PROIECTARE DE PRODUSE,

PRODUSE COMPLEXE, PRODUSE

ECOLOGICE.

‚, Lupta pentru suprematie a marilor companii, prin oferirea de produse de calitate la preturi cât
mai reduse si toate pe fondul scurtarii ciclului de lansare pe piata a produsului nou are nevoie -
nici nu se putea altfel - de tehnologia informatica.’’
5
CUPRINS
PROIECTARE DE PRODUSE, PRODUSE COMPLEXE, PRODUSE ECOLOGICE.............1
CUPRINS.............................................................................................................3
1. PROIECTAREA DE PRODUSE.......................................................................5
1 1 Produsul.................................................................................................................6
1.1.1 Caracteristici generice ale produselor.................................................................................6
1.1.2 Caracteristici pe tip de produs...........................................................................................11
1.1.3 Managementul produsului................................................................................................15
1.1.4 Valoarea unui produs.........................................................................................................17
1.1.5 Creativitatea şi produsul....................................................................................................19
1.1.6 Design-ul produselor.........................................................................................................20
1.1.7 Managementul cerinţelor..................................................................................................39
1.1.8 Modele de dezvoltare orientată spre client......................................................................42

1.2 Apariţia si Evolutia unui produs...........................................................................49

1.2.1 Ciclul de viaţă al unui produs.............................................................................................52
1.2.2 Tipuri de cicluluri de viaţă ale unui produs........................................................................56
1.2.3 Tehnologia şi influenţa ei asupra ciclului de viaţă al unui produs.....................................62

1.3 Dezvoltarea de produs nou...................................................................................67

1.3.1 Algoritm general de NPD...................................................................................................67
1.3.2 Variaţii ale procesului de dezvoltare de produs nou.........................................................75
1.3.3 Măsurarea procesului de NPD...........................................................................................81

2. PROIECTAREA ECOLOGICĂ A PRODUSELOR , PROIECTAREA PENTRU MEDIU

83
2.1 Proiectarea ecologică a produselor.............................................................84
2.1.1 Proiectarea Produselor si Mediul.......................................................................90
2.1.1.1 Caracteristici generice....................................................................................................90
2.1.1.2 CE este proiectarea verde?.............................................................................................90
2.1.1.3 Istoricul proiectarii verzi.................................................................................................90
2.1.1.4 Perspective si alternative in proiectarea de produse verzi.............................................91

2.1.2 Paradigmele proiectarii verzi.............................................................................91

2.1.2.1 Prima paradigma: Protectia mediului inconjurator........................................................91
2.1.2.2 A doua paradigma. Managementul resurselor...............................................................92
2.1.2.3 A treia paradigma: Eco- dezvoltarea...............................................................................92
2.1.2.4 Exemplu - Procesul de dezvoltare a unui automobil......................................................94
2.1.2.5 Proiectarea prevenirii pierderilor...................................................................................96
2.1.2.6 Proiectarea pentru Composting şi Incinerare.................................................................98

5
 2.1.2.7 Ingineria avansată...........................................................................................................98

2.1.3 Strategii pentru proiectarea verde:..................................................................101

2.1.3.1 Proiectarea verde orientată pe produs.........................................................................102
2.1.3.2 Proiectarea verde orientată pe sistem.........................................................................103
2.1.3.3 Stimulente pentru proiectarea orientată pe sistem.....................................................105
2.1.3.4 Colectarea produselor şi modelul împrumutului.........................................................106

2.1.4 Chestiuni de măsurare.....................................................................................108

2.1.4.1 Măsurarea proiectării verzi orientata pe produs..........................................................108
2.1.5 Măsurarea proiectării “verzi” orientate pe sistem..........................................................111
2.1.6 Un sistem energetic verde – Managementul Cererii.......................................................112
2.1.7 Managementul proiectării şi materialelor în industria automobilelor............................113
2.1.8 Proiectarea şi fabricarea produselor în corelaţie cu condiţiile impuse de mediu...........115
2.1.9 Proiectarea şi mediul.......................................................................................................115
2.1.10 Încurajarea proiectării verzi...........................................................................................120

2.2 Proiectarea pentru mediu..........................................................................121

2.2.1 Poluarea...........................................................................................................................128
2.2.2 Poluarea Solului...............................................................................................................130
2.2.3 Poluarea Apei...................................................................................................................131
2.2.4 Poluarea Aerului..............................................................................................................135
2.2.5 Energia.............................................................................................................................137
2.2.6 Impactul poluarii asupra sanătăţii vietuitoarelor şi a omului..........................................139
2.2.7 Evaluarea impactul produselor asupra mediului.............................................................140
2.2.8 Metode, metodologii şi instrumente utilizate.................................................................142

3. PROIECTAREA DE PRODUSE COMPLEXE TEHNOLOGII SI PRACTICI MODERNE

147
3.1 Prototipul digital.................................................................................................149

3.2 Localizarea virtuala.............................................................................................151

3.3 Fabricaţia virtuală...............................................................................................154

3.4 Consistenta etapelor iniţiale de dezvoltare a produsului....................................156

3.5 Reutilizarea informatiei......................................................................................156

Bibliografie............................................................................................................159

5
1. PROIECTAREA DE PRODUSE

5
 1 1 Produsul

1.1.1 Caracteristici generice ale produselor

Se consideră produs orice bun material, un serviciu, sau o combinaţie a acestora, care
satisface o nevoie sau o dorinţă. Produsul se poate manifesta sub următoarele forme: produs
tangibil (material – o piesă materială sau un ansamblu de piese), produs intangibil (imaterial – o
idee, un concept, un algoritm sau o metodă...) sau o combinaţie a acestora.

În ultima vreme accentul a căzut pe partea de servicii care vin ataşate unui produs sau pe care
acesta din urmă le poate oferi. Astfel produsul se transformă într-o combinaţie de beneficii şi
satisfacţii pe care clienţii consideră că o să le primească o dată cu achiziţionarea acestuia. Produsul
este suma tuturor atributelor fizice, psihologice, simbolice şi de servicii.

Produsele oferite pe o piaţă se pot clasa în tangibile (pur materiale) şi intangibile (pur imateriale).

Conform standardelor ISO 9000 produsul este rezultatul unui proces. Prin proces se înţelege un
ansamblu de activităţi corelate sau în interacţiune care transformă elemente de intrare în elemente
de ieşire.

Definiţia de mai sus duce la identificarea a cinci categorii generice de produse:

 Servicii;
 „Software”;
 Produse materiale;
 Produse rezultate din procese continue;
 O combinare a celor de mai sus.

Wright defineşte în 1998 produsul ca fiind „o combinare de componente care împreună asigură
funcţionalitatea cerută de către client şi utilizator”. În acest caz clientul este cel care cumpără
produsul iar utilizatorul cel care îl foloseşte. Clientul şi utilizatorul pot fi două entităţi diferite.

Potrivit autorilor Roozenburg şi Eckels (1994) produsul este „un obiect conceput, produs,
tranzacţionat şi folosit de oameni datorită proprietăţilor lui şi a funcţiilor pe care ar putea să le
ofere”.

5
 În diverse contexte produsul poate fi văzut ca:

 un bun sau serviciu oferit pentru vânzare; [www-personal.umich.edu/~alandear/ glossary/p.html]

 cantitate a unui bun care a fost creată de cineva sau de un proces;

 orice ieşire tangibilă sau serviciu care este rezultatul unui proces şi este prevăzută pentru
livrarea către client sau utilizator;

 un rezultat al unei activităţi, mai ales în contrast cu un proces prin care produsul a fost
creat sau modificat; [www.ktec.com/sec_news/hs_busplan/definitions.htm]

 un produs fizic sau un serviciu oferit de o companie care asigură o combinaţie de elemente
obiective (materiale) şi subiective (imagine) unui client sau utilizator;
[www.oup.com/uk/booksites/content/0199267529/student/glossary.htm]

 unealta, model sau metodă creată pentru un scop specific (ex: software);
[www.hprcc.unl.edu/clearinghouse/glossary.html]

 un bun, un serviciu sau o idee cuprinse într-un ansamblu de beneficii tangibile şi

intangibile.

Una din temele centrale ale literaturii de dezvoltare de produs nou în ultimii 10 ani a fost
accentuarea importanţei centrării procesului în jurul nevoilor utilizatorului.

Donald Norman (Norman, 1998) argumentează că produsele care au în centru nevoile utilizatorului
trebuie balansate pe trei elemente esenţiale: marketing, ingineria de vârf şi experienţa utilizatorului
(precum un scaun – Figura 1.1). Fiecare dintre elemente este esential, dacă unul dintre elemente
este mai accentuat decât celelalte atunci echilibrul se pierde iar produsul probabil va fi un eşec.
Imprimanta Xerox Star este un bun exemplu în această direcţie. Deşi satisfacţia clientului faţă de
produs era bună, dificultăţile de marketing şi cele tehnologice au dus la respingerea produsului de
către piaţă.

Abordarea celor trei elemente cunoaşte o oarecare variaţie pe măsură ce produsul îşi parcurge
ciclul de viaţă (adică perioada cuprinsă intre fabricatia lui,utilizare şi reciclarea lui) . În primele faze,
accentul cade pe tehnologie, utilizatorul fiind interesat de noutatea pe care produsul o aduce şi e
pregătit să plătească pentru ea. Marketingul şi experienţa trebuie doar să fie “îndeajuns de bune”.
În schimb, în fazele târzii ale ciclului de viaţă utilizatorul cere ca toate cele trei elemente să fie
implementate corespunzator. (ausweb.scu.edu.au/aw99/papers/treloar1/paper.html)

5
 Produs

Marketing

Utilizator
Inginerie
Figura 1.1 Balansarea produsului (adaptare Norman ‘98)

În timp ce producătorii văd produsul ca pe un obiect fizic, consumatorii cumpără de fapt avantajele
de care se bucură din partea bunului respectiv.

În general, în definirea unui produs intervin următoarele elemente:

 componentele materiale - se referă la proprietăţile tehnice şi fizice concrete ale unui

produs (greutate, volum, durată de viaţă);

 componentele imateriale - cuprind elementele ce nu au corp material nemijlocit: marca şi

numele, instrucţiuni de utilizare, preţul, serviciile asigurate pentru produs (instalarea,
termenul de garanţie, service-ul) ;

 comunicaţiile referitoare la produs - includ ansamblul informaţiilor transmise

cumpărătorului potenţial : acţiuni de vânzări (promovare la locul vânzării, publicitate) cu
scopul de a facilita prezentarea produsului şi a impulsiona decizia de cumpărare ;

 imaginea produsului este un atribut imaterial, simbolic şi arată modul în care produsul îl
reprezintă pe consumator, precum şi modalitatea în care acesta doreşte să fie perceput de
cei din jur.

Integrarea elementelor de mai sus a condus la structurarea produsului pe trei niveluri, respectiv
produsul generic, produsul tangibil şi produsul dezvoltat. Produsul generic (esenţa produsului)
cuprinde principalele avantaje pe care cumpărătorul le identifică sub forma unor necesităţi
personale ce vor fi satisfăcute de respectivul produs.

Produsul tangibil include caracteristicile, marca, stilul, calitatea şi ambalajul produsului.

Produsul dezvoltat cuprinde toate avantajele adiţionale, extrinseci produsului, pe care

cumpărătorul le primeşte şi care pot influenţa decizia lui de cumpărare (livrare, servicii post-
vânzare, garanţii etc.). Avantajele înglobate în nivelurile superioare ale produselor le diferenţiază

5
de cele similare oferite de concurenţă şi, totodată, stabilesc cota de piaţă deţinută de fiecare
întreprindere prin produsul său.

Un alt sistem de clasificare a produselor este atribuit lui Aspinwall şi este folosit pentru dezvoltarea
strategiilor şi tacticilor care vor creşte cererea pentru produs în decursul existenţei acestuia.
Sistemul de clasificare Aspinwall are la baza cinci variabile:

 Rata de înlocuire (replacement rate, cât de frecvent este re-cumpărat produsul?);

 Profitul net (gross margin, cât profit se obţine de la fiecare produs?);

 Flexibilitatea cerinţelor clienţilor sau utilizatorilor (buyer goal adjustment, cât de flexibile
sunt cerinţele clienţilor legate de produs şi cum variază acestea în timp?);

 Durata satisfacţiei generate de produs (duration of product satisfaction, pentru cât timp
produsul va genera beneficii pentru utilizator?);

 Durata de interes a cumpărătorului (duration of buyer search behaveour, pentru cât timp
clienţii vor cumpăra produsul?).

O interpretare corectă a caracteristicilor clasificării Aspinwall poate îmbunătăţi procesul de

planificare a produsului prin evidenţierea anumitor caracteristici a căror înglobare în produsul final
poate creşte durata de viaţă a produsului şi gradul de acceptare pe piaţă.

În continuare se încearcă a se oferi o înţelegere profunda a întregului proces de dezvoltare a unui

produs nou, aşa cum ar trebui el să se deruleze în cadrul unei companii moderne.

Aceasta presupune proiectarea şi dezvoltarea, nu doar a aspectului vizual al produselor dar şi

proiectarea pentru fabricaţie, proiectarea pentru reducerea costurilor, proiectarea pentru fiabilitate
şi proiectarea pentru protejarea mediului.

Problemele de proiectare variază în complexitate de la aducerea la zi sau îmbunătaţirea unui

produs existent pană la introducerea unui produs complet nou, inovaţiv.

De obicei, abordarea dezvoltarii produselor noi e concepută fie dintr-un punct de vedere comercial
fie unul ingineresc:

 cum să aflăm ceea ce doresc clienţii şi apoi să le oferim ceea ce vor, pe de o parte;

 cum să proiectam şi să creăm produsul, pe de altă parte.

Un concept cheie în literatura de specialitate este că aceste două aspecte ale dezvoltării produsului
nu pot fi despărţite şi luate în considerare separat. Descoperirea nevoilor pieţei, încorporarea şi
fabricarea unui produs pentru a satisface aceste cerinţe, sunt vitale şi reprezintă parţi integrale ale
aceluiaşi proces. De aceea se cere a se acoperi întregul proces de dezvoltare a produselor noi, de la

5
studiul pieţei, la proiectarea conceptuală, proiectarea încorporată, proiectarea pentru fabricaţie
până la lansarea produsului pe piaţă.

S-a constatat că atât administrarea, cât şi controlarea dezvoltării produselor este dificilă. Chiar prin
natura ei, inovaţia are de a face cu incertitudinea şi necesită ca deciziile să fie luate pe baza unor
factori care sunt dificil, chiar imposibil de prevăzut. Aceasta înseamnă că dezvoltarea produselor
este făcută deseori greşit, sau chiar mai rău, nu este facută deloc. Deoarece tehnologiile noi
încurajează şi în acelaşi timp facilitează o viteză mai mare de inovare în majoritatea sectoarelor de
producţie, "inovează sau pieri" va deveni o noţiune familiară pentru un numar crescând de
companii în urmatorii ani.

Analiza comportamentelor cognitive a arătat că identificarea problemei nu este prealabilă

elaborării soluţiei, ci ele se desfăşoară simultan. Astfel, demersul clasic de concepţie (funcţională,
structurală, apoi fizică) al unui produs nu este adoptat în realitate de către inginerii de concepţie.

Pe parcursul creaţiei unui produs, cea mai mare parte a intreprinderilor manufacturiere aplică încă
un demers liniar (figura 1.2). Acest demers a fost impus de modul de organizare al întreprinderii şi
de fluxul de informaţii între diferitele servicii. Organizarea întreprinderii pe servicii ataşate
activităţilor ciclului de viaţă al produsului, dotarea lor cu mijloace informatice şi legarea în reţea
conduce spre conceptul de CDVI (Computer Integrated Manufacturing), dar ea rămâne o structura
liniară şi secvenţială, ţinând cont de amplasarea cronologică a activităţilor, care prelungeşte durata
ciclului de producţie, de la perceperea necesitaţii şi preluarea comenzii, până la livrarea produsului.
Această viziune tradiţională are totuşi meritul de a structura şi de a defini o ordine necesară în
parcurgerea ciclului de viaţă al unui produs, a proceselor sale, precum şi de a stabili în mod clar
responsabilităţile. Diviziunea muncii între diferite servicii, cât şi în interiorul acestora, determină
însă o specializare îngustă a personalului şi gruparea după criteriul sarcinilor de îndeplinit.

Astfel, fiecare grup se închide în propria să idee asupra produsului, în cultura şi limbajul său de
comunicare.

În prezent, liniarităţii organizării secvenţiale i se opun diferite modele de inginerie integrată, care
permit a obţine, dacă nu simultaneitatea desfăşurării activităţilor, cel puţin suprapunerea lor
parţială (figura 1.2 ).

Se poate imagina suprapunerea activităţilor, făcând să dispară în primul rând frontierele dintre
fazele etapei de creaţie a produsului. Astfel, când o activitate ajunge să dispună de suficiente
informaţii, ea va putea începe înainte de încheierea activităţii precedente.

5
 Figura 1.2 Demersul liniar (sus)şi cel simultan (jos) de dezvoltare a unui produs

Punerea în aplicare a unei asemenea organizări necesită ca fiecare activitate ce urmează să

cunoască stadiul efectuării activităţii precedente, pentru a-şi putea decide singură propriul
demaraj.

1.1.2 Caracteristici pe tip de produs

Introducerea produselor noi implică o mare doză de risc pentru companii şi este un proces
mult mai dificil şi costisitor decât administrarea produselor existente indiferent de tipul acestora.
Un produs nou este un produs care prin caracteristicile sale se deosebeşte de produsele aflate pe
piaţă.

Potrivit criteriilor clasificării Aspinwall produsele pot fi grupate astfel:

 Produsul ca funcţie de bază

 Produsul ca element fizic
 Produsul ca suită de servicii care-l însoţesc.

Luând în calcul gradul de materialitate al produsului, acesta poate fi clasificat ca:

 Produs material (funcţia de baza este îndeplinită de caracteristicile fizice – materiale – ale
produsului)

 Serviciu (este un produs imaterial, a cărui funcţie de bază constă în disiparea unui corp de
cunoştinţe de care clientul are nevoie, fie prin implementare directă de către client, fie
apelând la o persoană straină companiei acestuia).

 combinaţie a celor de mai sus. (prin funcţie se înţelege caracteristica a produsului care satisface
sau mai multe nevoi ale clientului)

Din punct de vedere al marketingului, produsele pot fi clasificate în:

5
  Produse de larg consum (cu o răspândire foarte ridicată, folosirea lor nu necesită
cunostinţe deosebite)

 Produse de uz casnic (mobila, haine, etc.).

 Produse specializate (nu sunt răspândite şi se adresează unei pieţe restrânse de

cunoscători).

Considerând gradul de mobilitate al unui produs acesta poate fi clasificat ca:

 mobil sau
 imobil.

Conceptul de produs nou are o accepţiune destul de largă.

Booz, Allen şi Hamilton au identificat următoarele categorii de produse noi în funcţie de noutatea
lor pentru companie şi pentru piaţă:

 produse de noutate mondială;

 linii de produse noi;
 adăugări la liniile de produse existente;
 îmbunătaţiri ale produselor existente;
 repoziţionări;
 reduceri de cost.

J. H. Myers oferă o clasificare mai succintă, dar cu o arie mai cuprinzatoare, în funcţie de gradul de
diferenţiere a produsului nou faţă de cele deja existente pe piaţă :

 inovaţii,
 înlocuitori
 imitaţii.

Figura 1.3 Pozitionarea produsului relativ la gradul de noutate pentru organizatie şi pentru piata [BAH82]

Procesul de introducere a unui produs nou presupune parcurgerea mai multor etape:

5
  ideea de produs - poate avea surse interne (top management, departament de cercetare-
dezvoltare, departament de vânzări) sau externe (concurenţa, distribuitori, furnizori,
clienţi, universităţi şi centre de cercetare).

 analiza preliminară - etapa în care se urmareste:

 oportunitatea de dezvoltare a produsului pe o piaţă nouă sau de penetrare

pe o piaţă existentă;

 compatibilitatea ideii de produs nou cu obiectivele întreprinderii şi resursele

de care dispune;

 crearea şi testarea conceptului de produs. Un concept de produs este format dintr-o

descriere mai precisă a produsului, a poziţionării urmărite, a caracterizarii avantajelor faţă
de alte produse similare, a identificarii segmentelor-ţintă şi a situaţiei de utilizare.

 estimarea costurilor şi profiturilor (analiza financiară) - urmareşte determinarea

profiturilor potenţiale ale noului produs şi estimează pentru o perioada de 3-5 ani
următorii indicatori: venituri din vânzări; costuri de producţie; cheltuieli de marketing;
profituri estimate; durata de recuperare a investiţiei s.a.;

 crearea produsului - presupune transpunerea ideii într-o formă concretă, fizică şi are loc
doar dacă ideea de produs a trecut cu bine de analiza economică anterioară;

 testarea de piaţă - testul de piaţă este o verificare a vânzării produselor într-o zonă de
testare, cu angajarea întregului instrumentar al marketingului;

 comercializarea - se realizează după ce produsul a primit avizul de lansare pe piaţă, luînd

în considerare următorii factori: gradul de acceptare a noului produs de către consumatori
şi distribuitori, preţuri practicate, intensitatea distribuţiei, mixul promoţional, concurenţa,
costurile comercializării etc.

Metodele de generare a ideilor includ brainstormingul, analiza valorii, analiza morfologică,

sondajele etc.

Prin verificarea conceptului de produs (figura 1.3) se urmăreşte:

 ideea, respectiv utilitatea, este uşor de înţeles pentru consumatori;

 prezentarea produsului, avantajele oferite sunt credibile;
 performanţele produsului sunt comparabile cu ale produselor similare pe care
consumatorii deja le utilizează;
 cît de des este utilizat produsul;
 cine îl utilizează cel mai des;
 cât sunt dispuşi consumatorii să platească pentru un asemenea produs;
 câţi sunt convinşi că ar cumpara produsul.

Testarea conceptului de produs trebuie realizată nu doar cu consumatorii finali ci şi cu diverse

categorii de intermediari care pot oferi o imagine realistă a şanselor de reuşită ale noului produs.

5
Multe produse, după această testare iniţială, se întorc în laboratoare unde sunt modificate, se
amână lansarea lor, sau chiar sunt abandonate.

Deciziile referitoare la dezvoltarea produsului urmăresc tipul şi calitatea materialelor folosite,

tehnologiile de producţie, capacitatea de producţie, variantele constructive şi alternativele de
culoare, dotarile opţionale.

Figura 1.4 Verificarea conceptului noului produs

Verificarea produsului presupune testarea acestuia din punct de vedere funcţional şi al satisfacerii
consumatorilor. Produsul va fi analizat atât ca întreg cât şi pe trăsături distinctive, urmărindu-se
diferite aspecte - calitatea, preţul, marca etc. (unicate, produse de serie, produse cu caracter
tehnic, produsul ca serviciu)

1.1.3 Managementul produsului

Managementul produsului este o funcţie a companiei care se ocupă cu planificarea
produsului, dezvoltarea de strategii şi tactici care să crească cererea pe piaţă a unui produs, pe
toată durata vieţii acestuia. Termenul se poate referi de asemenea şi la suma acţiunilor care au loc
pentru aducerea unui nou produs pe piaţă.

Managementul produsului integrează două ramuri profesionale: planificarea produsului şi

marketingul produsului, deoarece funcţionalitatea produsului este creată pentru utilizator prin
procesul de planificare al produsului, iar “valoarea” produsului este prezentată utilizatorului prin
activităţile procesului de marketing.

5
Planificarea produsului şi marketingul produsului sunt două aspecte foarte diferite, dar din cauza
colaborării intense dintre aceste două discipline în procesul de dezvoltare al produsului multe
companii le-au integrat într-un departament numit managementul produsului.

Planificarea produsului se ocupă de obicei cu următoarele aspecte:

 Definirea de produse noi şi colectarea nevoilor pieţei;

 Consideraţii asupra ciclului de viaţă al produsului / produselor;
 Managementul portofoliului de produs;
 Diferenţierea produsului.

Marketingul produsului se ocupa de obicei cu:

 Poziţionarea produsului şi crearea imaginii acestuia;

 Promovarea produsului către presă, clienţi, utilizatori şi parteneri;
 Aducerea de noi produse pe piaţă.

Managementul produsului se ocupă cu următoarele funcţii:

 Planificarea produsului;
 Marketingul produsului;
 Managementul programului si proiectului
Un mod de dezvoltare al managementului de produs este atribui lui Philip Kotler. Acesta (vezi
Figura 1.5) a dezvoltat procesul de planificare a produsului în cinci etape:

 prima etapă este cea a identificării (sau chiar a creări) avantajului de bază, adică a acelui
avantaj – caracteristică a produsului – care determină consumatorul să achiziţioneze
produsul;

 după ce avantajul de bază a fost identificat, trebuie să i se dea acestuia o formă concretă,
materială, realizând produsul generic, adică o formă brută, incipientă a produsului;

 în a treia etapă, produsului generic i se adaugă un set de caracteristici considerate

necesare, solicitate de consumatorii cărora produsul le este destinat şi astfel ia naştere
produsul aşteptat;

 în a patra etapă se creează produsul îmbunătăţit adică se înzestrează produsul respectiv

cu avantaje şi servicii suplimentare pentru a determina consumatorul să aleagă produsele
companiei respective dintre toate celelalte produse de acelaşi fel;

 ultima etapă în crearea unui produs este cea care defineşte produsul potenţial.
În ultima etapă produsele încep să se diferenţieze de cele similare oferite de concurenţă şi tot aici
se poate spune că se stabileşte cota de piaţă deţinută de fiecare companie prin produsul său,
aceasta deoarece, la produse care au aproximativ aceiaşi parametrii tehnico-funcţionali,
consumatorii sunt influenţaţi de acele îmbunătăţiri care fac produsele mai atractive.

5
 Produs potenţial

Produs imbunătăţit

Produs aşteptat

Produs generic

Avantaj de baza

timp

Figure 1.5 Etapele procesului de planificare a unui produs

Aceste îmbunătăţiri trebuie realizate însă în urma unei analize atente a consumatorilor şi a
concurenţei, deci a pieţei în general, deoarece orice îmbunătăţire presupune şi o creştere a preţului
iar la produsele de calitate asemănătoare consumatorii optează pentru cele cu preţuri mai mici. De
asemenea trebuie avut în vedere faptul că avantajele care astăzi reprezintă o calitate superioară în
viitorul apropiat vor fi privite drept calitate standard, deci compania trebuie să furnizeze
permanent noi şi noi îmbunătăţiri pentru a-şi păstra avantajul competitiv.

Dacă produsul îmbunătăţit reprezintă stadiul calitativ superior pe care un produs îl poate atinge în
prezent, produsul potenţial evidenţiază evoluţia să posibilă.

În concluzie, la crearea unui produs trebuie să se ţină seama de faptul avantajele solicitate de
consumatori pot fi oferite de mai multe categorii de produse.

1.1.4 Valoarea unui produs

Valoarea unui produs constă în gradul de satisfacţie pe care acel produs îl creează pentru
client sau utilizatorul final. Este directa percepţie a calităţii produsului în ochii clientului.

Valoarea este generată atât de caracteristicile tehnice intrinseci produsului cât şi prin serviciile care
vin ataşate acestuia (service, instalare).

Womack şi Jones afirmă că valoarea pentru client trebuie să fie în centrul atenţiei pentru orice
produs sau proces. Valoarea unui produs pentru client depinde în ultima instanţă de preferinţele
acestuia. În această direcţie literatura economică indică cererea de produse ca fiind un bun
indicator a valorii unui produs.

Privind produsul ca o sumă de atribute şi de funcţii, în direcţia creşterii valorii produsului pentru
client, literatura de marketing încearcă să determine un vector al atributelor unui produs şi să
specifice nivelul optim pentru fiecare atribut.

5
Alte ştiinţe, cum ar fi ingineria valorii, au recunoscut nevoia de a lua decizii încă din faza de
dezvoltare/proiectare a produsului în ideea unui impact general pe care suma atributelor unui
produs le are asupra valorii acestuia. Cook a dezvoltat un model pentru atributele produsului
(incluzând preţ) şi valoarea pe care o produc, punând într-o ecuaţie managementul dezvoltării de
produs cu specificarea şi îndeplinirea nivelelor specifice pentru fiecare atribut, dar rămân de luat în
calcul efectele procesului de dezvoltare prin produsele secundare care apar din acesta.

În direcţia atingerii unei valori cât mai ridicate pentru client accentul cade pe fluxul informaţional şi
înglobarea informaţiei relevante în produsul dezvoltat.

Prin activităţi de analiză, măsurare, revizuire, testare, prototipare, etc, se produce un bloc de
informaţie menit să crească încrederea în faptul că produsul prin atributele lui îndeplineşte
cerinţele. Astfel de activităţi conduc la scăderea gradului de nesiguranţă în funcţionare.

Considerând riscul ca fiind un produs al incertitudinii, prin reducerea incertitudini se reduce în

multe cazuri riscul ca produsul să nu fie acceptat pe piaţă. Browning consideră că ridicarea
nivelului performaţei şi reducerea riscului de funcţionare pot fi considerate ca o singură
caracteristică, adică valoare adaugată (added benefit).

Valoarea unui produs poate fi crescută fie prin reducerea preţului (cost mai redus pentru aceleaşi
beneficii) fie prin creşterea beneficiilor (îmbunătăţire a produsului, adaugare de noi funcţii -
inovare).

Modul de abordare pentru cresterea valorii depinde de preferinţele clientului. Acestea dictează
echilibrul care trebuie luat în calcul între performanţele tehnice, preţ şi disponibilitate.

Valoare unui produs poate fi crescută prin adăugarea de atribute (creşterea beneficiilor) sau prin
îndepărtarea lor (reducerea preţului).

Din punct de vedere matematic cele mentionate mai sus pot fi exprimate sub forma următoarei
ecuaţii:

beneficiile _ aduse _ de _ produs

Valoarea _ produsului 
pret  k

unde k: un coeficient reprezentând suma efectelor secundare pe care produsul le

provoacă asupra clientului (ex.: efecte de mediu, timp până la apariţia pe
piaţă – lead time)

Studii recente arată o tendinţă a pieţei de a fi din ce în ce mai închisă pentru produsele cu un grad
de complexitate ridicat. Cu toate că aduc un numar înglobat mai mare de beneficii, complexitatea
lor provoacă o îngreunare a utilizării.

5
 Figura 1.6 Succesul produsului

În cazul unui produs tehnologic, succesul acestuia este asigurat de măsura în care satisface
cerinţele pentru care a fost achizţionat. Eficienţa şi eficacitatea în îndeplinirea funcţiilor au o
influentă covârşitoare asupra modului în care clientul percepe valoarea lor.

Transpunerea cerinţelor clientului în specificaţii tehnice cât mai precise, este calea cea mai sigură,
în momentul de faţă, de a creşte valoarea unui produs. Se identifică nivelul de calitate care
satisface atât clientul cât şi compania.

Un grad ridicat de calitate, deşi ar crea o imagine foarte bună în ochii clientului ar genera un cost
mult prea ridicat pentru produs.

Pentru a ţine produsul la un grad cât mai ridicat de calitate dar cu costuri cât mai scăzute se
recurge la analiza şi specificarea explicită a calităţii produsului. Folosirea de diverse metode
(chestionare, interviuri, brainstormig,…) conduce la crearea unui set de caracteristici care trebuie
introduse în produs, cu un grad ridicat de atenţie, atât în faza de proiectare şi execuţie cât şi în
perioadele care urmează livrării produsului.

1.1.5 Creativitatea şi produsul

Creativitatea în procesul de dezvoltare de produs nou este un element esenţial în

economia de astăzi. În multe cazuri s-a putut observa cum piaţa a fost mai permeabilă pentru un
produs cu un design mai plăcut sau cu o caracteristică nouă care deşi nu influenţează
funcţionalitatea produsului scoaţându-l în evidenţă faţă de produsele concurente.

Creativitatea este un element esenţial creşterii economice în contextul economiei mondiale de

astăzi, fiind un element de bază al inovării atât de produs cât şi de proces.

5
Creativitatea este un proces mental care implică generarea de noi idei sau concepte, sau asocierea
de idei şi concepte existente.

Referitor la produs, creativitatea este elementul care-i conferă unicitate, care face produsul
remarcabil.

Cu cât un produs se remarcă pe piaţa, ieşind în evidenţă faţă de produsele competitoare (prin
caracteristici tehnice, design, utilitate, servicii ataşate sau o combinaţie a acestora), cu atât şansele
lui de a fi un succes cresc.

Dar creativitatea nu înseamnă doar implementarea de idei şi concepte în produse, ci şi crearea de

produse noi care satisfac o nevoie existentă sau una viitoare..

