CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND UNIUNEA

EUROPEANĂ

1.Precizări prealabile

Uniunea Europeană este o uniune economic și politică unică în lume care

reunește 28 de țări europene și acoperă aproape tot continentul. Aceasta este
rezultatul unui îndelung proces de cooperare și integrare care a debutat în 1951,când
șase state europene, respective Franța, Germania, Belgia, Olanda,Italia și Luxemburg
au semnat Tratatul privind constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.
De-a lungul unei perioade de cincizeci de ani și după cinci valuri de aderare -1973
Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, 1981- Grecia, 1986-Spania și Portugalia, 1995-
Austria, Finlanda și Suedia, 2004-Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria,2007- Bulgaria și România, 2013-
Croația-Uniunea Europeana de astăzi are 28 de state membre.

Uniunea Europeană a fost creată în perioada care a urmat celui de-al dolea
război mondial. În prima etapă s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice,
țările implicate în schimburi comerciale devenind interdependente din punct de vedere
economic, astfel evitându-se riscul izbucnirii unui nou conflict.

Astfel, în 1958 a luat naștere, Comunitatea Economică Europeană- CEE care,

inițial a contribuit la intensificarea cooperării celor șase țări fondatoare. Următoarea
etapă a fost creearea unei piețe unice de mari proporții, piață care este în continuă
dezvoltare.

1.1 O piață fără frontiere

Ideea de piață unică, fără frontiere, semnifică faptul că bunurile, serviciile și

capitalul pot circula la fel de liber ca și pe teritoriul unei singure țări. Recunoașterea
reciprocă joacă un rol central în eliminarea barierelor din calea comerțului. Astfel că,
etățenii Uniunii Europene pot să locuiască, să studieze, să muncească, să cumpere, să
își petreacă anii de pensie în orice țară din Uniunea Europeană, bucurându-se de
produse care provin din toată europa.

1.1.2 Fără bariere naționale

Pentru a creea această piață unică, au fost eliminate sute de bariere de ordin
tehnic, juridic și birocratic, care stăteau în calea liberului schimb și al liberei circulații
între statele membre.

Drept urmare, companiile și-au extins operațiunile. Concurența a dus la

reducerea prețurilor și la diversificarea ofertei pentru consumatori.De exemplu în
europa convorbirile telefonice costă mult mai puțin decât în următorii 10 ani, prețurile
biletelor de avion au scăzut semnificativ și s-au inaugurat rute noi, persoanele fizice și
întreprinderile au posibilitatea de a-și alege acum furnizorii de electricitate și de gaz.

Firmele europene care își comercializează produsele și serviciile în U.E dispun

de acces nerestricționat la aproximativ 500 de milioane de consumatori, având șanse
mari să rămână competitive.1

1.2 De la uniunea economică la Uniunea politică

Ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o

organizație care acționează în numeroase domenii de politică de la schimbări
climatice, protecția mediului și sănătate, la relații externe și securitate sau la justiție și
migrație.Această schimbare a fost evidențiată de modificarea, în 1993 a numelui
Comunității Economice Europene-CEE, devenind Uniune Europeană.

Uniunea europeană este întemeiată pe statul de drept. Toate acțiunile pe care le

întreprindese bazează pe tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, în
mod voluntar și democratic. Uniunea Europeană respectă și principiile democrației
reprezentative, cetățenii săi fiind reprezentați direct la nivelul Uniunii în Parlamentul

1 https://europa.eu/european-union/about-eu/eu-in-brief_ro accesat în data de 06.10.2017

European, în timp ce statele membre sunt reprezentate în Consiliul European și în
Consiliul Uniunii Europene.

1.3 Stabilitate, monedă unică, modalitate și creștere economică

Mai bine de jumătate de secol, continentul european se bucură de pace,

stabilitate și prosperitate. Populația sa trăiește la standarde ridicate și beneficiază de o
monedă europeană comună,euro. În 2012, Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel
pentru Pace, ca recompensă pentru susținerea unor cauze majore, precum pacea,
reconcilierea, delocrația și drepturile omului în Europa.

Au dispărut controalele la frontierele dintre statele membre, iar cetățenii pot

circula liber pe aproape tot continentul. De asemenea acestora le este mult mai ușor să
trăiască, să muncească și să călătorească în alte țări din Uniunea Europeană. Piața
unică sau, internă, este principalul motor economic al U.E, facilitând libera circulație a
bunurilor, serviciilor, capiatlului și persoanelor.

1.4 Egalitatea și drepturile omului

Unul dintre obiectivele principale ale U.E este promovarea drepturilor omului,
pe plan intern și mondial. Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul
de drept și respectarea drepturilor omului sunt valorile intrinseci ale U.E. Din 2009,
anul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta Drepturilor Fundamentale a
U.E reunește toate aceste drepturi într-un singur act. Instituțiile U.E sunt obligate prin
lege să le respecte, la fel și guvernele statelor membre atunci când aplică legislația
europeană.

Protejarea drepturilor fundamentale în cadrul U.E

Drepturile fundamentale sunt garantate la nivel naționl de constituția fiecărei

țări, iar la nivel european de Carta drepturilor fundamentale a UE, aceasta a fost
adoptată în 2000 și este obligatorie pentru țările UE începând cu 2009. Toate
instituțiile UE-Comisia, Paramentul și Consiliul- joacă un rol important în apărarea
drepturilor omului. Carta este cea care definește drepturile fundamentale pe care sunt
obligate să le respecte instituțiile și organismele UE, se aplică și guvernelor naționale,
atunci când pun în aplicare egislația europeană. Carta este în concordanță cu
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a fost ratificată în țările UE.2

2.Scurt istoric

Concepții și preocupări pentru realizarea unor structuri care să conducă la o

colaborare strânsă între statele europene au apărut, sub diferite variante, încă înaintea
primului război mondial. Ele însă nu au devenit realitate decât după experiențele
dureroase ale celui de-al doilea război mondial, cu urmările sale dramatice,
impunându-se formarea unui nou sistem de relații economice între statele europene.

Prima organizație economică vest europeană cu caracter integraționist a fost

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului –C.E.C.O-. Ea a luat ființă la 18
aprilie 1951 prin semnarea Tratatului de la Paris de către Germania, Franța, Italia,
Belgia, Olanda și Luxemburg, tratat care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Țările
respective și-au propus unirea eforturilor pentru realizarea unei piețe comune a
cărbunelui și oțelului, prin înlăturarea obstacolelor din calea schimburilor economice
cu mărfurile respective și stabilirea unor regului comune și loiale de concurență.

Integrarea economică vest europeană a parcurs o nouă etapă prin formarea, în

anul 1957, a altor două comunități: Comunitatea Economică Europeană,-C.E.E-,
cunoscută și sub denumirea de Piața Comună, prin semnarea la 25 martie1957, de
către guvernele acelorași 6 țări, a Tratatului de la Roma și care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958; la aceeași dată a luat ființă Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice- EURATOM-, pe baza unui tratat separat, care a fost semnat tot la Roma de
către cele 6 țări.

Obiectivul pe care și l-a propus CEE îl constituia integrarea, în timp, a tuturor

sectoarelor economice și dezvoltarea lor armonioasă, formarea unei uniuni vamale și a
unei piețe comune generalizare după care, printr-o apropriere progresivă a politicilor
economice ale statelor membre, să se ajungă la înfăptuirea, pe etape, a uniunii
economice și monetare și, în final, politice.

2 https://europa.eu/european-union/topics/human-rights_ro accesta în data de 20.10.2017

 EURATOM a fost concepută pentru a se asigura coordonarea politicilor țărilor
membre în domeniul cercetării nucleare și formarea unei piețe comune a materialelor
și echipamentelor nucleare pentru statele membre.Având o structură instituțională
asemănătoare cu cea a CECOaceastă organizație și-a dezvoltat propriile sale centre de
cercetări în mai multe state, a creat centrale nucleare în diverse țări comunitare sub
formă de întreprinderi comune și a realizat un schimb intens de informații în domeniul
energiei nucleare.

Până în anul 1967, fiecare din cele trei Comunități avea instituții similare dar
separate. Prin acordul din 1965 de fuzionare a lor, semnat la Paris și care a intrat în
vigoare la 1 iulie 1967, s-a constituit un ansamblu integraționist intitulat oficial
Comunitatea Europeană, deci o singură entitate, având aceleși organe de conducere și
buget comun. Aceasta marchează o nouă etapă a integrării economice vest europene,
Comunitatea Europeană subsumând, în realitate cele trei comunități, cu toate că
tratatele care stau la baza lor au rămas separate. De la 1 noiembrie 1993, prin aplicarea
Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și care a intrat în vigoare în
1994, după ce a fost validat, nu fără multe dificultăți, de către statele membre, se
creează Uniunea Europeană, fondată pe cele trei comunități europene.

Din punct de vedere cronologic, istoria Uniunii Europene poate fi prezentată

astfel:

 1950, 9 mai-Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, inspirat

de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului sau CECO
 1951, 18 aprilie – este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea
CECO de către Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda.
 1953, 10 februiarie- Piața Comună a cărbunelui și oțelului devine
funcțională. Cele șase state fondatoare elimină barierele vamale și
restricțiile cantitative cu privire la materiile prime menționate
 1957, 25 martie – sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice EURATOM și Comunitatea Economică
 Europeană CEE de către cele șase țări membre Belgia, Germania, Franța,
Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Tratatele de înființare sunt cunoscute
sub denumirea de Tratatele de la Roma și au intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958
 1967, 1 iulie – intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur
Consiliu și a unei singure Comisii a Comunităților Europene
 1987, 1 iulie- intră în vigoare Actul Unic European, care adaugă
cooperarea politică celei economice
 1993, 1 noiembrie – intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene.
Comunitățile Europene – CECO, EURATO, CEE – împreună cu Politica
externă și de securitate comună și Justiția și afacerile externe reprezintă
cei trei piloniau UE.
 1998, 4 noiembrie – primele Rapoarte anuale referitoare stadiul de
îndeplinire a condițiilor de aderare
 1999, 1 ianuarie – lansarea monedei unice europene în 11 state europene
care au îndeplinit criteriile de convergență – Franța, Germania, Olanda,
Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda.
 1999, 1 mai – intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam
 2000, 15 ianuarie – Sesiunea inaugurală a Conferinței ministeriale
interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu Malta, România,
Slovacia, Letonia, Lituania și Bulgaria, are loc la Bruxelles, Belgia
 2000, 7-11 decembrie - : Consiliul European de la Nisa este în favoarea
accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate i apreciază pozitiv
efortul acestora de a îndeplini condiiile pentru aplicarea acquis-ului.
Consiliul a luat, de asemenea, în discuie, politica de securitate și apărare
europeană, a aprobat agenda social europeană, a trecut în revistă procesul
de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranța și
sănătatea consumatorului, sigurana maritim, protecia mediului, servicii
de interes general, libertate, securitate și justie, cultură, regiuni
îndepărtate și relații externe. Conferina s-a încheiat cu un acord politic
privind Tratatul de la Nisa.
  2001, 2 ianuarie – Grecis devine cel de-al 12-lea membru al zonei euro.
 2001, 26 februarie – Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele
Statelor membre. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către
toate parlamentele naționale.
 2001, 15-16 iunie – Consiliul European de la Goteborg a decis, în ceea ce
privește extinderea UE și procesul de aderare, printe altele, ca eforturile
speciale să fie dedicate asistenței acordate Bulgariei și României.
 2002, 1 ianuarie - monedele și bancnotele euro intră în circulație în cele
12 state participante la zona euro – Franța, Germania, Olanda, Belgia,
Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Grecia.
 2002, 28 februarie – perioada circulației monetare duale ia sfârșit și euro
devine singura monedă a celor 12 stateparticipante la zona Euro. Are loc
la Bruxelles, sesiune ianugurală a Convenției privind Viitorul Europei.
 2004, 1 mai – Ziua Extinderii, 10 țări aderă la UE- Cipru, Estonia,
Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.


