălzirii și preparării de apă caldă
în cazul aplicațiilor din sectorul rezidențial sau terțiar;
- Prezintă proprietăți de transfer de căldură foarte bune în vaporizator și are căldură
de vaporizare mare la temperatura mediului ambiant;
- Debitul de agent necesar este mic ceea ce determină consumuri de energie
electrică mai mici.
- Este inert din punct de vedere chimic față de uleiurile de ungere sau de materialele
cu care vine în contact.
Ca dezavantaje se pot menționa:
- Realizează presiuni foarte mari în instalații (pâna la 200 bar) împunând soluții
constructive adecvate;
- Cedarea de căldură către sursa caldă se efctuează în regim supracritic, în fază
gazoasă, ceea ce determină coeficienți de transfer de căldură mai mici și ca urmare
suprafețele de transfer de căldură necesare sunt mai mari.
Apa (H2O) este un agent de lucru excelent, fiind disponibilă peste tot în natură și
având o serie de avantaje:
- Are cea mai mare căldură latentă de schimbare de fază;
- Are proprietăți fizice care determină coeficienți de transfer de căldură mari;
- Este total inofensivă pentru mediul ambiant;
- Corodează doar fierul și aliajele feroase în prezența oxigenului sau din cauza

oxigenului dizolvat;
- Este disponibilă din surse naturale și necesită cheltuieli minime pentru procurare.
În același timp apa prezintă și importante dezavantaje care fac să existe rețineri
privind utilizarea sa ca agent de lucru:
- Punctul triplu este foarte ridicat (0,01oC) ceea ce limitează aplicațiile numai la
domeniul de temperaturi mai mari decît 0 oC;
- La temperaturi joase ale sursei reci (5...10 oC) presiunea de saturație a pei este
foarte mică, în jurul valorii de 0,01 bar, ceea ce face ca vaporizatoarele să lucreze
în vacuum mare, fiind necesare instalații auxiliare pentru păstrarea acestuia;
- Până la temperatura de 100 oC, presiunile din instalație sunt sub presiunea
atmosferică, ceea ce favorizează pătrunderea aerului în interior;
- Volumul specific al vaporilor de apă este foarte mare (vaporii saturați uscați au
volumul specific m3/kg la temperatura de 20 oC), ceea ce determină
compresoare de dimensiuni mari și foarte costisitoare;
Cu toate aceste dezavantaje, utilizarea apei ca agent de lucru este din ce în ce mai
mult în actualitate pentru realizarea de chillere și pompe de căldură, existând deja rezultate
notabile în această direcție.
Hidrocarburile sunt agenţi termici de lucru cu o binecunoscută inflamabilitate, cu