În contextul unei companii cu o structură clasică, creativitatea poate fi găsită doar în locuri speciale
(departamentul de design sau proiectare, R&D,…), în care oameni speciali generează idei speciale.
Această abordare începe să piardă teren în faţa companiilor deschise în care creativitatea este
văzută ca o colaborare a companiei cu clientul, unde majoritatea ideilor creatoare pentru un
produs vin din partea clientului sau utilizatorului. O astfel de abordare nu poate să aibă succes fară
a avea la bază un proces cumulativ de cunoştinţe şi experienţă, atât pentru companie cât şi pentru
utilizatorii sau clienţii care se implică în procesul creator.

Se poate observa în economia mondială apariţia de companii care au transformat radical conceptul
de orientare spre client prin înglobarea ideilor creatoare ale clientului atât în procesul de dezvoltare
de produs nou cât şi în restul activităţilor. Clientului i se oferă: o platforma de lucru, uneltele
necesare iar acesta printr-o colaborare atât cu compania cât şi cu restul clienţilor acesteia dezvoltă
şi îmbunătăţeşte continuu produsele şi procesele companiei. Rolul companiei în această ipostază
este să analizeze răspunsurile primite de la client, propunerile, sugestiile şi ideile acestuia şi să le
înglobeze sau nu în producţie, în funcţie de strategia firmei, de planul şi direcţia în care doreşte să
se dezvolte.

Creativitatea este o caracteristică din ce în ce mai accentuată a companiilor mici şi mijlocii,

deoarece ele nu au inerţia companiilor mari. Acestea din urma se adaptează mult mai greu la
schimbări, nu sunt dispuse la asumarea riscurilor care sunt atrase de un produs creativ dar încă
nexperimentat pe piaţă, cu toate că astfel de produse sunt cele care prezintă un potenţial deosebit
de a fi un succes.

La momentul de faţă începe să se simtă prezenţa pe piaţă a grupurilor de „entuziaşti”, care din
clienţi pentru un anume produs s-au transformat în productori ai substitutelor pentru acel produs.
Spre deosebire de o companie tradiţională astfel de grupuri nu se axează pe profit sau creştere ci în
mare măsură sunt conduse de un spirit creativ, de dorinta de a face parte dintr-o comunitate, de
dorinţa de a se face auziţi şi văzuţi. Un exemplu elocvent în aceasta direcţie consider a fi software-
ul Linux, cu toate variantele acestuia.

1.1.6 Design-ul produselor

5
 În ce priveşte design-ul, se observă o tendinţă tot mai accentuată spre produse ecologice,
cu un design organic, cu un nivel ridicat de detaliu care înglobează caracteristici funţionale şi
estetice ridicate. Produsele devin din ce în ce mai mici, mai modulare şi înglobând un numar ridicat
de caracteristici.

Efectele poluării se fac din ce în ce mai simţite provocând apariţia unei direcţii de dezvoltare spre
produse ecologice sau cu un impact redus asupra mediului. Aceasta a condus la:

 aparitia de noi produse (incineratoare cu plasma – descompun majoritatea materialelor

în elemente chimice de bază uşor reciclabile),

 de cercetări în direcţia dezvoltării de produse ecologice (motoare electrice sau hibride

pentru maşini, inginerizarea genetică a bacteriilor producatoar de metan sau care
descompun deşeurile chimice ale industriei producatoare de hartie),

 la înlocuirea şi folosirea de materiale reciclabile pentru majoritatea produselor (polimeri şi

mase plastice pentru caroseriile de la maşini).

Dezvoltarea şi implementarea de astfel de tehnologii şi materiale vor conduce la modificări

substanţiale atât ale proceselor de producţie cât şi a modului de abordare a produselor.

Design-ul organic este menit să completeze tendinţele ecologice de pe plan mondial prin folosirea
de materiale plastice compozite sau materiale usor reciclabile, cu un design atât util cât şi usor de
fabricat.

Inspiraţi de cele ce ne înconjoară designerii implementează în produse caracteristici naturale

(forme, structuri) care încercă să ducă produsele dincolo de limita utilului, transformându-le într-o
extensie a corpului. Interacţiunea cu astfel de produse devine foarte naturală. Produsele sunt
intuitive, uşor de folosit, şi în ciuda aspectului lor interesant şi prezintă un succes pe piaţă chiar din
cauza „ciudăţeniei” înfăţisării. De multe ori produsele proiectate astfel sunt cumpărate din cauza
designului dar nu după mult timp utilizatorul simte beneficiile unui design simplu, zvelt, menit să
satisfacă nevoia în cel mai natural mod cu putinţă.

Ţinând cont de abundenţă de produse şi substitute prezente pe piaţă, care oferă caracteristici
similare sau poate puţin variate, atenţia către detalii este un element care poate conferi unicitate
produsului, poate face produsul remarcabil.

Un design eficient este acel design care pe langă îndepinirea caracteristicilor funcţionale care sunt
cerute de produs, îndeplineşte şi caracteristicile estetice. Un design plăcut care face produsul mai
atractiv, poate induce la utilizator o stare de spirit aparte. Designul ca şi creator de stare de spirit
nu este ceva nou.

Din cele mai vechi timpuri un accent deosebit a căzut asupra laturi design-ului. În perioada
modernă atenţia s-a mutat de la efectul psihologic pe care designul îl poate avea asupra
utilizatorului către partea practică, către îndeplinirea caracteristicilor funcţionale ale produsului. În

5
această direcţie se poate observa evoluţia armurii, care deşi are aceeaşi caracteristică funcţională
– să protejeze purtătorul – ea a cunoscut o evoluţie în design elocventă celor spuse mai sus. La
început armura avea o tentă de camuflaj, menită să ascundă soldatul în peisaj, ulterior designul s-a
schimbat de la camuflaj la un design înspăimântător, menit să sperie oponentul. Avansurile în
tehnologie şi tehnică au permis crearea de armuri mai rezistente şi astfel elementul de
înspăimântare al oponentului s-a estompat în timp.

1.1.6.1 Metodologia de concepţie a produsului

Concepţia (engineering design) este o activitate creativă care, pornind de la necesităţi

exprimate şi de la cunoştinţe existente, are ca scop definirea unui obiect material sau imaterial,
numit şi artefact, care satisface aceste necesităţi şi care poate fi realizat industrial.

Concepţia este factorul cheie al procesului de dezvoltare al unui nou produs. Dacă ne referim la
termenul englez design, activitatea de concepţie este cea care permite transformarea unei invenţii
în inovaţie.

Funcţiile şi frontierele concepţiei nu pot fi precizate fără definirea în prealabil a termenilor de

invenţie, de inovaţie, precum şi de descoperire ştiinţifică.

Cele mai interesante definiţii ale inovaţiei sunt:

- procesul care conduce de la o invenţie la difuzarea ei (Kelly şi Kranzberg, 1978);

- noutatea care rezultă dintr-o invenţie, produsă pe scară mare şi lansată pe piaţă în urma unei
activităţi economice (Freeman, 1983);
- transformarea unei idei într-un produs nou sau îmbunătăţit introdus pe piaţă, într-un procedeu
operaţional nou sau îmbunătăţit utilizat în industrie sau în comerţ, sau într-un demers privitor la un
serviciu social (Fracasti, 1994);
- corespondenţa dintre o necesitate reală sau potenţială, o piaţă şi soluţiile de realizare (INSA, 1998).

Invenţia este un nou principiu tehnic şi / sau un nou mijloc tehnic care pune în aplicare o anumită
funcţie (Freeman, 1983; Kline şi Rosenberg, 1986).

Descoperirile ştiinţifice pot avea la origine invenţii, dar ceea ce distinge fundamental o invenţie de o
descoperire ştiinţifică este aceea că invenţia este în primul rând o rezolvare a problemei prin
construirea unui obiect material sau imaterial (software, organizare, serviciu), numit şi artefact.

A descoperi înseamnă a dezvălui, ceea ce explică faptul că obiectul descoperirii există deja, poate fi
căutat şi poate fi găsit.

A inventa, dimpotrivă, înseamnă a produce ceva ce nu există încă. Astfel, Einstein a descoperit
teoria relativităţii, în timp ce Leonardo da Vinci a inventat o maşină de zburat.

5
Descoperirea ştiinţifică este rezultatul unui demers de căutare (cercetare), în timp ce invenţia este
rezultatul unui demers de concepţie ! Nu poate exista deci invenţie fără concepţie, iar concepţia
permite transformarea unei invenţii într-o inovaţie reuşită.

Se poate defini concepţia unui produs (product design) ca ansamblul activităţilor şi proceselor care
permit trecerea de la ideea unui nou produs (sau îmbunătăţirea unui produs existent) la
informaţiile (desene, programe etc.) care permit lansarea producţiei, asigurarea folosirii şi
întreţinerii acestuia.

Adesea, noţiunea de concepţie a unui produs este sinonimă cu cea de dezvoltare a unui produs,
definită ca ansamblul activităţilor de creaţie şi de comunicare de informaţii care transformă datele
pieţei şi oportunităţile tehnice în informaţii pentru producţie - modele, specificaţii, prototipuri,
desene, programe, maşini-unelte, scule.

Conceptul de metodologie poate fi înţeles în sens restrâns ca ansamblul de proceduri şi prescripţii

pe care un practician trebuie să le urmeze pentru a atinge un rezultat, iar în sens larg, ca reflexii
asupra practicii.

Metodologia de concepţie cuprinde studiul principiilor, practicilor şi procedurilor de concepţie.

Obiectul său de studiu este concepţia şi maniera în care trebuie condus demersul de concepţie.

Ea include:
- studiul modurilor de lucru şi de gândire al proiectanţilor;
- implementarea structurilor adecvate pentru procesul de concepţie;
- dezvoltarea şi aplicarea de noi metode, tehnici şi proceduri;
- reflexii asupra naturii şi domeniilor de aplicare a cunoştinţelor de concepţie şi aplicaţiile lor
la rezolvarea problemelor de concepţie.

Demersul de concepţie cuprinde două activităţi de bază (Evbuomwan ş.a., 1996):

- enunţarea problemei (problem forming), al cărei obiectiv este definirea caietului de

sarcini;
- rezolvarea problemei (problem solving).

Activitatea de concepţie constă din emergenţa soluţiilor, evaluarea soluţiilor şi luarea deciziei,
mobilizarea raţionamentelor logice, calculelor, simulărilor, experimentelor.

Concepţia este un proces incremental, soluţia reţinută fiind rezultatul unor modificări, adaptări,
îmbunătăţiri succesive.

Concepţia este totodată un proces iterativ, care necesită adesea întoarceri pentru precizarea sau
revederea specificaţiilor sau a soluţiilor deja reţinute.

Un demers de concepţie poate fi structurat în jurul a trei logici de acţiune (Asimov, 1962):

5
 - divergenţa – acţiunea care vizează lărgirea frontierelor situaţiei de concepţie pentru a
lărgi spaţiul de cercetare a soluţiilor;

- transformarea – acţiunea de construire a unei structuri, a unui model, a unei soluţii,

pornind de la rezultatele logicii de divergenţă; este o fază de descoperire şi de creativitate;

- convergenţa – acţiunea de reducere progresivă a incertitudinii datorită multitudinii

soluţiilor posibile, în scopul selecţionării celei mai satisfăcătoare soluţii.

Diferitele modele de concepţie pot fi clasate în trei categorii (Evbuomwan ş.a., 1996):

- modele prescriptive, care au ca obiectiv să propună o procedură de concepţie;

- modele descriptive (cognitive), care au ca obiectiv punerea în evidenţă a activităţilor de

concepţie;

- modelele computaţionale, care au ca perspectivă integrarea tehnicilor numerice şi

calitative ale inteligenţei artificiale.

O altă tipologie a modelelor de concepţie are la bază cinci principii (Perrin, 2001):

- concepţia ca succesiune ierarhică de faze diferite;

- concepţia ca iteraţie a unui ciclu elementar de concepţie;
- concepţia ca fenomen emergent de auto-organizare care se construieşte pornind de la
interacţiunile unui grup de concepţie;
- concepţia ca proces cognitiv;
- concepţia ca formă de conversaţie.

Unul dintre cele mai cunoscute modele de concepţie este modelul Pahl şi Beitz. Acesta se bazează
pe concepţia ca succesiune ierarhică de faze (fig. 1.7), logica de acţiune dominantă fiind
convergenţa.

La originea oricărui nou obiect tehnic se află o problemă specifică de rezolvat şi un obiectiv de
atins. Prima fază de concepţie constă în stabilirea caietului de sarcini sau a specificaţiilor tehnice şi
economice dorite.

Fazele următoare constau din înţelegerea concepţiei ca un proces de concretizare crescător al

soluţiei adoptate sau ca o trecere de la o funcţie (formă abstractă) la o soluţie (formă concretă).

În faza de concepţie preliminară (conceptual design) este ales un concept de obiect pornind de la o
analiză funcţională şi de la un studiu al alternativelor tehnice disponibile pentru fiecare funcţie şi
subfuncţie.

5
 Figura 1.7 Fazele procesului de dezvoltare de produs, adaptare Pahl & Beitz

1.1.6.2 Orientarea produselor

Una dintre priorităţile de bază în economiile în curs de dezvoltare este reformularea
orientării abordărilor, producţiei şi conceptului de calitate în companiile implicate. Analiza
programelor de producţie poate conduce la crearea unui portofoliu de produse competitive.

Valorile interne şi standardele, influenţate de o abordare tradiţională a pieţei şi producţiei, sunt des
întâlnite în companiile participante la economiile în curs de dezvoltare. Caracteristicile majore ale
companiilor sunt vânzarea şi convingerea clienţilor să cumpere produsul, fară a se lua în
considerare cerinţele sau nevoile lor. Modernizarea producţiei şi adaptarea la condiţiile curente pe
piaţă sunt deseori neglijate. În multe cazuri s-a observat o lipsă de acţiuni adecvate dezvoltării
activităţilor, care într-un mediu organizat, ar ajuta la restructurarea sistematică a programelor de
producţie la dezvoltarea companiei. Această situaţie este confirmată de dependenţa tot mai acută
de importuri (tehnologie, materie brută), de folosirea într-un mod iraţional a resurselor naturale,
de neglijarea bazei de informaţii şi a potenţialului de inovare local. Toate acestea creează dificultăţi
în procesul de tranziţie şi adaptare la procesul de globalizare.

Pe de altă parte, nivelul scăzut al producţiei şi vânzărilor in tările slab dezvoltate comparativ cu cele
din ţările dezvoltate, au o influenţă directă asupra „prospeţimii” pieţei şi relevanţei producţiei, a
programelor de producţie şi a calităţii produselor. Acestea constitue factorii restrictivi în
dezvoltarea companională şi a economiei. Astfel K. Simmonds pentru companiile „moderne” şi
modul cum abordează piaţa–implicit produsele sau serviciile, afirmă: „fenomenul companiilor

5
moderne (...) este ceva ce ar trebui adăugat unei economii, pentru a stimula creşterea şi
dezvoltarea” [SIM88].

Creşterea preocupării pentru focalizarea activităţii pe relaţia cu clienţii, forţează companiile să

regândească şi să reproiecteze procesele, produsele şi serviciile.

„Orientarea spre client” este o sintagmă des întâlnită în literatura de specialitate. Cu toate că există
numeroase lucrări cu această temă se regăseşte ideea că nevoile clienţilor nu sunt acoperite într-un
mod clar şi precis.

De obicei, clientul primeşte produse sau servicii care nu sunt integrate (cerinţele nu sunt pe deplin
corelate). Astfel apare întrebarea „Cum pot fi integrare cerinţele clinetului?”. Parametri care sunt
discutaţi în literatura de specialitate, sunt abordaţi din perspectiva producătorului (cum crede
vânzătorul că ar vrea clientul).

În continuare, se vor clasifica aceşti parametri şi se vor discuta concepte de dezvoltarea orientată
spre client, a produselor şi serviciilor.

Determinarea orientării unei companii trebuie v o baza ţine cont de o bază informaţională largă, cu
un conţinut variat. Mai exact, producţia ar trebui să fie bazată pe un sistem informaţional bine
organizat în mediul economic şi în piaţă. În acest sens, e nevoie de cunoaşterea cererii şi a nevoilor
potenţialilor clienţi, pentru care se crează produsul. Pentru client, valoarea se bazează pe
profunzimea mix-ului de produs. Un mix reuşit este acela care rezultă din crearea continuă de
valoare reală pentru client. Recunoaşterea realistă a indicatorilor, descrie esenţa orientării
companiei.

David A. Garwin şi P. Kotler [KOT88] au pus in evidenţă cinci orientări principale în definirea calităţii
produselor:

a) Orientarea transcendentă – calitatea reprezintă o entitate atemporală, absolutul, fiind

percepută de fiecare individ în mod subiectiv. O asemenea abordare nu permite definirea
clară a calităţii produselor şi nici măsurarea ei, neavând, în opinia lui Garwin utilitate
practică. O firmă care doreste să atingă perfecţiunea demonstrează o asemenea abordare a
calităţii produselor.

b) Orientarea spre produs – defineste calitatea ca reprezentând ansamblul caracteristicilor de

calitate ale produsului. Diferenţele de ordin calitativ ale produselor se reflectă în diferenţele
care apar între caracteristicile acestora. De exemplu calitatea unui covor este considerată cu
atât mai ridicată cu cât desimea acestuia (numărul de noduri pe dm 2 ) este mai mare. In
această accepţiune calitatea este considerată o mărime ce poate fi măsurată.

c) Orientarea spre procesul de producţie – pentru fiecare produs există cerinţe specificate, care
trebuie îndeplinite. Produsul este considerat „de calitate”, atunci când corespunde
specificaţiilor. De exemplu, pentru o ţesătură sunt prevăzute o serie de cerinţe privind
caracteristicile de rezistenţă, desimea şi fineţea firelor etc. Dacă aceste cerinţe sunt

5
 satisfăcute ţesătura este considerată de calitate corespunzătoare. Potrivit acestei orientări
calitatea reprezintă conformitatea cu cerinţele. Orice abatere faţă de specificaţii înseamnă o
diminuare a calităţii. Dar, există riscul ca pentru un utilizator un produs realizat conform
specificaţiilor să nu fie considerat un produs de calitate.

d) Orientarea spre costuri – un produs este considerat „de calitate”, atunci când oferă anumite
performanţe la un nivel acceptabil al preţului. O asemenea orientare este agreată, potrivit
sondajelor efectuate, de un segment relativ important de consumatori.

e) Orientarea spre utilizator – calitatea produsului reprezintă aptitudinea acestuia de a fi

corespunzător pentru utilizare. Fiecare client are preferinţe individuale care pot fi satisfăcute
prin caracteristici de calitate diferite ale produselor. Acest punct de vedere este preferat de
adepţii economiei de piaţă.

Conceptul de orientare spre procesul de producţie

Accentuează prioritatea producţiei. Este considerat a fi unul dintre cele mai vechi
concepte, şi este aplicat în mod deosebit în ţările Balcanice [FIL00].

Acest concept se bazează pe presupunerea că produsul oferit va fi cumpărat. Companiile

producătoare nu acordă atenţie dezvoltării şi evoluţiei programului de producţie, dar se
concentrează asupra modalităţilor de creştere a capacităţii de producţie.

Volumul producţiei constitue indicatorul de succes al companiei şi nu vânzările sau poziţia

produsului pe piaţă. Producţia se desfăsoară din resursele şi posibilităţile interne, fără a se ţine
cont de tendinţele în nevoile pieţei sau de consum. Această abordare conduce la crearea unei
structuri greşite a programelor de producţie şi vânzare, în cantitate sau calitate.

Consecinţele unei astfel de orientări a producţiei: tendinţele de descreştere a calităţii companiei şi

slăbire a responsabilităţii personalului implicat în producţie, în special cel de la alegerea şi
organizarea producţiei şi din zona analizei calităţii produselor.

Multe dintre activităţile care sunt efectuate de companie nu sunt sincronizate cu activităţile de
producţie, ceea ce conduce la slăbirea comunicării şi legăturilor interorganizaţionale (funcţiile,
organizarea şi angajaţii). O structurare inadecvată a programului de producţie şi aprovizionare,
conduce la informarea eronată asupra consumului de resurse şi a fluxului financiar, rezultând un
efect dăunător producţiei. Datorită ofertei inadecvate de produse, se creează pe piaţă o structură
care nu corespunde nevoilor potenţialilor clienţi. Produsele nu se mai cumpără, ceea ce duce la
crearea stocurilor, la reducerea capitalului de lucru, la scăderea nivelului de trai, etc.

Toate acestea scad şansele de supravieţuire a companiei şi a relaţiilor cu ceilalţi parteneri.

Conceptul de orientare spre produs

5
 Se bazează pe presupunerea că se vor cumpara acele produse care prin calitate şi
proprietăţi reprezintă un vârf în domeniu. Compania îşi direcţionează atenţia pentru realizarea de
produse de o calitate tehnică superioară şi lucrează la îmbunătăţirea continuă a acestora, fără a
observa schimbările majore care apar în evoluţia cererii de pe piaţă (ex. evoluţia Apple pe piaţă,
între anii 1985-2000 – produse tehnic superioare PC-urilor compatibile IBM). De multe ori, cerinţele
pieţei pot avea o direcţie diferită faţă de orientarea strategică a companiei.

Când produsul şi nu nevoia (cererea pieţei) este în centrul atenţiei, există riscul: de a rata capitalul
potenţial şi a pierde un segment de piaţă, intrucât vânzarea de produse depinde de disponibilitatea
clientului de a cumpăra produsul şi de numărul clienţilor.

Calitatea organizaţională este evaluată pe baza succesului anual, a eficienţei de moment şi a valorii
produsului.

Conceptul de orientare spre costuri

Este des întâlnit la companiile din zona Balcanilor.

Punctul de început este aşa numita „vânzare agresivă”, adică depunerea eforturilor maxime în
promovarea produsului. Un astfel de concept a apărut fie din cauza capacităţilor de producţie
supradimensionate, simţindu-se nevoia utilizării acestora, fie sunt atinse anumite faze din strategia
de dezvoltare, care sunt condiţionate de nivelul tehnic-tehnologic al echipamentelor şi dezvoltarea
companiei, astfel încât ceea ce se produce trebuie vândut.

Scopul unui astfel de concept este de a vinde ceea ce se produce şi a fost planificat cu mult timp în
urmă, şi nu de a schimba producţia sau de a face investiţii majore în dezvoltarea de produse sau
tehnologii noi. O astfel de orientare este de obicei cauzată de calitatea scăzută a organizării interne
şi conduce la disfuncţionalităţi în evoluţia afacerii, influenţând în mod direct compania. În primul
rând, dacă producţia nu este în totalitate vândută se acumulează stocuri. Acumularea acestora
încetineşte funcţii vitale ale companiei. Atenţia administrativului este mutată de la îmbunătăţirea
calităţii companiei spre încercarea de a diminua problema stocurilor. Aceste probleme se pot
rezolva prin armonizarea producţiei şi a vânzărilor, funcţie de cererea de pe piaţă.

Conceptul de orientare spre client

Are la bază integrarea în produs a cerinţelor şi nevoilor clienţilor. Pentru a avea succes pe
piaţă, companiile trebuie să realizeze că reputaţia se bazează pe calitate, produse/servicii atractive
şi „punerea clientului pe primul loc”. Esenţa acestui concept stă în cunoaşterea clientului, scopul
principal al companiei nu este profitul ci satisfacţia asteptărilor părţilor interesate (clienţi sau
posibili clienţi). Părţile interesate pot fi persoane sau grupuri de persoane, companii de stat sau
private, care sunt, sau pot fi interesaţi de activităţile companiei. Această abordare (strategie)
necesită o flexibilitate deosebită din partea companiei.

5
 Figura 1.8 Procese de bază pentru poziţionarea competitivă pe piaţă

Pe lângă importanţa capacităţilor de producţie şi a strategiei companiei, succesul depinde în mod

direct de efortul depus de angajaţi, resursa umană devenind un factor cheie [REN’03] ce se
constituie intr-un element integrator atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Se recomandă
abordarea elementelor de „life long learning” pentru pregătirea şi instruirea personalului.

Poziţionarea competitivă pe piaţă are la bază trei procese, considerate esenţiale:

1. procesul de inovare
2. procesul operaţional
3. orientarea spre client

După cum se poate vedea, aceste procese depind de efortul întregii companii (figura 1.8) şi de
cooperarea cu partenerii externi (figura 1.9).

Cu toate că se declară ca având o orientare spre client, multe companii au de fapt, o focalizare pe
resurse financiare considerând că scopul principal este acumularea unui capital financiar cât mai
ridicat pe baza resurselor existente.

5
 Figura 1.9 Interacţiunea elementelor organizaţionale la intern şi cu partenerii externi

Figura 1.10 Conceptul de orientare spre client

Figura 1.10. înfăţişează cinci elemente considerate esenţiale orientării spre client.

Orientarea spre client, necesită schimbări organizaţionale şi un nivel crescut de calitate a

produselor şi serviciilor oferite. O posibilă schimbare organizaţională, se bazează pe o abordare de
tip „echipă” [REN’03]. Aceasta constă în parcurgerea următorilor paşi:

1. identificarea oportunităţilor relevante

5
 2. stabilirea unei echipe potrivite pentru implementarea acestora
3. exploatarea la maxim a tuturor oportunităţilor, îmbunătăţirea continuă a calităţii
companiei
4. dezvoltarea fiecărui proiect în concordanţă cu problema dată şi cu schimbările mediului
economic.

Figura 1.11 Etape ale procesului de implementare

Specific companiilor din ţările în curs de dezvoltare este faptul că au tendinţa să neglijeze
conceptele care implică schimbări în întreaga companie. Implementarea orientării spre client,
presupune definirea coerentă a misiunii companiei, obiective pe termen lung dedicate clientului şi
participarea tuturor angajaţilor la crearea valorii de piaţă. Procesul de implementare a orientării
spre client poate fi urmărit în 6 faze prezentate în figura 1.9.

Pentru ca orientarea spre client să fie coerentă, managementul de vârf trebuie să definească clar
obiectivele şi grupurile ţintă, să motiveze angajaţii în atingerea ţelurilor dorite. Obiectivele
companiei trebuie stabilite în acord cu obiectivele clienţilor, satisfacţia şi aşteptările lor. Angajaţii
trebuie conştientizaţi asupra faptului că preferinţele clientului – stabilite prin activităţile de
marketing, şi integrarea acestora în produse vor conduce la cearea unui avantaj competitiv pe
segmentul de piaţă vizat. Aplicarea şi implementarea metodologiilor şi tehnicilor de dezvolare
competitivă şi a principiilor învăţământului continuu, pot ajuta substanţial, la atingerea obiectivelor
cerute de conceptul de orientare spre client.

Unul dintre modelele des întâlnite la ora actual de asigurare a orientării spre client a unei companii
o constituie seria de standard ISO 9000. Ele definesc calitatea unui produs ca reprezentând
„ansamblul caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile
exprimate sau implicite” ale clientului. Pentru a asigura o sferă mai largă de cuprindere a
conceptului calităţii în definiţie se utilizează termenul de entitate. In accepţiunea standardului, o
entitate poate fi o activitate, un proces, un produs, companie, sistem, persoană sau combinaţie a
acestora. Conform acestei definiţii:

5
 - calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un ansamblu de
caracteristici;
- calitatea nu este de sine stătătoare, ea există numai în relaţie cu nevoile clienţilor;
- calitatea este o variabilă continuă si nu discretă;
- prin calitate trebuie satisfăcute nu numai nevoile exprimate, dar şi cele implicite.

Cerinţele pentru calitate – sunt definite ca reprezentând expresii ale nevoilor, sau traducerea lor
într-un ansamblu de cerinţe, privind caracteristicile unei entităţi, exprimate în termeni cantitativi
sau calitativi, pentru a face posibilă realizarea şi examinarea entităţii respective. Cerinţele pentru
calitate se referă, în egală măsură, la cerinţele pieţei, cerinţele contractuale, cerinţele interne ale
întreprinderii şi cerinţele societăţii.

Cerinţele sunt transpunerile în caracteristici de calitate ale entităţilor. Funcţie de natura şi efectul
pe care îl au în procesul de utilizare, caracteristicile de calitate se grupează în:

1. caracteristici tehnice;
2. caracteristici psihosenzoriale;
3. caracteristici de disponibilitate;
4. caracteristici economice;
5. caracteristici generale.
1. Caracteristicile tehnice se referă la însuşiri ale utilităţii produsului, pentru a satisface cerinţelor
consumatorilor.
Aceste caracteristici se concretizează într-o serie de proprietăţi: fizice, chimice, biologice care
fac parte din structura intrinsecă a produsului.

2. Caracteristicile psihosenzoriale sunt date de însuşiri de ordin estetic, organoleptic, ergonomic

ale produselor care influenţează utilizatorii prin forma, mirosul, culoarea şi gradul de confort al
lor.

3. Caracteristicile de disponibilitate se impun ca o grupă distinctă de apreciere a calităţii datorită

proliferării produselor de folosinţă îndelungată şi de o complexitate tehnică din ce în ce mai
ridicată.

Aceste caracteristici reflectă probabilităţile produselor de a-şi realiza funcţiile utile de-a lungul
duratei de viaţă. Acestea sunt : fiabilitatea (capacitatea unui produs de a-şi îndeplini funcţiile
fără întreruperi datorate defecţiunilor într-o perioadă de timp specificată şi într-un sistem de
condiţii cu caracter probabilistic care măsoară şansa funcţionării perfecte a produsului);
mentenabilitatea (măsoară şansa ca un produs să fie repus în funcţiune într-un interval specific
de timp în condiţiile existente de întreţinere şi reparare); mentenanţa (totalitatea acţiunilor de
menţinere sau reducere a stării de funcţionare a produselor).

4. Caracteristicile economice se exprimă printr-o serie de indicatori cum sunt: costul de producţie,
preţul, randamentul şi gradul de valorificare a materiilor prime.

5
 5. Caracteristici de ordin social vizează efectele pe care le au sistemele tehnologice de realizare a
produselor si utilizarea lor asupra: mediului natural, siguranţei si sănătăţii fizice şi psihice a
oamenilor.

Clasificarea gradului de orientare spre client

Multe dintre pieţele de desfacere trec de la un specific orientat spre vânzare la unul
orientat spre cumpărare. Acest fenomen duce la o creştere a activităţilor orientate spre client pe o
piaţă de desfacere orientată spre producţie. Astfel rezultă o nevoie de produse şi servicii „obişnuite”
dar şi de bunuri cu beneficii individualizate (customizate).

Pentru a clasifica gamele de produse şi servicii orientate spre client e nevoie în primul rând de
definirea parametrilor specifici. Aceştia se clasifică în funcţie de complexitatea şi variabilitatea
sarcinilor din programul de producţie.

Pine şi alţii folosesc rata de învechire a produselor pentru a face o clasificare între produsele
standardizate (de obicei produsele de larg consum) şi produsele particularizate.

Succesul abordării unei orientării spre client va fi generat de integrarea nevoilor şi cerinţelor
clienţilor, în produse şi/sau servicii. Din punct de vedere al clienţilor, se simte nevoia de parametri
care descriu nivelul de satisfacţie al cerinţelor lor.

Figura 1.12 Relaţia dintre nevoile clientului, rezultatul final (produsul), caracteristici şi valoare – adaptare
[REN03]

5
 Figura 1.10 Parametri individualitate şi complexitate, ai orientării spre client, din perspectiva clientului – adaptare
[REN03]

Caracteristicile descriu toate elementele (de exemplu: culoare, atribute, preţ, servicii conexe, etc.)
produsului sau serviciului şi oferă posibilităţi de diferenţiere pentru client.

În acest context, autorii consideră că ar fi nevoie de un parametru suplimentar, care să descrie

nivelul de complexitate. Complexitatea descrie produsul sau serviciul printr-o abordare multistrat.
Figura 1.12 arată relaţiile dintre nevoile clientului, produs, caracteristici şi ceea ce se poate percepe
ca fiind valoare.

Pe baza parametrilor de mai sus, cei doi autori au generat o listă de produse pe care le-au clasificat
după cum se vede în Figura 1.13. Astfel, potenţialul de orientare spre client, este descris în funcţie
de individualizarea şi complexitatea produsului.

Picot & Maier folosesc termenul de „specificitate” pentru a descrie orientarea spre client a
produsului. Specificitatea ”(...) creşte o dată cu descreşterea utilizării alternative a resurselor”
[PIC93].

Mai mult, e posibilă subdivizarea parametrilor, în funcţie de gradul de acoperire (ex: scăzut – mediu
– ridicat).

Luând în considerare gradul de personalizare – parametrul individualizare – se poate determina

valoarea alocată pentru o caracteristică:

- Fără personalizare: valoarea caracteristicii studiate este fixată şi nu poate fi schimbată (ex.
O singură culoare pentru maşina de spălat).