3 . Tratatele U.E

Realizarea unui spațiu integrat din punct de vedere economic indiferent de

gradul integrării este rezultatul unui proces complex în cadrul căruia activitatea
actorilor economici este determinată în mod direct sau indirect de politicile
guvernamentale și de cele adoptate în comun. Principalele instrumente utilizate pentru
realizarea acestui deziderat sunt tratatele, politicile comune precum și instituțiile
naționale și supranaționale.

U.E se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de

U.E derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și democratic de toate
țările membre. Un exemplu ar fi că, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-
un tratat, Comisia nu poate propune un act legislativ în domeniul respectiv.

Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie între statele membre ale U.E.
El stabilește obiectivele U.E, regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedura
de luare a deciziilor și relațiile existente intre Uniune și statele membre.

Tratatele sunt modificare pentru a permite creșterea eficienței și transparenței

UE, pentru a pregăti extinderile viitoare și pentru a introduce noi domenii de
cooperare- cum ar fi moneda unică.

În baza tratatelor, instituțiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe

care statele membre le aplică ulterior.

Tratatele principale sunt:

 Tratatul de la Lisabona
 Tratatul de la Nisa
 Tratatul de la Amsterdam
 Tratatul privind Uniunea Europeană-Tratatul de la Maastricht
 Actul Unic European
 Tratatul de fuziune-Tratatul de la Bruxelles
 Tratatele de la Roma-Tratatele CEE și EURATOM
 Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona, cunoscut inițial Tratatul de

Reformă, este un tratat internaționla care amendează două tratate ce constituie forma
bazei constituționale a UE. Tratatul amnedează Tratatul privind Uniunea Europeană,
cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Maastricht, și Tratatul de instituire a
Comunității Economice Europene, cunoscut ca și Tratatul de la Roma. În acest proces,
Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privid funcționarea Uniunii Europene.

Data semnării tratatului este 13 decembrie 2007, iar data intrării în vigoare este
1 decembrie 2009. Scopul tratatului este să transforme Uniunea Europeană într-o
entitate mai democratică, mai eficientă și mai aptă să abordeze, la unison, probleme
globale, cum ar fi schimbările climatice. Schimbări esențiale ce au avut loc, le
reprezintă puterea sporită conferită Parlamentului European, schimbarea procedurii de
vot în cadrul Consiliului, inițiativa cetățenescă, funcția de președinte permanent al
Consilului European, funcția de Înalt Reprezentant pentru politică externă, un nou
serviciu diplomatic al UE. Prin acestea înțelegându-se că Uniunea Europeana va avea
personalitate juridică, până acum doar Comunitatea Europeană avea, funcția de
președinte al Consiliului European va fi transforma-tă într-una permanentă de
Președinte al Uniunii, cu un mandqat de 2 ani și jumătate, va fi înființată funcția de
ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru politică comună externă și de securitate, numărul de comisari se reduce cu o
treime și se va modifica modalitatea de vot di cadrul Consiliului. Tratatul de la
Lisabona precizează ce atribuții revin UE, cele care revin statelor membre și atribuțiile
comune UE și statelor membre.3

1. Tratatul de la Nisa

Este un tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de

instituire a Comunităților Europene, precum și anumite acte conexe. A fost semnat de
șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul
Consilului european de la Nisa și a intrat în vigoare după încheierea procesului de
ratificare la 1 februarie 2003. Obiectivele acestui tratat sunt –asigură o bună activitate
instituțională în contextul extinderii U.E

Cele mai importante modificări sunt- deciziile se iau prin întrunirea majorității
calificate, se renunță la unanimitate, se introduce majoritate dublă care cere pe lângă

3 https://europa.eu/european-union/law/treaties_ro accesat în data de 20.10.2017

majoritatea calificată, majoritatea statelor membre pe principiul că fiecare stat are un
vot.

Tratatul de la Amsterdam

În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la

Amsterdam se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semificative în
reforma instituțiilor comunitare și în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii
comunităților prin primirea de noi state, în special din centrul și estul Europei.

Semnat la 2 octombrie și intrat în vigoare la 1 mai 1999, conține prevederi

referitoare la următoarele domenii: drepturile cetățenilor- în special protecția
drepturilor fundamentale , cooperarea în domeniul securității și justiției, politica
externă și de securitate comună și consolidarea democrației. Tratat care modifică
Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și Tratatele instituind Comunitățile
Europene. Prin tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este într-o anumită
măsură transformată, în sensul că sunt definite noi obiective, rolul cetățeanului este
sporit, iar caracterul democratic al instituțiilor este consolidat.4

Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protecție a consumatorilor,

stabilește ca obiectiv dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător, conferă Uniunii
Europene o nouă competență în materie de ocupare a forței de muncă, consolidează
protecția socială în domeniul egalității de șanse și a luptei împotriva excluderii.

Printre cerințele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificării

Tratatului de la Maastricht se află următoarele: necesitatea creșterii rolului
Parlamentului în procesul decizional, necesitatea perfecționării sistemului de
funționare a doi importanți piloni ai Uniunii Europene: politica externă și de securitate
comună P.E.S.C și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne J.A.I,
necesitatea înlăturării tehnocrației care domina activitatea instituțiilor comunitare și
care avea ca efect distanțarea acestora de cetățeni.

4 Manual de dreptul Uniunii, Augustin Fuerea

 Tratatul de la Amsterdam a înscris în prevederile sale chestiuni deosebit de
importante pentru perfecționarea integrării europene și evoluția construcției
comunitare, precum: mai multa flexibilitate în ceea ce privește conceperea procesului
de integrare a noilor state candidate în funcție de nivelul lor de dezvoltare,
posibilitatea Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la
propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre și cu avizul Parlamentului
european să poată dispune suspendarea unor drepturi ale care a violat grav și
persistent drepturile omului, creșterea competențelor Comunităților în unele domenii,
reglementări noi privind regimul de vize, libera circulație a persoanelor și regimul
vamal, noi reglementări în ceea ce privște politica socială și forța de muncă.5

2. Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană numit și Tratatul de la Maastricht a fost

semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht,
reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea
Comunității Europene. Acest tratata a pus bazele Uniunii Europene. Este cel mai
radical instrument de modificare a celor 3 tratate constitutive.

Tratatul introduce Uniunea Europeană și definește ca obiectiv al acesteia

organizarea în mod coerent și solidar a relațiilor între statele membre și între
popoarele lor.6

Pentru realizarea acestui obiectiv se urmărește: promovarea unui progres

economic și social echilibrat și durabil, prin creearea unui spațiu fără frontiere interne,
prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei Uniuni economice
și monetare coportând la sfârșitul ei, o monedă unică, afirmarea identității pe scena
internațională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate
comună PESC, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel
identitatea Europei și independența ei în scopul promovării păcii, progresului și
securității în Europa și în lume, întărirea protecției drepturilor și intereselor
resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea
5 Nicolae Gheorghe Șuteu, Dreptul instituțional al Uniunii Eueopene, Editra Salgo, Sibiu 2015, pag 29-30
6 Marin Voicu,Introducere în dreptul european, Universul Juridic, București 2007, pag 29
unei cooperări mai strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, garantându-se
siguranța și securitatea popoarelor în condițiile facilitării liberei circulații a
persoanelor.

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea dispune de un cadru insituțional

unic perfecționat și adaptat, constituit în principal, de Consiliu, Parlamentul European,
Comisia și Curtea de justiție.7

Tratatul de la Maastricht introduce pentru prima dată în dreptul comunitar

noțiunea de cetățenie a Uniunii Europene, căreia îi acordă o amplă reglementare cu
privire la condițiile de dobândire, modul de exercitare și protecția acesteia.

3. Actul Unic European

Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii Economice

prin înfăptuirea unei piețe interne în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără
frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și măsuri
privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și
tehnologică și mediul înconjurător.

Actul a fost semnat în doua etape, inițial de nouă state membre ale
Comunităților Europene, la Luxemburg la data de 17 februarie 1986, iar la Haga în 28
februarie 1986 au semnat celelalte trei state membre ale Comunității. AUE a intrat în
vigoare la 1 iulie 1987.

Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a
altor reforme care să permită realizarea Uniunii economice și monetare și să
contribuie la edificarea unei Uniuni politice.

Obiective: relansarea procesului de integrare europeană, realizarea pieței

interne, modificarea procedurii de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului, modifică
puterile comisiei, modifică puterile Parlamentului European, elimină frontierele fizice
între statele membre ale comunității, eliminarea frontierelor tehnice și fiscale în

7 Ibidem, p.30
vederea constituirii pieței interne, stimularea producției comerțului și liberei
concurențe, preocupări privind protecția mediului.

4. Tratatul de la Bruxelles

Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965, a

intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cunoscut și sub numele de Tratatul instituind un
Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene, Tratatul de la Bruxelles a
avut drept obiectiv înființarea unor structuri unice pentru cele trei Comunități
Europene: Consiliul de miniștri-organ de decizie și Comisia Europeană- organ
executiv.

Obiective: Unificarea instituțiilor comunitare și reducerea costurilor

funcționării lor, realizarea Comunității Europene, simplificarea cadrului instituțional
european, contopirea celor trei administrații comunitare.

