IPLT ,,Principesa Natalia

Dadiani’’

Conferința științifică
,,Muncă , Talent , Cutezanță’’

Disciplina : Fizica

Proiect creat de
Talmazan Dan clasa 9 ,,A”
1
 Cuprins

1. pag. 3 ..... Sistemul Solar ;

2. pag. 4 ..... Descoperirea și Explorarea ;
3. pag. 5 ..... Geneza ;
4. pag. 6 ..... Evoluția ;
5. pag. 7 ..... Soarele ;
6. pag. 8-9 ..... Planetele interioare ;
7. pag. 10 ..... Centura de asteroizi ;
8. pag. 11-12 ..... Planetele exterioare ;
9. pag. 13 ..... Curiozități ;
10. pag. 14 ….. Bibliografie ;

2
 Sistemul Solar
Sistemul solar este format din Soare împreună cu sistemul său
planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte
obiecte non-stelare. Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare
ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul Orion), galaxie care are cca.
200 de miliarde de stele. El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare
a colapsului gravitațional al unui gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect
este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind planeta Jupiter.
Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte,
numite planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci
și metal. Cele patru planete exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai
masive decât cele telurice. Cele mai mari două planete, Jupiter și Saturn,
sunt compuse în principal hidrogen și heliu; cele două planete mai
înderpătate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe
cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu),
numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite
„giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate
planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat
numit plan ecliptic.

3
 Descoperirea și
Explorarea
Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a
recunoscut existența sistemului solar. Oamenii credeau că Pământul se
află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte divine și
eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a
speculat despre reorganizarea heliocentrică a cosmosului, Nicolaus
Copernicus a fost primul astronom care a dezvoltat un sistem
matematic heliocentricpredictiv. Succesorii săi din secolul al XVII-
lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere
a fizicii care i-a condus la admiterea graduală a ideii că Pământul se
rotește de fapt în jurul Soarelui și că celelalte planete sunt guvernate de
aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus,
inventarea telescopului a condus la descoperirea unor planete și sateliți
noi. În timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și
folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studierii
fenomenelor geologice din sistemul solar (studiul munților și craterelor de
impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele planete
(cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).

4
 Geneza
Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului
gravitațional al unei regiuni din cadrul unui vast nor molecular. Acest nor
inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat naștere, probabil,
mai multor stele. La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era
constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de
elemente mai grele formate în generațiile anterioare de stele. Când
regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-
solară, a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o
să se rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare
parte a masei, a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport cu discul din
jur. Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a început să se
aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un diametru de
aproximativ 200 UA, având o protostea fierbinte și densă în centru.
Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și
gaz interacționau gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din ce în
ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în sistemul solar timpuriu,
dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete și planete
pitice, iar resturile devenind obiecte minore.

5
 Evoluția
După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din
centrul protostelei au devenit suficient de mari pentru ca să
înceapă fuziunea termonucleară. Temperatura, viteza de reacție,
presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul
hidrostatic: presiunea termică a egalat forța gravitațională. În acel moment,
Soarele a devenit o stea din secvența principală de stele. Vântul solar a
creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase din discul protoplanetar
în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.
Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când
hidrogenul din nucleul Soarelui va fi complet transformat în heliu,
eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani. Acest lucru va pune
sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul
Soarelui va suferi un colaps, iar energia produsă va fi mult mai mare decât
în prezent. Straturile exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul
ajungând de circa 260 de ori mai mare decât în momentul actual și Soarele
va deveni o gigantă roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va crește
foarte mult, ea va fi considerabil mai rece decât va fi fost în perioada
principală a vieții lui . În urma măririi Soarelui, Mercur și Venus se vor
vaporiza iar planeta Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă mutându-
se la orbita lui Marte. În cele din urmă, nucleul nu va mai fi suficient de
fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul pentru o fracțiune a
timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de
masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare
din nucleu vor scădea. Straturile sale exterioare vor fi ejectate în spațiu,
lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens, având
jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului). Straturile
exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele
de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din
materialele din care s-a format Soarele, dar și elemente mai grele, cum ar
fi carbonul, create în Soare.

6
 Soarele
Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important
component al acestuia. Masa sa mare (egală cu 332.900 de mase
terestre) produce în nucleul său temperaturi și densități suficient de ridicate
ca să susțină fuziunea nucleară, care eliberează o cantitate enormă
de energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub
formă de radiații electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-
700 nm al luminii vizibile.
Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest
nume poate induce în eroare, din moment ce comparativ cu majoritatea
stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai mare și mai luminos. În
general, stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac
această relație sunt denumite stele din secvența principală, iar Soarele se
află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai luminoase și mai
fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult mai fade și mai
reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând 85% din totalul
stelelor din galaxie. Soarele face parte din populația I de stele; a luat
naștere în faza târzie a evoluției universului și astfel conține mai multe
elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în context
astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a.