5
 - Personalizare limitată: valoarea caracteristicii poate fi aleasă dintr-o gamă predefinită de
valori (ex. Se poate alege între 5 culori).

- Personalizare ridicată: produsul e unic, nu există nici o forma de restricţii pentru

specificaţiile valorii (ex. Se poate selecta orice culoare).

Gradul de complexitate descrie numărul de caracteristici care pot fi date unui singur produs.

O subdivizare a acestui parametru ar arăta după cum urmează:

- Fără complexitate: nici una dintre caracteristici nu poate fi selectată (ex. turaţii, programe,
culoare sunt toate fixe).

- Complexitate limitată: caracteristicile pot fi alese dintr-o listă predefinită care are mai mult
de 0 caracteristici (ex. programele sunt legate de turaţie, materialul carcasei este legat de
culoare, etc.).

- Complexitate ridicată: nu există restricţii asupra caracteristicilor proiectate. Clientul poate

determina aceste caracteristici (ex. poate alege separat carcasa, cuva, culoarea,
programele, etc.).

Funcţie de modul în care este orientată producţia, se poate genera o noua gamă de subdiviziuni
pentru parametri individualitate şi complexitate [conform Langlinais şi deLeon (1999)].

Aceste subclase iau ca referinţă orientarea producţiei, care poate fi orientată spre vânzare sau spre
client/utilizator:

- Produsul orientat spre vânzare („seller oriented product”): este produs şi standardizat independent de
cerinţele individuale ale utilizatorului final. Procesul de producţie este „dirijat” de către vânzator.

- Produsul orientat spre client („client oriented product”): oferă un număr de opţiuni
predefinire. Clietul poate customiza produsul în funcţie de aceste caracteristici. Procesul de
producţie este orientat atât spre vânzare cât şi spre client (ex. se pune la dispoziţia
clientului o gamă de motoare pentru un anumit model de maşină).

- Produsul creat pentru client (Customer-driven output): permite clientului să intervină în

mod direct în crearea unui produs sau serviciu (ex. Construirea unei case de locuit).
Procesul de producţie este dirijat de client.

Figura de mai sus afişează o clasificare a produselor personalizate, din perspectiva clientului. Se pot
identifica trei clase de produse clasificate folosind parametri individualitate şi complexitate.

5
 Figura 1.14 Clasificarea orientării spre client, din perspectiva clientului– adaptare [REN03]

Implementarea în companie a orientării spre client

Întrebarea care se impune este: „Cum pot realiza companiile orientarea spre client?”
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie ţinut cont de parametri şi clasificările de mai sus.
Aceşti factori influenţează procesele organizaţionale şi structura companiei. Astfel se pot defini
procesele de producţie potrivite fiecărui produs şi fiecărei companii .

Produsul dezvoltat pentru vânzare poate fi controlat în întregime de către vânzător fiind produs
independent de cerinţele clientului sau ale utilizatorului final.

Procesele şi structura companiei pot fi dezvoltate pentru un mediu orientat spre vânzare. Un astfel
de model ar fi cel al producţiei de masă proces ce va conduce la standardizarea produselor şi a
proceselor de producţie.

Poate, cea mai bună descriere a modelului sunt cuvintele celui care a ajuns să fie cunoscut drept
părintele producţiei de masă: „poţi avea orice culoare de maşina atâta timp cât e neagră” [PIN93].

Variantele de produse pot de asemenea să fie folosite pentru realizarea unei personalizări limitate.
Clientul primeşte produse sau servicii în diverse variante sau cu diverse caracteristici alese de
producător şi ele acoperă cerinţele individuale medii la adresa produsului. Fiecare variantă este
dezvoltată, ţinând cont de cerinţele unui grup restrâns de potenţiali clienţi. Astfel se poate ajunge
la un număr ridicat de variante, care nu se potrivesc exact cu cerinţele clienţilor.

Un produs centrat pe client, poate fi realizat într-un proces care este orientat atât spre client cât şi
spre vânzare. La începutul lanţului de creare a valorii, procesul de afaceri şi structura
organizaţională sunt dirijate de interesele companiei producătoare. Accentul se schimbă în

5
momentul apariţiei comenzii pentru produs. Acest moment este cunoscut în literatura de
specialitate ca „punctul de îngheţ” – en. freeze point. În acest moment vânzătorul integrează
cerinţele şi specificaţiile clientului în procesul de producţie. De obicei, cerinţele şi specificaţiile
clienţilor sunt integrate cât mai târziu cu putinţă. „(...) individualizarea lanţului de valori începe cu
activităţile de la capătul procesului, cele mai apropiate de piaţă, după care acestea se distribuie în
aval, de-a lungul acestuia.

În contrast standardizarea începe cu concepţie-proiectarea fundamentală (conceptuală), după care

se integrează în fabricaţie, asamblare şi distribuţie...” [adaptare – Lampel & Mintzberg, 1996].

Integrarea cerinţelor în produs odată cu apariţia comenzii conduce la adaptarea unei game de
opţiuni predefinite (i.e. valori şi caracteristici), care să se potrivească cerinţelor clienţilor.

O altă modalitate de orientare spre client este de a extinde variantele produsului sau a serviciului
standardizat, prin adăugarea de servicii care aduc valoare.

Conceptul de customizate de masă, poate fi implementat în produsul dezvoltat ca rezultat al unui

proces centrat pe client, „cu suficientă varietate şi particularizare, astfel că aproape oricine să
găsească exact ce caută” [PIN93].

Individualizarea de masă oferă clientului un număr de valori predefinite. Acestea pot fi folosite
pentru definirea caracteristicilor produsului. Individualizarea poate fi creată prin adăugarea de
servicii specifice (ex. o livrarea individualizată, o imagine a produsului gândită flexibil, uşor
adaptabilă pentru fiecare client în parte). Astfel, clientul poate alege opţiunile care sunt relevante
pentru satisfacţia lui. Complexitatea rezultantă pentru producător, poate fi redusă prin gândirea
modulară a produsului, abordarea de noi concepte de producţie, utilizarea şi implementarea
tehnologiei informatice, a reţelelor de aprovizionare şi a diverselor puncte de apariţie şi analiză a
cerinţelor [PIL’00].

Un produs orientat spre client va fi realizat cu un grad de individualitate şi/sau complexitate cerut
de către client. Structura organizaţională trebuie gândită într-un mod specific pentru a combina
resursele şi funcţiunile necesare. Momentul de iniţializare al activităţilor, este plasarea comenzii de
către client. Ca regulă, există o relaţie între complexitatea ridicată şi posibilităţile de individualizare
a unui produs. Dacă un produs are o complexitate ridicată, în ochii clientului este văzut ca
individualizat, deoarece constă dintr-o multitudine de elemente individualizate. Astfel, un produs
orientat spre client, cu un grad ridicat de individualizare, trebuie produs într-un mediu care este la
rândul său individualizabil în funcţie de cerinţele produsului.

În literatura de specialitate acesta se numeşte producţia de unicate („item production”)

sau dezvoltarea la comandă („engineer-to-order production”). Astfel, se poate realiza un grad de
individualizare care nu poate fi oferit produsele standardizate, cu variante sau de cele cu opţiuni
predefinite [PIL’01].

5
Individualizarea astfel creată, foloseşte procese specifice, pentru o cerere de produs dată, pentru a
realiza produsul individualizat. Se accentuează faptul că pentru un nivel ridicat de integrare pe
verticală a unei companii (ex. o companie care realizează toate activităţile în lanţul de creare a
valorii), este necesară crearea de produse cu un grad ridicat de specificitate, relevanţă strategică,
incertitudine şi frecvenţă. Astfel, crearea de produs individualizat este folosită de către o singură
companie sau de un conglomerat format din puţine companii . Această problemă apare, dacă
produsul este în acelaşi timp şi individualizat şi complex, precum în cazul produselor la comandă
(figura 15 – colţul din dreapta-sus).

Customizarea creată din interiorul companiei poate produce piese individualizate dar nu dispune de
destule resurse pentru a realiza complexitatea cerută atât pentru piese individuale cât şi pentru
produse complexe. Produsele individualizate, de complexitate ridicată, nu pot fi dezvoltate folosind
resursele unui număr restrâns de companii (considerând relaţia dintre complexitatea produsului şi
resursele necesare pentru dezvoltarea acestuia care ar fi disponibile într-o singură companie).

Figura 1.15 Modalităţi organizaţionale de customizate a produselor – adaptare [CHR06]

Picot precizează că integrarea pe verticală nu poate fi atinsă dacă resursele relevante nu sunt
acoperite de o singură companie. În acest caz se sugerează o cooperare între companii [PIC91].

1.1.7 Managementul cerinţelor

5
 Scopul managementului cerinţelor, este de a organiza şi controla cerinţele pentru un
proiect şi să identifice inconsistenţele dintre acestea şi posibilităţile de organizare şi producţie ale
companiei. Printre practicile managementului cerinţelor se numără managementul schimbării şi
trasabilitatea [PRE’05].

Managementul cerinţelor are ca scop balansarea, comunicarea şi ajustările necesare pe traseu.

Pentru a preveni ca una din clasele de cerinţe să se suprapună peste altă clasă, comunicarea
constantă între membri echipei de dezvoltare este un element important. De exemplu, în
dezvoltarea de aplicaţii software interne, nevoile companiei sunt atât de puternice încât cerinţele
utilizatorilor ar putea fi ignorate.

Trasabilitatea

Trasabilitatea cerinţelor se ocupă de documentarea evoluţiei unei cerinţe. Astfel se poate

urmări evoluţia unei cerinţe, modificările care i-au fost aduse pe traseul parcurs şi originea
acesteia, dacă informaţiile au fost documentate în mod corespunzător. Chiar şi după
implementarea cerinţelor în caracteristici, acestea ar trebui să poată fi urmărite înapoi până la
sursă[GOT94].

Cerinţele vin din partea mai multor surse (client, utilizator, compania, etc.).

Toţi au cerinţe diferite la adresa produsului. Folosind trasabilitatea cerinţelor, o caracteristică care a
fost implementată, poate fi urmărită până la persoana sau grupul care a emis-o în etapa de
colectare. Aceasta poate fi folosită în timpul procesului de dezvoltare, pentru ierarhizarea
cerinţelor, determinarea valorii unei cerinţe pentru un anume client. Poate fi de asemenea folosită
în studii ulterioare, în urmărirea evoluţiei produsului. În cazul în care una dintre funcţiile produsului
nu este folosită, se poate determina motivul pentru care a fost implementată acea funcţie încă de
la început.

Stagii de dezvoltare

La fiecare etapă a procesului de dezvoltare, se pot implementa activităţi şi metode

specifice pentru analizarea cerinţelor. Presupunând implementarea unui proces de dezvoltare
standard, cu cinci etape de dezvoltare, din punct de vedere al managementului, cerinţelor acestea
pot fi numite:

1. investigare
2. fezabilitate
3. proiectare
4. prototipizare şi testare
5. comercializare

1. Investigare

5
În faza de investigare se colectează primele trei clase de cerinţe:

1. de la client;
2. de la companie;
3. de la echipa de dezvoltare.

Pentru fiecare din clasele de mai sus, întrebările care se adresează sunt relativ similare:

1. care este scopul?

2. care sunt constrângerile?
3. care sunt mijloacele curente sau procesele care pot fi folosite?

Doar când aceste cerinţe sunt bine înţelese, se poate trece la stabilirea specificaţiilor funcţionale.

Trebuie însă ţinut cont de următorul aspect: oricât de tare ar încerca echipa, cerinţele nu pot fi
definite integral de la începutul proiectului. Unele cerinţe se schimbă, fie pentru că nu au fost
extrase sau interpretate corespunzător, fie pentru că apar schimbări de diverse naturi pe durata
desfăşurării procesului. Astfel, membri echipei trebuie să ajungă de acord încă de la bun început, că
o condiţie esenţială pentru succes este flexibilitatea în gândire şi acţiune.

Rezultatul acestei prime faze, este o listă document, cuprinzând cerinţele. Lista trebuie
aprobată de toţi membri echipei. Pe parcursul procesului de dezvoltare, acest document va urmări
menţinerea obiectivelor şi prevenirea incertitudinii. Pe măsură ce procesul avansează şi sistemul se
dezvoltă, fiecare caracteristică nouă deschide o multitudine de posibilităţi. Astfel, lista de cerinţe
acţionează ca o ancoră pentru echipă, în păstrarea viziunii iniţiale pentru produs şi ca element de
control, în schimbarea scopului stabilit.

În timp ce multe companii mai folosesc documente scrise, pentru ţinerea sub control a
cerinţelor, altele au implementat sisteme software, pentru controlul şi analiza cerinţelor. Aceste
unelte permit ca cerinţele să fie organizate în baze de date, care au de obicei funcţii ce asigură
trasabilitatea acestora (permit realizarea de legături între cerinţele părinte şi cele copil – evoluate
din acestea, sau între cerinţe şi diversele teste), crearea unei baze de date electronice, controlul
versiunii şi managementul schimbării. De obicei, astfel de unelte dispun de o funcţie de exportare a
datelor, care permite crearea unui document cu specificaţii, prin exportarea listei de cerinţe într-un
document pentru o aplicaţie standard.

2. Fezabilitatea

În această fază se determină costurile cerinţelor. Pentru cerinţele clienţilor, costul curent se
poate compara cu costurile viitoare, cauzate de dezvoltarea produsului. Pentru clarificarea situaţiei
se pot adresa întrebări de genul: „care este costul unei înregistrări greşite?” sau „cât costă o eroare
dacă folosim sistemul prezent?”. Astfel apare nevoia de unelte noi, pe măsură ce legătura dintre
cerinţe şi elementul financiar este tot mai clară.

5
Costurile pentru companie vor include răspunsuri la următoarele întrebări: „ce departament are
bugetul adecvat pentru asta?”, „care este rentabilizarea estimată pentru noul produs, pe piaţa de
desfacere?”, „care este rentabilitatea internă, dacă se implementează un nou sistem de dezvoltare
pentru produsul dat?”.

Costurile tehnologice din această etapă sunt legate de dezvoltarea de software sau de
echipamente. În prealabil, trebuie să avem răspuns la cel puţin două întrebări cheie: „avem
personalul adecvat pentru dezvoltarea „uneltei” necesare?” şi „avem nevoie de echipamente noi,
pentru a sprijini rolurile extinse al software-ului dezvoltat?”. Aceasta ultimă întrebare este de o
importanţă deosebită. Echipa trebuie să stabilească dacă noile unelte de automatizare care trebuie
achiziţionate, dispun de puterea de calcul necesară pentru a prelua din sarcinile echipei.

Întrebările de mai sus sunt fundamentale în managementul cerinţelor. O persoană şi o unealtă

formează un sistem, iar această realizare este cu atât mai importantă, dacă unealta este un sistem
de calcul sau un pachet software. Mintea umană excelează în procesarea paralelă şi interpretarea
tendinţelor, chiar şi cu date insuficiente. Sistemul de calcul excelează în procesarea serială şi
matematică precisă. Astfel, un sistem de management al cerinţelor trebuie să asigure ca volumele
de muncă care trebuie automatizate, să ajungă la procesatorul potrivit (om sau CPU) – de exemplu
automatizarea introducerii datelor (utilizatorul introduce datele o singură dată, iar sistemul
completează toate câmpurile aferente), sau raportarea poziţiei în sistem, pentru asigurarea
trasablităţii.

Ieşirea acestei faze este o estimare a bugetului şi programul de dezvoltare pentru proiect.

3. Proiectare

Presupunând că estimarea costurilor a fost precisă şi beneficiile care reies sunt suficient de
numeroase, proiectul poate trece mai departe. În faza de proiectare, activitatea primară care
priveşte managementul cerinţelor, este de a compara rezultatele obţinute cu documentul de
cerinţe, pentru a se asigura că dezvoltarea păstrează scopul stabilit.

Din nou, flexibilitatea este esenţială pentru asigurarea succesului. O poveste clasică despre succesul
schimbării obiectivelor în mijlocul procesului de dezvoltare este proiectarea modelului Taurus de la
Ford. La începutul anilor `80, Ford se aştepta ca preţul benzinei să ajungă la 1 $/l până la sfârşitul
deceniului. Pe la jumătatea procesului de dezvoltare, preţurile s-au stabilizat în jurul cifrei de
0.50$/l. Echipa de dezvoltare a decis că poate construi un model mai puternic, mai elegant şi mai
confortabil dacă preţul benzinei rămânea la aceeaşi cotaţie. Astfel au reproiectat maşina. Când
aceasta a ieşit pe piaţă, a înregistrat vânzări record, din cauza confortului şi spaţiului oferit.

În majoritatea cazurilor însă, abaterea de la cerinţele originale nu funcţionează. De aceea

documentul cu cerinţele clienţilor, devine o unealtă critică, care poate ajuta în luarea deciziilor şi
stabilirea coerentă a schimbărilor care trebuie implementate.

5
4. Prototipizare şi testare

În faza de prototipizare şi testare, activitatea principală a echipei de management al

cerinţelor, este de a se asigura că munca şi costurile se încadrează în programul şi bugetul stabilit şi
că produsul rezultat îndeplineşte cerinţele. O unealtă principală în această fază, este testarea
interactivă a prototipului. Pentru o aplicaţie software, interfaţa cu utilizatorul poate fi creată pe
hârtie şi testată cu utilizatorii potenţiali, în timp ce se scrie codul. Rezultatele acestor teste sunt
înregistrate într-un îndrumător, care este înaintat echipei de dezvoltare, pentru integrarea
rezultatelor în produsul final. Aceasta salvează timp şi face munca mult mai uşoară.

5. Comercializare

Managementul cerinţelor nu se termină o dată cu faza de testare. Informaţia strânsă de la

utilizatori, în această fază, este transferată spre faza de investigare a următoarei generaţii de
produs. Astfel, procesul începe din nou.

1.1.8 Modele de dezvoltare orientată spre client

1.1.8.1 Model de dezvoltare orientată spre client (adaptare Kanda)

Dezvoltarea de produse noi este o progresie de la recunoaşterea nevoilor până la produsul

final. Pentru optimizarea procesului de dezvoltare este esenţial să se înţeleagă acest proces şi ce îl
face eficient sau eficace. Nu este uşor în atingerea succesului în dezvoltarea de produse noi. Studii
efectuate indică faptul că între 35% şi 44% din produsele lansate sunt eşecuri [POW93]. Alte
statistici indică procente şi mai sumbre, adică până la 80%.

Câteva menţiuni se pot extrage din diverse studii efectuate asupra dezvoltării de produse noi:

1. produsul are şanse mai mari de succes dacă e planificat şi implementat corespunzător;

2. legătura dintre departamentul de Cercetare & Dezvoltare şi restul departamentelor implicate

în procesul de dezvoltare este importantă pentru succesul produsului;

3. legătura dintre C&D şi departamentul de marketing este critică pentru a asigura înţelegerea
nevoilor clienţilor şi transpunerea acestora în soluţii pentru clienţi.

Observaţiile de mai sus sunt valabile şi în cazul serviciilor. Aceste rezultate par a fi mai mult decât
evidente, dar practica arată că situaţia e cu totul altfel. Un astfel de exemplu poate fi regăsit în
Cooper (1988). Acesta prezintă un raport asupra activităţilor unui număr de 203 procese de
dezvoltare de produs nou. Dintre toate companiile analizate doar 4 au urmat toţi paşii necesari
până la lansarea pe piaţă. În 75% din cazuri studiul de piaţă a fost slab realizat sau nu a fost făcut
deloc şi 34% din proiecte au omis faza de testare cu clienţii.

5
 Figura 1.16 Diagrama dezvoltării unui produs nou.

Dar capacitatea de a dezvolta un produs superior nu garantează succesul. După cum afirmă un
concept de marketing: “atingerea ţelurilor companiei constă în determinarea nevoilor şi cerinţelor
pieţei ţintă şi livrarea satisfacţiei aşteptate mai eficient şi eficace decât concurenţa” [KOT88]. Adică,
pentru a avea succes pe piaţă, compania trebuie să fie capabilă să înţeleagă ce se doreşte de la
produs şi să transpună aceste cerinţe în produs: într-un mediu concurenţial, „compania trebuie să
depăşească competitorii atât în activităţi cât şi în procese” – să fie mai rapidă şi să folosească mai
puţine resurse.

5
O problema care se iveşte este punerea în practică a conceptului mai sus menţionat (O'Neal şi
LaFief, 1992). Pentru a obţine rezultate nu este suficient doar să descoperi şi să măsori nevoile şi
cerinţele clienţilor, ci trebuie implementate, adică traduse în limbajul companiei. Pentru a realiza
această transpunere într-un mod eficient şi eficace e nevoie de o vizualizare a procesului
(Harrington, 1991; Loinder and Rentzhog, 1994). O metodă specific concepută pentru procesele
orientate spre client pentru transpunerea într-un mod coerent a cerinţelor clienţilor în limbajul
companiei este desfăşurata funcţiei calitate (QFD) (Akao, 1990b; Mizuno şi Akao, 1994).

Dovezile arată că implementarea metodologiei QFD conduce spre o focalizare mai accentuată pe
client (Griffin, 1992; Trygg 1993; Ettlie şi Johnson, 1994). Utilizarea QFD poate să conducă spre o
reducere a costurilor şi a timpilor de lansare pe piaţă cu până la 40% (Sullivan, 1986). Una din
presupuneri când se lucrează cu QFD este aceea că proiectul este condus de o echipă
multidisciplinară. Aceasta ajută la depăşirea barierelor funcţionale (Ohfuji et al. 1990; Griffin and
Hauser, 1992). Altfel spus, utilizarea QFD poate facilita tranzacţiile necesare menţionate la
începutul acestui paragraf.

Centrale algoritmului de dezvoltare propus de Kanda sunt 7 unelte apartinând ingineriei

competitive şi ingineriei calităţii. În continuare, o scurtă descriere a acestora:

1. Interviurile de grup sunt o evaluare calitativă ce constă în analizarea opiniilor unui numar redus de
clienţi şi explorarea acestora până sunt înţelese. Discuţiile de grup sunt conduse de un “facilitator”
acesta având grijă ca toate direcţiile esenţiale să fie acoperite. (Kanda, 1994a)

2. Chestionarele de piaţă sunt o analiză cantitativă. Acestea se desfăşoară pentru a verifica cerinţele
stabilite la pasul 1. (Kanda, 1994a)

3. Analiza poziţionării se desfăşoară pentru a stabili poziţia produsului pe piaţă. Sarcina de bază constă
în analizarea poziţionării produselor competitoare (ex. Ce fel de reţea de distribuţie folosesc, căror
segmente de piaţă se adresează şi ce părere au clineţii de produsele lor). Nagasawa (1994).

4. scopul de bază al Listelor de verificare este de a facilita apariţia de noi idei prin analizarea
elementelor cheie ale conceptului. O listă special facută pentru a facilita apariţia de idei
este Lista Osborne. Aceasta conţine întrebari care punctează urmatoarele 9 categorii:

 Poate fi folosită în alt fel?  Poate fi adaptată?

 Poate fi modificată?  Poate fi marită?
 Poate fi micşorată?  Poate fi înlocuită?
 Poate fi rearanjată?  Poate fi întoarsă?
 Poate fi combinată? [Konno (1994)]

Această listă are utilizări similare tehnicilor de gândire paralelă (de Bono, 1992).

5. In tabelul de concepte sunt introduse tabelar, diferite metode de conceptualizare. Ideea este analizată
prin combinarea diferitelor rezultate generate de mai multe metode. Pentru generarea unei idei noi
se poate face apel la analogii şi inversări. De exemplu, considerând un filtru de cafea care nu are
recipientul de apa. Problema care apare este: cum se poate face astfel cafea sau cum altfel s-ar

5
 putea folosi aparatul? Răspunsul la întrbarile de mai sus poate genera un nou concept. [Konno
(1994), BRA08].

6. În Analiza conjugată, diferite concepte sunt evaluate în detaliu, până la nivel de piese. Un concept
optimal se poate obţine prin combinarea elementelor care au cel mai ridicat grad de utilitate (ex.
Autoturismul ideal ar putea avea motor Toyota, exterior Mercedes, suspensii BMW, etc.)

7. Tabelul calităţii realizează legatura dintre concepte şi produsul final. În literatura de specialitate este
definit ca şi Desfăşurata Funcţiei Calitate (Quality Function Deployement - QFD) [Ohfuji (1994)].

1.1.8.2 Model bazat pe tehnologia internet

Christian Scheer & Peter Loos propun un model de dezvoltare bazat pe internet. Acest
model foloseşte tehnologia, pentru realizarea activităţilor lanţului de creare a valorii şi de
aprovizionare dintre diversele companii participante la procesul de dezvoltare a unui produs
orientat spre client. Implementarea sistemelor de comunicare prin internet permite cooperarea
unui număr ridicat de companii cu un cost scăzut. Astfel se poate coordona o complexitate de
factori, care concură la dezvoltarea comprehensivă a unui produs orientat spre client.

Pentru implementarea unei dezvoltări de produs orientate spre client, cu un grad de complexitate şi
individualizare ridicat, Christian Scheer şi Peter Loos prezintă un model care foloseşte un element
intermediar, pentru a acumula resursele şi tehnologia informatică, pentru a realiza legăturile din
lanţul de creare al valorii şi lanţul aprovizionării. Internetul este elementul cheie în realizarea
legăturilor pentru procesul de particularizare inter-organizaţională, la un cost scăzut al tranzacţiei
şi cu o cooperare a unui număr mare de specialişti.

În era afacerilor pe internet, reţelele de creare a valorii, bazate pe tehnologia internetului, se

numesc modele de afaceri pe internet (en. „Inernet business models”) [RAP’01]. Hagel foloseşte
termenul de reţea economică (en. „economic web”) şi o descrie ca fiind: „clustere de companii care
colaborează pentru realizarea unei anumite tehnologii”, pentru a ”oferi elemente independente,
dintr-o gamă de valori generale care cresc în potenţial, pe măsură ce alte companii se integrează în
acest cluster” [HAG98].

Timmers descrie modelele de afaceri bazate pe internet ca o „arhitectură pentru un produs, serviciu
sau transfer informaţional, incluzând o descriere a diverşilor participanţi şi a rolurilor acestora; şi o
descriere a potenţialului beneficiu pentru diverşii participanţi; şi o descriere a surselor de venituri”
[TIM98]. O definiţie similară este dată de Rappa: „modelul de afaceri spune cum o companie face
bani, arătând unde este poziţionată în lanţul de creare a valorii” [RAP’01]. Baza relaţiilor din lanţul
de valori şi cel de aprovizionare este internetul şi serviciile pe care le poate oferi [OST’00].

Modelele de afaceri pe internet apar din structuri virtuale realizate de corporaţii [ALT’00]. De obicei
acestea se implementează pe structuri (reţele) existente, slab sau parţial interconectate, pe baza
relaţiilor din lanţurile de creare a valorii şi de aprovizionare. Tranziţia de la compania virtuală, la

5
modelul de afaceri pe internet, este rezultatul înbunătăţirii structurii companionale şi a legăturilor
dintre diverşii participanţi.

Modelul de afaceri bazat pe internet, constă din gruparea diverşilor participanţi care îşi însumează
resursele. Potrivit unei clasificări clasice aceştia pot fi: companii, angajaţi, elemente ale domeniului
public şi clienţi. Datorită faptului că relaţia de intermediere dintre aceştia se realizează pe internet,
clasificarea de mai sus trebuie extinsă cu o clasă intermediară [OST’00]. Relaţia dintre participanţi
poate fi clasificată în funcţie de elementul tranzacţionat în transfer de produse, servicii, informaţie
sau resurse financiare [ALT’01]. Dacă produsele sau serviciile solide implică relaţii de tipul
transferului fizic, relaţiile de schimb digital, precum produsele şi serviciile digitale, tranzacţiile
financiare şi informaţia însăşi, pot fi realizate pe internet. Participanţii cooperează în lanţul de
aprovizionare şi cel de creare a valorii, pe baza tehnologiei internetului. Acest model de comunicare
bazat pe internet, este numit „business bus" sau "it-platform" [ALT’01]. Acesta conţine „toate
standardele tehnice, de aplicaţii şi organizaţionale pe care se bazează soluţiile software,
electronice, etc. Modelul de comunicare determină capabilitatea minimă a Reţelei de Afaceri”
[OST’00]. Aceasta stă la baza relaţiilor dintre participanţi şi schimbul de informaţii, resurse
financiare, produse sau servicii digitale. Totodată transferul de produse sau servicii materiale este
strâns legat de cel digital.

Pe baza caracteristicilor modelelor de afaceri pe internet autorii [CHR’06] au creat un model

specific de dezvoltare de produs orientat spre client, cu un grad ridicat de individualizare şi
complexitate. Produsul astfel dezvoltat, necesită o serie unică de produse şi/sau servicii individuale.
În primul rând individualizarea unică poate fi realizată fie prin implementarea dezvoltării de
unicate, fie prin implementarea customizării de masă, având un număr foarte ridicat de opţiuni
predefinite şi un moment timpuriu de insertie a acestora în produsul propriuzis. În modelul propus,
diverse piese cu caracteristici individuale vor fi produse de companii individuale sau de
administraţia publică. Participanţii la dezvoltarea produsului dat, primesc cererile de la un
intermediar şi sunt dirijaţi şi coordonaţi de acesta. Fiind capabil să determine dependenţele dintre
diversele piese, intermediarul asamblează diversele piese şi generează rezultatul complex.

Acest rezultat se potriveşte exact cu cerinţele clientului şi cu aşteptările acestuia în ceea ce priveşte
complexitatea şi individualitatea. Tehnologia internetului este necesară pentru realizarea modelului
de afaceri sugerat. Acesta permite cooperarea interorganizaţională, cu un număr ridicat de
participanţi şi la un cost scăzut al tranzacţiilor. Mai mult, autorii [CHR06] consideră internetul şi
serviciile oferite de acesta, ca fiind decisive în determinarea şi organizarea individualităţii şi
complexităţii produsului orientat spre client. Pentru a insera nevoile şi cerinţele clientului în
caracteristicile şi valoarea produsului, modelul necesită tehnici interschimbabile şi disponibilităţi
multimedia. Acestea ajută: a) clientul – în explicarea nevoilor, b) intermediarul – în înţelegerea lor,
precum şi în adaptarea nevoilor în specificaţii şi caracteristici, şi c) aprovizionarea (companii,
angajaţi şi administraţie publică) – pentru generarea elementelor intermediare (produse şi/sau
servicii). Cu un astfel de lanţ de aprovizionare, este important ca toate activităţile să fie planificate
şi organizate simultan. De aceea, se consideră foarte critic, că legătura dintre furnizori şi

5
intermediar trebuie să fie cât mai simplă şi directă. Sisteme de management pentru aprovizionare,
pot lucra deasupra acestor interconexiuni. Totodată, este critică interconectarea sistemelor
informaţionale ale fiecărui participant la procesul de dezvoltare. Astfel tehnologia internetului
poate fi implementată, pentru realizarea obiectivelor organizaţionale şi a schimbului de date dintre
participanţi.

Figura 1.17 Model bazat pe tehnologia internet – adaptare [CHR06]

Figura de mai jos descrie structura modelului de dezvoltare de produs orientat spre client. Toate
schimburile de date dintre participanţi pot fi realizate prin folosirea tehnologiei internetului. Pentru
a face parte din acest lanţ virtual de creare a valorii fiecare actor are nevoie de acces la internet
(săgeata subţire). Produsele şi serviciile materiale trebuie organizate într-un mediu material, în
relaţii 1:1 (săgeata groasă). În modelul propus, clientul are o nevoie individuală şi comprehensivă
(ex. cumpăratul unei maşini) şi caută un pachet de produse şi/sau servicii (ex. informaţie, selecţie,
finanţare, asigurare, administrare, întreţinere, motorizare) pentru a fi satisfăcut.

Clientul îşi poate coordona nivelul de satisfacţie. Trebuie să ştie cum să caute, selecteze, evalueze, şi
să împacheteze produsele şi serviciile [FEZ’00].

Datorită complexităţii acestor sarcini ele sunt transferate intermediarului. Intermediarul poate
primi informaţia legată de nevoia clientului şi iniţializează lanţul de valori pentru această comandă.
Acesta coordonează diferiţii participanţi din lanţul de aprovizionare şi împachetează resursele
disponibile, produsele şi serviciile intermediare într-un produs individualizat complex.

ALT descrie intermediarul ca un şi integrator [ALT’01]. După eliberarea produsului (ex. pachetul de
produse sau servicii legat de cumpărarea unui autovehicul), cooperarea stabilită între participanţii
la dezvoltarea produsului dispare. Participanţii pot re-coopera în viitor, în diverse roluri pentru un
alt produs.

Utilizând modelul prezentat mai sus se poate realiza o reţea de creare a valorii pe baza unei
comenzi specifice. Companiile participante creează produse şi/sau servicii intermediare.