CAPITOLUL II

INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

1. Delimitări conceptuale

Uniunea europeana nu este un stat federal, ca Statele Unite ale Americii, pentru
că țările membre UE rămân națiuni suverane independente. UE nu se încadrează nici
în tiparul de organizație interguvernamentală, cum sunt Națiunile Unite, deoarece
țările membre își reunesc o parte a suveranității- și obțin, în acest mod, o influență și o
putere colectivă mult mai mare decât în cazul în care ar acționa pe cont propriu. În
practică, prin reunirea suveranității se înțelege că statele membre deleagă anumite
puteri de decizie unor instituții comune pe care le-au creat, astfel încât deciziile cu
privire la probleme specifice de interes comun să poată fi adoptate în mod democratic,
la nivel european.
Elaborarea și adoptarea legislației europene implică 3 instituții
 Parlamentul European: reprezintă interesele cetățenilor statelor membre,
parlamentarii europeni sunt aleși prin vot universal (1979) pentru o perioadă de 5 ani.
  Consiliul Uniunii Europene: reprezintă interesele statelor membre,
miniștrii statelor membre se reunesc pentru a dicuta și adopta, împreună cu
Parlamentul European, legislația UE.
 Comisia Europeană: reprezintă interesele UE,comisarii și administrația
publică europeană propun legislația comunitară și verifică aplicarea sa corectă în UE.

Împreună, aceste trei instituții elaborează politicile și legislația care se aplică în

toată Uniunea, prin intermediul: procedurii legislative ordinare- fosta codecizie. În
principiu, Comisia propune actele legislative, iar Parlamentul și Consiliul le adoptă.
Ulterior, Comisia și statele membre le implementează. Iar Comisia trebuie să se
asigure că legislația europeană este corect aplicată.

1.2 ALTE INSTITUȚII ALE UE

 Curtea de Justiție - reprezintă legea europeană și asigură interpretarea
corectă și implementarea tratatelor care prevaleaza în fața legii naționale.
 Curtea de conturi -are rol de finanțare, gestionare și control financiara
activității UE

Atribuțiile și responsabilitățile acestor instituții sunt prevăzute în tratate, acestea

constituind baza a tot ceea ce face UE. Tratatele stabilesc, de asemenea, regulamentele
și procedurile pe care instituțiile Uetrebuie sa le respecte. Ele sunt adoptate de către
șefii de stat și/sau de către prim-miniștrii statelor membre și ratificate de către
parlamentele naționale.

UE dispune și de alte instituții și organisme interinstituționale specializate

 Banca Centrală Europeană- răspunde de politica monetară europeană

 Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, funcție deținută
în prezent de Federica Mogherini
 Comitetul economic și social-reprezintă societatea civilă, angajatorii și
angajații
 Comitetul Regiunilor- reprezintă autoritățile regionale și locale
 Banca europeană de investiții-finanțează proiectele de investiții europene
 Fondul European de Investiții- sprijină întreprinderile mici
 Oficiul pentru publicații al UE- publică documentele UE
 Oficiul pentru selecția personalului- selectează personalul instituțiilor și
organismelor europene
 EUROSTAT –reprezintă Oficiul de Statistică al Comunităților Europene
 Școala Europeană de administrație- organizează cursuri generale pentru
personalul UE
 Numeroase agenții specializate și organisme descentralizate desfășoară o serie
de activități de natură tehnică, științifică sau de gestionare.
 Ombudsmanul european- investighează plângerile referitoare la cazuri de
administrare defectuoasă de către instituțiile și organismele europene.
 Autoritatea europeană pentru protecția datelor- supervizează protecția datelor
în instituțiile și organismele UE și orefă consiliere cu privire la legislația în domeniul
protecției datelor.

Potrivit art.13 TUE, “Uniunea dispune de un cadru instituțional care

vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale susținerea intereselor
sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a
eficacității și a continutății politicilor și a acțiunilor sale”

Instituțiile Uniunii Europene formează structura de bază a Uniunii și

sunt în număr de 7: Parlamentul European,Consiliul European, Consiliul,
Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca central
Europeană și Curtea de Conturi. Parlamentul European, Consiliul și Comisia
sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor
care exercită funcții consultative.
Instituțiile UE prezintă următoarele caracteristici:
 Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Uniunii Europene
răspunzând unor nevoi fundamentale. În acest sens:
 Consiliul European „oferă uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi
definește orientările și prioritățile politice generale”8
 Consiliul - reprezintă interesele statelor membre
 Comisia Europeană - apără interesele Uniunii
 Parlamentul European - reprezintă interesele cetățenilor statelor membre
 Curtea de Justiție a UE - asigură interpretarea uniformă a dreptului UE
 Banca Centrală Europeană - asigură politica monetară a UE
 Curtea de Conturi- asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.

b) Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament

politic și sociologic distinct și exprimă fiecare, o ligitimare proprie.

c) Funcțiile instituțiilor UE nu se suprapun schemei moștenite de la

Montesquieu. În cadrul Uniunii, omologul puterii legislative este Consiliul, iar
Comisia Europeană este executivul; Consiliul cumulează funcțiile legislativă,
executivă, guvernamentală.

d) Instituțiile participă direct la adoptarea deciziilor.

e) Instituțiile nu au personalitate juridică cu exceptie BCE

f) Instituțiile își exercită atribuțiile respectiv competențele, în temeiul tratatului

privind Funcționarea Uniunii Europene, la care se adaugă cele prevăzute în TUE.

Datorită complexității problemelor care intră în completarea

instituțiilor, în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe tehnice,
auxiliare. Principala caracteristică a organelor tehnice este aceea că spe deosebire de
instituții, acestea nu participă direct la adoptarea deciziei, ci doar pregatesc decizia
UE, asigură continuitatea activității insituțiilor între reuniuni.

2. Principiile care guvernează activitatea instituțiilor europene

8 Art. 15 TUE
 1. Principiul legalității implică respectarea normelor comunitare
atât de către instituțiile europene,cât și de către statele membre ale Uniunii.
2. Autonomia dreptului comunitar față de ordinea juridică internă
constituie baza întregului sistem juridic comunitar și constă în aceea că dreptul
comunitar duspune pentru toate domeniile aflate în competența Comunității și
instituțiilor sale și nu poate fi modificat prin norme de drept intern, iar dreptul
intern dispune pentru tot ceea ce nu este reglementat la nivel comunitar. În
baza acestui principiu, instituțiile comunitare au dreptul de a-și adopta
propriile regulamente interne de organizare și funcționare și își pot numi
proprii funcționari comunitari.
3. Un alt principiu care stă la baza activității instituțiilor
comunitare și care reflectă raporturile dintre Uniunea Europeană și statele
membre este subsidiaritatea care afirmă că fiecare nivel de putere nu trebuie
să aibă alte competențe decât cele pe care este în măsură să le exercite.
4. Delimitarea competențelor instituțiilor Uniunii are la bază și
principiul atribuirii ce este în deplin acord cu „teoria puterilor implicite”
consacrată de jurisprudența Curții de Justiție a C.E. Potrivit acestui
principiu, Uniunea acționează în limitele competențelor ce i-au fost atribuite de
către statele membre pentru atingerea obiectivelor fixate în tratatele
constitutive. Prin această prevedere, Uniunea capătă competență de drept
comun, orice altă competență neatribuită Uniunii aparținând statelor membre.
5. Instituțiile Uniunii își exercită competențele lor având ca reper de
bază principiul proporționalității, prin care se urmărește ca modul de acțiune al
Uniunii să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor
prevăzute în tratate.
6. Un alt principiu de o importanță deoebită în ceea ce privește
acțiunile întreprinse de instituțiile comunitare este și principiul unității
instituționale sau al cadrului instituțional unic. Deși se impunea un asemenea
principiu, el a fost instaurat în mod progresiv; astfel, prin Tratatul cu privire la
fuziunea executivelor din 1965 au fist instituite un Consiliu și o Comisie unice.
Dar, deși existau instituții comune ale Comunităților Europene, competențele
 lor erau distincte în funcție de Comunitatea în care erau exercitate. Mai târziu,
prin Tratatul de la Maastricht, s-a prevăzut în art.3 că: Uniunea dispune de un
cadru instituțional unic.
7. Principiul echilibrului instituțional are în vedere două coordonate
esențiale: separarea puterilor sau a funcțiilor instituțiilor comunitare și
cooperarea între aceste instituții ale Uniunii Europene.9 Separarea puterilor, ca
parte a echilibrului isntituțional, presupune că o instituție nu trebuie să renunțe
la exercitarea competențelor care îi sunt atribuite, prin transferarea acestora
unei alte instituții comunitare sau unui organ extracomunitar.
În același timp, o instituție comunitară nu trebuie să împiedice în nici un mod
exercitarea competențelor care sunt atribuite altor instituții
Echilibrul instituțional presupune și o colaborare între puteri, manifestată în
primul rând prin participarea fiecărei instituții la elaborarea normelor juridice
comunitare, este cazul, în special, al participării Parlamentului European.

În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a principalelor instituții ale

Uniunii Europene.

Principii pe care se fundamentează structura instituțională a Uniunii

Europene

În doctrina juridică sunt cuprinse următoarele principii referitoare la structura

instituțională: principiul echilibrului instituțional, al autonomiei intituțiilor și al
cooperării loiale între instituții.

Primul principiu și anume principiul echilibrului instituțional guvernează

raporturile dintre instituțiile Uniunii.Curtea de Justiție a precizat că principiul
echilibrului instituțional presupune că fiecare instituție să-și exercite competențele
sale respectând totodată competențele celorlalte instituții. Acest principiu evidențiază
– triunghiul instituțional- format din Consiliu, Comisie și Parlamentul European, care
participă la mecanismul decizional- prin intermediul unor –funcții combinate – la
realizarea obiectivelor fixate de tratate; aceste instituții – neputând fi puse de acord, în

9 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene. Edit. Universul Juridic, București,2011, pag 85
mod clar, cu tradiționala distincție între puterile legislativă, executivă, judecătorească
și consultativă, în acest sens se distinge Comisia, care este cunoscută ca reprezentând
executivul dintre instituțiile Uniunii. Conform acestui principiu, competențele
instituțiilor sunt limitate și exclusive.

Sunt limitate, deoarece „fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care

îi sunt conferite prin tratate”- art. 13 TFUE. Cu referire la atribuțiile/competențele
instituțiilor, TUE utilizează noțiunea de „funcții”. Acestea sunt exclusive, deoarece
instituțiile nu pot în principiu, nici să se desesizeze, nici să împartă răspunderea.
Așadar, echilibrul stabilit de tratate nu poate fi modificat, Curtea precizând în acest
sens că „principiul interzice orice transfer de atribuții de la o instituție la alta, orice
delegare de competență de la o instituție la un organism extern sa la o altă instituție
dacă delegarea modifică echilibrul instituțional”. Tratatele au stabilit astfel, un sistem
de repartizare a competențelor între instituții, atribuind fiecareia propria sa misiune în
mecanismul instituțional al Uniunii.10

Principiul autonomiei instituțiilor presupune că instituțiile Uniunii își pot

adopta ele însele în baza tratatelor regulamentul interior. Acest principiu protejează
sfera organizării interne a fiecărei instituții, astfel încât acestea impun statelor membre
să se abțină de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor
Uniunii11.Această dipoziție cuprinde în fapt obligația statelor de a nu împiedica prin
diverse măsuri funcționarea internă a instituțiilor.