proprietăţi termodinamice favorabile şi cu o bună compatibilitate cu materialele din care sunt
construite echipamentele instalaţiilor frigorifice, instalaţiilor de climatizare şi pompelor de
căldură. Ele includ propanul, butanul şi amestecurile lor. Sunt utilizate pe scară largă în
industria petrolieră, în mod sporadic în transportul frigorific, în frigiderele/congelatoarele
casnice şi în pompele de căldură de concepţie mai nouă (în special în Germania). Datorită
inflamabilităţii lor, hidrocarburile trebuie utilizate în instalaţii existente sau în instalaţii noi
numai în cazul în care cantităţile de agent sunt mici. Pentru a asigura condiţiile de siguranţă în
timpul exploatării şi întreţinerii, trebuiesc luate o serie de măsuri cum sunt: amplasarea
corespunzătoare, sistem de ventilare de avarie, adăugarea de gaz trasor agentului termic de
lucru (mercaptan), utilizarea detectoarelor de gaze, etc.
b) Freonii.
Freonii sunt derivaţi halogenaţi ai hidrocarburilor aromatice saturate (cu formula
chimică CmHn), obţinuţi prin înlocuirea, parţială sau completă a atomilor de hidrogen, cu
atomi de clor, fluor sau brom. Freonii au apărut începând cu anul 1930 și datorită
proprietăților lor au înlocuit rapid agenții frigorifici utilizați anterior. Freonii formează o
familie foarte mare de substanțe, numărul acestor derivați crescând odată cu numărul de atomi
de carbon ai hidrocarburii de bază. Denumirea freonilor se face prin simbolul specific R
(Refrigerant), urmat de un cod numeric care indică hidrocarbura din care au provenit şi modul
în care s-a efectuat înlocuirea atomilor de hidrogen. Acest mod de notare este la ora actuală
stabilit prin standardul american ANSI/ASHRE 34 – 2001.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, freonii pot fi împărţiţi în trei mari
categorii:
a) CFC (clorofluorocarburi – clor+fluor+carbon), freonii clasici, care conţin clor
foarte instabil în moleculă, având efectul cel mai distructiv asupra ozonului şi care
practic au fost interzişi la nivel internaţional - R11 (CFCl3), R12 (CF2Cl2); R13
(CF3Cl), R113 (C2F3Cl3), R114 (C2F4Cl2), etc.
b) HCFC (hidroclorofluorocarburi – hidrogen+clor+fluor+carbon), freoni care
conţin în moleculă şi hidrogen, datorită căruia clorul este mult mai stabil şi nu se
descompune atât de uşor sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, fiind consideraţi
agenţi de tranziţie datorită potenţialului distructiv asupra ozonului mult mai redus

- R21 (CHFCl2), R22 (CHF2Cl); R123 (C2HF3Cl2), etc.

c) HFC (hidrofluorocarburi – hidrogen+fluor+carbon), care nu conţin de loc în
moleculă atomi de Cl, sunt inofensivi faţă de ozon şi sunt consideraţi agenţi de
medie şi lungă durată: R14 (CF4), R23 (CHF3), R32 (CH2F2), R125 (C2HF5),
R134a (C2H2F4), etc.
Pentru a realiza agenţi de medie şi lungă durată cu caracteristici cât mai potrivite
pentru un anumit tip de utilizare, se folosesc amestecuri realizate din doi sau trei freoni de tip
HFC. Aceste amestecuri pot fi:
- azeotrope, având la presiune constantă temperatură de vaporizare constantă, ca şi
freonii puri: R502 (48,8%R22+51,2%R115), R507 (50%R125+50%R134a);
- zeotrope, având la presiune constantă temperatură de vaporizare variabilă :
R407C (25%R125+23%R32+52%R134a), R410A (50%R125+50%R32), R425a
(18%R32+70%R134a+12%R227ea), variația temperaturii în timpul procesului de
vaporizare/condensare fiind mare, ca la R407C (6..8 grade), sau foarte mică, ca la
R 410A ( cca 0,2 grade).
Freonii prezintă următoarele avantaje:
- Sunt neutri, din punct de vedere chimic, faţă de oţel şi materiale plastice;
- Au o toxicitate redusă;
- Mulţi freoni sunt neinflamabili şi neexplozivi;
- Au un exponent adiabatic mic ( k  1,1 )
- Au viscozitate redusă determinând pierderi de presiune reduse în instalaţie;
- Nu afectează produsele, permiţând utilizarea instalaţiilor cu vaporizare directă.
Printre dezavantajele prezentate de freoni, se menţionează:
- Căldura de vaporizare este redusă;
- Majoritatea freonilor prezintă o miscibilitate mare cu uleiul (se dizolvă în ulei sau
dizolvă uleiul în el);
- Dizolvă cauciucul;
- Atacă magneziul şi aliajele aluminiului;
- În contact cu apa (la o concentraţie mai mare de 25 mg/kg), freonii cu hidrogen
(HCFC, HFC) se descompun, formând acizi foarte corozivi (acid clorhidric - HCl,
acid fluorhidric - HF).
- Freonii fără hidrogen (CFC) nu permit dizolvarea apei în ei, astfel că eventuala apă
conţinută în aceştia îngheaţă în zona din instalaţie aflată la temperatură negativă,
obturând conductele sau dispozitivele de reglare (ventilul de laminare).
- Au acţiune nocivă asupra mediului, contribuind atât la distrugerea stratului de
ozon cât şi la crearea efectului de seră.
4.5. Poluarea produsă de freoni şi reglementările privind utilizarea lor.