5
Programul intermediar coordonează activităţile cu lanţul de aprovizionare şi grupează elementele
intermediare (produse şi/sau servicii individuale) într-un produs complex, orientat spre client.
Clientul simte că a fost implicat în proces deoarece el este iniţiatorul tuturor activităţilor.

Utilizând tehnologia bazată pe internet, autorii susţin că este posibilă crearea unui lanţ de valoare
care să permită particularizarea inter-organizaţională şi gruparea prin intermediul unui program
produselor şi servicii la un preţ scăzut al tranzacţiilor. Se poate astfel organiza şi dirija
complexitatea procesului producerii unui produs comprehensiv.

Elofson şi Robinson sugerează că ,,o reţea ar permite cumpărătorilor să acţioneze ca o colectivitate

prin intermediului World Wide Web şi să dezvolte produsele cerute de clienţi în cantităţi mari”
[ELO98]. În locul producţiei de masă orientată spre vânzare, autorii prezintă o customizare de masă
orientată spre client.

Modelul constă în realizarea unui sistem de tip broker prin intermediul internetului, sistem care
identifică diferiţi clienţi cu interese similare în realizarea unui produs şi/sau serviciu. Utilizând
metode de filtrare cooperante se poate genera şi identifica o nişă de piaţă. Programul de tip broker
oferă o negociere automată între clienţi pentru determinarea unui set specific de caracteristici
pentru produs. Descrierea setului de caracteristici este trimis către furnizori pentru licitare. După
aceea „broker”-ul negociază între diverşii furnizori şi comandă elementele necesare dacă clienţii şi
furnizorii ajung la un acord [ROB’00].

Avantajele modelului sugerat pentru furnizori constă în sporirea economiilor datorită producţiei de
masă omogene şi reducerii complexităţii elementelor. Pe de altă parte, clienţii pot determina
caracteristicile individuale încă din faza incipientă. Se pot dezvolta astfel produse complexe şi
individualizate cu ajutorul acestui model.

Problema care se poate ridica este că clienţii au cerinţe diferite în ceea ce priveşte produsul final.
Din această cauză complexitatea specificaţiile este iar unii dintre clienţi se retrag, reducându-se
astfel efectele economiei la scară.

Totodată, broker-ul nu mai coordonează activităţile şi legăturile din lanţurile de aprovizionare şi de

creare a valorii. Această legătură este considerată necesară pentru împachetarea elementelor
individuale ale produselor mai complexe pentru menţinerea legături dintre specificaţiile
interdependente.

In concluzie modelul sugerat de Elofson şi Robinson poate fi folosit pentru a dezvolta produse
orientate spre client, având aceeaşi individualitate şi complexitate într-un grup de clienţi. Dacă
clienţii cer un set diferit de individualizare şi complexitate autorii sugerează modelul bazat pe
colaborarea pe internet.

1.2 Apariţia si Evolutia unui produs

5
 La baza oricărui produs stă n concept. Pentru realizarea in mod coerent a acestuia se
utilizează numeroase metode e concepţie. Prin metode de concepţie se înţeleg totalitatea
procedurilor şi tehnicilor utilizate de proiectanţi în procesul de concepţie.
Compararea metodelor analitice şi a metodelor sistemice de concepţie Tabelul 1.
Metode analitice Metode sistemice
Obiectul este determinat Obiectul este construit
Se caută rezolvarea problemei, se cercetează Problema trebuie pusă bine, procesul este
cauzele, rezultatul contează: important.
Obiectul este descompus în elemente care trebuie Obiectul este compus prin articularea şi
izolate relaţionarea elementelor între ele şi în
Analiză şi deducţie totalitate
Sinteză şi inducţie
Superioritatea expertului care ştie: “ştiinţa Modestia expertului care caută să înţeleagă
descoperă, industria aplică, omul urmăreşte” şi care ştie că trebuie să înveţe
Expertul crede în cea mai bună soluţie Expertul crede că există mai multe soluţii
satisfăcătoare
Principiul celei mai mici acţiuni Principiul acţiunii inteligente
Prioritatea metodelor matematice şi cantitative Construirea modelului care poate fi redus
Validarea prin încercări experimentale Validarea prin transformarea realului
(simulare)
Învăţământ disciplinar (juxtapus) Învăţământ trans-disciplinar
Liniaritate, mono-raţiune, mono-criteriu în Paralelism, pluri-raţiune, multi-criteriu
decizie
Cunoştinţele provin din descoperirea a ceea ce Cunoştinţele provin din construirea realului,
există ele acţionează asupra lui
Se elimină contradicţiile pentru a face realitatea Se iau în considerare conflictele şi
conformă cu schema contradicţiile
Expertul este o albină pentru care totul este Omul este un arhitect liber, care construieşte
codificat prin încercare şi eroare

Metodele de concepţie pot fi grupate în două categorii:

- metode analitice (carteziene), care determină pas cu pas obiectul, analizând realitatea;
- metode sistemice, conform cărora trebuie conceput modelul obiectului.

Abordarea sistemică a concepţiei se distinge prin tipul de întrebare care se pune: “cum se concepe
un model al obiectului ?” faţă de “cum se identifică obiectul ?”. Deşi metodele sunt complementare,
se pot evidenţia diferenţele dintre acestea (tabelul 1).

Metodele folosite în prezent în ciclul de concepţie al produsului pot ocupa loc într-un demers de
rezolvare global al problemelor de inovare-proces ce poate fi definit în cinci etape grupate în
tabelul 2.

Metode de concepţie folosite în ciclul de inovare [DRĂ’03a] Tabelul 2.

5
 Etape Metode
Identificarea problemei Legea Pareto
Diagrame cauze - efect (Ishikawa)
Desfăşurarea funcţiei calitate (QFD)
Diagrama de afinitate
Formularea problemei APTE
Ludion
Caracatiţa (Pieuvre)
Blocul de diagrame funcţional (BDF)
FAST
Analiza structurală (SADT)
Dezvoltarea de concepte Brainstorming
Purge
Diagrame arborescente
Evaluare Analiza modurilor de defectare, a efectelor şi
criticităţii lor (AMDEC)
Analiza funcţională
Diagrama matricială
Evaluarea multicriterială
Implementare GANTT
PERT
Diagrama sagitală
Chart

Treceri în revistă a principalelor metode de concepţie a unui produs ne conduce la câteva

observaţii:
- nu există o filiaţie naturală simplă între categoriile de metode şi succesiunea de etape de
rezolvare a problemelor;

- nici una dintre metodele citate în faza de dezvoltare de concepte nu permite şi nu

facilitează cercetarea unei soluţii în afara domeniului de expertiză al inginerilor de
concepţie sau al întreprinderii de care provin;

- metodele sunt eficiente în primele două etape şi în ultima, în schimb etapa de cercetare a
ideilor şi a conceptelor nu are ca suport decât metode bazate pe psihologie;

- uneori complementare, adesea prea puţin exploatate, QFD, Brainstorming, AMDEC şi

analiza funcţională prezintă numeroase atracţii şi se dovedesc a fi mijloacele cele mai
capabile să ajute întreprinderile în căutarea perpetuă de inovare.
Cheia inovării o reprezintă idea, scânteia geniului purtător al unei soluţii ideale la problema pusă.
În figura 1.18 se prezintă cele mai folosite metode de concepţie.

5
 Figura 1.18. Cele mai folosite metode de concepţie

Metode de concepţie folosite în ciclul de inovare Tabelul 3.

Etape
Identificarea problemei
Formularea problemei
Dezvoltarea de concepte
Evaluare
Implementare
Metode
Chestionar, (VOCT I & II)
Legi de evoluţie
Enunţarea contradicţiei tehnice,
Construcţia modelului câmp-substanţă (Su-Field),
Enunţarea contradicţiei fizice
Cele 40 principii,
Matricea de rezolvare a contradicţiilor,
Soluţii standard,
Principii de separare,
Efecte fizice
Rezultatul ultim ideal

În raport cu metodele şi mijloacele menţionate, teoria de rezolvare a problemelor inventive (Teorija

Reshenija Izobretateliskih Zadatch – TRIZ sau Theory of Inventive Problem Solving – TIPS) trebuie,
de asemenea, să-şi găsească locul în ciclul de concepţie al unui produs, pentru rezolvarea
problemelor de inovare, acolo unde metoda este performantă.

5
Diferitele mijloace dezvoltate în cadrul acestei metode pot acoperi întregul ciclu de concepţie al
produsului (tab. 3).

Metoda TRIZ combină avantajele a două tipuri de concepţie, reducând inerţia psihologică care
blochează apariţia de noi idei şi utilizând mijloace analitice bazate pe cunoştinţe, pentru
multiplicarea emergenţei conceptelor inovante. De menţionat că TRIZ nu înlocuieşte celelalte
metode, ci se plasează complementar acestora, prin aptitudinea sa de a genera idei purtătoare de
soluţii. TRIZ se integrează perfect în demersul de dezvoltare al unui produs, iar asocierea sa cu alte
mijloace precum QFD şi Robust Design aduce avantaje competitive importante.

1.2.1 Ciclul de viaţă al unui produs

Ciclul de viaţă al produsului (CVP) reprezintă un concept care descrie etapele pe care le
parcurge un produs în intervalul de timp - momentul lansării până cel al retragerii lui definitive de
pe piaţă (acţiunile specifice de marketing întreprinse privind prospectarea pieţei, lansare in
fabricaţie, vânzările, consumatorii, etc).

Uusi-Rauva et. al. (1994) descrie ciclul de viaţă ca fiind: „perioada de timp petrecută de un
produs pe piaţă”.

Studii mai recente spun însă că această definiţie este incompletă la ea adăugându-se şi perioadele
de timp alocate fazelor de concepţie, proiectare şi dezvoltare.

Astfel CAM-I (1991) defineşte ciclul de viaţă ca fiind: „perioada de timp de la naşterea produsului şi
până la înlăturarea lui de pe piaţă, şi el cuprinde următoarele faze: cercetare, dezvoltare,
introducere, maturitate, declin şi retragere.”

Ciclul de viaţă al unui produs implică multe discipline şi necesită multe abilităţi, metode şi procese
(Tabel 1.). Un produs nou apare pe piaţă pentru a satisface o nevoie existentă [BRA03]. Pe măsură
ce produsul se maturizează, nevoile clientilor se modifică, cerinţele se schimbă. Sub acest aspect,
managementul ciclului de viaţă al unui produs (PLC - Product life cycle) se ocupă de „viaţa” acestuia
pe piaţă raportate la costurile comerciale / de afaceri şi de vânzări. De asemenea managementul
ciclului de viaţă mai include şi managementul caracteristicilor şi funcţiilor produsului pe parcursul
dezvoltării lui şi pe durata de viaţă utilă.

Pe parcursul ciclului de viaţă majoritatea produselor tind să treacă prin cinci etape distincte:

 Dezvoltarea de produs nou (foarte costisitoare deoarece nu există încasări, în această perioadă
se înregistrează cele mai multe pierderi);

 Introducerea pe piaţă (costuri ridicate datorate promovării produsului, volum de vânzări redus,
competitori puţini sau de loc – aşteptând acceptarea pe piaţă a produsului sau creşterea
segmentului de piaţă, pierderi, trebuie creată o cerere a pieţei pentru produs, clienţii trebuie
încurajaţi să încerce produsul);

5
  Creştere (costuri reduse datorate economiilor de scară, vânzările produsului cresc semnificativ,
creşte profitul, conştienţa publicului faţă de produs creşte, competitorii încep să se impună în
înceracarea de a-şi mari cota de piaţă);

 Maturitate (costuri reduse – prezenţa pe piaţă reduce nevoia de promovare pentru produs,
volumul de vânzări creşte, creşte oferta competitorilor, preţurile tind să scadă datorită apariţiei
produselor competitoare, diferenţierea prin marca, diferenţierea produsului, foarte profitabilă);

 Declin sau Stabilitate (costurile devin contra optimale, volumul de vânzări scade sau se
stabilizează, preţurile şi profitabilitatea scad, profitul devine o provocare pentru eficientizarea
producţiei/distribuţiei mai mult decât pentru creşterea vânzărilor).

Figura 1.19 Faza primordiala a procesului de dezvoltare de produs nou şi Ciclul de viata al unui produs

Ciclul de viaţă al unui produs se desfăşoară în paralel cu evoluţia pieţei. Pe masură ce un produs
sau o categorie de produse se maturizează, piaţă trece prin faze care oglindesc cele cinci etape ale
PLC:

 Cristalizarea pieţei – o cerere latentă pentru o categorie de produse este trezită cu

apariţia noului produs;
 Extinderea pieţei – competiţia intră pe piaţă trezind interesul clienţilor pentru noua
categorie de produse;

5
  Fragmentarea pieţei – piaţa se divide în zone bine populate de competitori o data cu
suprapopularea cu concurenţi;
 Consolidarea pieţei – competitorii părăsesc piaţa datorită concurenţei ridicate,
preţurilor scăzute şi a profiturilor scăzute;
 Inchiderea pieţei – consumatorii nu mai doresc produsul iar companiile nu îl mai
oferă;
 Identificarea pieţei – se caută o nouă piaţă de desfacere cu un nou produs.

Activitatile departamentelor pe fazele CVP Tabel 4.

Marketing &
Etape Management Proiectare Logistica Financiar
Vânzări
Fuzyy Front Dedicarea şi nevoia Nevoia pentru Posibile variante Posibilităţi de Devize de
End pentru produs produs, de produs, susţinere a costuri de
caracteristici tehnologii proiectării, producţie şi
cerute de implicate, producţiei, distribuţie.
clienţi costuri, etc. distribuţiei
produsului.
Dezvoltare Influenţează / Generare idei Generare idei, Furnizori / Investiţie
ghidează conceperea concept, proiect stocuri
şi proiectarea detaliat, proiect
scule,
planificarea
producţiei
Introducere Influentează / Reclame Producţie Asigurare Flux de
ghidează producţia resurse / numerar
achiziţii
resurse
Creştere Influentează / Vânzări Producţie / Control Administrare
ghidează producţia întreţinere resurse /
livrare
Maturitate Influentează / Vânzări / Producţie / Control Administrare
ghidează producţia înregistrare întreţinere / resurse /
comenzi reproiectare livrare
Declin / Influentează / Inregistrare Reproiectare / Piese de Retururi
Stabilizare ghidează Service-ul comenzi reciclare schimb

Conceptul de ciclu de viaţă al unui produs descris mai sus se potriveşte foarte bine unui climat de
tip „micro-piaţă” (ex.: walkman-ul). Se observă însă că în majoritatea cazurilor există, în cadrul
macro-pieţelor, o evoluţie ascendentă datorată dezvoltării tehnologice. Astfel în cadrul macro-pietei
walkmanul s-a trasformat în cd-player (oferind o capacitate sporită), ulterior în mp3-player (oferind
o capacitate sporită şi funcţii noi–radio FM) iar apoi în mp3-player/recorder (oferind pe langă
capacitatea sporită a modelelor anterioare şi a funcţiilor acestuia şi funcţia de înregistrare).
Asemenea evoluţii se pot observa şi în industria auto, cea a petrolului şi gazelor naturale etc.

5
Se susţine în general că un produs lansat pe piaţă creşte, se maturizează, după care moare.
Afirmaţia este corectă dar nu de fiecare dată adevarată. Produsele privite ca o entitate (avionul
Airbus A-380, autoturismul Audi A6, ...) ajung la un moment dat să „moară” în schimb produsul
privit ca o familie (avioane, autoturisme, ...) cunosc un ciclu de viaţă mult mai lung, constând în
îmbunătăţirea continuă (PDCA)a ciclurilor de viaţă individuale a fiecărui produs aparţinând clasei,
până în momentul dispariţiei nevoii pentru acea clasa de produse (tuburile cinescopice au fost
înlocuite de tranzistori).

1.2.2 Tipuri de cicluluri de viaţă ale unui produs

Analiza ciclului de viaţă al unui produs [19] studiază tiparele de evoluţie ale unui produs pe
durata de viaţă a acestuia, cauzele şi efectele incidentelor, încercând să le determine cât mai
timpuriu, pentru a evita efectele nocive ale lor.

Prima referinţă atestată a unei curbe care descrie ciclul de viaţă al unui produs poate fi atribuită lui
Prescott care în 1922-1923 a propus o ecuaţie care se potrivea evoluţiei industriei auto din anii
1900 -1920.

Momentul naşterii, conceperii, unui produs nu poate fi determinat cu acurateţe în majoritatea

cazurilor, aceasta find marcat sub de o idee, schiţă, care de multe ori este pusă deoparte şi uitată
pentru mult timp. De aceea Burstein (1998) propune o abordare matematică a ciclului de viaţă al
unui produs începând cu primele date care pot fi legate de produsul respectiv.

O prima clasificare a cilului de viaţă poate fi facută în funcţie de punctul de vedere adoptat asupra
produsului:

 din punct de vedere antreprenorial – se termină în momentul în care compania

încetează producţia;

 din punct de vedere al clientului – când produsul nu mai este folosit şi este scos din
uz;

 din punc de vedere al produsului – cand gama de produse sau tipul de produs nu mai
este cerut pe piata, cand dispare segmentul de piata pentru produsul dat.

Shilds & Young (1991) atrag atenţia asupra unei confuzii dintre costurile ciclului de viaţă al unui
produs şi costurile totale ale vieţii unui produs care sunt două caracteristici diferite. Costurile
ciclului de viaţă se referă la totalitatea costurilor pe care compania producătoare le va întâmpina
pe durata de viaţă a produsului, iar costurile totale ale vieţii unui produs cuprind pe lângă costurile
mentionate anterior şi costurile de instalare, operare, întreţinere, reimprospătare şi retragere (sau
reciclare).

Determinarea şi înţelegerea unui posibil ciclu de viaţă şi urmărirea acestuia este recomandată şi de
Barksdale&Harris (1982). Recomandarea urmăreşte optimizarea alocării de resurse şi ea poate
servi de ghid în luarea de decizii strategice şi de dezvoltare şi evoluţie a acelui produs.

5
 Figura 1.20 Tipuri de PLC – adaptare Rink&Swan – 1979

Rink&Shaw în 1979 propune pentru evoluţia ciclului de viaţă al unui produs cateva funcţii (fig 1.20).

Potrivit cercetarilor in domeniu, o configuraţie normală a ciclului de viaţă al unui produs poate fi
modelată matematic cu formula:

p (t )  K  t A  e  B t ,

unde: p(t) – volumul de vânzări la momentul t;

K – o constanta a permeabilităţii pieţei;
A – un parametru care exprima noutatea produsului;
B – un parametru care exprimă gradul de depreciere al

5
 produsului.
Potrivit unui studiu realizat de compania ITI implementarea unei abordări “digitale” poate să scadă
considerabil riscul şi costurile asociate problemelor sau defectelor unui produs nou (figura 2.3) şi să
modifice considerabil evoluţia ciclului de viaţă al produsului.
Din punct de vedere al dezvoltării unui produs nou, listei de mai sus îi pot fi adaugate:

 influenţe culturale;
 influenţe sociale;
 tendinţe tehnologice;
 schimbări ale comportamentului utilizatorului sau clientului de cumpărare/folosire a
produsului.

Figura 1.21 Influenţa unei abordari digitale asupra CVP nou (adaptare – [WWW01])
Conform Rink&Shaw înţelegerea variabilelor care acţionează asupra unui produs şi a evoluţiei lui
poate fi facută folosind datele din următorul tabel: Decizii critice produsului sunt luate pe toata
durata CVP. Conform Czyzewski&Hull (1991), analiza importanţei planificării, motivării şi controlului
produsului ajuta la luarea deciziilor privind produsul (figura 1.21).
Varibile care determina CVP - adaptare Tabel 5.
Variabile interne companiei
Tipul clientului: Procese: Grad de noutate: Tipul produsului:
Consumator, Industrial Marketing, Logistica, Primul pe piata, De larg consum, Speci-
Achizitii, etc. Schim-bare majora, alizat, Etc.
Partial nou, etc.
Tipul companiei: Gama de produse: Grad de material.: Nivel de agregare:
Producatoare, Unicate, Doua sau Bun material, Serviciu, Clasa, Forma, Marca
Distribui-toare, mai multe, Productie combinare
Retailer, etc. de masa
Marimea organiz.: Segment de piata: Perisailitate: Pret:
Mare, Medie,etc. Mic, Mediu, etc. Durabil, Perisabil,etc. Ridicat, Mediu, etc.

5
Lungimea şi secven- Studiu de piata: Distributie: Promovare:
tele CVP propus Local, National, Intensa, Extinsa, Ridicata, Medie,
Interntional Limitata, etc. Scazuta
Variabile externe companiei dar interne industriei
Tipul industriei: Industrie (sau structura pietei):
Automobile, constructii civile, eletronice, etc. Competitie, Oligopol, Monopol, etc.
Aprovizionare (variatie): Achizitii (frecventa): Stagiul tehnologic (µ scimb.):
Mare, Medie, Scazuta Ridicat, Mediu, Scazut Volatil, Schimbari periodice,
Stabil
Variabile ale Macromediului
Economie interna: Economie internationala:
Dezvoltare, Declin, Recesiune, etc. Dezvoltare, Declin, Recesiune, etc.

Planificare Planificare Planificare Planificare

Motivare
Motivare
Motivare
Control
Control Motivare
Control Control

Concepţie Creştere Maturitate Declin

Figura 1.22 Variatia importantei planificarii, motivarii şi a contolului în CVP adaptare Czyzewski&Hull - 1991)

În continuare pentru o înţelegere mai aprofundată a CVP şi a evoluţiei lui, a modului în care fiecare
variabilă de mai sus influenţează produsul pe piaţă, se vor prezenta succint fazele CVP şi câteva
caracteristici esenţiale pentru fiecare:

- Etapa 0 (fuzzy front end)

În această etapă are loc generarea conceptului şi a caracteristicilor de bază („fuzzy front
end”). Etapa este sugestiv intitulată „primordială” deoarece în această fază nu se ştie mare lucru
despre produs şi caracteristicile lui. Influenţa fazei asupra CVP este doar recent studiată [NOB02].

Tinând cont de faptul că aproape 90% din produsele noi aduse pe piaţa eşuează nu din cauza
funcţionalităţii defectuose ci a faptului ca piaţa nu este pregătită pentru ele, aceasta etapă poate fi
considerată esenţială pentru succesul dezvoltării unui nou produs. O eroare aparută în această fază
se va propaga şi amplifica pe durata procesului de dezvoltare conducând inevitabil spre eşecul
produsului [KOE01].

5
Metodele şi tehnicile folosite în această etapă sunt menite să genereze idei, să sorteze şi să scoată
în evidenţă cele mai pluzibile variante de dezvoltare. Printre aceste metode se numară: AHP, QFD,
Brainstorming, Mind-Mapping, 3-6-5, etc.

- Etapa de dezvoltare

Caracteristica principală a acestei faze constă în evaluarea ideii şi a efectelor acesteia,

dezvoltarea unui prototip, încercarea de înţelegere aprofundată a cerinţelor clienţilor, a nevoii
pieţei pentru acel produs, luarea deciziei de dezvoltare tradiţională sau inovaţivă pentru acel
produs.

Etapa începe cu o detaliere a nevoii pieţei pentru acel produs. Este sau nu este cerere pe piaţă
pentru produsul respectiv. O analiză a cerinţelor clienţilor faţă de produsele similare sau faţă de un
produs ipotetic (pe care compania încearcă să îl dezvolte) poate genera o imagine destul de bună
asupra gradului de acceptare a produsului pe piaţă şi a şanselor de reuşită.

Se trimit chestionare care odată colecţionate şi analizate, se trece la aprofundarea cerinţelor

clienţilor şi utilizatorilor, la analiza a companiei, a capabilităţilor acesteia de a produce produsul la
calitatea cerută de piaţă.

Totodată se ţine cont şi de faptul că furnizarea unui produs la specificaţiile exacte ale pieţei poate
să se finalizeze cu un eşec. De aceea pe langă cerinţele explicite ale clienţilor, compania trebuie să
caute şi cerinţele nespecificate. Acestea pot fi de cele mai multe ori deduse din comportamentul
clientului, mediul cultural şi economic în care evoluează, etc.

Având cerinţele specificate şi nespecificate ale clientului, ţinând cont de cerinţele legale şi
reglementare în ce priveşte produsul care se doreşte a fi creat, se trece mai departe la o analiză
completă a tuturor cerinţelor.

Această analiză va genera un set de contradicţii (cerinţe client – specificatii legale&reglementare,

cerinţe client cu caracteristici tehnice pe care compania le poate integra în acel produs). Pentru a
elimina cât mai multe din aceste contradicţii se încearcă o abordare inovaţivă a problemelor pentru
atingerea unui compromis.

În această etapă caracteristicile identificate pot fi: selectare concept, identificare utilizatori, analize
cerinţe utilizatori, clienţi, companie.

- Etapa de introducere pe piaţă

Cu o idee de produs, cu un segment de piaţă ţintit, cu un set de caracteristici înglobate în

produs, se trece la fabricaţia pilot pentru realizarea unei serii de prototipuri şi scoaterea lor pe
piaţă. Se înregistrează reacţia utilizatorilor şi a clienţilor, se analizează şi se poate modifica
corespunzător produsul.

5
Spre sfârsitul etapei, după realizarea ultimelor modificări ale produsului se face tranziţia spre etapa
urmatoare de programarea producţiei şi a logisticii.

Caracteristicile etapei de introducere pe piaţă sunt:

 realizarea de prototipuri,

 evaluarea reacţiei utilizatorilor la prototipuri (ex. Nisan – a creat un serviciu de limuzine cu propulsie
pe hidrogen pentru a înregistra reacţiile clienţilor relativ la modelul FHV înainte de introducerea pe
piaţă a unei producţii de serie),

 planificarea producţiei de masă,

 planificarea utilajelor şi a facilităţilor necesare,

 evaluare numerică a investiţiilor şi posibilelor beneficii (marja de eroare care reiese din calculele din
aceasta fază este foarte redusă în comparaţie cu ce se poate obţine în fazele anterioare),

 înregistrarea gradului de permeabilitate a pieţei.

- Etapa de creştere

Produsul a trecut de inerţia de cumpărare a clientului, a câştigat un segment de piaţă pe

care prezenţa lui se face bine simţită, fiabilitatea produsului a fost remarcată şi utilizatorii sunt
dispuşi să plătească pentru valoare produsului. Numarul de unităţi vândute creşte simţitor,
produsul se maturizează treptat în caracteristici, procesul de producţie este îmbunătăţit.

- Etapa de maturitate

Ajungând la apogeul vânzărilor, produsul se transforma treptat dintr-o noutate într-un

obiect folosit de zi cu zi.

Volumul de vânzări devine constant şi începe să scadă spre sfârşitul etapei.

Pentru prelungirea etapei de maturitate se poate încerca îmbunătăţirea treptată a produsului, prin
inovaţii incrementale, care să aducă cu fiecare generaţie un plus de valoare, dar păstrând esenţa
intactă. Păstrând eficienţa şi eficacitatea competenţelor esenţiale ale produsului, dar aducând noi
idei, noi funcţii sau moduri de utilizare, produsul poate chiar să crescă segmentul de piaţă,
determinând astfel o etapă de maturitate prelungită.

- Etapa de declin

Produsul devine depăşit moral, sau valoarea pe care o reprezintă pentru client începe să
scadă în ochii acestuia datorită altor produse care oferă o valoare mai ridicată, îndeplinind aceleaşi
funcţii.

5
Volumul de vânzări începe să scadă, creşte volumul de servicii adiacente aferente produsului
(service sau alte servicii post-vânzare).

1.2.3 Tehnologia şi influenţa ei asupra ciclului de viaţă al unui

produs

Figura de mai jos afişează rata de adopţie a unei tehnologii, care în cazul de faţă reprezintă şi ciclul
de viaţă al acesteia.

Evoluţia tehnologiei, prin noutăţile pe care le aduce, atrage apariţia de produse noi, de noi
caracteristici în produse existente (ex. DVD-ROM conduce la apariţia Home theatre, avansurile în
electronică prin reducerea dimensiunilor sistemelor de calcul a condus la PDA, calculatoare de
bord, …) provocând în unele cazuri o atenuare a curbei maturitate, o întârziere a etapei de declin.

Totodată, nu de puţine ori s-a putut observa apariţia unei noi tehnologii ca răspuns la apariţia de
noi produse.

Rogers (Rogers, 1995) clasifică etapele ciclului de viaţă al unei tehnologii folosind procentul relativ
de clienţi care adoptă acea tehnologie.

În prima fază clienţii sunt inovatorii ori clienţii entuziaşti - early adopters, ce sunt atraşi în primul
rând de tehnologia pe care produsul o are la bază.

Figura 1.23 Ciclul de viaţă al unei tehnologii – rata de adopţie

5
Figura 1.24 Evolutia conceptiei clinetului faţă de produs pe curba S a evolutiei tehnologiei

În perioada de mijloc clienţi sunt cei majoritate timpurie - early majority pragmatists urmaţi de
majoritate conservatoare - interesaţi în mare măsură de soluţie şi de confort.

În ultima etapă apar întârziaţii care aşteaptă ca acea tehnologie să se maturizeze, să-şi
demonstreze eficienţa şi eficacitatea.

Moore înfăţisează tranziţia dintre clienţii entuziaşti şi majoritatea timpurie ca o inflexiune pe care
multe dintre companiile mari au dificultăţi în a o depaşi (figura 1.25).

Christensen preferă abordarea tehnologiei unui produs şi a efectului acesteia asupra utilizatorului
din perspectiva nivelului de performanţă cerut de obişnuit (mediu, cei din primele doua categorii
din figura de mau sus).

Utilizatorul susţine că odată ce produsul îndeplineşte nevoile de bază ale lui, produsul este „destul
de bun” şi nu-l mai interesează tehnologia produsului (figura de mai jos).

Se poate face o paralelă intre cele două grafice de mai sus putând trage concluzia că inflexiunea
critică se manifestă în momentul trecerii produsului din categoria celor cu tehnologie ridicată în
categoria celor „destul de bune”, moment ce face legătura intre entuziaştii tehnologiei şi
majoritatea utilizatorilor.

5
Figura 1.25 Schimbarea cerintelor şi a numarului de clienti pe durata cilului de viata a unei tehnologii
(adaptare Norman 1998)

Trecerea peste inflexiunea critică (figura 1.26), de la produs tehnologic la produs orientat spre
client se face prin inovare prin particularizarea, transformarea, adaptarea tehnologiei produsului la
cerinţele utilizatorului.

Toate tehnologiile lansate până acum au trecut prin 4 faze distincte. Trecerea de la o fază la alta
este carcterizată de creşterea prea mare sau deprecierea sporită a uneia din caracteristici:
 căderea sub preţul critic (primul segment al figurii 1.26),
 creşterea peste masa critică (segmentul al doilea din figura 2.10, 20% - pentru
produsele de uz casnic),
 înlocuirea unei tehnologii existente (segmentul trei al figurii 1.26)
 răspândirea pe scara largă (segmentele patru şi cinci din figura 1.26)

5
Figura 1.26 Trecerea de la tehnologie de varf la bun de larg consum (adaptare Norman 1998)

Figura 1.27 Tranzitia de la o orientare tehnologica la orientarea spre client

5
 Figura 1.28 Curba Hype a tehnologiei

Figura 1.29 Cateva tehnologii şi faza de dezvoltare în Iulie 2006

In figurile 1.29 şi 1.30 sunt prezentate câteva tehnologii şi locul lor pe curba evoluţiei tehnologice
[TED05].

5
Folosirea metodei prezicerii evoluţiei tehnologice (urmărirea graficului Hype şi plasarea tehnologiei
pe acel grafic) poate fi un mod fezabil de a dezvolta produse avangardiste care să satisfacă
cerinţele pieţei pentru un moment dat.

Figura 1.30 Curba tehnologiei pentru securitatea informaţiei [GarthnerGroup]

Produsele noi, chiar produsele care se întrevăd la orizont au tendinţa de a crea cerinţe şi nevoi noi
atât din partea clienţilor şi a utilizatorilor, cât şi pentru companie. Astfel, o companie conştientă va
încerca să ţină pasul cu aceste tendinţe şi să iasă în întâmpinarea lor cu produse noi, cu
caracteristici multiple care satisfac nu doar nevoile curente ci şi cele viitoare (nu este cazul
produselor perisabile în timp scurt sau mediu ci a celor cu un ciclu de viaţă îndelungat – o perioada
de peste 3 ani).

În cazul în care o astfel de companie simte apariţie a unei nevoi, aceasta poate fi înglobată într-un
produs existent pentru a-şi dezvălui utilitatea ulterior.