Principiul cooperării loiale între instituții. Anterior Tratatului de la Lisabona,

Curtea de Justiție a interpretat art. 10 TCE (în prezent, abrogat și înlocuit cu art. 4
TUE12) în sensul creării unei obligații de cooperare loială între instituții, în special în
cadrul procesului decizional, de exemplu, procedura co-deciziei în care sunt implicate
instituțiile Consiliului și Parlamentului European sau procedura de încheiere a
acordurilor instituționale. În art. 13 alin (2) TUE prevede în mod expres că “instituțiile
cooperează unele cu altele în mod loial”.

10 Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, ed. Universul Juridic, București 2017, p. 189
11 Art.4 alin (2) TFUE.
12 Art. 4 alin. 3 TUE “în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se

ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate”.

 3. PARLAMENTUL EUROPEAN

În textul inițial al Tratatelor institutive , instituția democratică era

denumită ,,Adunare,,. Această adunare a dobândit denumirea de Parlament
European, încă din anul 1962. Denumirea a fost oficializată prin art.3 din Actul
Unic European. Tratatul de la Lisabona acordă Parlamentului European
competențe sporite la nivelul legislativ,aceasta având putere de decizie în aproape
toate dosarele legislative. Parlamentul are ultimul cuvânt asupra bugetului UE.

Rolul parlamentului european este acela de organism legislativ al UE, ales

în mod direct, cu responsabilități bugetare și de control.În ceea ce privește
membrii parlamentului aceștia sunt în număr de 751 de deputați. Președintele
parlamentului este Martin Schulz.

S-a înființat în 1952 ca Adunare Comună a Comunității Europene a

Cărbunelui și Oțelului, în 1962, sub denumirea de Parlamentul European, primele
alegeri directe au avut loc în 1979.

Sediile acestui sunt la Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia) și

Luxemburg.

Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este

ales direct de cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc în
iunie 2014. Parlamentul are trei roluri principale și anume: rol legislativ, rol de
control și rol bugetar.13

Rol legislativ:

 Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor

Comisiei Europene
 Ia decizii cu privire laacordurile internaționale
 Ia decizii cu privire la extinderea UE
 Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative

13https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-parliament_ro accesat în
data de 20.10.17
 Rol de control:
 Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE
 Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu. Poate
recurge la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze
 Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul
UE
 Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă
 Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană
 Adresează interpelări Comisie și Consiliului
 Participă la misiuni de observare a alegerilor

Rol bugetar:
 Stabilește bugetul UE împreună cu Consiliul
 Aprobă bugetul pe termen lung al UE – „cadrul financiar multianual”14

4.Consiliul European

Consiliul European este prevăzut pentru prima dată, ca instituție, prin Tratatul
de la Lisabona, ca modificare a Tratatului privind UE.15

Potrivit art. 15 TUE: Consiliul European este compus din șefii de stat sau de
guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei,
Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate participă
la lucrile Consiliului European.,,

Spre deosebire de Consiliu, acesta nu exercită funcții legislative. Rolul său

este de a oferi ,,Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și de a-i defini

14 https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-parliament_ro accesat în
data de 8.11.2017
15 Augustin Fuerea, op. Cit, p.100
orientările și prioritățile politice generale,,. 16 Președintele consiliului este Donald
Tusk. Consiliul a fost înființat în 1974, în 1992 are statut oficial, iar în 2009 este
instituție a U.E. Sediul este la Bruxelles, Belgia.

Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabilii agenda politică a

Uniunii. Aceasta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE.
Consiliul este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă sub formă
de summituri, de obicei trimestriale, prezidate de un președinte permanent.

Atribuțiile Consiliului European sunt:

 Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu

adoptă acte legislative
 Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la
niveluri mai joase de cooperare interguvernamentală
 Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de
interesele strategice ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării.
 Desemnează și numește candidații la anumite posturi de importanță
majoră la nivelul UE, cum ar fi BCE și Comisia.
Pentru fiecare chestiune, Consiliul European poate
 Să îi ceară Comisiei Europene sa elaboreze o propunere
 Să i se adreseze Consiliului UE

5. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul a apărut pe cale convențională, prin Tratatele institutive, având la

început denumiri diferite- Consiliul Special de Miniștri- Tratatul instituind CECO și
Consiliul –Tratatele de la Roma, instituind CEE și Euratom. După unificarea
instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles 1965, cunoscut în doctrină sub denumire de
Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie Unică, acesta s-a numit Consiliul de
Miniștri. Odata cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, instituția își
schimbă denumirea în Consiliul Uniunii Europene, denumire pe care o poartă până la

16 Articolul 15 alin. 2 TUE

1 decembrie 2009, când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, dată de la care se
numește, simplu, Consiliul.

Consiliul European nu trebuie confundat cu instituția decizională –legislativă,

Consiliul. Criteriile care disting cele două instituții sunt:

Creiteriul apariției:

Consiliul European a apărut pe cale neconvențională, adică prin întâlnirile la

vârf ale șefilor de stat și de guvern pe când, Consiliul a apărut pe cale convențională,
fiind înființat prin Tratatele instituind Comunitățile Europene.

Criteriul componenței:

Consiliul European are în componență șefi de stat și/sau de guvern ai statelor

membre ale Uniunii Europene; președintele Comisiei Europene; la întrunirile sale
participă și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de
securitate.

Consiliul are în componență, pe de o parte, miniștrii afacerilor externe și, pe

de altă parte, pe lângă minștrii afacerilor externe, și miniștrii de resort.

Componență

Nu există membrii permanenți ai Consiliului UE. Acesta reunește în 10

configurații diferite, fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse
dezbaterii. În funcție de configurație, fiecare țară își trimite ministrul care se ocupă de
domeniul abordat.

Modul de lucru al Consiliului

Toate discuțiile și voturile se desfășoară în public. Deciziile pot fi adoptate

doar dacă se întrunește o majoritate calificată: 55% din țări- la numărul actual de 28
de state membre, acesta înseamnă vot favorabil din partea a 16 țări, și să reprezinte cel
puțin 65% din populația totală a UE. Pentru aspecte procedurale și administrative este
suficientă majoritatea simplă de voturi. Excepție fac subiectele delicate precum
politica externă sau impozitarea, acestea necesită unanimitate de voturi însemnând vot
favorabil din partea tuturor țărilor.

6. Comisia Europeană

Potrivit articolului 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Comisia apără

interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și
implementând politicile și bugetul Uniunii.17

Comisia are ca și membrii o echipă de comisari –colegiul de comisari, câte

unul din fiecare țară a UE. Președintele comisiei este Jean-Claude Juncker. Această
instituțiie a fost înființată în 1958 și își are sediul la Bruxelles, Belgia.

Atribuțiile Comisiei:

 Propune noi acte legislative

 Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene
 Garantează respectarea legislației UE
 Reprezintă UE pe scena națională

7.Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă instituția jurisdicțională a

Uniunii Europene și este compusă din doua instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul de
Primă Instanță. Aceste instanțe au drept misiuni esențiale examinarea legalității
actelor de justiție ale Uniunii și asigurarea interpretării și aplicării uniforme a Uniunii.

CJUE este formată din două instanțe, Curtea de Justiție care se ocupă de
cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele naționale și de anumite acțiuni
în anulare și recursuri. Tribunalul care se prinunță asupra acțiunilor în anulare
introduse de persoane fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În

17https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-commission_ro accesat în
data de 8.11.2017
practică, această instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența,
ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile comerciale.

Curtea de Justiție este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat
membru, plus 11 avocați generali.

Tribunalul cuprinde 47 de judecători. În 2019 numărul acestora va crește la 56,

câte 2 judecători din fiecare țară UE.

Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun

acord, pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei
instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.

Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele
mai frecvente tipuri de cauze sunt:

 Interpretarea legislației
 Respectarea legislației
 Anularea unor acte legislative ale UE
 Sancționarea instituțiilor UE
 Garantarea unei acțiuni din partea UE

În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător (judecătorul

raportor) și un avocat general. Cazurile sunt evaluate în două etape: etapa scrisă și
etapa orală- audierea publică.

Etapa scrisă:

 Părțile dau eclarații scrise în fața Curții.Autoritățile naționale, instituțiile UE și

uneori persoanele fizice pot transmite observații.
 Toate acestea sunt sintetizate de judecătorul raportor și apoi discutate în cadrul
reuniunii generale a Curții, care stabilește:
o Numărul de judecători care se vor ocupa de caz: 3,5 sau 15 judecători-
întreaga curte, în funcție de importnața și complexitatea cazului.
 Majoritatea cazurilor sunt soluționate de 5 judecători. Sunt rare situațiile
în care se implică toată Curtea.
o Dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de vedere oficial din
partea avocatului general.

Etapa orală:

 Avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a avocatului general,

care le pot adresa întrebări.
 În cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un punct de vedere din partea
avocatului general, acesta este prezentat după câteva săptămâni de la audiere.
 Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.

Procedura Tribunalului este similară, cu deosebirea că majoritatea cazurilor sunt

soluționate de 3 judecători și nu exista avocați generali.

CAPITOLUL III

ASPECTE GENERALE PRIVIND COMISIA EUROPEANA

1) Istoricul Comisiei Europene

Comisia Europena derivă din una din cele 5 instituții create în sistemul
supranațional al Comunităților Europene, urmând propunerea lui Rober Schuman,
ministrul de externe al Franței, din 9 mai 1950. Funcționând din 1951 ca Înalta
Autoritate în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, comisia a suferit
numeroase schimbări în privința competențelor și a componenței, sub diferiți
președinți, implicând cele trei comunități.18

18https://www.cvce.eu/obj/european_commission-en-281a3c0c-839a-48fd-b69c-bc2588c780ec.html
accesat în data de 13.10.2017, ora 11
 Comisia Europeană s-a format în urma fuziunii organelor administrative
separate ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Comunității Economice
Europene- CEE și EURATOM.19

În ceea ce privește înființarea primei comisiei, aceasta a luat amploare în 1951

drept Înalta Autoritate și era formată din nouă membri conduși de președintele Jean
Monnet. Înalta Autoritate a fost un organ executive supranațional a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului-CECO 20 . A funcționat pentru prima dată în 10
august 1952 în Luxembourg. În 1958 Tratatul de la Roma instituia două noi
comunități alături de CECO,Comunitatea Economică Europeană (CEE) și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Iar organele
administrative ale acestor comunități erau denumite, Comisii și nu Înaltă autoritate.
Ceea ce a dus la schimbarea acestei denumiri a fost noua relație dintre executiv și
Consiliu. Comisia CEE, spre deosebire de Înalta Autoritate, nu adopta decizii, ci
punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniștri, adigurând și executarea
dispozițiilor prevăzute de Tratate.