La începutul anilor ’80, măsurătorile efectuate asupra grosimii stratului de ozon de
deasupra Antarcticii, au evidenţiat că grosimea acestuia devenise mult mai redusă decât în
mod normal. Stratul de ozon, având un rol extrem de benefic, deoarece filtrează radiaţiile
ultraviolete, se găseşte în stratosfera atmosferei terestre, aproximativ între 12 – 50 km
altitudine. Dacă nu ar exista stratul de ozon, intensitatea radiaţiei ultraviolete, provenite de la
soare, ar fi mult prea puternică pentru numeroase forme de viaţă de pe Pământ. În acest
context, este evidentă importanţa monitorizării atât a grosimii stratului de ozon, cât şi a
impactului pe care îl au diverşi factori naturali, sau artificiali, asupra acestei grosimi.
În aceeaşi perioadă de început a anilor ‘80, s-a constatat de asemenea că iarna şi
primăvara, grosimea stratului de ozon este cu cca. 20% mai redusă decât vara şi toamna, ceea
ce a determinat studierea atentă a fenomenului. Astfel s-a constatat că sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete având intensităţi diferite în anotimpuri diferite, moleculele de ozon (O3) se

transformă în mod natural iarna şi primăvara în molecule de oxigen (O2), iar moleculele de
oxigen (O2) se transformă în mod natural vara şi toamna în molecule de ozon (O3).
Fig. 23. Subțierea stratului de ozon deasupra polilor
Acest fenomen natural explică pe de-o parte variaţia grosimii stratului de ozon, dar pe
de altă parte, în perioada efectuării acestor măsurători, grosimea acestui strat, devenise mult
mai subţire decât ar fi fost normal, în urma desfăşurării procesului natural descris anterior.
Astfel a apărut ipoteza că subţierea stratului de ozon este posibil să fie datorată acţiunii unor
substanţe produse de om. Din acest moment nu a mai fost decât un pas până la includerea
freonilor, pe lista substanţelor nocive pentru stratul de ozon, deci poluante.
Fig. 24 Mecanismul distrugerii ozonului de catre atomii de clor.

Analizând mecanismul subţierii stratului de ozon se observă că, în ceea ce priveşte

freonii, principalul responsabil pentru acţiunea distructivă asupra ozonului, este atomul de
clor din moleculele CFC-urilor.
Sub acţiunea razelor ultraviolete provenite de la soare, din moleculele freonilor se
eliberează Cl (clor monoatomic), deoarece din punct de vedere chimic, acesta prezintă o
legătură foarte slabă (instabilă) în cadrul moleculelor de CFC. Clorul monoatomic
reacţionează chimic cu ozonul (O3), care se găseşte în stratosferă şi rezultă oxigen biatomic
O2 şi oxizi de clor. În acest mod, se distruge treptat stratul de ozon al planetei, având un
binecunoscut rol protector prin filtrarea radiaţiilor ultraviolete, nocive pentru sănătatea
umană. Problema este cu atât mai gravă cu cât oxizii de clor rezultaţi din reacţia descrisă, nu
sunt nici aceştia stabili şi se descompun, eliberând din nou Cl. Se produc astfel reacţii în lanţ,
prin care un singur atom de Cl poate să distrugă un număr impresionant de molecule de O 3
(peste 10000). Aşa se explică apariţia, deocamdată deasupra celor doi poli ai planetei, a aşa-
numitelor găuri în statul de ozon (zone în care perioade lungi din an ozonul lipseşte complet).
Capacitatea de distrugere a stratului de ozon se apreciază prin potenţialul distructiv
asupra ozonului- ODP (Ozone Depletion Potential). Acţiunea distructivă cea mai intensă o
prezintă R11 (CFCl3) pentru care s-a fixat valoarea ODP  1 . Substanţele fără clor în
moleculă nu afectează stratul de ozon şi au evident, ODP  0 . Se pune deci problema găsirii
unor agenţi de substituţie care să fie utilizaţi în instalaţiile frigorifice noi sau în funcţiune în
locul agenţilor cu potenţial distructiv asupra stratului de ozon..
Freonii, alături de CO2 şi alte gaze triatomice şi poliatomice au şi o contribuţie
importantă la crearea efectului de seră. Această contribuţie este apreciată prin potenţialul
global de încălzire - GWP (Global Warming Potential). Acest potenţial este stabilit
comparativ cu efectul produs de CO2, căruia i se atribuie valoarea GWP  1 . În tabelul 3.2
sunt prezentate valorile ODP şi GWP pentru o serie de agenţi de lucru uzuali.
În urma dovedirii ştiinţifice a efectelor nocive asupra stratului de ozon, produse de
freoni, comunitatea internaţională a luat numeroase măsuri de reducere până la zero a utilizării
acestora.
Convenția de la Viena (22 martie 1985).