1.3 Dezvoltarea de produs nou

1.3.1 Algoritm general de NPD

Introducerea produselor noi implică o mare doză de risc pentru companii fiind un proces
mult mai dificil şi costisitor decât administrarea produselor existente. Un produs nou este un produs
care prin caracteristicile sale se deosebeste de produsele aflate pe piaţă.
Conceptul de produs nou are o accepţiune destul de largă.

5
Astfel, Booz, Allen şi Hamilton au identificat urmatoarele categorii de produse noi, funcţie de
noutatea lor pentru companie şi piaţă:
– produse de noutate mondială;
– linii de produse noi;
– adăugări la liniile de produse existente;
– îmbunătăţiri ale produselor existente;
– repoziţionări;
– reduceri de cost.

J. H. Myers oferă o clasificare mai succintă, dar cu o arie mai cuprinzatoare, funcţie de gradul de
diferenţiere al produsului nou faţă de cele deja existente pe piaţă :
– inovaţii,
– înlocuitori
– imitaţii.

Procesul de introducere a unui produs nou presupune parcurgerea mai multor etape şi anume:
- ideea de produs - poate avea surse interne (top management,
departament de cercetare-dezvoltare, departament de vânzări) sau externe (concurenţa,
distribuitori, furnizori, clienţi, universităti şi centre de cercetare).

- analiza preliminară - etapa în care se urmăreşte:

- oportunitatea de dezvoltare a produsului pe o piaţă nouă sau de

penetrare pe o piaţă existentă;

- compatibilitatea ideii de produs nou cu obiectivele întreprinderii şi

resursele de care dispune;

- crearea şi testarea conceptului de produs. Un concept de produs este format dintr-o descriere
mai precisă a produsului, a poziţionarii urmărite, a caracterizării avantajelor faţă de alte
produse similare, a identificării segmentelor-ţintă şi a situaţiei de utilizare.

- estimarea costurilor şi profiturilor (analiza financiară) - urmăreşte determinarea profiturilor

potenţiale ale noului produs şi estimează pentru o perioada de 3-5 ani următorii indicatori:
venituri din vânzări; costuri de producţie; cheltuieli de marketing; profituri estimate; durata de
recuperare a investiţiei s.a.;

- crearea produsului - presupune transpunerea ideii într-o formă concretă, fizică şi are loc doar
dacă ideea de produs a trecut cu bine de analiza economică anterioară;

- testarea de piaţă - testul de piaţă este o verificare a vânzării produselor într-o zona de testare,
cu angajarea întregului instrumentar al marketingului;

- comercializarea - se realizează după ce produsul a primit avizul de lansare pe piaţă, luând în

considerare următorii factori: gradul de acceptare a noului produs de către consumatori şi
distribuitori, preţuri practicate, intensitatea distribuţiei, mixul promoţional, concurenţa,
costurile comercializarii etc.

5
Metodele de generare a ideilor includ brainstormingul, analiza valorii, analiza morfologică,
sondajele etc. Prin verificarea conceptului de produs se urmăreşte:

1. ideea, respectiv utilitatea, este uşor de înţeles pentru consumatori;

2. prezentarea produsului, avantajele oferite sunt credibile;
3. performantele produsului sunt comparabile cu ale produselor similare pe
care consumatorii deja le utilizează;
4. cât de des este utilizat produsul;
5. cine il utilizează cel mai des;
6. cât sunt dispuşi consumatorii să plătească pentru un asemenea produs;
7. câţi sunt convinşi că ar cumpara produsul.

Testarea conceptului de produs trebuie realizată nu doar cu consumatori finali ci şi cu diverse

categorii de intermediari care pot oferi o imagine realistă a şanselor de reuşită ale noului produs.
Multe produse, după această testare iniţială, se întorc în laboratoare unde sunt modificate, sau se
amână lansarea lor ori chiar sunt abandonate.

Deciziile referitoare la dezvoltarea produsului urmăresc tipul şi calitatea materialelor folosite,

tehnologiile de producţie, capacitatea de producţie, variantele constructive şi alternativele de
culoare, dotările opţionale.

Verificarea produsului presupune testarea acestuia din punct de vedere funcţional şi al satisfacerii
consumatorilor. Produsul va fi analizat atât ca întreg cât şi pe trăsături distinctive, urmărindu-se
diferite aspecte - calitatea, preţul, marca etc. Cu toate că această fază nu consumă resurse
financiare sau materiale semnificative, ea poate lua pana la 50% din timpul total de dezvoltare
(cap. 3, Smith şi Reinertsen). Acum se iau deciziile majore în ce priveşte timpul, banii, natura
produsului, stabilind fazele de dezvoltare al întregului proiect.

Această fază trebuie considerată esenţială în dezvoltarea oricărui produs, timpul de derulare al
etapei trebuie inclus în timpul total al procesului de dezvoltare Koen şi alţii au considerat că faza de
generare a ideii cuprinde următoarele elemente distincte (ordinea lor nu este relevantă):

1. Identificare oportunităţii;
2. Analizarea oportunităţii;
3. Geneza ideii;
4. Selectarea ideii;
5. Dezvoltarea conceptului şi a tehnologiei.

Primul element constă în identificarea oportunităţii. În interiorul acestui element, schimbări bruşte
sau incrementale ale companiei şi tehnologiei pot fi văzute. Folosind indicaţiile şi direcţiile stabilite
la acest pas resursele vor fi alocate pentru procesul de dezvoltare, conducând mai apoi la o
abordare structurată a unei strategii de dezvoltare de produs / proces nou.

5
 Figura 1.31 Ciclul de dezvoltare al unui produs

Al doilea element este considerată analiza oportunităţii. În această fază are loc transpunerea
oportunităţilor identificate în cerinţe pentru companie, cerinţe tehnologice, specifice contextului
organizaţional. Efortul trebuie concentrat pentru a alinia ideile referitoare la produs cu cerinţele
grupului de clienţi. Acum se fac studii de piaţă şi/sau cercetare şi dezvoltare tehnologică.

Geneza ideii este considerat al treilea element al fazei de generare a ideii. Este descris ca un proces
evolutiv sau iterativ, trecând de la apariţia unei oportunităţi la maturizarea acesteia într-o idee
tangibilă. Această fază se poate derula intern companiei, poate veni din exterior (ex. apariţia unui
nou material sau a unei tehnologii noi), sau de la client.

Al patrulea element constă în selectarea ideii. Scopul acestei etape este de a determina dacă o idee
merită urmărită şi implementată. Acest lucru e realizează analizând valorile potenţiale pe care le
poate aduce companiei.

Dezvoltarea conceptului şi a tehnologiei constituie al cincelea element. În această etapă, de obicei

ultima, se dezvoltă obiectul afacerii pe baza estimărilor venite din studiile de piaţă, din analizele
cerinţelor clienţilor, cerinţele de investiţii, analize ale concurenţei.

Unele companii consideră acest pas ca fiind primul din procesul de dezvoltare şi planificare de
produs nou – Faza 0. Mai este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de "Front End of
Innovation", "Phase 0", "Stage 0" sau "Pre-Project-Activities".

5
 1. Selectarea ideii

Scopul acestei faze este de a elimina conceptele nefiabile înainte de a le aloca resurse.
Ideile generate anterior sunt analizate individual şi colectiv din punct de vedere al fiabilităţii.
Selecţia poate fi făcută folosind hărţi morfologice, metode de genul AHP…

Pentru evaluarea opţiunilor trebuie răspuns la trei întrebari:

1. Vor beneficia clienţii din piaţa ţintă de pe urma produsului?

2. Este fezabilă din punct de vedere tehnic producerea produsului?
3. Va fi produsul profitabil când e produs şi livrat către client la preţul ţintă?

2. Dezvoltarea şi testarea conceptului

La începutul acestei faze se detaliază conceptele inginereşti şi cele de marketing:

1. Care este piaţa ţintă şi cine ia deciziile în ce priveşte procesul de cumpărare?

2. Ce caracteristici de produs trebuie încorporate în acesta?
3. Ce beneficii va atrage produsul?
4. Cum va reacţiona clientul la produs?
5. Cum poate fi produs cât mai eficace şi eficient?
6. Dovedirea fiabilităţii produsului prin simulari şi prototipizare.
7. Care vor fi cheltuielile de producţie?

Dezvoltarea conceptului constă în transpunerea ideilor (în acest moment specificaţii tehnice
ordonate) într-o formă tangibilă a produsului (prototipul).

Testarea conceptului poate fi efectuată şi prin desfăsurarea unor studii pe piaţa ţintă referitor la
părerea clientului potenţial faţă de produs.

În unele cazuri se poate sări peste faza de prototpizare (nu se recomandă), în cazul produselor în
care serviciile ocupă o pondere relevantă iar elementul fizic (care crează de cele mai multe ori
probleme, fiind cel mai greu de modificat) nu este semnificativ pentru evoluţia produsului.

În cazul produselor materiale, această fază este extrem de importantă deoarece aici se face cea
mai mare parte a inovării mecanismelor produsului. Folosind Matrici de Corelare de tip piramidal
se identifică posibilele conflicte între diversele caracteristici analizate anterior. Folosind metode de
inovare gen: TRIZ, ARIZ, USIT, etc., se pot elimina a cât mai multe dintre aceste conflicte.

Folosirea metodelor mai sus amintite generează de cele mai multe ori produse cu un grad ridicat de
unicitate. Absenţa de pe piaţă a unui produs sau a unei familii de produse similare, creşte gradul de
risc pe care compania şi-l asumă prin introducerea pe piaţă a noului produs.

5
Unii specialişti recomandă crearea unui prototip sau a unei producţii pilot cu un marketing redus, la
preţuri promotionale, în scopul descoperirii reacţiei pieţei la acel produs (Nisan şi servicul de
limuzine cu propulsie pe hidrogen).

Prototipul generează de asemenea noi conflicte pe care compania nu le-a identificat dar care au
fost identificate de către client. În măsura în care aceste conflicte sunt considerate importante se
poate trece la o redefinire a conceptului (conceptelor) care stau la baza produsului, pentru a-l face
mai permeabil pe piaţă şi a-i spori gradul de „remarcabilitate”.

3. Analiza afacerii

Având o idee destul de închegată despre produs şi componentele lui, a proceselor care
sunt implicare in producerea lui, se poate trece la o evaluare financiară. Analiza se bazează pe
evaluarea de marketing, calculele pot fi făcute pentru a proiecta: valoarea vânzărilor, costurile
variabile ale producţiei, ponderea costurilor fixe. Toate acestea vor duce la stabilirea profitabilităţii
noului produs.

Puncte critice care trebuie atinse in aceasta fază sunt:

1. Estimarea preţului posibil de vânzare pe baza informaţiilor de la concurenţă şi

feedback-ul clienţilor;
2. Estimarea volumului de vânzări pe baza mărimii pieţei;
3. Estimarea profitabilităţii şi a punctului de anulare (breakeven point).

4. Testarea prototipului

Impune parcurgerea următorilor paşi:

1. Producerea unui prototip fizic sau a unei machete;
2. Testarea produsului în situaţii de uz obişnuit;
3. Evaluarea produsului prin întâlniri cu clienţii sau prezentarea produsului la târguri de
prezentare (trade show);
4. Efectuarea de modificari unde este nevoie;
5. Crearea unei serii pilot şi introducerea produsului pe o piaţă ţinta pentru a determina
gradul de acceptare a clienţilor pentru produs.

În cadrul acestei etape, o companie trebuie să vadă dacă produsul este realizabil tehnic şi dacă el
poate fi produs la un cost destul de scăzut.
Aceasta este etapa în care un nou produs este pentru prima oară pus la dispoziţie clienţilor
potenţiali în situaţie de piaţă reală dar într-o cantitate mai mică decât în cazul unei lansări de masă
ce va urma. Testarea are loc în 2 etape: testare funcţională şi testarea pieţii.

5
Pentru ambele etape de testare, menţionate mai sus, se pot folosi teste de genul:
- testul standard al pieţelor – acest test este de obicei folosit pentru testarea bunurilor de larg
consum, care au un ciclu de viaţă redus;

- testul limitat al pieţelor – dacă o companie nu are timp şi nu îşi poate permite un test standard al
pieţei sau doreşte să evite alertarea competitorilor cu privire la potenţialul noului produs, ar
putea să aleagă să realizeze un test mic al pieţii, punând la dispoziţie produsul numai în anumite
magazine şi numai pentru o perioadă limitată de timp;

- teste bazate pe utilizarea produsului - din cauza dificultăţilor testării de marketing a produselor
industriale, se fac teste bazate pe folosinţa produsului (câţiva potenţiali clienţi sunt aleşi să
împrumute produsul, să-l folosească în condiţii normale pentru o perioadă de timp). Deşi testul
de marketing poate reduce riscul inerent în lansarea unor noi produse, el nu este potrivit în toate
circumstanţele, putând să încurajeze percepţii false cu privire la calităţile noului produs.

5. Implementarea tehnică

Paşii care se recomandă a fi urmăriţi în aceasta fază sunt:

1. Pornirea noului program;

2. Estimarea resurselor;
3. Publicarea (afişarea) cerinţelor;
4. Planificarea operaţiunilor inginereşti;
5. Planificarea pe departamente;
6. Iniţierea colaborarii cu furnizorii;
7. Planificarea logisticii;
8. Publicarea necesarului de resurse;
9. Revizuirea programului şi monitorizarea;
10. Stabilirea unor planuri de urgenţă – planificare „Cum-Dacă”.

6. Comercializare (cosiderat de multe ori ca fiind post DPN)

Ultima etapă din cadrul procesului de inovare este lansarea şi comercializarea la scară
largă a noului produs. Constă în parcurgerea a patru paşi:

1. Lansarea produsului;
2. Producerea şi amplasarea de reclame şi alte materiale promoţionale;
3. Introducerea produsului în întreaga reţea de distribuţie;
4. Efectuarea unei analize a căilor critice.

Paşii enumeraţi mai sus pot fi urmaţi după cum este cazul. Pentru reducerea timpului necesar
procesului DPN, multe companii preferă să parcurgă mai mulţi paşi în acelaşi timp (în lucrările de
specialitate acest mod de operare este prezent sub denumirea de inginerie concurentă sau timp la
piaţă – Time to market). Majoritatea liderilor de piaţă au faţă de dezvoltarea de produs nou o
atitudine proactivă în care resursele sunt alocate pentru a identifica schimbări pe piaţă şi
acapararea de noi oportunităţi chiar înainte de apariţia acestora (în contrast cu o strategie reactivă

5
care dictează întrepriderea unei acţiuni ca rezultat al apariţiei unei probleme sau a introducerii de
către concurenţă a unei inovaţii). Acest mod de abordare schimbă natura procesului de dezvoltare
de produs nou într-un proces continuu (menţionat sub forma de dezvoltare continuă) în care
compania caută necontenit oportunităţi.

În cazul produselor inovaţive, gradul ridicat de nesiguranţa şi schimbare, face ca planificare

completă a unui astfel de proiect să fie dificilă dacă nu imposibilă. În acest caz o abordare mai
flexibilă este de dorit.

Deoarece procesul DPN necesită atât personal ingineresc cât şi expertiza departamentului de
marketing, echipele multifuncţionale (cross-functional teams) sunt foarte des folosite. Echipa este
responsabilă de toate aspectele proiectului, de la generarea ideii până la comercializare,
răspunzând faţă de managementul superior sau de Managerul de Progam. În cazul produselor
complexe, cu un ciclu de viaţă redus, pentru care costurile de dezvoltare&cercetare sunt ridicate iar
beneficiile de pe urma produsului sunt reduse, se recurge la alianţe strategice între mai multe
companii (Sony – BlueRay-DVD şi Toshiba&Co cu HD-DVD).

7. Protejarea noilor produse

Dezvoltarea unui produs nou ridică multe probleme legale:

 Cum protejez inovaţia de imitatori.

 Poate fi protejată de lege inovaţia?;
 Pe ce durată de timp?;
 Cât va costa?.

Lucrurile se complică şi mai mult când aceeaşi inovaţie, produs, proces sau lucrare creativă, poate
fi protejată de mai multe concepte. Patentele, mărcile înregistrate, dreptul de autor şi secretele
comerciale sunt doar câteva din abordările la care se poate recurge pentru protejarea unui efort
creativ. Acestea variază în funcţie de jurisdicţie. Sfatul unui avocat specializat pe proprietate
intelectulă şi care să cunoască strategia companiei este esenţială.

Cel mai uşor de obţinut este copyrightul (dreptul de autor), dar acoperă doar anumite aspecte.
Patentele implică procese compexe de cerere, susţinere şi aprobare, tinzând să fie costisitor de
obţinut, şi mai scumpe de apărat şi păstrat.

1.3.2 Variaţii ale procesului de dezvoltare de produs nou

În funcţie de priorităţi şi de strategia pe termen lung, companiile adoptă diferite abordări şi

variaţii ale procesului de dezvoltare de produs nou. Functie de caracteristica principală, câteva
dintre aceste variaţii ar fi:

5
 - Viteza – introducerea produsului pe piata cat mai repede. Este des
intalnita in domeniile care cunosc o dezvoltare rapida, dar nu este de fiecare data cel mai bun
obiectiv.

- Programare previzibila – livrarea produsului la o data stabilita (o

expozitie sau un targ tehnologic) poate adduce o valoare mai mare decat scoaterea lui pe piata
cat mai repede posibil. Pentru un astfel de proces, metode şi unelte precum Stage-Gate®, Six
Sigma sau managementul riscului, pot fi destul de utile.

- Reducerea resurselor – in special forta de munca. Multi manageri

considera relatia dintre durata unui proces şi costurile acestuia ca fiind una directa, adica cu cat
un proces dureaza mai mult cu atat costa mai mult. Astfel, incercad sa reduca costurile, scurteaza
durata procesului. Scurtarea duratei procesului inclica cresterea numarului de angajati activi in
proces. Astfel, un proces mai scurt, mai intens, poate deveni mai scump.

- Flexibilitate faţă de variaţiile pieţei – nevoia de schimbare apare de

multe ori in mijlocul derularii unui proiect. Astfel, inovatia şi schimbare sunt intim legate.
Capacitatea de a face modificari fara a produce variatii majore (atat in proces cat şi in produs)
poate fi foarte valoroasa. De exemplu, daca scopul este satisfacerea cerintelor clientului, acesta
poate fi atins prin modificarea specificatiilor pe durata procesului de dezvoltare ca urmare a
informatiilor primite de la client.

Din descrierile de mai sus se poate concluziona că abordarea unui tip sau altul de proces de
dezvoltare de produs, trebuie sa fie in consonanţă cu strategia de afaceri a companiei, nu doar să
urmarească viteza cu orice preţ.

Variaţiile descrise mai sus au dat naştere la o serie de modele:

- Hyman;
- Voland;
- Pugh;
- Dym şi Little;
- Dominick şi alţii, etc.

1.3.2.1 Modelul Hyman

Modelul descrie procesul de dezvoltare de produs nou ca o înşiruire de nouă paşi. Paşii pot fi
implementaţi succesiv sau în combinaţia potrivită, după cum este cazul. Aceştia sunt:

1. Recunoaşterea şi înţelegerea nevoii

- Scopuri;
- Obiective;
- Constrângeri.

2. Definirea problemei

3. Planificarea proiectului

5
 - Identificarea sarcinilor;
- Programarea producţiei.

4. Strângerea de informaţii
- Căutarea de produse “similare” sau idei utile.

5. Considerarea de abordări alternative

- Generarea de soluţii posibile.

6. Evaluarea alternativelor
- Folosirea ştiinţei pentru evaluarea caracteristicilor de
performaţă (poate fi construit mai repede?);
- Evaluarea integrita’ii designului (e predispus să cedeze?);
- Estimarea costurilor de producţie (nr. de componente?).

7. Selectarea alternativei dorite

- Stabilirea funcţiei de performaţa.

8. Comunicarea proiectului
- Informarea părţilor interesate;
- Înregistrarea proiectului;
- Stabilirea unei punţi între inginerie şi producţie.

9. Implementarea alternativei selectate

5
 1.3.2.2 Modelul Voland

Figura 1.32 Modelul Voland (adaptare – [VOL98])

Considerând o abordare ciclică, Modelul Voland urmăreşte următorii paşi:

1. Analiza nevoilor - Nevoia unei soluţii;

2. Formularea problemei - Definirea problemei in termeni de proiectare;

3. Abstractizare şi sintetizare - Dezvoltarea unei abordari generale urmata de generarea de

detalii pentru proiectare;

4. Analiză - Compararea şi evaluarea alternativelor;

5. Implementare - Dezvoltare şi distribuire soluţie finala.

Paşii enumeraţi mai sus sunt urmariţi succesiv, existând posibilitatea ca în cazul neconcordanţei
unor rezultate de a reveni la un pas anterior.

5
 1.3.2.3 Modelul Pugh

Fgura 1.33 Modelul Pugh (adaptare – [PUG91])

Modelul Pugh prezintă cea mai complexă abordare a procesului de dezvoltare de produs. Având o
evoluţie lineara similară modelului Heyman, el prezintă spre deosebire de acesta două bucle de
feedback: una pentru tehnologie şi o a doua pentru metodologie. Scopul acestor două bucle este de
a transmite în interiorul prcesului elementele învăţate pe parcursul implementarilor anterioare
servind unui proces de îmbunătăţire comnituă pe parcursul evoluţiei.

Pentru evoluţia modelului au fost determinate şi sugerate anumite puncte care trebuie atinse –
figura 1.33.

1.3.2.4 Modelul Dym şi Little

5
 Fgura 1.34 Modelul Dym şi Little (adaptare – [DYM00])

1.3.2.5 Modelul Dominick şi alţii

5
 Fgura 1.35 Modelul Dominick (adaptare – [DOM00])

1.3.3 Măsurarea procesului de NPD

5
 Presupune măsurarea caracteristicilor procesului de la încpeutul acestuia pâna la incheierea
lui. Nu exista standarde pentru măsurarea unui proces de dezvoltare de produs nou, rezultatele
fiind foarte variate, deoarece fiecare companie are propriul mod de considerare asupra inceputului
şi sfârşitului procesului de dezvoltare.

Unele companii considera inceputul ca fiind aprobarea conceptului noului produs (sfârsitul fazei 0 a
procesului de dezvoltare de produs nou) – de exemplu companiile din industia de autovehicule.

Alte companii considera inceputul ca pornind o data cu faza de selectare a ideii (faza 1), deoarece
de la faza 0 pana la faza de selectare poate trece o perioada considerabila de timp in care evoluţia
procesului trece printr-o perioada de stagnare, personalul fiind angajat in desfăşurarea altor
proiecte [KIM05].

În mod asemănător, şi sfârşitul procesului cunoaste abordari dierite funcţie de companie. Privind
procesul sub aspect ingineresc, unii consideră sfarşitul perioadei ca fiind momentul in care proiectul
este transferat către producţie. Alţii consideră sfarşitul ca fiind momentul in care primul exemplar
al noului produs este scos spre livrare sau este cumpărat de către client. Companiile care activează
in industrii de volum, definesc de multe ori sfârşitul ca fiind momentul in care s-a atins un anumit
nivel de producţie (de exeplu atingere a un miliod de unitati produse pe luna).

Totodată măsuratorile variază semnificativ in funcţie de complexitatea produsului, a tehnologiilor

pe care le incorporează, a proceselor de producţie necesare.

5
5
2.PROIECTAREA ECOLOGICĂ A
PRODUSELOR , PROIECTAREA
PENTRU MEDIU

5
2.1 Proiectarea ecologică a
produselor

Virgil ISPAS
Diana

5
Proiectare ecologică este un proces prin care se încercă ameliorarea produsului proietat faţă de
parametrii mediului înonjurător. Abordare clasică a procesului de proiectare a ţinut şi până acuma
cont de parametrii de mediu, însă schimbările generate de conceptele de mediu emergnte încă din
anii 1960 a facut inserarea acestora în procesul de proiectare mult mai explicit.

Proiectarea ecologică a fost definită ca: “Traim în lume prin design: creeare mediului de zi cu zi în
care trăim implică sisteme complexe de natură culturală, comunicare vizuală şi utlizarea de unelte,
tehnologie şi matriale. Ca şi domeniu de studio, Proiectare ecologică cuprinde mediile construite,
naturale şi umane şi se focalizează pe generarea de intervenţii constientizate de comportamentul
uman şi procesele de mediu. Design-ul ne cere să răspundem la una dintre întrebările
fundamentale ale omenirii: cum ar trebui să trim în lume ce ar trebui să ne ghideze acţiunile?
Această sarcină complex cere o abordare interdisciplinară.”

Sub forma clasică, proiectarea ecologică dezvoltă medii fizice, atât interne cât şi externe, pentru a
îndeplini una sau mai multe funcţii ale produsului, sau să creeze o anumită experienţă - focalizarea
fiind un mediu proiectat pentru om. Include specialităţi precum arhitecţi, urbanişti, acusticieni,
ingineri, peisajişti, designeri de interior, etc. În multe situaţii, conservarea elementelor istorice
(artefacte, situri, etc.) poate şi ea să fie adăgată listei de mai sus. O adăugare recentă la această
listă poate fi şi zona persoanelor cu handicap”.

La o scară mai largă, proiectarea ecologică are tangenţe cu proiectarea industială a produselor:
automobile inovative (cu sursă de energie solară sau eoliană), generatoare eoliene cu electricitate,
echipamente solare (alimentatoare de baterii cu energie solară), produse din materiale ecologice
sau reciclate (televizoare, frigidere),etc.

Proiectrea eologică cuprinde numeroase categorii: proiectare pentru consum redus de energie,
proiectare pentru reciclabilitare, proiectarea pentru minimizarea consumului de material. Este
foarte improbabil ca o singură categorie să devină prioritară dacă ne rezumăm la “ecologizarea”
produselor curente, deoarece acestea au fost create, optimizate şi utilizate sub auspicii “ecologice”.
Proiectarea unui produs nu ar trebui să încerce “ecologizarea”, ci să genereze noi concept
optimizate din punct de vedere ecologic.

O strategie potrivită în această direcţie ar putea fi prcurgerea următorilor paşi:

1. Descrierea detaliată a nevoii. Primul pas în conceptualizarea produsului constă în

dematerializarea acestuia. Transformarea produsului dintr-un produs fizic, palpabil într-o idee, o
suită de funcţii care să răspundă nevoii.

În aceasă fază accentul trebuie depus nu pe îmbunătăţirea sistemului existent pe baza principiilor
ecologice, deoarece această abordare conduce de cele mai multe ori la apariţia unor soluţii de
compromis (intorducerea de filtre sau catalizatori pentru dimiuarea poluării atmoferice sau

5
reducerea consumului de carburant), ci pe generarea unui concept complet nou care să
îndplinească funcţiile dar într-un mod complet nou (se pot folosi ehnici si metode de dezvoltare
inovativă - TRIZ, ARIZ, 40 Principles). Pe langă faptul că obturează scopul final, soluţiile de
compromis neceită alocarea de materiale suplimentare (ceea ce poate conduce la creşterea
coeficientului de impact în alte zone - în cazul filtrelor pentru autovehicule, dacă instalarea
acestora diminuează impactul asupra aerului, cresc imactul aupra consumul de energie folosită în
producerea acestuia, a materiilor prime utilizate în manufacturarea lui, etc.).

2. Căutarea soluţiei sau cenceptului cel mai dematerializat, planificarea şi schiţarea acestuia. În
această fază se înceracă atingerea şi satisfacerea nevoilor identificate la pasul anterior (se pot
utilize metode precum Brainstorming). Se încurajează ideile neconvenţonale. Trebuie însă ţinut cont
de faptul că deşi produsul este cumpărat deoarece creează impresia că poate satisface una sau mai
multe nevoi, se poate să existe şi alte motive. Estetica sau consideraţiile de statut (produse precum
Mercedes sau BMW, Apple, Linux, Harley Devidsson).

3. Prima evaluare a rezultatelor. În primă fază, sugestiile nerealiste sunt îndepărtate. Se veifică
dacă ideile emergente din pasul anterior ca fiind “prietenoase faţă de mediu” pot fi tansformate în
produse viabile. Producţia de masă trebuie să fie un concept realist iar costurile de producţie
trebuie să rămână realiste.

4. Verificarea detaliată a variantelor selectate. Acum, variantele rămase sunt evaluate pas cu pas
cu ajutorul unei liste de criterii (prezentate în capitolul următor). În final trebuie realizată o
clarificare a modului în care fiecare sugestie raspunde criteriilor mai sus amintite (pentru
clarificarea rezultatelor se pot folosi metode precum PUGH sau QFD).

5. Evaluara sugestiilor rămase. Într-o evaluare ulterioară, prototipurile sunt evaluate relativ la lista
de criterii de mai sus, scopul final fiind determinarea variantei care răspude cel mai bine la
termenilor şi care are impactul cel mai scăzut asupra mediului. Primul criteriu ar trebui să fie MIPS
(Material Input per Service Unit - cantitatea de material care este folosită pentru producerea unei
unităţi din produs). Mai mult, criteriile tradiţionale folosite în design sunt considerate în această
fază (siguranţă, sănătate, estetică).

6. Implementarea soluţiei slectate ca optime - sau o revenire la pasul 2. Dacă apare o variantă
“câştigătoare”, soluţia este implementată; procesul de proiectare este complcetat şi varianta este
trimisă spre producţie. Dacă nu apare nici un câştigător se revine la pasul 2. Dacă revenirea nu este
de dorit, alte criterii din lista menţionată mai sus pot f accentuate. Dacă nu se gaseşte nici o soluţie
se poate zice că nu eistă nici un produs viabil eologic pentru nevoia dată.

Tot o dată trebuie ţinut cont de faptul că preţul joacă un rol foarte important în evaluarea soluţiei
seletate. Atâta timp cât preţul refuză să prezinte “adevărul ecologic” acest criteriu poate conduce la
rezultate devastatoare pentru mediu.

5
După cum s-a prezentat în captolele anteioare, ceinţele clientului faţă de un produs pot fi transpuse
într-o serie de de cerinţe esetice, funcţinale, de mediu, etc. din punct de vedere al caracteristicilor
de mediu acestea pot fi împărţite în funcţie de faele din ciclul de viaţă al produsului:

1. producţie;
2. utilizare;
3. retragere.

Caracteristicile din faza de producţie ţin cont de toate aspectele privind materialele, procesele şi
energia consumată pentru fabricarea produsului. Pentru etalonarea aspectelor şi a modului în care
aceste caracteristici influenţează mediul (impactul asupra mediului) trebuie considerat un element
unitar pentru masurarea acestora. Majoritatea studiilor consideră acest element ca fiind de natură
financiară în baza faptului că în lumea în care trăim majoritatea lucrurilor pot fi cuantificate
financiar.

În funcţie de diferitele aspecte care sunt implicate, caracteristicile pot fi divizate în mai multe
subcategorii după cum urmează:

- Densitatea materială a materiei prime, proceselor, structurilor şi spaţiilor de lucru.

- Densitatea energtică a materiei prime, a proceselor, a imobilelor şi a spaţiilor de lucru.

- Utilzarea materialelor reînoibile (dacă utilizarea acestora nu prezintă un impact mai ridicat decât
utilizarea materiei brute).

- Cantitatea de produse utile rezultate în urma procesului de producţie (pe lângă produsul propriuzis,
produsele secundare pot fi în unele cazuri reutilizate).

- Intensitatea dşeurilor. Cuprinde şi emisiile atmosferice şi în apă;

- Intensitatea rebuturilor. Este dterminată de controlul de calitate şi de managementul procesului de

producţie.

- Intensitatea transporturilor. Este determinată de traseul pe care trebuie să-l urmeze mateia primă,
piesele, subansamblele, etc. care intră în compoziţia produsului.

- Intensitatea ambalajului. Cantitatea de materie prima, energie, etc. care intră în compoziţia
ambalajului.

- Materiale periculoase (fie materilele care intră în compoziţia produsului sau produsele secundare
rezultate în urma producţiei).

- Suprafaţa de teren necesară pentru producţie.

În faza de utilizare trebuie ţinut cont de aspectele care generează impactul asupra mediului a
produsului dat. De la consumul de energie până la materialele secundare utilizate în caz de service.
Se pot identifica mai multe direcţii:

- necesarul de materie pentru asigurarea funcţionării corespunzătoare (în cazul maşinilor de

5
 spălat detergenţii şi apa);

- necesarul de energie (consumul total de energie a produsului pentru funcţionarea

corespunzătoare, inclusiv consumul energetic asociat reparaţiilor sau transportului, …);

- surprusul de energie (in cazul incineratoarelor sau a genertoarelor de energie electrică);

- greutatea. Poate fi un factor de decizie important deoarece denotă masa de materie primă
care intră în compoziţia produsului.

- Autoreglarea şi auto-optimizarea. O astfel de categorie include reglarea electrică a

consumabilelor (energie, detergent, carburant, …), frigiderul intelgent, autoturismele
hibrid, etc.