Potrivit prevederilor art.9 din Tratatul de Fuziune de la Bruxelles (1965), cele

trei comisii s-au contopit la 1 iulie 1967 sub președenția lui Jean Rey, formând o nouă
instituție, Comisia Comunităților Europene, cunoscută sub denumirea de Comisia
Europeană, cu sediul la Bruxelles. Această denumire a fost menținută prin tratatele de
la Maastricht –noiembrei 1993 și Amsterdam –mai 1999 și Nisa- februarie 2003.

Cel care a condus prima Comisie a EURATOM a fost Louis Armand. Walter
Hallstein a condus prima Comisie a Comunității Economice Europene care s-a întâlnit
pentru prima dată pe 16 ianuarie 1958 la Castelul Val-Duchesse din Bruxelles. Acesta
a obținut un acord privind prețul cerealelor și a făcut de asemenea o bună impresie
țărilor terțe atunci când și-a făcut debutul interațional la negocierile comerciale
referitor la acordul general privind tarifele și comerțul. Hallstein a consolidat legislația
europeană și a început să aibă un impact important în legislația națională.

În urma adoptării Actului Unic European anumite puteri de decizie au fost

transferate de la Consiliu către Comisie.

Prin Tratatul de la Maastricht au fost abrogate articolele referitoare la

compunerea și organizarea Comisiei, din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, în locul
acestora fiind inserate dispoziții cu cun conținut identic. Principalele modificări aduse

19NicolaePăun, Instituțiile Uniunii Europene-Evoluția și proiecte de reformă, pag165

20Tratatul CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, de către Franța, Germani, Italia, Olanda,Belgia și
Luxemburg. Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului și-a încheiat activitatea conform Tratatului
semnat în 23 iulie 2002, la 50 de ani de la intrarea în vigoare.
de Tratatul de la Maastricht se referă la desemnarea și durata mandatului Comisiei
care până atunci, conform art 158 TCEE, era de patru ani, această perioadă fiind
mărită la cinci ani, potrivit art. 214 TCE, astfel Comisia situându-se într-o anumită
dependență față de Parlamentul European.

Odată cu acest tratat a fost adoptat și Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, în cadrul căruia Comisia Europeană avea competența de a veghea asupra
aplicării dispozițiilor tratatului ca și dispozițiile luate de instituții în virtutea lui, să
formuleze recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului, daca
Comisia consideră că este necesar, dispunea de putere de decizie proprie și participa la
formularea actelor Consiliului și Parlamentului European în condițiile prevăzute de
tratat.

În urma adoptării Tratatului de la Lisabona aceste prevederi au fost completate,

și conform art. 17 alin (1) din TUE: „Comisia promovează interesul general al Uniunii
și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop.Aceasta asigură aplicarea tratatelor,
precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia
supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii
Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită
funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor
cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia
adoptă inițiativele de programare anuală și multi anuală a Uniunii, în vederea
încheierii unor acorduri interinstituționale.”

2) Comisia Europeană ca element al Uniunii Europene

Comisia Europeană este principala instituţie a Uniunii Europene. Alături de

Consiliul Uniunii şi de Parlamentul European alcătuieşte triunghiul instituţional de
decizie la nivel comunitar/european. Iniţial, cele trei Comunităţi Europene – C.E.C.O,
C.E.E. şi C.E.E.A. – aveau comisii separate, dar în urma Tratatului de fuziune din
1965, ratificat la 1 iunie 1967, cele trei s-au unificat în una singură, numită Comisia
Comunităţii Europene.
În urma Tratatului de la Maastrricht, denumirea frecventă a devenit Comisia
Europeană, având acea poziție de – guvern al uniunii.
 4) Conducerea politică

În cadrul acestui subcapitol voi prezenta informații cu privire la conducerea

politică a Comisiei Europene, rolul celor 28 de comisari , modul în care sunt numiți și
prioritățile de politică pe care le stabilesc.

Activitățile Comisiei sunt ghidate de un grup format din 28 de comisari,

cunoscut sub denumirea de Colegiu. Acesta ia decizii cu privire la direcția politică și
strategică a Comisiei. Colegiul comisarilor este desemnat o data la 5 ani.

Așadar activitatea Comisiei este coordonată de către o echipă formată din 28 de

comisari, câte unul din fiecare țară membră UE. Echipa poartă numele oficial de
« colegiul comisarilor » și este condusă de președintele Comisiei.

Comisarii fac parte din echipe de proiect, aflate sub conducerea

vicepreședinților, axate pe anumite domenii de politică.
 i) Componența colegiului comisarilor

Colegiul comisarilor este compus din: președinte, prim-vicepreședinte, vicepreședinte

și Înalt Reprezentant pentru politică externă și de securitate, 5 vicepreședinți, 20 de
comisari. Președintele îi atribuie fiecărui comisar responsabilitatea pentru domenii
politice specifice.

Actualul colegiu al comisarilor, numit pe perioada 2014-2019 este format din

următorii comisari: Președinte-Jean-Claude Juncker, prim vice-președinte- Frans
Timmermans, Înalt Reprezentant- Federica Mogherini și vicepreședinte al Comisiei,

ii) Durata mandatului.

Colegiul comisarilor este desenat o data la 5 ani. Echipa actuală este în funcție până la
data de 31 octombrie 2019.

iii) Desemnarea colegiului comisarilor

Alegerea președintelui

O data la cinci ani, Consiliul European, alcătuit din șefii de stat și de guvern
ai statelor membre, propune Parlamentului European un candidat pentru funcția de
președinte al Comisiei. Propunerea depinde de structura politică a Parlamentului în
urma alegerilor pentru Parlamentului European- în mod normal, candidatul va fi
selectat din rândul celei mai mari familii politice din Parlament. Candidatul este ales
președinte dacă primește susținerea unei majorități absolute în Parlament.

Constituirea echipei

Președintele nou ales selectează vicepreședinții și comisari potențiali, pe baza

sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista de candidați trebuie aprobată de toți
șefii de stat și de guvern, care se reunesc în cadrul Consiliului European.

Fiecare candidat este apoi audiat de membrii comisiei parlamanetare din

domeniul de care ar urma să răspundă, care decid daca acesta este sau nu potrivit
pentru postul respectiv. După ce toți cei 27 de candidați primesc aprobarea comisiilor
de resort, Parlamentul se reunește în plen pentru a aproba sau respinge întreaga
echipă. Dacă echipa este aprobată, comisarii sunt apoi numiți oficial de Consiliul
European.

iv) Răspunderea

Comisia Europeană răspunde democratic în fața Parlamentului European, care are

dreptul de a aproba și de a distitui întreaga conducere politică a Comisiei. De
asemenea, Comisia trebuie să prezinte periodic rapoarte Parlamentului, inclusiv un
raport de sinteză anual și un raport privind execuția bugetară.21

v) Luarea deciziilor

Procesul decizional intern cuprinde patru proceduri decizionale. Deciziile Comisiei se

adoptă prin următoarele proceduri: procedura orală, procedura scrisă, procedura de
abilitare, procedura de delegare.22

Toți comisarii sunt egali în procesul decizional și sunt responsabili în aceeași măsură
pentru horărârileluate. Deciziile cu privire la activitatea Comisiei se iau în mod
colectiv, prin intermediul procedurii scrise sau orale.

Departamente și agenții

Comisia este organizată în trei tipuri de entități: departamente de politici,

departamente de servicii și agenții executive.Departamentele de politici, sunt
denumite direcții generale ,DG-uri, sunt responsabile pentru diferitele domenii de
politică- mai exact ele elaborează, implementează și gestionează politicile,
reglementările și programele de finanțare ale UE. Departamentele de servicii se ocupă
de anumite aspecte administrative. Agențiile executive gestionează programele
instituite de către Comisie.

CAPITOLUL IV

STRUCTURA ȘI COMPOZIȚIA COMISIEI

1.Structura actuală a Comisiei Europene

Comisia Europeană a fost înființată prin TCECO- semnat la Paris în anul 1951,
intrat în vigoare în anul următor- sub denumirea de Înalta Autoritate, instituție
supranațională cu puteri decizionale discreționare, în viziunea acestui tratat.

În anul 1967, prin Tratatul de la Bruxelles, denumit și Trtataul de fuziune a

executivelor23, cele două Comisii ale CEE, respectiv Euratom și Înalta Autoritate, au

21 https://ec.europa.eu/info/about-european-commission/organisational-structure/political-
leadership_ro accesat în data de 1 decembrie 2017
22 Tipurile de proceduri vor fi analizate in cadrul capitolului ce urmează.
23 Tratatul a fost semnat la 8 aprilie 1965
fuzionat formând o singură instituție care să exercite competențele potrivit
dispozițiilor celor trei tratate.

Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de

vedere politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și
cu punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului și al Consiliului UE.

Conform Tratatelor CECO, CEE, CEEA, Comisia a fost compusă din 9

membrii, apoi odata cu aderarea noilor state a trecut la 28 de comisari (câte unul din
fiecare stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei. În mandatul
2010-2014 Comisia este compusă din 28 de membrii, fiind condusă de un președinte,
sprijinit de 7 vicepreședinți, dintre care unul este ÎRPESC.

Potrivit TUE Comisia Europeană este compusă din câte un resortisant al

fiecărui stat membru, inclusiv Președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politică de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia.
Consiliul, de comun acord cu președintele ales, desemnează lista personalităților
propuse pentru a fi numite membrii ai Comisiei, pe baza sugestiilor făcute de statele
membre. În calitate de organ colegial, membrii Comisiei sunt supuși aprobării de către
Parlamentul European, care hotărăste cu majoritate calificată. Comisia este cea care
răspunde în făța Parlamentului European. Alegerea comisarilor trebuie să fie
conformă cu următoarele criterii: membrii sunt aleși pe baza competenței lor generale
și a angajamentului lor față de ideea europeană. Dintre personalitățile care prezintă
toate garanțiile de independență, membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții
statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre
care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor.

Comisia își exercită responsabilitățile în deplină independență. Membrii

Comisiei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern, instituție,
organ, oficiu sau agenție. Independența este o obligație atât pentru membrii Comisiei,
cât și pentru SM și este garantată prin faptul că din punct de vedre politic, Comisia
răspunde numai în fața Parlamentului European.

Încetarea mandatului membrilor Comisiei are loc prin expirarea mandatului

acesteia, prin demisie voluntară sau prin deces. În cazul în care PE adoptă o moțiune
de cenzură împotriva Comisiei, membrii Comisiei, trebuie să demisioneze în mod
colectiv din funcțiile lor.