Negocierile guvernamentale pentru realizarea unui tratat internaţional privind
interzicerea unor substanţe care atacă stratul de ozon au început în anul 1981 și s-au finalizat
cu adoptarea Convenţiei de la Viena pentru protejarea stratului de ozon din 1985. Prin această
convenţie, statele semnatare au hotărât să coopereze în domeniile: cercetare, observaţii
sistematice, ştiinţific, tehnic şi juridic, conform legislaţiei, regulamentelor şi practicilor
naţionale. În domeniul cercetării și evaluării ştiinţifice, statele semnatare s-au angajat să
colaboreze în domeniul:
- proceselor fizice şi chimice din atmosferă ce pot afecta stratul de ozon;
- sănătății umane şi a altor efecte biologice ca urmare a modificării stratului de ozon,
în special cele rezultate din schimbările radiaţiei ultraviolete ce are efecte biologice
(UV-B);
- efectelor climatice rezultate din modificări ale stratului de ozon;
- efectelor datorate modificării stratului de ozon şi radiaţiei ultraviolete UV-B,
asupra materialelor naturale şi sintetice;
- substanţelor, practicilor, procedeelor şi activitatilor ce pot afecta stratul de ozon;
- substanţelor şi tehnologiilor alternative;
- problemelor socio-economice conexe.
Convenţia stipulează ca procesele fizice şi chimice din atmosferă să fie cercetate cu
ajutorul modelelor teoretice, a studiilor de laborator şi a măsurătorilor în teren. Observaţiile
sistematice asupra cărora convenţia prevede cooperarea statelor sunt: starea stratului de ozon,

concentraţiile în troposferă şi stratosferă ale substanţelor care distrug ozonul, temperatura de

la sol până la mezosferă, variabilele climatice, fluxul solar care ajunge în atmosferă şi cel
care ajunge la suprafaţa Pământului.
Substanţele menţionate în textul convenţiei ca având capacitatea de a modifica
proprietatile fizice şi chimice ale stratului de ozon sunt:
- compuşii carbonului (CO, CO2, CH4 şi alte hidrocarburi);
- compuşii azotului (NOx şi N2O);
- compuşii clorului (CCl4, clorofluorocarbonului);
- compuşii bromului (haloni);
Protocolul de la Montreal (16 septembrie 1987).