- Multifuncţionalitate. Un mediacenter poat reda muzică, filme, jocuri, navigare pe internet,

etc.

- Reutilizare. De exemplu, magazinele de înbrăcăminte second-hand, produsele modulare,

etc.

- Utilizarea în cooperare. Produsele rar folosite ar putea fi bune candidate la această

categorie. O maşină de găurit electrică ar putea fi folosită cu mici ajustări şi ca ciocan
electric, sau maşină de tăiat.

- Necesarul de spaţiu sau suprafaţă. Aplicabil produselor mobile care în staţionare ocupă o
suprafaţă de teren, cum ar fi autoturismele.

- Durabilitatea. Este un termen colectiv pentru o listă de caracteristici. Printre acestea se

numără:

- design “nemuritor”, sau un design care nu ţine cont de modă şi nu devine

învechit- menţinându-şi atracţia în timp;
- rezistenţă la coroziune;
- durabilitatea materialului;
- uşurinţa în reparare;
- uşurinţa în asamblare/dezasamblare (pentru mentenanţă şi reparaţii);
- dependabilitatea şi rezilienţa;
- adaptabilitatea la progresul tehnologic. Piesele componente ale produsului
trebuie să poată fi înlocuite cu uşurinţă cu piese noi chiar dacă procesulde
producţie al acestora s-a modificat.

Pentru faza de sfarşit de viaţă, faza de retragere a produsului din uz, au fost identificate
următoarele elemente:

- Durabiliate, un criteriu la fel de valabil şi în această fază, cu subcategoriile:

- Compoziţia şi compexitatea materialului. Aceasta determină cât de uşor
produsul poate fi reutilizat sau refolosit;
- Determinarea tuturor modurilor de reutilizare a pieselor sau subansamblelor
componente;
- Colectarea, sortarea, transportarea produsului după utilizarea iniţială;
- Flamabilitate, masura în care se poate recupera energie prin incinerarea produsului;
- Compostabilitatea;
- Efectele asupra mediului pe care depozitarea sau dispersia o au asupra aerului, solului sau
apei.

5
O descriere mai concisă a celor preyentate în paragrafele de mai sus este prezentată în tabelul
următor.
Tabelul 6

Ghid pentru ecodesign-ul sistemelor mecanice

Aspecte privind Minimizarea conţinutului toxic Reducerea deşeurilor
materialele Folosirea de materiale reciclate şi reciclabile Creşterea refolosirii şi reciclabilităţii
Folosirea de materiale durabile Reducerea materialelor consumabile
Reducerea numărului materialelor Compatibilitate maximă a materialelor utilizate
Evitarea substanţelor toxice Reducerea materialelor agresive
Aspecte privind Durabilităţi mărite Fiabilitate ridicată
performanţele Randamente ridicate Reducerea uzărilor
Zgomote reduse
Aspecte de prelucrare Alegerea proceselor tehnologice cu impacturi Creşterea eficienţei procesului netehnologic
ecologice reduse Reducerea deşeurilor (reziduurilor tehnologie)
Alegerea proceselor tehnologice mai puţin Proiectarea unui produs de a fi multifuncţional
energofage
Alegerea materialelor tehnologice cu impact scăzut
aspra mediului
Aspecte privind Minimizarea ambalajelor Folosirea de asamblări rapide (autoasamblărilor)
asamblarea/ambalare Proiectarea modulară fără elemente intermediare de
a Folosirea simetriei pentru a se reduce timpul de asamblare
manipulare Eliminarea ajustărilor
Folosire de teşuturi şi r acordări pentru a facilita Eliminarea reorientărilor
potrivirea la montaj Ansamble cu facilităţi de dezvoltare prin adăugire
Forme uşor de identificat din punct de vedere al Soluţii de mânuire facilă şi accesibilă
orientării şi poziţionării Poziţionarea părţilor nereciclabile în subsisteme
Realizarea de părţi uşor upgradabile care pot fi uşor demontate
Posibilităţi de autoaliniere/autocentrare Asamblări uşor de montat
Configurarea părţilor pe nivele de sus în jos folosind Locuri de asamblare uşor de accesat
gravitaţia pentru
poziţionare şi pentru a se realiza operaţiile de
asamblare în plan orizontal
Folosirea de elemente şi subansamble specializate
(standardizate) pentru a se reduce varietatea
părţilor
Aspecte privind Uşor de curăţat Reducerea numărului de mişcări de reasamblare şi
utilizarea Uşor de demontat dezasamblare
Materiale etichetate lizibil pentru identificare la Uşor de verificat şi sortat
dezmembrare Materiale care nu intră în conflict la reprocesare
Reducerea emisiilor de noxe toxice Minimizarea coroziunii
Uşor de dezasamblat şi reasamblat

2.1.1 Proiectarea Produselor si Mediul

2.1.1.1 Caracteristici generice

Proiectarea produselor este un proces de sinteza in care costul, performanta, prelucrabilitatea,

siguranta si cerintele consumatorului sunt factori determinanti.

In fiecare stadiu al ciclului de proiectare, solutiile sunt evaluate si reevaluate in lumina unui
ansamblu divers de obiective tehnice, economice si sociale. Consiliul National de Cercetare a

5
estimat ca 70% sau mai mult din costurile de dezvoltare, fabricare si utilizare ale produsului sunt
determinate in cadrul stagiilor initiale de proiectare.

Natura schimbatoare a abordarii procesului de proiectare furnizeaza oportunitati noi pentru

integrarea aspectelor de mediu in procesul de dezvoltare al produsului.

2.1.1.2 CE este proiectarea verde?

Proiectarea verde implica in principal 2 obiective majore: prevenirea pierderilor si managementul

materialelor.

Prevenirea pierderilor se referă la activităţile fabricanţilor si consumatorilor care de la început evită

provocarea pierderilor.

Managementul materialelor implică coordonarea proiectării produselor prin operaţiile de producţie

sau prin metode de management al pierderilor astfel incât după ce produsele au ajuns la sfârşitul
vieţii să poată fi recuperate anumite componente, altele să poată fi reciclate sau refolosite.

Aceste obiective ar trebui privite in mod complementar. Desi proiectanţii pot reduce cantitatea de
resurse folosite cât si pierderile generate, vor exista mereu pierderi care vor avea nevoie de
management.

2.1.1.3 Istoricul proiectarii verzi

Ideea produselor verzi nu este nouă, ea fiind dezvoltată pe la sfârşitul anilor “60 si inceputul anilor
“70, odată cu conştientizarea consecinţelor pe care anumiţi factori o au asupra mediului. Aceasta a
condus la crearea Agentiei de Protectie a Mediului si punerea in vigoare a legilor de protectie a
mediului: Actul Aerului Curat, Actul Apei Curate si Actul Conservarii si Recuperării Resurselor.

In anii “80 ideile referitoare la refabricare si proiectare pentru reciclare au fost abordate doar in
revistele tehnice, fără a atrage atentia politicienilor si a publicului. Datorita semnalelor de alarmă
trase privind: schimbarea globală a climei, subţierea stratului de ozon si suprasaturării gropilor de
gunoi, aceasta problema a renăscut in ultimii ani. Multe carti si articole au arătat cum pot
incorpora arhitectii, inginerii, proiectanţii industriali, proiectanţii de ambalaje si graficienii cerinţele
de mediu in proiectele lor.

Au trecut insa destul de multi ani pana ce conceptul de proiectare verde a fost integrat în educaţia
inginerească sau in practică. Intr-adevar, până de curând “proiectarea pentru mediu” a fost
considerată ca o proiectare de protejare a produselor faţă de umiditate, căldură, vreme,...

In prezent in Statele Unite si Europa se află in lucru mai multe proiecte guvenamentale pentru a
alcătui ghiduri şi liste de verificare de mediu in ajutorul proiectanţilor. Spre exemplu, cercetătorii din
Olanda au dezvolta o aplicatie software care ajuta proiectantii in alegerea solutiilor potrivite
pentru mediu (SimaPRO).

5
 2.1.1.4 Perspective si alternative in proiectarea de produse verzi

Idea de proiectare verde pare deschisă, dar nu există o formulă rigidă sau o ierarhie de decizii
pentru implementarea acesteia. Un motiv este si faptul ca tot ce e “verde” depinde mult de context.
In timp ce există anumite imperative, in proiectarea pentru mediu, cum ar fi interzicerea anumitor
substante, soluţiile verzi vor deveni curate doar in ceea ce priveste anumite clase de produse.
Proiectarea verde depinde de factori cum ar fi: durata vieţii produsului, performanţa, siguranţa şi
încrederea, toxicitatea unor constituenti si substituentii potriviti, tehnologii specifice ale
managementului pierderilor.

2.1.2 Paradigmele proiectarii verzi

Proiectarea unui produs pentru a fi reciclabil poate fi privită sub aspecte diferite dacă nu există
infrastructura necesară colectării si reciclării produsului după utilizare.

Putem spune ca relaţia dintre economie si mediu este strâns condiţionată. In continuare se va
discuta despre perspectivele si alternativele existente in proiectarea de produse verzi prin
urmatoarele trei paradigme: „protectia mediului”, „managementul resurselor” si „eco-
dezvoltarea”.

2.1.2.1 Prima paradigma: Protectia mediului inconjurator

Mediul este recunoscut ca o parte integranta a economiei care trebuie urmarită prin diferite legi si
reglementari. Analiza cost-beneficiu dă un sens balanţei între competitivitatea industriala si
protectia mediului.

Societatea umană produce prea multe deşeuri ceea ce conduce la politici care se focalizează pe
reducerea cantităţii sau a toxicitatii deşeurilor.

Obiectivul proiectarii verzi ar trebui să fie reducerea cantităţii si toxicităţii deseurilor care necesită
depozitare, fabricarea produselor cat mai reciclabile, etc.. Progresul este măsurat in termenii
creşterii eficienţei utilizării energiei si a materialelor prin reducerea cantităţii de energie si material
necesare per unitate de producţie.

2.1.2.2 A doua paradigma. Managementul resurselor

Pământul este văzut ca fiind un sistem economic inchis şi de aceea cea mai interesantă incercare
pentru cercetători este „economizarea ecologiei”. Dacă toţi cei care utilizează resurse si generează
poluare ar fi constrânşi să plătească adevărata valoare pentru serviciile de îmbunătăţire a situaţiei
mediului, acest lucru ar conduce la o dezvoltare durabilă a industriei. Tehnologia avansată este
văzută ca parte integrantă de atingere a unei utilizări eficiente a energiei si materialelor. Ţările
dezvoltate tehnologic ar trebui sa transfere atât tehnologii noi cât si „know-how” spre ţările in curs
de dezvoltare si sa le asiste in perioada de aplanare a discrepantelor tehnologice dintre ele.

5
Soluţia este de a „plăti pretul corect” prin taxe pe utilizarea materialelor si a energiei sau printr-o
verificare atentă a limitării poluarii. Astfel de stimulente materiale sunt considerate ca fiind
furnizoare de mai multă flexibilitate decât legile impuse de către guvern deoarece se pare că
industria răspunde mai eficient la stimulente materiale, aşa numita „metodă a eficienţei costului”.

Perpectiva este ca serviciile pentru mediu să fie monitorizate creând cu usurinţă pieţe functionale
pentru aceste servicii.

Dezvoltarea durabilă este definită că menţinerea unui echilibru între oameni şi mediul natural.

In paradigma managementului resurselor, proiectarea verde implică sanse de conservare a

resurselor şi de reducere a deseurilor. Accentul se pune pe intrarile de materiale necesare fabricării
unui produs, pe evitarea utilizarii materialelor care sunt toxice sau devin toxice atunci când sunt
dispersate in mediul inconjurator.

Ca principiu, preţul materialelor de intrare trebuie sa reflecte cererea acestora de servicii pentru
mediu ceea ce va cauza reorganizarea sistemului de producţie in privinţa aruncării materialelor de
o valoare mai mare, incurajând recuperarea si reciclarea.

2.1.2.3 A treia paradigma: Eco- dezvoltarea

Paradigma subliniază co-evoluţia societăţii umane cu ecosistemul. Pământul este văzut că un

sistem ecologic închis şi de aceea principiul director este „ecologizarea economiei”. Natura are o
valoare a ei intrinsecă, independentă de ceea prevazută de către economia umana. Acest lucru are
o dimensiune etică, morală care implică o transformare a atitudinilor societale faţă de natură
(lucru neasumat în paradigmele anterioare).

Sub aspectul coexistentei omului cu natura, scara care măsoară creşterea economică este
inconsecventă pe termen lung.

Durabilitatea este definită ca stoc nedescrescător de capital uman si capital natural ce sunt
menţinute independent, fapt ce face să nu se discute despre o substituţie între tehnologie si
resursele naturale. In fata incertitudinilor pragurilor ecologice se aplică „principiul precauţiei”: noile
tehnologii sau proiectele de dezvoltare trebuie să demonstreze că sunt consistente faţă de
durabilitate. Progresul nu este măsurat in termeni de eficienţă, ci in termeni de sanătate a
ecosistemului.

Obiectivele politice de dezvoltare in cadrul acestei paradigme includ mişcarea materialelor intr-un
ciclu închis. Economia trebuie sa se bazeze in principal pe resursele de energie regenerabile si
materiale extrase intr-o cantitate care nu afecteaza sanatatea ecologică. Resursele neregenerabile
trebuie recuperate si reciclate.

Sistemele de productie/consum vor fi restructurate pentru a optimiza utilizarea de bunuri care

satisfac nevoile esentiale ale omenirii. Proiectarea verde incearcă să evite utilizarea materialelor

5
care sunt toxice pentru sănătatea umană sau sistemul ecologic, substituirea materialelor
neregenerabile pe cat se poate cu materiale regenerabile si asigurarea recuperării pentru reciclare
a materialelor neregenerabile.

Aceste trei paradigme ilustrează diferenţele de prezumtie controversele aparute in politică de

mediu şi punctele de vedere privind locul in care se situează omenirea in lumea inconjuratoare si
obligatiile pe care aceasta le are faţă de generatia viitoarea şi alte specii.

În ţări precum Statele Unite politica de mediu este mult mai apropiată de paradigma protecţia
pentru mediul înconjurător, în timp ce grupurile de ecologişti aderă la perspectiva de eco-
dezvoltare. Acest fapt se poate observa din raportul efectuat de către Brundtland Commision’s
numit „Our common future” care are ca temă principală Managementul resurselor.

Toate aceste paradigme sugerează diferite criterii de definire a proiectării verzi.

Din punct de vedere al protejării mediului, proiectarea unui produs poate fi considerată verde dacă
acel produs lansează în mediul înconjurător cu 10% mai puţine deşeuri ori emisii de-a lungul
întregului ciclu de viaţă al său, comparativ cu acelaşi produs proiectat in condiţiile in care nu s-a
ţinut cont de constrângerile de mediu.

Proiectarea de produse verzi conform paradigmelor prezentate anterior implică satisfacerea unui
set de criterii pentru compatibilitatea cu mediul înconjurător.

În acest material s-a definit proiectarea verde ca o extensie a proiectării tradiţionale cu noi
obiective cum ar fi prevenirea deşeurilor ori un management adecvat al materialelor folosite în
construcţia produselor.

Aceasta formulare ar putea fi criticată ca fiind prea conservatoare, cu toate ca discuţia s-a axat în
principal pe „ieşirile” sistemului de producţie care sunt caracteristice paradigmei protecţia pentru
mediul înconjurător.

Cu siguranţa sunt şi alte formulări posibile, spre exemplu o formulare alternativă ar fi aceea care se
bazează pe „ieşiri” implicând reducerea utilizării materialelor toxice, o bună administrare a
resurselor. Ca şi conţinut această definiţie este apropiată de paradigma eco-dezvoltării.

În multe cazuri, proiectanţii pot avea informaţii despre materiale a căror folosire conduce la
distrugerea resurselor sau la dispariţia speciilor. Un exemplu poate fi evitarea folosirii lemnului din
pădurile tropicale deoarece scăderea dramatică a suprafeţelor inpădurite din zona tropicala
conduce la schimbări majore de climă.

2.1.2.4 Exemplu - Procesul de dezvoltare a unui automobil

5
Automobilele vândute azi în ţări din UE sau în Statele Unite sunt produse complexe, prin funcţiunile
pe care le îndeplinesc, prin performanţele lor. Complexitatea pieţei comerciale a automobilelor
rezidă şi din paleta largă de obiective private şi publice care trebuie respectate.

Încercăm să evidenţiem factorii care influenţează decizia de proiectare a unui automobil şi cum
anume preocupările pentru mediu intră în cadrul acestui proces. În continuare se va face o
descriere a procesului de proiectare a unui automobil, cu problemele cheie şi restricţionările ce
guvernează procesul de dezvoltare al lui.

Dezvoltarea produsului în cazul unui automobil Concept

Prima etapa în proiectarea şi dezvoltarea unui automobil poate fi numită „dezvoltarea

conceptului”. Această fază este în esenţă un efort strategic.

Se identifică de obicei, un segment de piaţa particular, definit nu doar de caracteristici demografice

legate de vârsta sau statutul marital al populaţiei, dar şi de caracteristici cum sunt: statutul
financiar, moda şi orientarea stilistică. Conceptul unei maşini care evoluează din aceste
considerente este o combinaţie de impresii, caracteristici, costuri care este de aşteptat să atragă
destui cumpărători din grupul ţintă pentru a justifica eforturile de dezvoltare.

Un alt şiretlic în acest concept este de a dezvolta un produs care poate fi utilizat ca pat de testare
pentru vehiculele care au la bord sau utilizează în construcţie tehnologii avansate. Exemplul clasic
al acestui tip de dezvoltare în industria de automobile este Chevrolet Corvete şi mai recent Pontiac
Fiero. Datorită volumului de producţie scăzut, a testării limitate a inovaţiilor aduse tehnologiilor din
automobile, acestea pot fi perfecţionate cu riscuri scăzute pentru producător, şi cu un rang înalt de
inovaţii care pot fi uşor evaluate.

Chevrolet Corvete Pontiac Fiero

Materialele compozite folosite în construcţia de maşini au fost introduse în primul rând la modelul
Corvete, în timp ce în prezent se găsesc în compoziţia mai multor modele aparţinând firmei General
Motors. Aceasta stratagemă a companiei General Motors a fost utilizată foarte des în dezvoltarea
noilor tehnologii de construcţie a autovehiculelor.

5
Modelul Fiero a fost primul care a introdus procesul de fabricare al cadrelor spaţiale, concept
refăcut considerabil în două dintre produsele General Motor şi anume modelul Saturn şi APV (All
Purpose Vehicles).

Scopul conceptului unui vehicul este furnizarea unei schiţe care să cuprindă baza de caracteristici a
produsului înainte de dezvoltare respectiv un set de principii cu ajutorul cărora să poată fi
contorizate rezultatele procesului de proiectare.

Studioul de proiectare

Conceptul autovehiculului trece în studioul de proiectare, unde el prinde forma digitală sau pe
hârtie iar apoi este modelat de către echipa de concepţie.

In aceasta fază a procesului focalizarea este pe dezvoltarea formei vehiculului care onferă „stilul”
lui. Forma vehicolului cuprinde caracteristici din proiectele unei linii de produse trecute, cât şi noi
ale unor linii de produse competitive.

Cu toate ca studioul de proiectare are o bază de date „istorică”- desene provenind din diverse
surse, globalizarea pieţei de autovehicule a dus la un parteneriat internaţional de schimburi de
proiecte. Fabricanţii de echipamente si-au concentrat eforturile pe incorporarea în cadrul
proiectului a diferitelor elemente de design japonez, englez sau italian. Se poate observa clar
diferenţa dintre diferitele şcoli de design, insăin prezent forma unei maşini este adecvată pieţei de
vânzare, un exemplu fiind modelul Mazda Miaţa creată special pentru piaţa Statelor Unite.

Deseori în cadrul studioului de proiectare se vor născoci câteva potenţiale vehicule pentru fiecare
concept. Aceste alternative sunt selectate, decizia echipei de proiectare selectează o singură
variantă geometrică, urmată de prezentarea la scară reală a unei machete a vehiculului selectat
(realizată de cele mai multe ori din lut). Odată ce modelul a fost aprobat, dezvoltarea ia sfârşit şi se
trece la o alta etapă numită inginerie avansată.

2.1.2.5 Proiectarea prevenirii pierderilor

Vechea zicala ,,un gram de prevenire face cât un kilogram de vindecare” si-a găsit un nou sens prin
încercarea industriei de a modifica proiectarea tradiţională şi practicile de fabricare.

Ca exemple ale proiectării de prevenire a pierderilor se află reducerea utilizării de materiale toxice,
creşterea eficienţei energetice, utilizarea de material necesar pentru îndeplinirea unei funcţii în
cantităţi tot mai reduse, sau proiectarea de produse care sa aibă o utilitate mai îndelungată. Dacă
un proiectant specifică o cantitate de material mai mică, această decizie are un efect multiplu
asupra apelor industriale şi reziduale, a noxelor eliminate în atmosferă, a deşeurilor depozitate în
gropile de gunoi… Pierderile, emisiile şi energia consumată în fiecare ciclu de viaţă al materialelor
vor scădea proporţional cu cantitatea de material folosită. Similar, creşterea timpului de viaţă al
produselor conduce în mod direct la reducerea de pierderi. După un anumit interval de timp se

5
înregistrează mai puţine pierderi la extragerea de materiale, la fabricarea produselor şi la
dispunere. Sunt de asemenea reduse costurile de energie şi de transport. Extinderea vieţii
produsului poate fi realizată prin folosirea de materiale mai durabile.

General Motors Delco Remy Battery Division a făcut paşi importanţi în reducerea componentelor
riscante din produse din operaţiile de procesare. În anul 1974, o baterie tip conţinea 13.5 kg de
plumb, astăzi acelaşi tip de baterie cântăreşte 8.7 kg cu performanţe superioare. Reformularea
materialelor aliate, adică trecerea de la antimoniu-arsenic la calciu-staniu, a condus la eliminarea
pierderii a 450 000 kg de antimoniu şi arsenic / an.

In aceeaşi idee Apple a scos pe piaţă unul dintre cele mai “verzi” notebook-uri, carcasa fiind făcută
din plastic reciclabil, cadrul din magneziu, iar bateria integrată sporeşte semnificativ durata de
viaţă a lui.

Strategiile de prevenire a poluării au condus la creşterea importanţei procesului de reciclare. La

nivel mondial au fost refolosite peste 1.89 milioane kg de plumb, 2.900.000 litri de acid sulfuric şi
112.500 kg de polipropilena. Prin intermediul unui nou tratament cu apă al pierderilor, creşte
procentajul de plumb în solidele rezultate, astfel plumbul fiind mai uşor de reciclat. Precipitatele
solide sunt destinate unei topiri secundare.

Produsele sunt proiectate astăzi de o manieră modulară, cu componente cu funcţionalitate definită

ce pot fi uşor înlocuite sau îmbunătăţite fără a afecta celelalte componente. Acest fapt permite
produselor cât şi subcomponentelor produselor să fie uşor reparate sau refinisate. Performanţa
produsului poate fi menţinută de-a lungul unei perioade mari de timp, reducând nevoia de a
cumpăra sisteme noi întregi.

Este de ştiut că viaţa reală a unui produs este afectată de o serie de factori externi cum ar fi:
întreţinerea, condiţiile de folosire şi viteza demodării tehnice şi stilistice.

Sensibilitate faţă de costuri se reflectă şi în domeniul aparatelor şi echipamentelor ce furnizează

energie: aparate de aer condiţionat, frigidere, iluminatoare, televizoare. Companiile modelează
cererea consumatorilor prin strategiile de marketing, răspunzând cerinţelor de confort şi uşurinţei
de utilizare a produsului. Deoarece consumatorii sunt rezervaţi faţă de produsele cu costuri iniţiale
foarte mari (fără a lua în calcul costul de viaţă), proiectarea de produse mai durabile şi mai
costisitoare este inhibată.

Proiectanţii se gândesc rareori la îmbunătăţirea managementului pierderilor. Exemple de

proiectare pentru managementul materialelor includ produse ce pot fi refabricate, reciclate,
reutilizate, sau acele ce pot fi incinerate în siguranţă, cu recuperare de energie.

Ordinea preferinţelor pentru opţiunile de management sunt sunt stabilite din perspectiva afacerii şi
a mediului.

5
Un exemplu: un model de management pentru materialul plastic ia in considerare un ciclu de viaţă
în care componentele din plastic pur sunt reutilizate cât de mult posibil, reciclate repetat până la
incinerarea finală şi recuperarea energiei chimice.

Proiectarea pentru Refabricare şi Reciclare, care arată cum pot fi recuperate componente sau
materiale, va afecta probabil strategiile convenţionale de proiectare şi fabricare. Deşi nu este des
practicată, proiectarea pentru refabricare poate fi atractivă atât din punct de vedere al mediului
cât şi al afacerii. În mod asemănător, reciclarea oferă un număr de beneficii potenţiale. Reciclarea
poate reduce rata extracţiei de materiale pure, pierderile generate prin separarea şi procesarea
materialelor brute, precum şi energia folosită la fabricare şi transport. De asemenea, înlătura
răspândirea materialelor reziduale în apele industriale şi supra aglomerarea gropilor de gunoi.

Produsele care pot fi uşor dezasamblate sunt destinate refabricării şi reciclării. Proiectarea pentru
dezasamblare este destinată:

 sistemelor cu buclă închisă producţie - îmbunătăţire în care componentele şi materialele sunt

refolosite pentru aceleaşi produse;

 sistemelor cu bucla deschisă în care materialele sunt reciclate de mai multe ori şi folosite la diverse
produse.

Un număr mare de produse durabile, printre care automobilele, frigiderele şi echipamentele de

gătit, sunt gandite cu acest gen de proiectare.

Produsele durabile prezintă probleme deoarece este dificil ca proiectanţii să anticipeze influenţa
managementului pierderilor asupra beneficiilor produselor. Proiectarea pentru folosirea
materialelor recuperate este la fel de importanta ca şi proiectarea pentru recuperarea materialelor.
Dezvoltarea configuraţiilor de proiectare care facilitează dezasamblarea şi separarea
componentelor nu este suficientă.Companiile trebuie să încorporeze realmente materialele şi
componentele reciclate în producţie pentru a realiza o adevărată economie cu respectarea
mediului.

Limita maximă de reciclare a unor materiale poate poate condiţiona introducerea acestora în
modele noi. Contaminarea şi combinarea la întâmplare a materialelor în timpul colectării şi
separării poate submina eforturile de reciclare, iar produşii chimici adăugaţi la fabricarea originală
pot fi greu de înlăturat sau pot degrada proprietăţile materialelor reprocesate. Chiar dacă
materialele sunt ferite de contaminarea externă, procesele de reciclare pot degrada materialele, de
exemplu fibrele de hârtie se degradează pe parcursul reciclărilor succesive.

Dacă proiectanţii folosesc materiale recuperate ele trebuie să aibă performanţa şi proprietăţi
similare celor pure. Ar fi binevenit dacă furnizorii de materiale recuperate ar oferi garanţia aceasta.

2.1.2.6 Proiectarea pentru Composting şi Incinerare

5
Pe lângă reciclare şi refabricare există alte două opţiuni pentru managementul deşeurilor materiale
ce pot fi luate în considerare de către proiectanţi: compostingul şi incinerarea.

Proiectanţii pot facilita compostingul prin crearea de produse integral biodegradabile. De exemplu,
polimerii pe baza de amidon pot înlocui plasticul în diferite aplicaţii (pungi, pahare, tăvi, carcase
pentru produse cu ciclu de viaţă scurt). Aceşti polimeri sunt biodegradabili şi pot fi transformaţi în
îngrăşământ.

Similar produsele pot fi proiectate pentru o incinerare sigură prin înlăturarea utilizării de metale
grele, sulfaţi şi cloruri. Realizarea acestor oportunităţi inseamnă existenţa de sisteme de depozitare
a produselor. Produsele destinate transformării în îngrăşământ sau incinerării dacă ajung in gropile
de gunoi, îmbunătăţirile de proiectare sunt practic nule.

Din punct de vedere istoric nu a existat prea multa coordonare între stagiile de dezvoltare-
proiectare şi managementul pierderilor. Această situaţie trebuie schimbată astfel încât societatea
să profite de mecanismul proiectării. Prin promovarea legăturii dintre fabricare şi managementul
pierderilor se creează o reală competiţie între creatorii de strategii.

2.1.2.7 Ingineria avansată

Ingineria avansată este o etapă care aparţine procesului de dezvoltare etapă in care cei mai mulţi
oameni cred că se produce proiectarea produsului.

În această etapă produsul creat în studioul de proiectare, de echipa de concepţie este transpus într-
un desen ingineresc real al unui autovehicul.

Abordarea clasică a acestei etape, urmăreşte divizarea vehiculului în subsisteme funcţionale, cum
ar fi: corpul maşinii, şasiul, motorul, interiorul.

Divizarea pe subsisteme al procesului de dezvoltare a unui autovehicul este o simplificare de ordin

organizaţional. Aceste subsisteme sunt definite pentru a izola deciziile de proiectare pe grupuri
restrânse de proiectanţi focalizate pe proiectarea de subsisteme. Fără această izolare, problemele
de inginerie apărute ar fi mult prea complexe pentru a putea fi rezolvate.

Două dintre cele mai critice specificaţii stabilite de către ingineria avansată sunt costul şi greutatea.
Ambele specificaţii au o importanţă deosebită în relevarea succesului pe care designerii îl întâlnesc
în cerinţele unui concept de autovehicul.

Costul ţintă trebuie obţinut în funcţie de obiectivele de preţ care subliniază strategia de marketing.

Greutatea ţintă este de asemenea critică deoarece asigură performanţa vehiculului (ex. economia
de benzină, manevrarea mai uşoară a vehiculului).

5
Încă din 1978, în SUA, cerinţele pentru economia de combustibil au fost dictate de specificaţiile
guvernamentale CAFE (Federal Corporate Average Fuel Economy). Nici unui fabricant nu i s-a
permis sa ignore aceste specificaţii când a conceput proiectul unui autovehicul, CAFE intrând de la
început în ciclul de proiectare al unui automobil. În timpul definirii conceptului şi a strategiei de
produs proiectanţii trebuie să stabilească o ţintă pentru economia de combustibil. Studioul de
proiectare nu este afectat direct de către aceste ţinte, spre exemplu saboţii de frână aerodinamici şi
rezistenta la frânare-doi factori cheie în determinarea consumului de combustibil, au consecinţe
directe asupra formei şi greutăţii vehiculului. In momentul în care conceptul a trecut la ingineria
avansata, nevoia de a îndeplini specificaţiile CAFE transformă parametrii amintiţi în cei mai
importanţi parametrii de proiectare, imediat după costul autovehicolului.

Specificaţiile de greutate administrează în primul rând consumul de combustibil. Pentru un nou

proiect, grupurile de inginerie avansată vor stabili ţinte de greutate pentru fiecare subsistem în
parte. În acelaşi timp, materialele pentru subsisteme critice cum sunt şasiul şi caroseria sunt
determinantein stabilirea tintelor de greutate.

CAFE încurajează fabricanţii de autovehicule să utilizeze materiale cât mai uşoare cum sunt
plasticul sau materialele compozite. Odată cu scăderea cantităţii de metal din componenta
maşinilor firmele care se ocupau cu colectarea de fragmente de metal îşi desfăşoară activitatea din
ce în ce mai greu.

Nevoia de a stabili un nivel de emisii admisibil afectează specificaţiile de performanţă ale

motorului, în timp ce standardele de siguranţa afectează numărul de parametrii de proiectare –
inclusiv alegerea materialului.

Odată ce specificaţiile de proiectare au fost stabilite, echipa de inginerie avansată trece la

dezvoltarea primului desen ingineresc al unui subsistem a vehiculului. Aceste desene sunt în general
corecte deşi unele dintre ele precizează nevoia de resurse care nu sunt de fiecare dată disponibile la
acest nivel.

Oricum, în aceasta fază a proiectului a fost conceputa forma de baza pentru elementele vehiculului
care au fost separate şi tot aici sunt făcute toate specificaţiile de materiale. Cel mai important
element al proiectării inginereşti în cadrul acestei etape este experienţa proiectelor anterioare. De
obicei toate proiectele încep cu consideraţiile proiectelor anterioare care au specificaţii similare cu
proiectul în cauză. Foarte rar proiectanţii au posibilitatea să pornească proiectul de la o coală albă
şi chiar dacă ar avea aceasta posibilitate nu ar fi una benefica deoarece într-o piaţă competitivă
trebuie sa ieşi întotdeauna cu un produs mai bun decât al competitorilor.

Există câteva motive pentru care în cazul proiectării unui autovehicul nu se începe de la o coala
albă de hârtie:

 Presiunea timpului.