Membrii Comisiei sunt protejați prin imunitățile prevăzute în Protocolul cu

privire la privilegiile și imunitățile Uniunii Europene. Acest Protocol, numărul 7
prevede privilegiile și imunitățile Uniunii Europene. În capitolul I sunt vizate
patrimoniul, bunurile fixe, active și operațiuni ale UE.
 În acest capitol sunt dispoziții cu privire la faptul că : spațiul și clădirile Uniunii
sunt inviolabile. Acestea sunt exceptate de la percheziție, rechiziție, confiscare sau
expropriere. Patrimoniul și activele Uniunii nu pot face obiectul niciunei măsuri
administrative sau judiciare de constrângere fără autorizație din partea Curții de
Justiție. Arhivele Uniunii sunt inviolabile. Uniunea este scutită de orice taxe vamale,
interdicții și restricții la importul și exportul articolelor destinate uzului lor oficial,
articolele astfel importate nu vor fi cedate cu titlu oneros sau gratuit pe teritoriul țării
în care sunt introduse, decât în condiții permise de guvernul acelei țări. Uniunea este
de asemenea scutită de orice taxe vamale, interdicții și restricții la importul și exportul
publicațiilor sale.24

Așa cum am arătat mai sus activitatea comisiei este coordonată de către echipa
formată din cei 28 de comisari, câte unul din fiecare țară a UE. Această echipă poartă
numele oficial de colegiul comisarilor, fiind condusă de președintele Comisiei.

Rolul președintelui Comisiei.

Președintele este șeful Comisiei Europene. Conform Tratatelor, el decide cu

privire la organizarea Comisiei, alocă portofolii membrilor Comisiei și poate face
oricând modificări. Președintele stabilește, de asemenea, agenda politică a Comisiei,
apără interesul general european. El a fost ales de Parlamentul European pe baza
orientărilor sale politice ce au fost formulate datorită contractelor sale cu comisiile
parlamentare și cu orientările strategice pentru Uniune prezentate de Consiliul
European din 27 iunie 2014: o nouă creștere pentru locurile de muncă, creștere și
investiții, piață unică digitală conectată, o piață internă mai aprofundată și mai corectă,
cu o bază industrială consolidată, o Uniune Economică și Monetară mai echitabilă.25

Președintele prezidează reuniunile săptămânale ale Comisiei și își stabilește

agenda politică. Acesta reprezintă Comisia în: Reuniunile Consiliului European, G7 și
summit-urile G20, summit-uri bilaterale cu țări terțe, dezbateri importante în
Parlamentul European și în Consiliu, cu reprezentanți ai guvernelor naționale.

Rolul Comisarilor

Deși există câte un comisar din fiecare stat al UE, rolul acestora este de a apăra
interesele Uniunii, în ansamblul său și nu interesele naționale. În cadrul Comisiei ei
sunt factori de decizie. De exemplu ca și echipă aceștia: iau decizii privid strategiile și
politicile Comisiei, propun legislație, programe de finanțare, și bugetul anual, spre
dezbatere și eventuală adoptare de către Parlament și Consiliu.

24 Protocolul nr 7, Capitolul 1, articolele 1,2,3,4.

25https://ec.europa.eu/commission/commissioners/2014-2019/president_en accesat în data de

26.11.2017
 2. Procedura de numire a membrilor Comisiei Europene

Membrii Comisiei sunt cei care au ca atribuții direcționarea și conducerea

politică. Ei au o experiență puternică în exercitarea atribuțiilor lor, fiinf foști membrii
ai parlamentelor lor naționale sau ai Parlamentului European și, în multe cazuri, sunt
foști deținători ai unui mandat ministerial în țările lor de origine.26

Ei au obligația de a acționa doar în interesul UE, astfel fiind complet

independenți de guvernele naționale. Această imparțialitate și angajare permite
Comisiei să fie un mediator corect și eficient, mijlocind eventualele conflicte de
interes dintre Statele Membre. Membrii Comisiei trebuie aleși „pe temeiul
competenței lor generale” și trebuie să fie complet „independenți în îndeplinirea
atribuțiilor lor”. Ei nu acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern. Pe durata
fucției lor, nu pot exercita nici o altă activitate, remunerată sau nu, sub sancțiunea
destituirii de către Curtea de Justiție, la sesizarea Consiliului UE sau a Comisiei.
Membrii Comisiei sunt numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre,
având un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Aici intervine procedura învestiturii
prevăzute în TUE, prin care guvernele statelor membre trebuie să ceară acceptul
Parlamentului în privința oricărei persoane care este vizată pentru a fi numită în
funcția de Președinte al Comisiei. În acord cu președintele desemnat, sunt numiți apoi
ceilalți membri ai Comisiei. Odata ce Parlamentul și-a dat acceptul, ei sunt numiți de
către guvernele Statelor membre. Membrii comisiei pot deține mai multe mandate.

Președitele este numit prin înțelegere reciprocă a statelor membre cu

consimțământul Parlamentului. Prin Tratatul de la Amsterdam, poziția Președintelui în
cadrul Comisiei este considerabil consolidată. Acesta se bucură de o poziție marcantă
prin faptul că instituția trebuie să își desfășoare activitatea sub „conducerea politică” a
președintelui său.

Președintele are astfel „puterea de conducere” , care se reflectă în

responsabilitățile sale organizatorice, în dreptul de a lua parte la alegerea celorlalți
membri ai Comisiei și prin faptul că el este membru al Consiliului European. Când un
comisar nu mai îndeplinește condițiile pentru exercitarea funcției sale ori când a comis
o greșeală gravă el poate fi destituit de Curtea de Justiție, la plângerea Consiliului
hotărând cu majoritate simplă sau a Comisiei. 27 Parlamentul poate să-și manifeste
neîncrederea în Comisie, cu o majoritate de două treimi și în prezența majorității
membrilor săi. Parlamentul European, sesizat printr-o moțiune de cenzură privind
activitatea Comisiei, se poate pronunța asupra acestei moțiuni numai după cel puțin
trei zile de la depunerea acesteia și numai prin vot deschis. În cazul în care moțiunea

26 Vasile Ciocan, Drept European, instituții Europene. Politici Europene Fonduri structural, Ed GrafNet,
p.71
27 Articolul 247, Tratatul Privind Funcționarea Uniunii Europene- TFUE
de cenzură s-a adoptat cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate și de către
majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, membrii Comisiei trebuie
să demisioneze colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politică de securitate trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le
exercită în cadrul Comisiei. Aceștia rămân în funcție și continuă să gestioneze
afacerile curente până la înlocuirea lor în conformitate cu art 17 din TUE. În acest
caz, mandatul membrilor Comisiei numiți pentru a-i înlocui, expiră la data la care ar fi
trebuit sa expire mandatul membrilor Comisiei obligați să demisioneze colectiv din
funcțiile lor.28

3.Organizarea și compoziția Comisiei Europene

Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar serviciile(enumerate în Decizia din 8

aprilie 1965) rămân stabilite la Luxemburg. Concepută inițial ca o administrație de
misiune, Comisia a evoluat spre o administație economică și ulterior spre o gestiune
politică. Art.10 din Tratatul de fuziune arată că Comisia este compusă din comisari
desemnați pe baza competenței lor generale și a căror independență este în afara
oricărui dubiu.

În mandatul 2010-2014, Comisia era compusă din 27 de membrii, și condusă

de un președinte, sprijinit de 7 vicepreședinți, dintre care unul era Înaltul Reprezentant
pentru Politica Externă și Securitate Comună. În prezent, Comisia se compune din 28
de membri 29 - denumiți comisari- aleși pe baza competenței lor generale și a
angajamentului lor față de ideea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate
garanțiile de independență.30 Între data intrării în vigoare a Tratutlui de la Lisabona,
13 decembrie 2009 și 31 octombrie 2014, Comisia este compusă din câte un
reprezentant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, care este unul dintre
vicepreședinții acesteia. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-
un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politică de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul
statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui
număr, hotărând în unanimitate.

După cele prezentate mai sus se observă că de-a lungul timpului, structura
Comisiei a suferit o serie de modificări în funcție de evoluția atribuțiilor Comisiei. În
forma inițială Comisia a fost concepută ca o „administație de misiune”- destinată
pentru o misiune precisă, ulterior acesta a devenit „o administrație de gestiune”.

28 Art. 234 din TFUE

29 În urma aderării Croației la Uniunea Europeană, la data de 1 iulie 2013,un resortisant croat a fost numit
în cadrul Comisiei de la data aderării până la 31octombrie 2014. Mandatul acestuia încetează simultn cu
cel al membrilor aflați în fucție la data aderării.
30 Art. 17 alin.(3) TUE
 1. Cabinetele comisarilor

Activitatea comisarilor se realizează atât pe orizontală- în cadrul Comisiei, ca

instituție colegială- cât și pe verticală- fiecare fiind responsabil unui sector din
activitatea Comisiei în ansamblul său.

Această dublă funcție a comisarilor a făcut ca în fapt, Comisia să

funcționeze pe baza unui sistem de – portofolii - . În cadrul numărul portofoliilor este
adecvat numărului comisarilor și nu invers, cum se întâmplă în administrațiile
naționale. Stabilitatea acestor portofolii depinde în principal, de dinamica procesului
comunitar. Eterogenitatea care se constată la nivelul administrației UE se datorează, în
primul rând, unor considerațiie de ordin politic.31

Regulamentul interior al Comisiei a prevăzut instituționalizarea cabinetelor

comisarilor, acestea având rolul să-i asiste pe comisari la îndeplinirea funcțiilor lor.
Cabinetele tip sunt formate dintr-un șef de cabinet asistat uneori de un adjunct și de un
număr de 5 membri, pentru președinte, și 3 membri, pentru ceilalți comisari. Fiecăruia
dintre aceștia li se încredințează responsabilitatea supravegherii unei părți din
domeniul ce constituie portofoliul comisarului, șeful de cabinet având în plus
responsabilitatea coordonării și arbitrajului.

Membrii cabinetului sunt specialiști, putând fi comparați cu consilierii tehnici

din administrațiile naționale care răspund de activitatea unui anumit sector din
minister. Regimul lor juridic este diferit de cel al funcționarilor comunitari,
remarcându-se prin faptul că numirea membrilor cabinetului nu se face după aceleași
reguli ca cele aplicabile pentru desemnarea funcționarilor comunitari în general.

Cabinetul comisarului formează echipa care dispare odata cu încetarea

mandatului comisarului, ceea ce presupune că relațiile dintre comisar și membrii
cabinetului său trebuie să fie bazate pe încredere totală și reciprocă. În majoritatea
cazurilor, membrii cabinetelor au aceeași naționalitate ca și comisarul. În mod
tradițional însă, un membru din cabinet provine din alt stat membru, aceasta fiind o
regulă nescrisă. De menționat este faptul că, cabinetul președintelui Comisiei, îi revine
pe lângă domeniile proprii atribuțiilor președintelui, și alte sectoare de activitate ale
Comisiei.

2. Serviciile administrative

Administrația europeană, încă de la origini a fost organizată în direcții generale,

acestea fiind alcătuite la rândul lor din alte unități administrative.