Convenţia de la Viena a şablonat cadrul general de cooperare şi colaborare a
statelor semnatare privind substanţele care distrug stratul de ozon și a stabilit ca obiectiv
realizarea unui protocol în vederea protecției de ozon stratosferic. În acest scop, în cadrul
Programului ONU pentru Mediul înconjurător (PNUE) a avut loc la Montreal o conferință
pe această temă, finalizată cu realizarea unui protocol. În Protocolul de la Montreal se
face nominalizarea substanţelor care afectează stratul de ozon, se stabililesc măsurile de
control şi se stabilesc programele de reducere şi interzicere a producţiei şi consumului lor.
În acest protocol substanţele care distrug ozonul sunt împărţite în două grupe:
- grupa I - clorofluorocarboni (CFC-11, CFC-12, CFC-113, CFC-114, CFC 115)
și amestecurile lor (R 500 și R502);
- grupa II – haloni cu clor (1211, 1301 şi 2404).
Ca nivel de referinţă al producţiei şi consumului fiecărei ţări s-a considerat nivelul
anului 1986. Protocolul a prevăzut micşorarea progresivă a acestui nivel până la interzicerea
totală a producţiei şi consumului substanţelor pe care le controlează. Până în anul 1990 s-a
prevăzut limitarea producției la nivelul anului 1986, din anul 1994 acest nivel este redus cu
20%, iar din 1999 cu 50%. Depăşirea nivelului de referinţă cu maxim 15% s-a permis ţărilor
în curs de dezvoltare, pentru satisfacerea nevoilor lor interne de bază.
Având în vedere dinamica fenomenelor și implicațiile acestora, prevederile
Protocolului au fost revizuite la un interval de cîțiva ani, adoptându-se mai multe
amendamente.
Conferința de la Londra (29 iunie 1990)

La această conferință s-a realizat prima revizuire a Protocului de la Monreal prin care
termenele și procentele de reducere au fost corectate drastic: din anul 1995 reducerea va fi de
50%, din anul 1997 de 85% iar de la 1 ianuarie 2000 se interzice complet producerea
substanțelor prohibite. Mai mult, lista produselor vizate inițial se suplimentează cu: CFC-13,
111, 112, 211, 212, 213, 214, 215, 216, 217 şi s-au introdus doi solvenţi: tetraclorura de
carbon şi meticloroformul. De asemenea, sunt puse sub observație și HCFC-urile, cu o
eliminare prevăzută în perioada 2020...2040.
Conferința de la Copenhaga (25 noiembrie 1992)

În 1992, la Reuniunea sub egida ONU, desfăşurată la Copenhaga, calendarul adoptat
la Londra privind utilizarea CFC, au fost modificat, accelerând oprirea producției de de CFC
până la 1 ianuarie 1996 și de haloni până 1 ianuarie 1994. S-a introdus totodată un calendar
nou pentru CHFC-uri care prevedea până în anul 2004 limitarea producției la nivelul
anului1989. Din anul 2004 se prevedea reducerea producției cu 35%, din anul 2009 cu 65%,
din anul 2014 cu 90%, eliminarea totală fiind prevăzută pentru perioada anilor 2020...2030.