5
 Un element crucial în procesul de dezvoltare a unui automobil este timpul. Fabricanţii de
maşini au observat, la fel ca alţi fabricanţi că timpul de ieşire pe piaţă a unui produs este
foarte important pe piaţă competitivă. În timp ce achiziţionarea uneltelor şi planificarea
echipamentelor este un obstacol în scurtarea ciclului de dezvoltare. Timpul de proiectare este
sub controlul strict al fabricanţilor şi reducerea timpului de proiectare este un obiectiv major
în dezvoltarea unui autovehicul.

 Presiunea costului.

Reutilizarea proiectelor anterioare salvează timp şi bani. În plus faţă de timpul salvat,
utilizarea unui proiect care a fost deja aprobat înseamnă pentru fabricanţi că au găsit deja
modalitatea de dezvoltare a unui produs (au toate capabilităţile necesare fabricării – chiar în
cadrul întreprinderii sau în cadrul reţelelor de aprovizionare). Mai mult decât atât, deoarece
părţile vechi au o istorie a performantelor, se poate evalua riscul de a se întâmpla un
eveniment neprevăzut.

 Limitele cunoaşterii.

Este mult mai eficient să porneşti un proiect nou pe baza unui proiect mai vechi, care s-a
dovedit a avea succes şi să modifici doar anumite caracteristici ale noului vehicul. Începând în
acest fel un proiect şi continuând cu prototipizarea, testarea modelului s-a dovedit foarte
eficientă. Acest mod de proiectare s-a încetăţenit în cadrul domeniului construcţiilor de
maşini de-a lungul ultimelor decenii. Aşa după cum putem vedea acest mod de a proiecta
este mai puţin sofisticat. Scara de fabricaţie, costul unui anumit produs precum şi
echipamentele tehnologice necesare fabricării acelui produs necesită o abordare diferită a
proiectului. Deoarece în proiectare se utilizează tot mai mult calculatorul, fabricanţii de
automobile au încorporat în cadrul proiectării toate facilităţile pe care acesta le oferă.

 Ingineria produsului / producţiei

Ingineria avansată împarte un automobil în subansamble funcţionale, de proiectarea

fiecăruia dintre aceste subansamble se ocupă un grup de ingineri, aşa numiţii ingineri de
produs, care efectuează proiectarea în detaliu a subansamblelor.

2.1.3 Strategii pentru proiectarea verde:

Proiectanţii nu au în general mână liberă în conceperea şi realizarea produselor, fiind constrânţi de:
cerinţele pieţei, capacităţile de producţie şi reglementările guvernamentale, sistemul în care
produsul trebuie să funcţioneze. Pot fi citate numeroase exemple: specificaţiile carcasei CD-ului
sunt determinate de dimensiunea vechilor ambalaje de discuri; aplicaţiile software trebuie să se
conformeze restricţiilor impuse de sistemul de operare; casetele video sunt făcute în sistem VHS în
ciuda aparentei superiorităţi a sistemului cu casete model BETA. De aceea este mai simplu să
încurajăm proiectanţii să “facă ce e bine” fără a lua în considerare constrângerile de care se izbesc.

5
Opţiunile proiectanţilor sunt la rândul lor afectate de reţele extrem de complicate de producţie sau
consum.

Aceste reţele impun restricţii asupra proiectului, cu implicaţii importante când se încearcă
integrarea obiectivelor legate de mediul înconjurător în procesul de proiectare. Proiectanţii pot
folosi două strategii diferite pentru a integra preocupările legate de mediul înconjurător în alegerea
materialelor şi proceselor. Una, o abordare orientată pe produs, este de a optimiza atributele
produsului legate de mediu împreună cu constrângerile existente ale reţelei de producţie/consum.
Cea de-a doua strategie, o abordare orientată pe sistem, este de a extinde domeniul optimizării
pentru a include schimbările în sine ale reţelei de producţie/consum. Prima opţiune este simplă, de
vreme ce poate fi îndeplinită chiar în cadrul unei singure organizaţii. Cea de-a doua opţiune e mai
ambiţioasă, pentru că implică un nou fel de a vedea produsele şi poate necesita noi modele de
organizare industrială, cum ar fi formarea de relaţii de cooperare între furnizori, fabricanţi şi
administratorii infrastructurilor de colectare şi recuperare a deşeurilor.

2.1.3.1 Proiectarea verde orientată pe produs

În proiectarea verde orientată pe produs, proiectanţii încep cu un concept de produs şi dezvolta o

soluţie de proiectare în cadrul sistemului existent de producţie/consum.

Proiectanţii pot întrebă următoarele:

 Care este cantitatea de deşeuri din procesele de fabricare alternative?

 Ce substituenţi sunt disponibili pentru materialele utilizate curent care au compuşi toxici?

 Cum este administrat produsul după folosirea sa? Există infrastructură disponibilă?

 Cum afectează proiectarea capacitatea produsului de a fi reciclat?

 Care este impactul asupra mediului înconjurător a materialelor din care sunt alcătuite
componentele?

 Cum e folosit produsul, de fapt, de către consumatori?

Răspunsul la aceste întrebări poate implica un efort suplimentar important din partea
proiectanţilor şi chiar poate necesita noi practici în cadrul companiei, ca de exemplu schimbarea
sistemelor de calcul al costurilor care să reflecte explicit impactul unui produs asupra mediului
înconjurător, iniţierea unor verificări ale scurgerilor de deşeuri.

Multe companii acceptă această provocare şi se pare că au beneficii semnificative pe termen lung.
De exemplu la o recentă conferinţă a proiectanţilor de ambalaje, sa ajuns la un consens, în sensul
că cu acordul managerilor de vârf, companiile pot reduce volumul ambalajelor până la cel puţin

5
10% /. Ambalajele au ajuns prin volum să reprezinte 30 % din totalul deşeurile solide menajere din
localităţi.

Exemplu: Reţele

Avansul în tehnologiile informatice (computere, comunicaţii etc.) schimbă natura economiei USA,
făcând-o mai complexă şi interdependentă. Acest avans a dus la crearea unor reţele elaborate ce
leagă consumatorii cu magazinele de desfacere (vânzătorii direcţi), pe aceştia din urmă cu
fabricanţii şi ultimii cu furnizorii. Practic, toate sectoarele economiei depind acum de aceste reţele
producţie/consum, multe dintre ele având caracter global.

Spre exemplu să considerăm posibilul lanţ de evenimente implicat în producţia şi livrarea

alimentelor precum pizza congelată.

Pizza conţine roşii din Turcia sau Italia şi brânză din Grecia. Făina pentru blatul de pizza se face în
Bulgaria, folosind seminţe şi pesticide complicate care sunt ele însele produse ale reţelelor de
producţie.

Pizza e preparată automat cu echipamente fabricate în Germania şi ambalată în ambalaje din

materiale stratificate care sunt rezultatul unor cercetări şi dezvoltări considerabile.

Pizza e probabil achiziţionată de la un magazin alimentar unde un vânzător o trece prin dreptul
unui scaner cu laser (un aparat realizat cu componente din Japonia) care introduce datele într-un
computer iar sistemul de comunicare e proiectat să ajusteze inventarul să reîmprospăteze stocul
(rafturile) şi să reordoneze produsele. Acest sistem de urmărire computerizat face posibilă operarea
unui sistem eficient de expediere care pune accentul pe livrarea la timp şi în siguranţă.

Datele de ieşire sunt de asemenea folosite pentru a analiza răspunsul consumatorului la reclamele
din ziua anterioară şi pentru a se asigura ca magazinul urmăreşte îndeaproape tendinţa în cerinţele
locale. Orice modificare semnificativă în tipicul cumpărăturilor consumatorului va produce o
modificare în lanţul de producţie.

Deci chiar şi în cazul unui produs simplu ca şi pizza din exemplul de mai sus, legăturile puternice
dintre sectoare aparent disparate ale economiei devin evidente.

Asemenea legături strânse între industrii prezintă atât oportunităţi cât şi provocări pentru
proiectanţi. Datorită flexibilităţii pe care o aduc, reţelele pot creşte limitele posibile de opţiuni
pentru designul produselor. Spre exemplu, proiectanţii pot alege dintr-o bază largă de furnizori de
materiale sau componente. Pe de altă parte, reţelele pot crea constrângeri suplimentare de
proiectare din cauza unor cereri de distribuţie speciale, sau a unor variaţii mai mari în preferinţele
clienţilor. În multe cazuri, reţelele pot juca un rol decisiv în formarea soluţiilor de proiectare. Cu
toate acestea, pentru a aduce îmbunătăţiri semnificative mediului înconjurător, proiectanţii trebuie
să privească dincolo de produse şi să ia în considerare felul în care se pot schimba reţelele în sine.

5
 2.1.3.2 Proiectarea verde orientată pe sistem

Din punct de vedere al mediului înconjurător, e simplist să privim produsul izolat de sistemul de
producţie şi consum în care funcţionează.

Să considerăm de exemplu o pompă de injecţie (pt. combustibil) este un produs verde? Din punct de
vedere al materialelor componente, probabil că nu. Dar de vreme ce e proiectat pentru a
îmbunătăţi eficienţa combustibilului la automobile, ar putea fi considerat “verde” dintr-o
perspectivă mai largă a sistemului.

Similar, un computer, considerat de unul singur, probabil că nu s-ar încadra ca un produs sensibil cu
mediul înconjurător. Fabricarea unui computer cere volume mari de substanţe chimice considerate
riscante, solvenţi toxici, precum şi metale grele folosite în procesele de lipire, la construcţia
cablurilor şi a ecranelor monitoarelor. Toate acestea contribuie semnificativ la creşterea
conţinutului de metale grele din sol. În schimb acelaşi computer poate fi folosit pentru creşterea
eficientei proceselor de fabricaţie, astfel evitându-se folosirea unor cantităţi mari de materiale
neprelucrate şi generarea unor cantităţi mari de deşeuri. Din această perspectivă, computerul este
o tehnologie permisivă, care reduce impactul asupra mediului al sistemului de producţie luat ca
întreg.

Aceasta ilustrează o importantă descoperire a Biroului de Evaluare Tehnologica (OTA) din SUA:
proiectarea verde poate avea un impact mai mare în contextul schimbării totale a sistemului în
care produsele sunt fabricate, folosite şi casate (îndepărtate) decât schimbarea compoziţiei
produselor.

Spre exemplu, proiectarea unor ambalaje pentru produsele fast-food care să fie mai uşoare este
bună, dar 80% din deşeurile de la un restaurant fast-food tipic e generat “in spatele tejghelei”, unde
consumatorii nu văd niciodată gunoi.

Din punct de vedere a mediului înconjurător, pentru a administra circulaţia materialelor într-un
mod sănătos proiectanţii trebuie să stabilească relaţii de cooperare atât cu furnizorii de materii
prime cât şi cu furnizorii ce administrează deşeurile. Proiectarea produselor care ia în considerare
relaţiile dinamice dintre toate companiile implicate într-un proces de producţie are capacitatea de
a produce mai puţine deşeuri decât produsul proiectat ce ţine cont numai de cantitatea de deşeuri
rezultate la o singură companie. Studiul relaţiilor între firme în reţelele de producţie şi efectele
acestor relaţii asupra circulaţiei energiei şi materialelor în societatea noastră e un domeniu în plină
dezvoltare numit “ecologie industrială” sau “metabolism industrial”.

Oportunităţile pentru legătura dintre proiectarea produsului cu sistemul gândirii orientate nu au

fost complet explorate, dar exemplele încep să apară în diferite sectoare ale economiei.

Spre exemplu, folosirea pesticidelor a suferit un declin dramatic acolo unde fermierii au adoptat
scheme de management integrat al pesticidelor cuprinzând rotaţia culturilor şi folosirea

5
prădătorilor naturali (pasări de pradă). Datorită succesului acestor noi metode, companiile chimice
nu mai sunt simpli furnizori de pesticide pentru fermieri, ci, de asemenea, asigură expertize pentru
modul în care trebuie folosite chimicalele coroborat cu o mai bună proiectare a câmpurilor de
culturi şi rotaţia acestora.

Similar, în sectorul furnizorilor de energie, serviciile publice asigură servicii de control (verificare) a
energiei şi sunt promovate folosirea de către client a echipamentelor eficiente energetic, în locul
construirii de noi centrale electrice.

O abordare de acest gen in a proiecta un sistem, implică o unificare a activităţilor de producţie şi

consum. Atât necesităţile părţii de furnizare cât şi cele ale părţii de cerere sunt tratate în mod egal.
Aceasta abordare a proiectării este de perspectivă, proiectanţii putând să se întrebe:

Cum vor afecta noile relaţii cu furnizorii şi clienţii managementul materialelor produsului în tot
cuprinsul ciclului lor de viaţa?

 Cum ar putea aceeaşi necesitate a consumatorului să fie satisfăcută într-un mod mai “verde”
( gândindu-ne la produs în termenii nevoilor pe care le oferă mai degrabă decât ca la un obiect
fizic)?

 Cum ar putea fluxul de deşeuri al altor companii să fie folosit ca intrare în proces ( de exemplu
sub forma de energie, resursă de substanţe chimice)?

 Cum ar putea modifica schimbările din proiectarea produsului fluxul de deşeuri astfel încât să
devină o energie folositoare într-un alt proces industrial (deşeurile ar trebui privite ca produse
potenţiale, nu doar reziduuri ale unui proces industrial în particular)?

Dacă abordărea orientată pe sistem aduce potenţialele beneficii mai mari asupra mediului, atunci
la fel sunt şi problemele (provocările). Este nevoie de crearea de noi reţele de producţie sau
distribuţie, iar relaţiile de lungă durată dintre fabricanţi şi furnizori s-ar putea să se schimbe.
Asemenea schimbări nu sunt, în general, în cadrul domeniului de acţiune al proiectanţilor de
produse şi milioane de dolari pot fi investiţi în infrastructura necesară. O abordare a proiectării
sistemului implică o ridicare fără precedent a proiectării produselor la nivelul de planificare
strategică de afaceri şi un nou mod de a gândi despre mediul înconjurător.

2.1.3.3 Stimulente pentru proiectarea orientată pe sistem.

Sunt puţine stimulente pentru industrie, pentru ca ea să ia în considerare schimbările dramatice în

reţelele de producţie. Dar schimbări de mărime comparabile sunt deja în curs de desfăşurare. Mulţi
fabricanţi îşi regândesc relaţiile cu furnizorii şi clienţii cu scopul de a implementa programul de
management al calităţii complet (TQM) precum şi cel de inginerie concurenţială. Relaţia
tradiţională de adversitate dintre fabricanţi şi furnizori este înlocuită cu un model de afacere mai
cooperantă (comunicarea devine bidirecţională).

5
General Motors, spre exemplu, a adoptat un mod de abordare bazat pe un singur furnizor pentru
materialele chimice de care are nevoie. O singura uzină chimică a fost aleasă: să furnizeze, să
coordoneze, să administreze tot necesarul de materiale chimice al unei uzine, să asigure continuu
suportul tehnic în procesul de producţie, în locul unui grup de furnizori. Furnizorul este plătit
conform dimensiunii producţiei uzinei. Profiturile furnizorului sunt de aceea, bazate pe serviciile pe
care le oferă pentru a veni în întâmpinarea necesităţilor uzinei şi nu pe cantitatea de chimicale
vândute. Aceasta strategie cooperantă a redus cu 25% folosirea chimicalelor în cadrul uzinelor
General Motors. Formarea reţelelor “prietenoase cu mediul” între producători, furnizori şi cei care
administrează deşeurile ar putea permite industriei să se adreseze mai eficace problemelor de
mediu. Reţelele integrate, în esenţă, dezvoltarea gamei de operaţii a unei firme, permit acesteia să
ia în considerare soluţii de proiectare care nu ar fi posibile altfel. În industria construcţiilor de
locuinţe, de exemplu, o alianţă între companii, dezvoltă noi concepte pentru case care promovează
energia şi materialele eficiente. În cele din urma, legăturile strânse inter-industriale ar putea
încuraja crearea sistemelor industriale de tip “circuit închis”, unde produsele derivate (secundare)
dintr-o industrie sunt folosite ca materii prime (intrări) în alte procese industriale.

În Kalundborg, Danemarca, a fost creat un “ecosistem industrial” în care deşeurile industriale,

surplusul de energie şi apa sunt comercializate între diferiţi participanţi la procesele economice.
Acest aranjament de cooperare în privinţa administrării energiei şi materialelor include o uzina
electrică, un fabricant de plăci pentru tencuit, o fabrică de ciment, o firmă farmaceutică, o rafinărie
de petrol, o asociaţie de fermieri şi firma locală de energie termică.

Eforturi similare, dar mai puţin elaborate au fost făcute în Statele Unite. În ultimii ani, Meridian
National, un fabricant de oţeluri din Ohio, a vândut deşeurile de sulfat feros fabricanţilor de benzi
magnetice. De asemenea, compania petrolieră, Atlantic Richfield, a vândut catalizatorii de cuarţ
folosiţi, fabricanţilor de ciment. Dacă acetea nu ar fi fost vândute, atunci aceste materiale ar fi fost
aruncate ca deşeuri oarecare.

2.1.3.4 Colectarea produselor şi modelul împrumutului.

Noile reglementari guvernamentale care încredinţează fabricanţilor responsabilitatea pentru

efectul pe care îl au produsele lor asupra mediului, sunt de asemenea capabile să dea naştere la
soluţii de proiectare bazate pe sistem. Spre exemplu, legea propusă în Germania care cere
producătorilor de automobile să colecteze şi să recicleze automobilele, a stimulat industria
germană de automobile să dezvolte noi strategii de cooperare pentru proiectarea, fabricarea şi
reciclarea automobilelor.

Probabil ultima extensie a conceptului de colectare de către fabricant este “modelul împrumutului”,
prin care fabricanţii păstrează proprietatea asupra produsului şi pur şi simplu îl închiriază clientului.
Această idee este stimulativă pentru fabricanţi invitându-i să proiecteze produse care au o perioadă
de folosinţă îndelungată. Aceasta idee a fost implementată în industria telefoniei de mai mulţi ani.
Înainte de diversificare AT&T a concesionat practic toate telefoanele şi astfel a fost capabilă să le
colecteze uşor. AT&T şi-a proiectat telefoanele cu o durata de viaţă de 30 de ani şi a colectat

5
aproape toate telefoanele defecte sau folosite. Telefoanele au fost, fie înnoite, fie dezasamblate
pentru recuperarea de piese. Crearea unei pieţe competitive a făcut ca numărul de fabricanţi de
telefoane să crească dramatic. Consumatorilor le-a fost oferită o mare varietate de produse spre
alegere. Numărul telefoanelor achiziţionate de la Bell System a crescut foarte repede. În
consecinţă, numărul de telefoane care erau aruncate în loc să se întoarcă la Bell System a crescut şi
el, toate acestea ducând la o scădere corespunzătoare a numărului de unităţi disponibile pentru
refolosire sau reciclare. S-a estimat că aproximativ 20 până la 25 de milioane de telefoane sunt
acum aruncate în fiecare an.

Acest concept de vânzare a utilizării produsului în locul produsului în sine, se aplică în mod curent
unei varietăţi de bunuri de folosinţă îndelungată. Computere, copiatoare, avioane, echipament
medical sofisticat sunt în cele mai multe cazuri închiriate, în loc sa fie vândute clienţilor.

De exemplu, firma Xerox concesionează copiatoare din gama profesională, bazându-se pe “o

garanţie de satisfacţie totală”, clienţii plătind o anumită taxă pentru fiecare copie. Unele din
aparatele mai recente sunt chiar echipate cu linii de comunicaţie către centrele de service pentru a
permite monitorizarea automată a echipamentelor. Reţinând proprietatea produselor pe care le
concesionează, companiile au un puternic stimulent pentru a proiecta bunuri pe care le pot refolosi
sau reface. În anumite firme, acest fapt a cauzat o reevaluare a procedurilor de proiectare.

De obicei când un produs este văzut ca un mijloc pentru a obţine un serviciu sau a satisface o
nevoie specifică se schimbă elementele producătoare de profit, venitul e generat mai degrabă de
optimizarea utilizării produsului, decât de producţia de bunuri. Cât timp scopul fundamental al unei
firme ar continua să fie maximizarea profitului, acest obiectiv ar putea fi atins prin serviciile de
marketing ca şi prin produsele propriu-zise.

Ca o ilustrare, atunci când o mare companie chimică elveţiană a început să vândă garanţii pentru
câmpuri “libere de pesticide” în loc de pesticide, a fost în stare să-şi menţină nivelurile de profit
anterior, în timp ce a redus folosirea pesticidelor cu 70%. Astfel în loc să vândă clienţilor cât mai
multe pesticide posibil, a vândut sisteme de soluţii. În esenţă serviciile au fost cele care au substituit
chimicalele.

Ideea de a gândi un produs în termenii funcţiei pe care o îndeplineşte e o extensie logica a filozofiei
managementului calităţii totale (TQM). Scopul managementului calităţii totale este de a satisface
nevoile clientului. De obicei, clienţilor nu le pasă cum se vine în întâmpinarea nevoilor lor, atâta
vreme cât acestea sunt într-adevăr satisfăcute. Astfel nu ar trebui să conteze dacă cerinţele unui
consumator sunt satisfăcute de un produs specific sau de un serviciu făcut în locul acelui produs.

Cu toate că ideea închirierii, faţă de cea a vânzării, oferă posibilitatea reducerii ratelor de consum a
resurselor, gradul ei de aplicabilitate este limitat. Ar putea funcţiona mai bine la nivel de corporaţie
decât la nivel de consumatori individuali. Consumatorii obişnuiţi ar putea fi refractari la
achiziţionarea produselor folosite, refăcute sau înnoite, de asemenea aflate în proprietatea
consumatorului ar putea duce la o folosire mai neglijentă a acestor produse. Acest model este

5
probabil mai potrivit pentru produsele de mare valoare, durabile, decât pentru produsele de scurta
folosinţă şi dispensabile.

2.1.4 Chestiuni de măsurare.

2.1.4.1 Măsurarea proiectării verzi orientata pe produs.

Cu atâtea posibilităţi de alegere, cum pot proiectanţii şi consumatorii să determine ce e un produs

“verde”? Aşa cum s-a mai prezentat, se poate face o optimizare a proiectării ţinând cont de
atributele unui produs alternative la mediu spre exemplu: reciclabilitate şi prevenirea irosirii. Ca o
ilustrare, să luăm următorul exemplu 1,5 kg de material stratificat de împachetat (calup de
poliester) poate ambala aceeaşi cantitate de cafea ca şi 9 kg de metal. Spre deosebire de metal,
calupul de poliester, nu este de obicei reciclabil. Oricum, pentru a obţine nivele echivalente de
deşeuri, ar fi necesară o rată de reciclare de 85% pentru conservele de metal, mult mai mare decât
ratele curente.

Optimizările pot de să existe şi între alte atribute legate de mediu, cum ar fi toxicitatea şi eficienţa
energetică. Noii superconductori de înaltă temperatură de exemplu, oferă mari îmbunătăţiri
potenţiale în eficienţa transmisiei de energie, insă sunt destul de toxici, conţinând thalliu, un metal
greu foarte toxic. Similar, folosirea becurilor compacte fluorescente în loc de becuri cu
incandescenţă poate duce la reduceri importante de consum energetic. Numai că lămpile compacte
fluorescente conţin mici cantităţi de mercur. În acest caz folosirea unei substanţe toxice are efecte
benefice măsurabile asupra mediului.

2.1.4.2 Analiza ciclului de viaţă.

Existenţa acestor optimizări scoate în evidenţă nevoia de instrumente analitice pentru cântărirea
costurilor şi beneficiilor mediului înconjurător în alegerea alternativelor de proiectare cât mai de
devreme în procesul de proiectare. O metodologie care beneficiază de o atenţie în creştere este
analiza ciclului de viaţă al produsului (LCA). Această metodă încearcă să măsoare impactul “de la
idee la dispariţia produsului” (conceptul “from cradle to grave” - “din leagăn în mormânt”).

În principiu, LCA ar putea fi folosit în proiectarea procesului pentru a determina care dintre proiecte
ar lăsa o mai mică amprentă asupra mediului înconjurător, sau conform cu realitatea, pentru a
identifica produsele prietenoase cu mediul, preferate în achiziţiile guvernamentale sau programele
etichetate ca ecologice.

Conceptual, abordarea tip ciclu de viaţa a ajutat la clasificarea impactului asupra mediului a
câtorva produse care nu au fost luate în considerare înainte, în special impactele “contra
curentului” asociate cu extragerea de materiale, procesarea şi fabricarea. Prin gestionarea
cuprinzătoare pentru intrările şi ieşirile de material, LCA poate să dea de urma efectelor care sunt
pur şi simplu transmise de la un nivel al ciclului de viaţă la altul, sau dintr-un mediu în altul.

5
Analizele calitative ale ciclului de viaţă sunt deja folosite de unele companii ca un instrument de
proiectare intern pentru a ajuta la identificarea optimizărilor ambientale asociate cu decizii de
proiectare. Perspectiva ciclului de viaţă, pare de asemenea esenţială pentru o schemă credibilă
etichetată ca ecologică.

Primul pas este de a dezvolta un inventar al intrărilor de resurse şi ieşirilor de deşeuri pe întregul
ciclu de viaţă. Un mod de abordare a colectării şi afişării acestor informaţii e prezentata în figura
2.1.

Ciclul de viata al unui produs

Productie Utilizare Post utilizare

Distributie
-consum mic de material
si energie
-utilizarea materialelor
care se pot recicla
-emisii/deseuri de la materielele
reciclabile
-consum mic de material
si energie
-emisii care nu afecteaza
mediul
-viata indelungata a produsului
(usor de inspectat,motivant,reparat,
refacut
-folosinta indelungata

Reciclare Scoatere din uz Incinerare

Reciclarea materialelor Reciclarea produsului

-valoare mare de reciclare (Reutilizarea produsului
a materialului sau o mare parte din produs)
-separabilitatea/compactibilitatea -valoare mare de reutilizare
materialelor -dezasamblare

Figura 2.1. Defalcarea ciclului de viață al unui produs

Dacă un inventar corect poate fi realizat, atunci el poate furniza date preliminare despre atributele
produsului legate de mediu. Dar pentru a determina definitiv dacă un produs este mai verde decât
altul, este de asemenea necesar să cunoaştem cum ar trebui cântărite diferitele elemente care
intervin, pentru a reflecta sănătatea lor relativă şi riscurile legate de mediu.

Spre exemplu, cum ar putea fi comparată 1 kg de dioxid de sulf emis în timpul fabricării în aer, cu 1
kg de deşeuri solide trimis la groapa de gunoi? Este de dorit, să folosim mai degrabă detergenţi
pentru rufe care conţin fosfaţi, sau detergenţi fără fosfaţi care eliberează componente organice
volatile? Pentru a rezolva asemenea chestiuni sunt necesare informaţii adiţionale despre soarta
mediului, căile de expunere şi date despre concentraţiile maxime admise pentru fiecare emisie în
parte.

5
O altă limitare serioasă este acea că cererile de date ale unui LCA uşor de înţeles, pot la fel de uşor
să ne scape de sub control. O problemă majoră, este unde si cum să trasăm graniţele analizei. Pot fi
ignorate anumite scurgeri de materiale şi energie, fără a lua în considerare anumite efecte
importante asupra mediului?

Spre exemplu, ar trebui să luăm în considerare energia necesară la producerea fertilizatorului care
e folosit la cultivarea bumbacului, care la rândul lui e folosit pentru ţesături? Iar dacă energia este
obţinută din cărbune, în opoziţie cu energia hidrocentralelor, ar trebui să luăm în considerare
dioxidul de sulf emis asociat cu arderea cărbunilor?

Mai mult chiar, date nesigure pot fi achiziţionate din cauza faptului că LCA e sensibilă la schimbările
datelor de intrare de-a lungul timpului. Dacă câteva dintre intrările de materiale sau tehnologie se
schimbă, presupunerile iniţiale s-ar putea să nu mai fie valabile iar inventarul ar putea necesita o
aducere la zi completă. Când ne referim la produse mai complicate precum televizoarele sau
automobilele, metodologia LCA ar putea deveni mult prea dificilă pentru a fi implementată. Tocmai
pentru că analizele ciclului de viaţă sunt multidimensionale, grupurile de interes sunt libere să
sublinieze aspectele cele mai favorabile scopurilor lor, astfel asigurându-şi potenţial aproape
nelimitat de a dezorienta consumatorii.

Înainte ca LCA (evaluarea inventarului şi riscului) să devină un instrument complet pentru

compararea celor mai “verzi” produse, conform cu realitatea, aceste probleme vor trebui să fie
rezolvate. Probabil va fi necesară mai puţina informaţie, nu mai multă. LCA va trebui probabil să fie
eficientizat, să se concentreze pe câteva dimensiuni critice ale impactului produsului asupra
mediului şi nu pe toate dimensiunile. O posibilitate ar fi limitarea analizei la trei dimensiuni:
contribuţia produsului la impacte catastrofale sau ireversibile asupra mediului (distrugerea
stratului de ozon, dispariţia unor specii), riscuri acute asupra sănătăţii umane şi consumul de
energie de-a lungul ciclului de viaţă. Orice astfel de LCA “parţial” poate fi criticat ca fiind incomplet
spre exemplu, potrivit criteriilor de mai sus, efectele cronice asupra sănătăţii şi expunerea pe
termen lung la concentraţii mici de substanţe chimice nu vor fi luate în considerare. Dar câteva
simplificări asemănătoare par esenţiale dacă LCA va fi folosit pe scară largă.

Mai sunt şi alte dificultăţi. Fiindcă sunt încă de la început focalizate pe produs, analizele ciclului de
viaţă sunt considerate potrivite cu abordarea proiectării orientate pe produs. Dar având atenţia
concentrată pe atribute legate de mediu ale produsului în sine, abordarea proiectării după LCA
poate distrage atenţia de la oportunităţi mai mari disponibile prin proiectarea produselor în acord
cu noi sisteme de producţie, consum şi administrare de deşeuri. Practic, LCA sunt statice în aceea că
asigură intrări şi ieşiri instantanee de material şi energie într-un sistem dinamic de producţie (figura
2.2.).

5
 Intrari

Emisii
in
atmosfera
Achizitie
materii prime

Materii Deseuri
prime in apa
Productie

Deseuri
Utilizare solide
servicii

Energie

Reciclare Coproduse
managementul
deseurilor
Alte
reziduri

Figura. 2.2.

În viitorul apropiat, comparaţiile ciclului de viaţă al produselor e posibil să fie limitate la comparaţii
ale inventarelor de resurse şi deşeuri. Pentru scopurile proiectanţilor, pentru a fi folositor e nevoie
ca inventarul să nu fie complet. În scopul de a eticheta produsul, inventarul trebuie să fie riguros,
uşor verificabil şi adus la zi periodic. Chiar şi aşa, în cel mai bun caz, inventarul va clarifica urmele în
mediul înconjurător în loc să asigure concluzii definitive.

2.1.5 Măsurarea proiectării “verzi” orientate pe sistem

Cum măsuram impactul sistemelor alternative asupra mediului, comparativ cu produsele

alternative? Caracteristicile produsului sunt tangibile şi pot - cel puţin în principiu - să fie
cuantificate pe parcursul analizei ciclului de viaţă, caracteristicile sistemului sunt mai puţin
tangibile. Pentru a măsura performanţele sistemului (să zicem, sisteme de transport sau sisteme de
telecomunicaţii), va fi necesară o nouă metrică. Probabil indicatori complecşi, precum “intensitate
energetica” şi “intensitatea materialelor”, ar putea fi folosiţi pentru a compara “sistemele verzi”.

Un alt instrument util de măsurare complexă (combinată) ar putea fi asigurat de analiza intrărilor şi
ieşirilor. Analiza intrărilor şi ieşirilor modelează schimburile dintre producători şi furnizori. Poate fi
folosită pentru a examina schimburile din cadrul unui mic grup de companii sau funcţionarea
economiilor naţionale. În principiu, tehnicile de intrări şi ieşiri pot fi folosite pentru a corela atât

5
produsele intermediare cât şi cele finale cu emisiile de diverşi poluanţi. Folosind aceste modele, ar fi
posibilă depistarea poluării asociata reţelelor de producţie alternative.

Proiectanţii sunt de obicei mai preocupaţi de nivelul de utilizare al produsului decât de ratele de
eliminare sau cantitatea de emisii. Spre exemplu, o măsurare a performantelor ambientale ar
putea fi durata de viaţă a produsului sau felul cum, efectiv, un produs îşi duce la bun sfârşit sarcinile
pentru care a fost proiectat (de exemplu, eficacitatea unui pesticid, ca parte a unei scheme
manageriale integrate pentru pesticide). Instrumentele credibile de măsurare ale reţelelor pentru
evaluarea performantelor privitoare la mediu sunt un domeniu de cercetare important în viitor.