31 Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Euroepene, Tratat, ed. Lumina București 2011
 Alte servicii,cu toate că nu au denimirea de direcție generală, au un
statut echivalent cu al acesteia. Se face referire la acele servicii comune celor trei
comunități originare: Serviciul juridic, Oficiul de statistică, Serviciul de presă și
informare, Secretariatul general, Serviciul de interpretare- conferințe, Serviciul de
traduceri.

Serviciul juridic,este un departament intern al Comisiei. Acesta furnizează

consiliere juridică atât Comisiei, cât și departamentelor sale, și reprezintă Comisia în
fața instanței. Rolul său este de a garanta că deciziile Comisiei respectă legislația UE,
astfel încât să se prevină sau să se reducă riscul apariției unor litigii. Majoritatea
pledoariilor sale sunt susținute în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene 32 , la
Luxemburg.

În cadrul structurii organizatorice a Comisiei, un rol deosebit de important

revine, Secretariatului general. Acesta este prezent în toate etapele activității Comisiei,
având rol de acumulare și redistribuire a informației.-organizarea muncii, coordonarea
ctivităților, relații cu statele membre și celelalte instituții-

Secretariatul general , ajutat de Serviciul juridic, joacă un rol esențial în ceea ce

priveșe respectarea procedurilor interne și de drept comunitar în cadrul serviciilor.
Această funcție extrem de importantă tinde să plaseze Secretariatul general în vârful
ierarhizării administrative.

Secretaratul General este un serviciu special cu rang de direcție generală, având

o structură complexă cu un secretar general, cu rang de director general, asistat de un
adjunct și având 7 direcții în subordine. Acest serviciu asigură coerența activităților
Comisiei, atât în contextul elaborării de noi politici, cât și în cel al coordonării
traseului politicilor în celelalte instituții europene. Acesta sprijină Comisia în
ansamblul său.

32
De la crearea sa, în 1952, misiunea Curții de Justiție a Uniunii Europene este de a garanta „respectarea legii
în interpretarea și aplicarea" tratatelor. În cadrul acestei misiuni, Curtea de Justiție a Uniunii Europene:

 controlează legalitatea actelor instituțiilor Uniunii Europene;

 se asigură că statele membre își îndeplinesc obligațiile rezultate din tratate și

 interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instanțelor naționale.

Astfel, aceasta reprezintă autoritatea judiciară a Uniunii Europene și, în colaborare cu instanțele din statele
membre, asigură aplicarea și interpretarea uniformă a dreptului Uniunii.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, al cărei sediu este la Luxemburg, este compusă din două instanțe: Curtea
de Justiție și Tribunalul (creat în 1988). Tribunalul Funcției Publice, creat în 2004, și-a încetat activitatea la 1
septembrie 2016, după ce a transferat Tribunalului competențele sale, în contextul reformei arhitecturii
jurisdicționale a Uniunii.
 Responsabilitățile Secretariatului General sunt: direcționează și coordonează
activitatea în întreaga Comisie pentru a garanta că toate inițiativele sunt aliniate la
prioritățile politice stabilite de președinte; gestionează procesul decizional al
Comisiei; face legătura dintre Comisie și alte instituții și organisme; se asigură ca
administrația din cadrul Comisiei este eficientă, transparentă și performantă;
direcționează elaborarea de politici în anumite dosare transversale.33

Direcțiile generale sunt în număr de 36, și sunt desemnate printr-un indicativ,

iar activitățile lor se desfășoară într-un anumit domeniu. De regulă direcțiile generale
au în general în fruntea lor un funcționar de grad A1 care, în principiu, are o
naționalitate diferită de cea a comisarului de care depinde, în scopul păstrării
interesului comunitar și a coeziunii interne a Comisiei. Direcția generala este un
ansamblu ierarhizat, cu o structură piramidală, a cărei autoritate supremă este un
director general care răspunde la rândul lui în fața unuia sau mai multor comisari
pentru activitatea serviciilor care îi sunt subordonate.

Fiecare direcție generală este în principiu structurată în direcții, iar acestea în

divizii, care constituie unitățile de bază ale structurii administrației comunitare.

Această structură administrativă coincide cu gradele funcției publice europene,

fiecărui grad superior corespunzându-i o funcție: gradul A1 corespunde funcției de
director general, A2-director general adjunct, A3- director, A3 și A4- șef de unitate,
A5 - șef adjunct de unitate, A6 – administrator principal, A7, A8- funcții de execuție
fără responsabilități deosebite. Majoritatea funcțiilor se ocupă prin concurs, anunțat în
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.Se folosește și sistemul listelor de rezervă.
Funcționarii care ocupă rangul A1 și A2 nu sunt recrutați prin concurs, ci pe baza
voinței instituțiilor cărora le aparțin.

În cadrul Comisiei își exercită activitatea o serie de servicii speciale. La

origine, acestea au fost reprezentate de așa numitele Task forces, unități create de
Comisie pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc ceea ce presupune că au un caracter
temporar, dar evolutiv de la provizoriu la permanent. Această tendință de evoluție a
acestor servicii speciale de la provizoriu la permanent reprezintă o consecință a
transformării Comisiei dintr-o administrație de misiune într-o administrație de
gestiune, în care accentul este pus pe structurile permanente.

3.

33 https://ec.europa.eu/info/departments/secretariat-general_ro accesat în data de 29.11.2017

4.Funcționarea Comisiei Europene

4.1 Aspecte generale

Comisia este un organ colegial cu activitate permanentă, care acționează

colectiv în conformitate cu regulile sale de procedură și în îndeplinirea orientărilor
politice stabilite de președintele ei. 34 Potrivit orientărilor politice definite de către
președinte, Comisia își stabilește obiectivele strategice multianuale și strategia politică
anuală, în temeiul cărora adoptă în fiecare an programul său de lucru și proiectul de
buget preliminar pentru anul următor.

34 Art. 1 din Regulamentul de procedură al Comisiei.

 4.2 Ședințele Comisiei

Comisia Europeană este convocată de președintele său- ședința ținându-se cel

puțin o dată pe săptămână și ori de câte ori este necesar- acesta având competența
convocării unor reuniuni suplimentare, care pot fi decise în funcție de problemele
apărute. Membrii Comisiei sunt obligați să fie prezenți la toate ședințele, președintele
apreciind fiecare situație care ar putea conduce la nerespectarea acestei obligații.

Ordinea de zi a ședințelor Comisiei este adoptată de președinte. Fără a aduce

atingere acestui drept al președintelui, orice propunere care implică cheltuieli
semnificative trebuie prezentată cu acordul membrului Comisiei responsabil cu
bugetul. Orice chestiune a cărei înscriere pe ordinea zilei este propusă de către un
membru al Comisiei trebuie comunicată președintelui în condițiile prevăzute de
Comisie, în conformitate cu normele de punere în aplicare a regulamentului de
procedură.

Ordinea de zi și documentele necesare sunt comunicate membrilor Comisiei,

condițiile stabilite de acestea , în conformitate cu normele de punere în aplicare. Orice
chestiune, a cărei retragere de pe ordinea de zi este propusă de un membru al
Comisiei, se amână, cu acordul președintelui pentru ședința următoare35.

La propunerea președintelui, Comisia poate delibera asupra oricărei chestiuni

care nu este înscrisă pe ordinea de zi sau cu privire la care documentele de lucru
necesare au fost distribuite cu întârziere. Comisia poate să decidă cu majoritate de
voturi, să nu delibereze asupra unui punct de pe ordinea de zi.

Articolul 250 din TFUE, statuează că, hotărârile Comisiei sunt valabil adoptate
cu majoritatea membrilor săi, cvorumul fiind stabilit prin regulamentul de procedură
al acesteia. Ceea ce inseamnă că, la art. 7 din Regulamentul de procedură s-a stabilit
că numărul de membri a căror prezență este necesară pentru a constitui cvorumul este
egal cu majoritatea numărului de membri prevăzut de tratat.

În ceea ce privește adoptarea deciziilor, conform art. 8 din Regulamentul de

procedură, Comisia ia decizii pe baza propunerilor unuia sau mai multor membri ai
săi. Comisia procedează la vot la cererea oricărui membru, votul putând fi asupra
proiectului inițial sau asupra proiectului textului modificat de către membrul său sau
membrii inițiatori sau de către președinte. Președintele constată rezultatul
deliberărilor, care se consemnează în procesul-verbal al ședinței. Proiectul de proces-
verbal se supune Comisiei spre aprobare în cadrul unei ședințe ulterioare, iar după ce a
fost aprobat este autentificat prin semnătură președintelui și a secretarului general36.

35 Idem, art.6 din Regulamentul de procedură al Comisiei.

36 Idem, art 11, din Regulamentul de procedură al Comisiei.
 După cum am specificat și în capitolul anterior, în afară de procedura normală,
ordinară, de adoptare a deciziilor Comisiei există trei proceduri speciale și anume:
procedura scrisă, procedura de abilitare și procedura de delegare.

Procedura scrisă

Acordul membrilor Comisiei asupra unui proiect al unuia sau mai multor
membri poate fi exprimat printr-o procedură scrisă, sub rezerva ca aceasta să fi primit
acordul directoratelor generale direct interesate și avizul favorabil al Serviciului
Juridic. În acest sens, textul propunerii se comunică în scris tuturor membrilor
comisiei, împreună cu termenul acordat pentru a face cunoscute rezervele sau
modificări pe care dorește să le propună.

Orice membru al Comisiei poate solicita în cursul procedurii scrise ca

propunerea să facă obiectul unei dezbateri. Acesta adresează atunci președintelui o
cerere motivată în acest sens. O propunere asupra căreia nici un membru al Comisiei
nu a formulat sau menținut vreo rezervă în termenul stabilit pentru o procedură scrisă
este considerată adoptată de către Comisie. Propunerile adoptate sunt înscrise într-o
notă zilnică care este menționată în procesul-verbal al proximei ședințe a Comisiei37.

Procedura abilitării

Cu condiția respectării depline a principiului răspunderii sale colegiale,

Comisia poate abilita pe unul sau mai multi dintre membrii săi să ia măsuri de
gestionare sau de administrare, în numele său și în limitele și condițiile de ea. De
asemenea, Comisia poate însărcina unul sau mai mulți dintre membrii săi, cu acordul
președintelui, să adopte textul definitiv al unui act sau al unei propuneri ce trebuie
înaintată celorlalte instituții, al cărui conținut îl definește în cursul deliberărilor sale.
Competențele astfel atribuite pot face obiectul unei subdelegări a directorilor generali
și a șefilor de servicii, cu condiția ca decizia de abilitare să nu interzică acest lucru în
mod expres38.

Procedura delegării

Comisia poate, cu condiția respectării depline a principiului răspunderii

colegiale, delega adoptarea unor măsuri de gestionare sau de administrare directorilor
generali și șefilor de servicii, în numele său și în limitele și condițiile stabilite de ea.
Deciziile adoptate prin procedură de abilitare și de delegare se înscriu într-o notă
zilnică care se menționează în procesul-verbal al următoarei ședințe a Comisiei.