Au mai urmat o serie de conferințe la Bangkok (1993), Viena (1995), Montreal (1997)
și Beijing (1999) care au introdus substanțe noi pe lista celor vizate și au mai modificat
calendarele adoptate la conferințele anterioare.
Reglementările actuale internaţionale pentru producerea şi utilizarea CFC şi
HCFC sunt:
Pentru CFC:
- producţia a fost oprită începând cu anul 1996;
- comercializarea şi utilizarea au fost interzise începând din 1 ianuarie 1999, cu
o derogare pentru menţinerea în funcţiune a instalaţiilor existente, până în 31 decembrie
1999;
- după 1 ianuarie 2000 s-a interzis complet utilizarea acestor agenți
Pentru HCFC:
- producţia a fost autorizată până în 31 decembrie 2014;
- utilizarea în echipamente noi: frigidere, congelatoare, aparate de condiţionarea
aerului de pe automobile particulare, transport public şi rutier este interzisă din 1
ianuarie 1996, iar din 1 ianuarie 1998 a fost interzisă şi în echipamentele noi din
transportul feroviar;
- utilizarea a fost interzisă din 1 ianuarie 2000 în echipamente noi ale
antrepozitelor frigorifice şi începând din 1 ianuarie 2001 în toate echipamentele
frigorifice şi de climatizare (cu unele excepţii);
- utilizarea a fost interzisă şi pentru menţinerea în funcţiune a instalaţiilor
existente, începând din 1 ianuarie 2008.
In conformitate cu aceste reglementări, discutate și aprobate le conferințele
menționate anterior, Consiliul European a adoptat în anul 2014 Regulamentul UE 517/2014
privind gazele fluorurate cu efect de seră, obligatoriu pentru toate statele membre ale UE.
Acest regulament:
- stabilește norme cu privire la izolarea, utilizarea, recuperarea și distrugerea
gazelor fluorurate cu efect de seră, precum și măsuri auxiliare conexe;
- impune condiții privind introducerea pe piață a produselor și echipamentelor
specifice care conțin sau a căror funcționare se bazează pe gaze fluorurate cu efect
de seră;
- impune condiții privind utilizările specifice ale gazelor fluorurate cu efect de
seră;
- stabilește limite cantitative pentru introducerea pe piață a
hidrofluorocarburilor;
- definește lista gazelor fluorurate cu efect de seră și precizează potențialul lor
GWP (Anexa 1 și 2);
- stabilește calendarul interdicțiilor introducerii pe piață și utilizării gazelor
fluorurate cu efect de seră până în 2025 (Anexa 3).
Examinând datele din tabelul 4.2 se poate observa că HFC-urile (R134a, R407C,
R410A, etc.) nu prezintă acţiune distructivă asupra stratului de ozon, dar au o contribuţie
însemnată la realizarea efectului de seră. Având în vedere însă cantităţile destul de reduse
degajate, comparativ cu emisiile de CO2, HFC-urile rămân deocamdată în uz ca agenţi de
lungă durată.
Cu toate că pe plan internaţional au fost luate măsuri drastice privind interzicerea
utilizării CFC-urilor, în lumea ştiinţifică există şi opinii conform cărora, potenţialul distructiv al
acestor substanţe nu este nici pe departe atât de ridicat, pe cât s-a susţinut.
În natură există numeroase alte surse generatoare de Cl. Astfel cca. 20% din clorul
prezent în stratosferă provine din erupţiile vulcanice, care pot accelera semnificativ procesul de

reducere a grosimii stratului de ozon. În timp ce grosimea stratului de ozon a fost în continuă
scădere o lungă perioadă de timp, emisiile de CFC au fost în continuă creştere, deci se poate
concluziona că nu a existat o corelaţie directă între emisiile de CFC şi problema ozonului. Cu
toate că se consideră că rolul ozonului este de a filtra radiaţiile ultraviolete, nu este demonstrat
clar că nivelul radiaţiilor ultraviolete a crescut considerabil, ca urmare a reducerii grosimii
stratului de ozon. Trecând peste aceste dispute de ordin teoretic, de altfel extrem de
interesante, merită menţionat faptul că deşi atunci când se vorbeşte de freoni aceştia sunt
asociaţi cu instalaţiile frigorifice sau pompele de căldură, totuşi tehnica frigului artificial nu
este nici pe departe cea care a emis în atmosfera terestră cele mai ridicate cantităţi de CFC-
uri. Degajări mult mai semnificative de CFC, corespund următoarelor ramuri industriale:
industria microelectronică (utilizează freoni la spălarea microcircuitelor electronice) și
industria cosmetică (a utilizat freoni ca agent propulsor pentru substanţele active din spray-
uri). În ambele situaţii prezentate, CFC-urile au fost emise direct în atmosferă, în cantităţi
mari, în timp ce în cazul instalaţiilor frigorifice, CFC-urile evoluează în circuit închis în
sisteme etanşe, neputând să ajungă în atmosferă decât în cazuri de avarie.
4.6. Agenţi intermediari sau purtători de frig.