7
 Planete Interioare
Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție
densă, de roci, cu puțini sau chiar fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele
sunt compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar fi silicații, care
formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul,
care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare
(Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul de densă pentru a
genera vremea; toate au cratere de impact și caracteristici tectonice de
suprafață, cum ar fi rifturi și vulcani.
Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și
cea mai mică planetă din sistemul solar (0,055 mase terestre). Mercur nu
are niciun satelit natural, iar singurele caracteristici geologice cunoscute, în
afara craterelor de impact, sunt crestăturile din scoarță, care cel mai
probabil se datorează unei perioade timpurii de contracție din trecutul său.
Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu
Pământul (0,815 mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de
silicat deasupra unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială și indicii ale
unei activități geologice interne. Totuși, planeta este mult mai uscată decât
Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă. Venus nu
are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de la
suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de gaze
cu efect de seră din atmosferă.
Pământul (de asemena și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și
cea mai densă planetă interioară, singura despre care se cunoaște la
momentul actual că este geologic activă și singurul loc din sistemul solar
unde se cunoaște că există viață. Hidrosfera sa lichidă este unică printre
planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost
observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea
a altor planete, fiind shimbată de prezența vieții și conținând aproximativ
21% de oxigen liber. Planeta Pământ are doar un satelit natural, Luna, care
este singurul satelit mare al unei planete terestre din sistemul solar.
Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107
mase terestre). Culoarea sa roșiatică provine de la oxizii de fier (rugină) din
sol. Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) .

8
9
Centura de asteroizi
Asteroizii sunt obiecte mici din sistemul solar, compuse în mare parte
din roci refractare și minerale metalice, la care se mai adăugă gheața.
Centura de asteroizi se află între planetele Marte și Jupiter, la o distanță
cuprinsă între 2,3 și 3,3 UA de la Soare. Se crede ea e alcătuită din
resturile rămase în urma formării sistemului solar, care nu au reușit să se
unească din cauza interferenței gravitaționale a lui Jupiter.
Mărimea asteroizilor variază de la câteva sute de kilometri până la mărimi
microscopice. Toți asteroizii, cu excepția celui mai mare, Ceres, sunt
clasificați ca obiecte mici ale sistemului solar.
Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au
un diametru mai mare de un kilometru. Cu toate acestea, masa totală a
centurii de asteroizi măsoară în jur de o miime din masa terestră. În
centura de asteroizi, obiectele sunt foarte rarefiate; navele spațiale au
trecut cu ușurință prin aceasta fără niciun incident. Asteroizii cu diametre
între 10 și 10−4 metri sunt denumiți meteoroizi.
Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și
o planetă pitică. Are un diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă
destul de mare pentru ca propria gravitație să-i confere o formă sferică.
Când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o
planetă, dar a fost reclasificată ca asteroid în anii 1850, când observațiile
mai ample au dezvăluit existența altor asteroizi asemănători. În anul 2006 a
fost clasificată ca planetă pitică.

10
Planetele exterioare
Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete
joviene), dețin împreună 99% din masa care orbitează în jurul Soarelui.
Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de ori mai mare decât cea a
Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus și
Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt
compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că
ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de gheață”. Toți cei patru
giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn este ușor
de observat de pe Pământ.
Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului,
este de 2,5 mai masiv decât toate celelalte planete din sistemul solar
laolaltă. El este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căldura sa
internă destul de mare creează un număr de caracteristici semi-
permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată
Roșie. Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Ganymede, cel mai mare satelit
din sistemul solar, este mai mare decât planeta Mercur.
Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de
observat de pe Pământ, este asemănător cu Jupiter din punctul de vedere
al compoziției atmosferice și al magnetosferei. Deși Saturn are 60% din
volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din masa acestuia (95 de
mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul solar. Inelele
lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de rocă și gheață.
Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai
mică dintre toate planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează
în jurul Soarelui înclinată „pe o parte”; înclinația axei de rotație este de
peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică. Planeta are un
nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură
radiată în spațiu este foarte mică.
Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai
masiv (aproximativ 17 mase terestre) și prin urmare, mult mai dens. El
radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel de multă ca Jupiter sau
Saturn.

11
12
 Curiozități
- Anotimpurile pe Uranus durează douăzeci de
ani ;
- O zi pe Mercur este egală cu 58 de zile de pe
Pământ ;
- Există cinci planete pitice în sistemul nostru
solar ( Ceres, Eris, Haumea şi Makemake ) ;
- Jupiter absoarbe gunoiul din spaţiu . Motivul
este că dimensiunea şi atracţia gravitaţională a
planetei Jupiter acţionează ca o barieră de
protecţie care protejează pământul de gunoiul
spaţial atrăgând obiectele periculoase pe propria
orbită înainte ca ele să ajungă la noi.

13
 Bibliografie
- Enciclopedia ,,Astronomia și Cosmosul’’

- https://ro.wikipedia.org/wiki/Sistemul_solar

- https://inbors.com/curiozitati-despre-
sistemul-solar/

14