37 Idem,art12.
38 Idem, art. 13.
 Limbile oficiale de lucru ale Comisiei sunt engleza, frabceza și germana, iar
documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse și tipărite în cele 23 limbi oficiale
ale UE.

CAPITOLUL V

Funcțiile Comisiei Europene

Comisia Europeană este cea mai originală dintre instituțiile europene. Comisia
europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi
proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora.

1. Reglementarea funcțiilor Comisiei Europene

Funcțiile Comisiei Europene sunt prevăzute în art. 17 alin. (1) TUE, care
prevede:

1) Ia inițiativele corespunzătoare în scopul promovării interesului general

al Uniunii;
2) Propune spre adoptare actele legislative ale Uniunii, cu excepția cazului
în care tratatele prevăd altfel. Propune spre adoptare și celelalte acte, în cazul în
care tratatele prevăd aest lucru;
3) Dispune de putere de decizie proprie.

Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele

corespunzătoare în acest scop, potrivit art. 17 alin. 1 TUE. Cum fiecare instituție a
Uniunii reprezintă un interes în cadrul acesteia, așa și Comisia reprezintă interesul
Uniunii, inițial al Comunităților, prin aceasta explicându-se și caracterul pronunțat
supranațional al acestei instituții, de la înființare.

Interesul general al Uniunii se exprimă prin faptul că acesta: asigură aplicarea

tratatelor și măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora,reprezentând funcția de
execuție. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de
Justiție a Uniunii Europene, în calitatea sa de gardian al tratatelor. Tot ea execută
bugetul și gestionează programele, exercită funcții de coordonare, de executare și de
administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute de tratate; asigură reprezentarea
externă a Uniunii, cu excepția PESC; adoptă inițiativele de programare anuală și
multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale; asigură
aplicarea tratatelor și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora.
 În principiu, statele membre iau măsurile de drept intern necesare pentru a pune
în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii39, dar, în cazul în
care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a acestora, respectivele acte
conferă Comisiei copetențe de executare. În privința exercitării competenșelor de
executare ale Comisiei, aceasta este controlată de către statele membre prin
regulamente ale PE și Consiliului, în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
care stabilesc, în prealabil, normele și principiile generale ale mecanismelor de
control.

Supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a

Uniunii Europene.

Din cele prezentate până acum, constatăm că aceasta îndeplinește următoarele funcții:

 Funcția de inițiativă legislativă

 Funcția executivă
 Funcția de supraveghere
 Funcția de decizie
 Funcția de reprezentare
1. Funcția de inițiativă legislativă

Garantă a interesului general al Uniunii Europene, Comisia a fost concepută ca

„instituție motrice” a integrării europene, fiind însărcinată cu o misiune generală de
inițiativă legislativă și supraveghere a respectării tratatelor.40

Pe parcursul evoluției Uniunii Europene, Comisia a deținut un monopol al

inițiativei legislative în Uniunea Europeană, deoarece Consiliul nu avea posibilitatea
să delibereze decât pe baza unei propuneri a acesteia. Actele legislative ale Uniunii
pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele
prevăd acest lucru. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care
tratatele prevăd acest lucru41.

Comisia are posibilitatea de a-și retrage propunerea42 atât timp cât Consiliul nu
a luat o hotărâre. Modificarea propunerii se poate face de către Comisie pe tot
parcursul procedurii de adoptare a unui act comunitar.

39 Art. 97 TFUE prevede următoarele „Comisia poate adresa recomandări statelor membre în vederea
aplicării prezentului articol”
40 Stelian Scăunaș,Uniunea Europeană, construcție, instituții, drept, Ed. All Beck București 2005
41 Conform art. 17 TUE
42 Conform art. 293 alin. 2 TFUE
 În cazul în care este retrasă propunerea, aceasta trebuie motivată și este
necesară informarea Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura
de consultare a acestuia, situație generalizată la majoritatea domeniilor comunitare
prin Tratatul de la Amsterdam.

Inițial, statele membre au fost abilitate să facă demersuri pe lângă Comisie

pentru a iniția propunerile legislative, prin Tratatul de la Maastricht i s-a acordat acest
drept și Parlamentului European. Conform art. 225 TFUE Parlamentul European
poate, cu majoritatea membrilor care îl compun, să ceară Comisiei să prezinte orice
propunere corespunzătoare asupra asupra cheltuielilor care necesită elaborarea unui
act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor. În cazul în care nu prezintă
propuneri, Comisia comunică Parlamentului European motivele sale.

Potrivit art. 241 TFUE, Consiliul poate stimula funcția de inițiativă a Comisiei
având posibilitatea sa-i ceară acesteia să efectueze toate studiile pe care le consideră
oportune pentru realizarea obiectivelor comune și să-i prezinte toate propunerile
corespunzătoare. În cazul în care nu prezintă nicio propunere, Comisia comunică
Consiliului motivele sale.

În practică, propunerile Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale

administrative, apoi sunt supuse comisarilor pentru examinare și adoptare. Pentru a
realiza o analiză tehnică a problemelor, în cadrul departamentelor Comisiei se
apelează în mod frecvent la experții independenți, a căror copetență este recunoscută.

Pentru exprimarea opiniilor, sunt solicitate si Comitetele consultative, alcătuite

din reprezentanți ai mediilor socio-profesionale europene.

Tratatul de la Maastricht, prin extinderea competențelor comunitare, sporește

implicit și influența Comisiei, însă prin aplicarea principiului subsidiarității, libertatea
de acțiune a Comisiei este limitată în sesnsul că aceasta va trebui să justifice
temeinicia propunerilor sale.

Așadar modificarea adusa de Tratatul de la Maastricht a fost asupra

monopolului exclusiv al Comisiei în domeniul inițiativei legislative, în sensul că, în
cadrul politicii monetare, Consiliul se pronunță asupra propunerilor Comisiei după
obținerea avizului Parlamentului și Băncii Centrale Europene sau după recomandarea
BCE și după consultarea Parlamentului Europei și a Comisiei.

2. Funcția de execuție

Până la adoptarea Actului Unic European , Consiliul deținea atât puterea legislativă
cât și pe cea executivă, Comisia neputând să ia măsuri de execuție decât în urma unei
abilitări date de către Consiliu.
Conform art. 290 TFUE, un act legislativ poate delega Comisiei competența de a
adopta acte fără carcter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează
sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ.

Actele legislative stabilesc în mod expres condițiile de aplicare a delegării; aceste

condiții sunt:

 Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;

 Actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit
prin actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează
obiecțiuni. Parlamentul European hotărăște cu majoritatea membrilor care îl
compun, iar Consiliul horărăște cu majoritate calificată.

Statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în
aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii. În cazul în care sunt
necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere
juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competențe de executare sau, în
cazuri speciale și temeinic justificate.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate

cu procedura legislativă ordinară, stabilesc, în prealabil, normele și principiile
generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării
competențelor de executare de către Comisie.

AUE a introdus în cadrul art. 202 CE reglementarea conform căreia Consiliul

poate spune anumitor modalități exercitarea competențelor de execuție de către
Comisie. Aceste modalități trebuie să răspundă principiilor și regulilor pe care
Consiliul statuând în unanimitate î baza propunerii Comisiei și după avizul
Parlamentului European, le va stabili în prealabil.

Pe baza textului introdus prin AUE, Consiliul a adoptat Decizia 87/373 din 13
iulie 1987 prin care fixează modalitățile de exercitare a competențelor de executare
conferite Comisiei. Această decizie codifică formulele prin intermediul cărora
Consiliul poate investi Comisia cu competențe de executare. Ea a consacrat existența a
trei tipuri de comitete care să reprezinte interesele guvernelor naționale în relațiile cu
Comisia. Ca regulă comună, aceste comitete sunt compuse din reprezentanți ai
guvernelor statelor membre, funcționând pe lângă Comisie ca organisme de avizare a
inițiativelor acesteia. Sunt prezidate de un oficial al Comisiei cu rangul de director.

Codificarea procedurilor raporturilor stabilite între Comisie- Comitete, a fost

denumită comitologie. Comitologia se referă la o serie de proceduri care includ
reuniuni ale comitetelor reprezentative. Acestea le oferă țărilor UE posibilitatea de a-și
exprima opinia cu privire la actele de punere în aplicare.43

Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor consultative.

Comisia nu are altă obligație decât de a solicita și analiza avizul emis de un comitet.
În caz de dezacord între Comisie-comitet, puterea de decizie apaține Comisiei. Aceste
comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieței interne. Comitetul
consultativ este prevăzut de art. 99 TFUE, iar acesta este constituit din experți
desemnați de către guvernele statelor membre. Are un caracter consultativ, fiind
consultat de către Comisie de fiecare dată când consideră necesar că este util în
domeniul transporturilor, fără a aduce prejudicii atribuțiilor secțiunii pentru
transporturi a Comitetului Economic și Social.

Comitetele de gestiune sunt definite precis de către Consiliu, putând interveni

în administrarea organizațiilor pieței comune în cadrul Politicii Agricole comune. În
funcție de rezultatul votului, în cadrul comitetului există următoarele două
poisibilități: în cazul avizului favorabil- decizia comisiei rămâne definitivă, în cazul
avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu majoritatea
calificată,alte măsuri de execuție decât cele propuse de Comisie.

Comitetele de reglementare, ele sunt active în special în

domeniulreglementărilor privind produsele alimentare, cum ar fi de exemplu:
comitetul permanent pentru industria alimentară, comitetul permanent pentru
probleme veterinare. Procedura de consultare a acestora presupune două posibilități:
în cazu avizului favorabil- Comisia adoptă decizia de implementare stabilită; în cazul
avizului negativ, este sesizat Consiliul care poate adopta propunerea Comisiei cu votul
majorității calificate, sau o poate modifica în unanimitate. Dacă nu este întrunită nici
una dintre aceste majorități, propunerea Comisiei se va aplica, pentru a se evita vidul
normativ. În unele cazuri, Consiliul se poate opune măsurilor propuse de Comisie prin
votul cu majoritate simplă și în această situație Comisia nu mai poate emite decizia.
Se poate totuși ca ea să declanșeze o nouă procedură vizând reglementări similare.

Comitetele speciale- conform art. 207 alin. 3 TFUE Comisia, în consultare cu

un comitet special, desemnat de Consiliu pentru a o asista și cu respectarea
directivelor pe care Consiliul i le-ar putea dresa, negociază acorduei cu unul sau mai
multe state sau organizații internaționale în domeniul politicii comerciale comune.
Comisia raportează perodic comitetului special și Parlamentului European cu privire
la stadiul negocierilor.

43https://ec.europa.eu/info/implementing-and-delegated-acts/comitology_ro accesat în data de

08.12.2017