Preluarea căldurii de către agentul de lucru de la mediul răcit este uneori mai comod şi
mai ieftin a se realiza nu direct, ci prin intermediul aşa-numiţilor agenţi intermediari sau
purtători de frig. De asemenea, folosirea agenţilor intermediari este indicată în industria
alimentară unde cele mai mici scăpări de agent frigorific, în cazul răcirii directe (cu amoniac,
de exemplu) pot dăuna produselor prin mirosul pe care îl comunică acestora. Utilizarea
agenţilor intermediari este indicată şi în cazul instalaţiilor de climatizare. Principalii agenţi
intermediari sunt saramurile de clorură de calciu şi clorură de sodiu, precum şi soluţiile de
etilenglicol.
Fig. 25. Curba de îngheţ a soluţiei de Fig. 26. Curba de îngheţ a soluţiei de
clorură de calciu clorură de sodiu
În figurile 25 şi 26 sunt prezentate curbele temperaturii de solidificare a saramurilor
de clorură de calciu şi respectiv clorură de sodiu, funcţie de concentraţia de sare în apă. La
soluţia de clorură de calciu temperatura cea mai coborâtă de solidificare (punctul eutectic)
este de -55 oC, la o concentraţie de 30%, în timp ce la soluţia de clorură de sodiu această
temperatură este de -21,1 oC, la o concentraţie de 23,1%. În figura 27. este prezentată curba
temperaturii de solidificare a soluţiei de etilenglicol. Temperatura cea mai coborâtă este de
-51oC la o concentraţie de 65%.

O problemă importantă pentru agenţii intermediari este alegerea concentraţiei, care

trebuie făcută în concordanţă cu cerinţele de funcţionare ale instalaţiei frigorifice. Dacă într-
un spaţiu răcit trebuie să fie realizată temperatura t 0 , este necesar ca agentul intermediar ce
circulă prin echipament să aibă o temperatură mai mică cu 5…8 oC:
t ai  t 0  5...8 [oC] (3.1)
Pentru a se evita îngheţarea agentului la o scădere accidentală a temperaturii t 0 ,
concentraţia agentului trebuie astfel aleasă
încât temperatura de solidificare să fie cu 0
8…10 oC mai scăzută:
Temperatura oC
-10
t solid  t ai  8...10  t 0  13...18 [oC]
-20
(3.2)
Concentraţia necesară soluţiei rezultă -30
din diagramele care prezintă curbele de
solidificare (de îngheţ) ale acestora conform -40
acestei temperaturi. De exemplu, dacă în -50

spaţiul răcit trebuie realizată temperatura o
-51 C
65%
t 0  15 C folosindu-se ca agent intermediar
o
-60
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90
etilenglicol, temperatura de solidificare trebuie Concentratia %
să fie -28...-33 oC şi se alege o concentraţie a

Fig. 27. Curba de îngheţ a soluţiei de
soluţiei de 45%, care asigură o temperatură de etilenglicol
solidificare de cca. -30 oC (fig.3.4).
Saramura de clorură de sodiu, deşi foarte ieftină, este foarte corozivă pentru
materialele conductelor metalice, motiv pentru care se evită utilizarea sa, preferându-se
saramura de clorură de calciu. Foarte comodă este utilizarea soluţiilor de etilenglicol, dar
acestea, în afara costului ridicat, prezintă toxicitate ridicată, existând pericolul unor accidente
în cazul scăpărilor din instalaţie. De asemenea soluţiile de etilenglicol corodează materialele
metalice, fiind necesară introducerea în soluţie a unui inhibitor de coroziune: 2…3%
tetraborat de sodiu în cazul conductelor de oţel şi 2,4% trietanolamină (sau 0,7% acid
ortofosforic) în cazul conductelor de cupru.

Diagrama p-h pentru freonul R134a

Diagrama p-h pentru freonul R123

Diagrama p-h pentru freonul R407C

Diagrama p-h pentru freonul R410a

Diagrama p-h pentru freonul R245fa

Diagrama p-h pentru propan (R290)

Diagrama p-h pentru amoniac (R717)

Diagrama p-h pentru bioxidul de carbon (R744)

Diagrama p-h pentru apa (R718)


Partea 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Partea 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POMPE DE CĂLDURĂ Master IMSET, an. I, sem.

Fig.1 Focul în epoca de piatră

Fig.2 De la vatra primitiva la șemineul modern

1 © Prof. S. Dimitriu 2018

sistemelor de încălzire bazate pe procese de ardere directă a unui combustibil, eficienţa

Fig. 3 Sobe de teracotă din diferite perioade

Fig. 4 Sistemul de încălzire centrală

Inventarea primelor maşini frigorifice, la mijlocul secolului al XIX-lea (Jacob Perkins

2 © Prof. S. Dimitriu 2018

Fig.5. Prima mașină frigorifică brevetată (J. Perkins 1834)

Fig. 6. Răcirea cu o mașină frigorifică

3 © Prof. S. Dimitriu 2018

Fig. 7 Analogia dintre procesul de pompare al apei și cel de ”pompare” a căldurii

Fig. 8 Bilanțul energetic în cazul încălzirii clasice şi cu pompă de căldură

4 © Prof. S. Dimitriu 2018

Fig. 9 Încălzire clasică şi cu pompă de căldură

5 © Prof. S. Dimitriu 2018

Fig.11 Instalaţia de concentrare a sării de la salina „Saline Ebensee”

Ulterior instalaţia a fost perfecţionată de către Piccard2, introducându-se o serpentină

Fig. 12 Compresor de abur și cazane pentru concentrarea soluției saline la

6 © Prof. S. Dimitriu 2018

Consumul de energie din exterior era reprezentat de energia necesară acţionării

Fig. 14 Schema primei instalaţii de pompă de căldură rezidenţială -

7 © Prof. S. Dimitriu 2018

CD-condensator; VP-vaporizator; OC-oală de condens cu controlul nivelului.

Fig. 15 Schema primei instalaţii de pompă de căldură rezidenţială -

3. Termodinamica pompei de căldură

8 © Prof. S. Dimitriu 2018

căldură care se transmite spontan între corp şi acesta.

Fig. 17 Fondatorii Principiului al doilea al Termodinamicii

9 © Prof. S. Dimitriu 2018

Fig. 18. Cicluri termodinamice:

Fig.19 Pompă de căldură cu gaze, cu detentor

10 © Prof. S. Dimitriu 2018

Fig.20 Pompă de căldură cu comprimare de vapori

11 © Prof. S. Dimitriu 2018

Fig. 22 Cedarea căldurii către sursa caldă

12 © Prof. S. Dimitriu 2018

Coeficientul de performanţă mai poartă denumirea şi de eficienţă calorifică (εc) sau

13 © Prof. S. Dimitriu 2018

Fig 24 Pompă de căldură acţionată cu energie electrică.

De exemplu, în cazul pompei de căldură acţionată electric, energia de acţionare se

14 © Prof. S. Dimitriu 2018

Căldura cedată sursei calde se exprimă sub forma:

iar lucrul mecanic al ciclului:

Expresia coeficientului de performanţă al

Raportul dintre lucrul mecanic al

şi ca urmare, coeficientul de performanţă al unui ciclu oarecare poate fi exprimat în raport cu

Fig. 22 Variaţia COP în raport cu temperatura de condensare

Coeficientul de performanţă al unei pompe de căldură (COP) sau gradul de utilizare al

15 © Prof. S. Dimitriu 2018

Factorul de performanţă sezonal poate fi utilizat pentru compara sistemele de

4.Agenți de lucru utilizați în instalațiile de pompe de căldură

4.1. Clasificarea agenţilor utilizați în pompele de căldură și mașinile frigorifice.

16 © Prof. S. Dimitriu 2018

b) După gradul de toxicitate:

Tabelul 1 Grupe de siguranță

Conform standardul european EN 378-1:2000, grupele de siguranță prezentate

4.2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească agenţii de lucru.

17 © Prof. S. Dimitriu 2018

volumice mici și ca urmare dimensiuni de gabarit reduse ale compresoarelor;

4.3. Simbolizarea denumirii agenților de lucru.

Tabelul 2 Agenții de lucru uzuali

18 © Prof. S. Dimitriu 2018