Concluzii: Abordarea proiectării verzi se poate face pe mai multe nivele. La nivelul produsului,
proiectanţii pot optimiza designul astfel încât să îmbunătăţească eficienţa materialelor şi energiei
sau longevitatea produsului. O abordare mai ambiţioasă este, de a gândi felul cum design-ul
produsului ar putea fi optimizat în contextul sistemelor reorganizate de producţie şi consum. O
asemenea abordare sugerează o filozofie de proiectare care plasează accentul de început pe
serviciul pe care îl asigură un produs mai degrabă decât pe produsul în sine.

2.1.6 Un sistem energetic verde – Managementul Cererii

Confruntate cu cererea în creştere, costurile de construcţie crescânde şi legile de control al poluării

stricte, unele uzine electrice încearcă o nouă strategie: îşi conving clienţii să consume mai puţină
electricitate. Strategia poate părea ciudată, dar ea implică câteva din ideile centrale ale proiectării
verzi. În final această strategie ajută clienţii, mediul înconjurător, şi în mod surprinzător însăşi
uzinele.

Strategia este cunoscuta sub numele de “managementul cererii”(DSM)- un set de tehnici care
intenţionează sa modifice modul de folosire al electricităţii de către clienţi. Uzinele care folosesc
DSM fac mai mult decât sa vină în întâmpinarea cererilor de electricitate ale clienţilor lor, ele ajută
clienţii să reducă sau să distribuie mai bine această cerere. Exemple ale DSM includ interdicţii
pentru dezinteres sau reduceri pentru proprietarii care îşi instalează pompe de căldură eficiente din
punct de vedere energetic şi becuri compacte fluorescente şi revizii gratuite. Ca multe alte eforturi
inovative ale proiectării verzi, DSM se axează mai degrabă pe servicii decât pe produse, DSM
încurajează uzinele sa se concentreze mai mult pe serviciile asigurate prin electricitate (încălzirea şi
iluminatul) decât pe electricitatea în sine.

Deşi, de dorit din punct de vedere al mediului, DSM pare o strategie care e puţin probabil ca va fi
urmata de către o uzină. Uzinele electrice operează ca monopoluri reglementate iar profiturile
depind, de obicei de vânzări. Oricum, reglementatorii din mai mult de 30 de state au aprobat
provizii pentru a răsplăti financiar uzinele pentru activităţi de tip DSM. Multe dintre aceste
stimulente tratează DSM mai degrabă ca pe o investiţie decât ca pe o cheltuială, permiţând
uzinelor să obţină beneficii în acelaşi fel ca şi la instalaţiile electrice. Aceste stimulente
compensatorii, cuplate cu costurile ridicate de construcţie şi legile stricte de control al poluării, fac
DSM o alternativă atractivă de construire a noii instalaţii generatoare.

5
Pentru a influenţa cererea de electricitate, multe programe DSM încurajează folosirea unor
tehnologii mici consumatoare de energie. Conform studiilor Institutului Rocky Mountain adoptarea
pe scară largă a acestor tehnologii ar putea reduce cererea totală de energie cu 24 - 75%. Oricum,
clienţii acestor uzine sunt deseori conservatori în adoptarea tehnologiilor energetice eficiente chiar
dacă ar obţine beneficii financiare pe termen lung. clienţii ar putea fi confruntaţi cu impedimente
instituţionale sau financiare, sau s-ar putea sa le lipsească informaţiile despre potenţialele
beneficii. Programul DSM tinde sa asigure informaţii şi stimulente pentru a preveni aceste
impedimente. deşi DSM în sine este aplicabil direct numai fabricilor reglementate, succesul sau
demonstrează felul în care stimulentele economice pot afecta organizaţii largi, deseori
conservatoare. Unele uzine preiau DSM datorita valorii sale pozitive raportat la relaţiile cu publicul,
dar multe altele reacţionează la proviziile care le permit sa profite direct de programele DSM.
Succesul sau eşecul programelor DSM poate arata drumul către programele guvernamentale care
pot influenta indivizii şi companiile sa adopte tehnologii verzi.

2.1.7 Managementul proiectării şi materialelor în industria

automobilelor

Când o maşină veche este scoasă din uz, e trimisă de obicei, mai întâi la demontat, unde se
îndepărtează toate componentele care pot fi revândute, de exemplu, bateriile, cauciucurile,
carburatorul şi lichidele necesare funcţionării. Scheletul maşinii e apoi presat şi trimis la un aparat
de zdrobit, care îl fragmentează în bucăţi primare – pentru recuperarea metalelor feroase şi
neferoase.

In prezent, în jur de 75% din masa materialelor din automobilele vechi (incluzând marea majoritate
a metalelor) sunt recuperate şi reciclate. Cele 25% rămase din resturile presate, constând din 1/3
plastic (de obicei în jur de 100 kg. de 20 tipuri diferite), 1/3 cauciuc şi alţi elastomeri şi 1/3 sticlă,
fibre şi fluide este de obicei trimisă la groapa de gunoi. În Statele Unite, acest “rest” presat
constituie aproximativ 1% din cantitatea totală de gunoi solid municipal. Uneori “restul” este
contaminat cu metale grele şi uleiuri sau alte materiale riscante.

Cum fabricanţii de automobile continuă cercetările în vederea îmbunătăţirii eficienţei

combustibililor şi reducerii costurilor de fabricaţie, e de aşteptat o creştere a numărului
componentelor de plastic. Acest fapt va duce nu numai la creşterea cantităţii de “rest” presat trimis
la gropile de gunoi, el ameninţă chiar şi profitabilitatea facilităţilor pentru presare care depind, de
obicei de metalele recuperate pentru a fi considerate profitabile.

În Germania, abandonarea automobilelor vechi şi reziduurilor presate rezultate din procesul de

reciclare al automobilelor este în creştere. Guvernul german a propus unele legi care vor cere
fabricanţilor de automobile să preia şi să recicleze maşinile vechi la sfârşitul ciclului lor de viaţă.
Acest fapt a stimulat fabricanţii germani de automobile în explorarea schimbărilor fundamentale
din proiectarea automobilelor care ar putea duce la o administrare mai eficientă a materialelor.
Aceste schimburi vor implica relaţionări noi între fabricanţii de automobile, cei care le demontează
şi furnizorii de materiale.

5
Pentru a nu avea de-a face cu scheletele maşinilor, fabricanţii auto propun să se profite mai mult de
infrastructura existentă pentru reciclarea automobilelor. Fabricanţii vor proiecta maşini care pot fi
dezasamblate mai ieftin şi îi vor învăţa pe cei care le demontează cum să îndepărteze părţile de
plastic în mod eficient. Îi vor încuraja pe furnizorii lor de materiale să accepte materiale recuperate
din dezasamblări şi vor specifica faptul că folosesc materiale recuperate (reciclate) în părţile noi ale
maşinii, astfel închizând cercul.

Proiectarea verde a automobilelor în acest nou cadru al managementului coordonat al materialelor

are un caracter foarte diferit faţă de proiectarea automobilelor într-o firma izolată. În loc să se
gândească la modul de proiectare a unei aripi de maşina folosind cu 10% mai puţin material,
proiectantul trebuie sa se gândească de asemenea la felul cum aripa de maşină poate fi construită
din materiale care pot fi reciclate şi separate uşor.

Câteva companii germane, incluzând BMW şi Wolkswagen, au început să exploreze aceasta

abordare orientată pe sistem. BMW a construit recent o instalaţie pilot pentru a studia
dezasamblarea şi reciclarea materialelor recuperate, iar Volkswagen AG a construit o facilitate
asemănătoare. BMW a introdus un model sport decapotabil cu două locuri, ale cărui cadre de
plastic sunt proiectate pentru a fi dezasamblate şi etichetate ca fiind de tip reciclabil astfel ele
putând fi colectate pentru reciclare.

Interesul în îmbunătăţirea administrării materialelor în industria auto nu este limitat doar la

Europa. Nissan Motor Co din Japonia a anunţat programul de cercetare pentru a explora
proiectarea pentru dezasamblare, pentru a reduce numărul de tipuri de plastic folosite, pentru a
eticheta acele tipuri de plastic cu scopul facilitării reciclării şi pentru folosirea cât mai multor
materiale recuperate în noile maşini.

În Statele Unite, Ford, Chrysler şi General Motors plănuiesc să eticheteze componentele de plastic
pentru a identifica polimerii şi au stabilit recent un consorţiu de furnizori şi reciclatori (numit
Parteneriatul de Reciclare a Vehiculelor) pentru a aborda problema reciclării.

Automobilele sunt deja unul dintre cele mai reciclate produse în Statele Unite. Acest succes este în
mare parte datorat eficientei procesului de presare. O singură instalaţie poate procesa până la
1500 schelete de maşini pe zi.

Chiar dacă cercetarea în domeniul reciclării plasticului este în desfăşurare, nu este încă economic
posibilă separarea şi reciclarea acestor materiale. Astfel, pare limpede ca o schimbare în
managementul materialelor în industria auto din Statele Unite nu poate fi urgentata fără noi
stimulente substanţiale, economice sau regulamentare.

2.1.8 Proiectarea şi fabricarea produselor în corelaţie cu condiţiile

impuse de mediu

5
 In îmbunătăţirea competitivităţii industriale fabricanţii îşi îndreaptă atenţia spre proiectarea
produselor din doua motive:

 unul este creşterea capabilităţii de proiectare prin reducerea timpului de dezvoltarea al produsului,
îmbunătăţirea calităţii şi reducerea costurilor. Cercetătorii au estimat faptul ca mai mult de 70% din
costul de dezvoltare, fabricare şi utilizare a unui produs este determinat de faza iniţială de
proiectare.

 al doilea motiv este faptul ca proiectarea produselor este un angrenaj important prin care se rezolvă
problemele de mediu. Proiectarea este etapa în care se iau decizii privind tipul de resurse pe care le
utilizează un anumit produs sau proces, decizii care în final determină cantitatea de deşeuri
rezultată. Proiectanţii trebuie să fie stimulaţi pentru a lua în considerare aceste decizii de-a lungul
întregii perioade de proiectare. Strategiile de proiectare pentru reducerea costurilor de producţie cât
şi cele de îmbunătăţire a calităţii produselor au deseori capacitatea de a genera mai puţine deşeuri,
reducând astfel poluarea. Din ce în ce mai des, companiile utilizează atributele de mediu al
produselor în strategiile de marketing ceea ce sugerează faptul ca consumatorii sunt din ce în ce mai
atraşi de produsele “verzi”. Există multe voci care pretind că acele companii care sunt capabile să
proiecteze produse de calitate ridicată şi care să fie “prietenoase” faţă de mediu vor avea un avantaj
competitiv demn de o piaţă în continuă mişcare.

2.1.9 Proiectarea şi mediul

Produsele afectează mediul în multe faze ale ciclului lor de viaţă. Cel mai vizibil impact pe care îl au
este vizibil la deşeurile municipale. Deşeurile menajere generate de către utilizatorii casnici precum
şi de către cei comerciali în perioada 1995-2000 sunt arătate în tabelul 7.

O treime din cantitatea totală de deşeuri menajere sunt ambalaje. O proiectare mai bună a
ambalajelor poate reduce semnificativ cantitatea de deşeuri menajere.

Mai puţin vizibil dar cu un potenţial mult mai serios privind impactul asupra mediului sunt diverse
fenomene care se întâmpla de-a lungul perioadei de extragere a materiilor prime, a procesării
materialelor precum şi a fabricării produselor. Deşeurile care sunt generate în aceste faze sunt
cuprinse în aşa numitele deşeuri industriale. Acestea ca şi cantitate sunt incomparabil mai mari
decât deşeurile menajere şi pot fi clasificate în doua mari grupe de deşeuri: deşeuri periculoase, aici
putem aminti metalele grele (mercur, cadmiu, crom, nichel), substanţele radioactive (plutoniu,
uraniu) precum şi solvenţi, uleiuri uzate şi pesticide şi deşeuri asimilabile cu deşeurile menajere.

Evoluţia cantităţilor de deşeuri (mc) generate în perioada 1995-2000 pe tipuri de

deşeuri şi origine - Tabelul 7
Tipuri principale de deşeuri/An Cod deşeu 1995 mc 1996 mc 1997 mc 1998 mc 1999 mc 2000mc
1.1.Deşeuri municipale/urbane/comunale - Total din 289748 323883 380479 352458 631893 704610
care :
-Deşeuri menajere colectate neselectiv de la 200301 169191 384678
populaţie
-Deşeuri menajere de la agenţi economici (ag. 200301 119172 226878
industrie, comerţ, turism, instituţii, etc)
-Deşeuri din servicii municipale Total, din care 93054

5
 -deşeuri stradale 200303 7187 21427 17913 11256 40549 81389

-deşeuri din pieţe 200302 7083

-deşeuri din grădini, parcuri şi spaţii verzi 200200 4582

- Deşeuri spitaliceşti 180000 1385 17012 20943 22375

1.2.Nămol de la epurarea apelor uzate orăşeneşti 190805 1272 16480 16691 21060 1200 123754

-nămol din fosele septice 200304 2041

1.3.Deşeuri de materiale din construcţii şi demolări 170000 2460 264 264 855 646 1004

TOTAL GENERAL 300667 362054 436290 407964 1189081 831409

Compoziţia medie a deşeurilor menajere (%) – Tabelul 8

Compoziţia deşeurilor Hârtie, Sticlă Metale Plastice Textile
Materiale
Altele Total
organice
carton
% 11 2 2 10 3 60 12 100%

Obs. Situaţia este prezentată în funcţie de informaţiile primite de la instituţii şi agenţi economici.

Proiectarea produselor este un proces de sinteză în care atributele produsului cum ar fi: costul,
performanţa, uşurinţa de fabricare, siguranţa şi preferinţele consumatorilor sunt considerate ca un
tot unitar. În general, produsele sunt proiectate fără a considera impactul pe care îl pot produce
asupra mediului. Există legi guvernamentale care stipulează diverse acte de control şi care
influenţează proiectarea produselor.

Office of Technologies Assessment utilizează termenul de “proiectare verde” ca “proces de

proiectare în care atributele de mediu sunt tratate ca şi obiective de proiectare şi nu ca şi
constrângeri”. În acest scop obiectivul cheie este incorporarea obiectivelor de mediu în proiectare
fără a afecta performanta produsului, durata de funcţionare sau funcţionalitatea acestuia.

,,Proiectarea verde” implică două obiective generale: prevenirea generării de deşeuri şi o

administrare cât mai bună a materialelor.

Prevenirea generării de deşeuri se referă la activităţile fabricanţilor dar şi a consumatorilor finali de

a evita generarea de deşeuri. Spre exemplu, utilizarea unei cantităţi mai mici de material pentru a
realiza aceeaşi funcţie - produse mai uşoare, sau proiectarea de produse durabile ale căror
componente se pot înlocui foarte uşor în cazul uzurii conduce la extinderea vieţii unui produs.

Administrarea cât mai bună a materialelor se referă la activităţi care permit componentelor
produsului sa fie recuperate şi reutilizate fără a intervenii cu modificări majore asupra lor. Spre
exemplu, putem lua proiectarea produselor astfel încât ele să poată fi rapid şi uşor demontate,
funcţie de materialul din care sunt executate, sau să utilizăm materialele care să poată fi reciclate

5
împreună fără o separare prealabilă. Aceste obiective nu trebuie considerate separat ci ele trebuie
văzute ca fiind complementare: în timp ce proiectanţii pot reduce cantitatea de resurse utilizată şi
cantitatea de deşeuri generată, fluxul de produse şi deşeuri va exista în continuare şi el va trebui
administrat. Ideea de “Green design” pare a fi simplă, dar nu există nici o formulă sau decizie
ierarhică pentru a implementa acest sistem. Un motiv ar fi acela ca tot ceea ce este “verde”
depinde foarte mult de context.

Proiectare verde

Prevenirea poluării Administrarea mai buna a materialelor

Reducerea: - greutăţii Utilizare:- refabricare

- toxicităţii - reciclare
- energia utilizata - comportare

Extinderea: duratei de viaţa - recuperarea energiei

Figura 2.3. Cele doua obiective majore ale proiectării verzi

Tehnologia existentă în zilele noastre permite crearea de materiale noi, proiectanţii având la
dispoziţie mult mai multe posibilităţi decât au existat vreodată. Toate acestea au ca rezultat
produse extrem de complexe şi de specializate.

Spre exemplu, un detergent obişnuit conţine în zilele noastre cel puţin 25 de ingrediente diferite.
Acest lucru implică probleme de mediu.

Este necesar să se creeze o legătură nu numai între obiectivele tradiţionale de proiectare şi

obiectivele de mediu dar chiar şi între obiectivele de mediu între ele, de exemplu - prevenirea
generării de deşeuri şi reciclabilitatea.

Ca şi o ilustrare a acestor lucruri se va considera un ambalaj pentru snack-uri arătat în imaginea de

mai jos. Combinarea diferitelor materiale este necesară pentru a îndeplinii obiectivele pentru care a
fost dezvoltată: sa menţină prospeţimea produselor cât mai mult timp, sa indice desigilarea
ambalajului precum şi sa furnizeze informaţii despre produs. Utilizarea unui număr atât de mare de
materiale de obicei reduce posibilitatea reciclării ambalajului. Pe de alta parte, ambalajul trebuie
sa aibă atribute de prevenire a deşeurilor - este mult mai uşor decât un ambalaj alcătuit dintr-un
singur material şi sa menţină prospeţimea produsului mai mult timp - acest lucru având ca rezultat
o scădere a deşeurilor alimentare.

5
 Figura 2.4. Pachetul de snack

Aspectele de mediu ale produselor şi sistemelor.

Din punct de vedere al mediului este uşor sa consideri impactul unui produs izolându-l de sistemul
de producţie şi consum din care face parte. Să luăm de exemplu un calculator: este acesta un
produs verde? Considerat ca obiect de sine stătător probabil că nu. Fabricarea unui calculator
necesită un volum mare de substanţe chimice periculoase şi o utilizare mare de metale grele. Dar în
acelaşi timp în faza de utilizare a calculatorului acesta poate sa crească eficienta procesului de
fabricaţie evitând utilizarea a zeci de tone de materii prime şi generarea de reziduuri. Din acest
punct de vedere calculatorul este un produs care permite reducerea impactului asupra mediului a
unui întreg sistem de producţie. Astfel putem spune ca proiectarea verde are în vedere schimbarea
întregului sistem din care face parte produsul şi nu schimbarea compoziţiei produsului în sine.

5
 Figura 2.5. Calculator imagine singur, calculator imagine în sistem

Implicaţii:

Evaluarea de mediu a unui produs sau a unei proiectări nu trebuie să se bazeze pe o singură
caracteristică de mediu, cum ar fi de exemplu reciclabilitatea. Balanţa de plus - minus a
caracteristicilor de mediu va fi necesară de-a lungul întregului ciclu de viaţă.

Datorita creşterii complexităţii produsului, evaluarea din punct de vedere al mediului devine din ce
în ce mai dificilă şi mai costisitoare.

Politica de încurajare a proiectării verzi trebuie sa fie destul de flexibilă pentru a se putea acomoda
rapid la schimbările tehnologice.

Cel mai mare câştig al mediului provine din politica de implementare a sistemului de producţie şi
consum verde şi nu din cel al produselor verzi.

Creşterea interesului în domeniul proiectării verzi

Conceptul de proiectare verde nu este un concept nou. Încă din anii ” 70 „ - ” 80 „ idea de proiectare
pentru refabricare sau pentru reciclare erau dezbătute în revistele de specialitate. În acea perioadă
conceptul de proiectare verde nu a primit foarte multă atenţie din partea publicului, în schimb

5
acest concept a fost readus în atenţia publicului în ultimii ani. Creşterea interesului în interiorul
grupurilor industriale, precum şi a societăţilor de proiectare din întreaga lume este indicată de
apariţia de cărţi de specialitate şi de numeroase articole în cadrul conferinţelor şi seminariilor.

Interesul spre proiectarea verde este arătat şi de către etichetele produselor, aşa numitele “eco-
etichete” produsele care au aceste etichete pe ambalaje sunt considerate a fi ecologice faţă de
produsele competitoare. Ţări precum Germania, Canada, Japonia, Ţările Nordice precum şi Ţările
Comunităţii Europene au programe de eco-etichetare fundamentate de către guverne. În aceste
state există diferite metode de control al impactului produsului asupra mediului, cum ar fi taxele
sau cerinţele de reciclare. Spre exemplu în Germania a fost dată o lege “Legea privind deşeurile
provenite din ambalare” în care producătorii şi distribuitorii au responsabilitatea de a recupera şi
recicla deşeurile provenite din ambalarea produselor lor. De fapt idea de colectare a produselor în
faza de aruncare, după utilizare se pare ca are un impact foarte mare şi în ţările Comunităţii
Europene.

2.1.10 Încurajarea proiectării verzi

Experţii consideră ca forţele existente pe piaţă cât şi reglementările de mediu existente sunt
suficiente pentru a încuraja acest tip de proiectare. Ei văd aceste noi constrângeri de mediu în
proiectarea produselor ca un tratament aplicat competitivităţii şi ca o sporire a creşterii economice.
Companiile sunt astfel nevoite să-şi reproiecteze produsele astfel încât acestea să obţină beneficii
de mediu care să poată fi vizualizate uşor de către consumator.

De fapt, deja există din ce în ce mai multe companii care sunt încurajate să-şi schimbe atitudinea
de lucru spre o proiectare cu adevărat verde. Prin reducerea cantităţii de material folosit în
fabricarea produselor, companiile îşi pot reduce costurile de fabricaţie. Prin reducerea consumului
de materiale periculoase, companiile îşi pot reduce costurile de control al poluării, costuri care sunt
de altfel foarte ridicate, precum şi costurile necesare dispunerii deşeurilor. De asemenea este
cunoscut faptul ca firmele pot câştiga loialitatea consumatorilor prin atractivitatea produselor lor,
iar atributele demne de luat în seamă pentru creşterea atractivităţii unui produs sunt chiar
atributele de mediu.

Aceste stimulente au un efect benefic asupra modului în care multe dintre firmele existente pe piaţă
fac afaceri. De exemplu, sunt folosite tot mai puţine substitute pentru metalele grele, acest lucru îl
putem observa în diferite produse cum ar fi cernelurile, vopselele sau bateriile. Reclamele în care se
expun atributele de mediu ale produselor sunt utilizate pentru a vinde cât mai bine un anumit
produs şi sunt folosite de la produse cum ar fi benzină şi până la cele mai moi materiale. Din ce în
ce mai multe firme recunosc faptul ca există o legătură între îmbunătăţirea calităţii produsului şi
îmbunătăţirea atributelor de mediu ale unui produs.

5
2.2 Proiectarea pentru mediu

Virgil ISPAS
Mihai STEOPAN

5
De la inceputul istoriei, omenirea a folosit natura pentru a-si satisface nevoile de hrană si
prosperitate. Dacă la inceput un număr redus de oameni foloseau resurse usor regenerabile in
natura, pe măsură ce civilizaţiile si cultura au evoluat, am ajuns sa folosim resursele neregenerabile
precum petrolul, cărbunele, uraniu, să supralicităm (pădurile, apa, aerul) sau subutilizăm resursele
regenerabile (soarele, curentii de aer, energia geotermala).

Cu toate ca rolul şi puterea noastră in interacţiune cu natura s-au schimbat, constiinţa incă ne
rămâne neschimbată. In subconstient incă mai considerăm resursele naturale ca inepuizabile si nu
suntem in stare să concepem evenimente care urmează peste un secol. Aceasta limitare atrage un
risc, nu doar pentru planetă sau viata cât şi pentru specia umană.

Efectele supralicitării naturii se pot regasi printre cauzele generatoare a numeroase dezastre: de la
alunecari de teren (cu un impact local sau regional), la incălzirea globală (care afecteaza intreaga
planeta).

Totodată trebuie sa constientizăm că deşi ca indivizi nu suntem capabili să vedem într-un viitor prea
îndepărtat şi să lăsăm probleme care s-ar putea să apară peste cîteva secole, ca societate nu ne
putem permite să nu le luăm în seamă. Acest fapt trebuie servească la dezvoltarea de reguli şi
reglementări care să constrângă procesele, pentru a le putem ţine sub control [LIU00].

Ca răspus la astfel de provocari Parlamentul European a lansat o serie de procese si proceduri

legislative în ce priveste proiectarea produselor într-un mod sustenabil.

Pe 14 aprilie 2007, Parlamentul European a lansat un proiect de lege intitulat „Proiectarea

ecologica a produselor consumatoare de energie” ca factor esenţial in strategia comunitară privind
politica integrată a produselor. Proiect de lege are o menire preventivă, destinat sa optimizeze
performanţa de mediu a produselor simultan cu păstrarea caracteristicilor funcţionale, oferind noi
si reale posibilităţi atât pentru producători cât şi pentru. Acest fapt este mentionat in Directiva
2005/32/CE a Parlamentului European si al Consiliului Europei din 6 iulie 2005 de instituire a unui
cadru pentru stabilirea cerinţelor in materie de proiectare ecologica aplicabile produselor
consumatoare de energie si de modificare a Directivei 92/42/CEE a Consiliului si a Directivelor
96/57/CE si 2000/55/CE ale Parlamentului European si ale Consiliului Europei.

Imbunătăţirea randamentului energetic este privită ca având o contribuţie substanţială in

atingerea obiectivelor reducerea efectului de seră. Cererea de energie electrică destinată
consumului inregistrează creştere rapidă, estimările spun că va creşte in urmatorii 20 pana la 30 de
ani.

Produsele consumatoare de energie (PCE) reprezintă o mare parte din consumul de resurse
naturale si energie din Comunitate. Trebuie sa se acţioneze in faza de proiectare a PCE-urilor
deoarece se pare ca in acest stadiu este determinată poluarea provocata pe durata ciclului de viata
a produsului.

PCE-urile conforme cu cerintele in materie de proiectare ecologica stabilite in masurile de punere in

aplicare ale prezentei directive trebuie sa poarte marcajul "CE" si informatiile asociate, pentru a le
da posibilitatea sa fie introduse pe piata interna si sa circule liber. Directiva incurajeaza integrarea
proiectarii ecologice in intreprinderi mici si mijlocii (IMM-uri) si firme foarte mici.

Directiva prevede fixarea cerintelor pe care trebuie sa le indeplineasca produsele consumatoare de

5
energie reglementate prin masurile de punere in aplicare pentru a fi introduse pe piata interna
si/sau puse in functiune. Ea contribuie la dezvoltarea durabila prin ameliorarea randamentului
energetic si a nivelului de protectie a mediului, marind totodata siguranta alimentarii de energie.
Directiva nu se aplica pentru mijloacele de transport destinate persoanelor si bunurilor.

[www01]

Cerinte pentru producator

Daca in masurile de implementare sunt identificate anumite aspecte de mediu care pot fi
influentate in mod substantial in faza de proiectare, producatorii au obligatia sa realizeze
o evaluare a unui model de PCE pe toata durata de viata, bazat pe ipoteze realiste privind
scopul si conditiile normale de utilizare. Alte aspecte de mediu pot fi analizate in mod
voluntar de catre producator.

Pe baza evaluarii, producatorul stabileste profilul ecologic al PCE. Acesta se bazeaza pe

aspectele de mediu relevante ale produsului si intrarile/iesirile identificate pe durata de
viata exprimate in cantitati fizice care pot fi masurate.

Producatorul utilizeaza aceasta evaluare pentru a analiza solutiile alternative de

proiectare si pentru a atinge performanta de mediu a produsului raportat la criterii de
referinta.

Criteriile de referinta se identifica de Comisia Europeana in masurile de implementare pe

baza informatiilor obtinute in procesul de elaborare a acestor masuri de implementare.

Alegerea unei anumite solutii de proiectare determina atingerea unui echilibru rezonabil
intre diferitele aspecte de mediu si intre aceste aspecte de mediu si alte consideratii
relevante, cum sunt cele referitoare la sanatate si securitate, cerintele tehnice de
functionalitate, calitate si performanta si aspectele economice, inclusiv costurile de
fabricatie si comercializare, cu respectarea intregii legislatii aplicabile.

Introducerea pe piata si/sau punerea in functiune

Statele membre iau toate masurile adecvate pentru a se asigura ca PCE-urile

reglementate de masurile de punere in aplicare pot fi introduse pe piata si/sau puse in
func t iune numai daca sunt conforme cu aceste masuri si poarta marcajul CE.

Inainte de introducerea pe piata s i/sau punerea in functiune a unui PCE reglementat de

masurile de punere in aplicare, se aplica un marcaj de conformitate CE si o declaratie de
conformitate emisa de producator sau de reprezentantul sau autorizat prin care se
garanteaza si se declara faptul ca PCE-ul se conformeaza tuturor dispozitiilor relevante ale
masurilor de punere in aplicare corespunzatoare.

Marcajul de conformitate CE consta in initialele "CE", astfel cum sunt prezentate la anexa
III a Directivei.

Declaratia de conformitate contine elementele specificate la anexa VI a Directivei si face

5
trimitere la masura de punere in aplicare corespunzatoare.

Prezumtia de conformitate

Statele membre considera ca un PCE care poarta marcajul CE men t ionat la articolul 5 al
Directivei este conform cu toate dispozitiile relevante cuprinse in masurile de punere in
aplicare corespunzatoare.

Statele membre considera un PCE caruia i s-au aplicat standardele armonizate ale caror
numere de referinta au fost publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ca fiind
conform cu toate cerintele relevante din masura de punere in aplicare corespunzatoare la
care se raporteaza astfel de standarde.

Se presupune ca PCE-urile carora li s-a acordat eticheta ecologica a Comisiei in temeiul

Regulamentului (CE) nr. 1980/2000 sunt conforme cu cerintele in materie de proiectare
ecologica din masura de punere in aplicare relevanta, in masura in care eticheta ecologica
respecta aceste cerinte.

In sensul prezumtiei de conformitate in contextul prezentei directive, Comisia, hotarand in

conformitate cu procedura men t ionata la articolul 19 alineatul (2), poate stabili ca alte
etichete ecologice indeplinesc conditii echivalente etichetei ecologice a Comisiei in temeiul
Regulamentului (CE) nr. 1980/2000. Se presupune ca PCE-urile carora le-au fost acordate
astfel de alte etichete ecologice sunt conforme cu cerintele in materie de proiectare
ecologica din masura de punere in aplicare relevanta, in masura in care eticheta ecologica
respecta aceste cerinte.

Raspunderea importatorului

In cazul in care producatorul nu este rezident in Comunitate si in absenta unui

reprezentant autorizat, revine importatorului obligatia:

- de a se asigura ca PCE-ul introdus pe piata sau pus in functiune se

conformeaza prezentei directive si masurii de punere in aplicare relevante;

- de a pastra declaratia de conformitate si documentatia tehnica disponibila.

Cerinte pentru componente si subansambluri

Masurile de punere in aplicare pot sa oblige producatorii sau reprezentantii autorizati ai

acestora care introduc pe piata si/sau pun in functiune componente si subansambluri sa
furnizeze producatorului unui PCE reglementat de masurile de punere in aplicare
informatiile relevante privind compozitia materialelor, precum si consumul de energie,
materiale si/sau resurse ale acestor componente si subansambluri.

Libera circulatie

Statele membre nu interzic, nu restric t ioneaza s i n u impiedica din motive legate de cerin
t e in materie de proiectare ecologica referitoare la parametrii de proiectare ecologica
mentionati la anexa I partea 1 si cuprinsi in masura de punere in aplicare relevanta,
introducerea pe piata si/sau punerea in functiune pe teritoriul lor a unui PCE care se

5
conformeaza tuturor dispozitiilor relevante ale masurii de punere in aplicare
corespunzatoare si care poarta marcajul CE in conformitate cu articolul 5 al Directivei.

Statele membre nu interzic, nu restrictioneaza si nu impiedica introducerea pe piata si/sau

punerea in functiune pe teritoriul lor a unui PCE care poarta marcajul CE in conformitate
cu articolul 5 din motive legate de cerintele in materie de proiectare ecologica referitoare
la acei parametri de proiectare ecologica mentionati la anexa I partea 1 a Directivei
pentru care masura de punere in aplicare relevanta prevede ca nu este necesara nici o
cerinta in materie de proiectare ecologica.

Statele membre nu impiedica expunerea, de exemplu la targuri comerciale, expozitii si

demonstratii, a PCE-urilor care nu sunt conforme cu masura de punere in aplicare
relevanta, cu conditia de a exista o indicatie vizibila ca acestea nu pot fi introduse pe piata
si/sau puse in functiune pana cand nu sunt aduse la conformitate.

[www01]

[www02]

Proiectare ecologica pentru produsele energetice

Publicat: 27 Aprilie 2009 @ 01:21

Parlamentul European a votat, la 24 aprilie, raportul elaborat de

europarlamentarul Magor Imre Csibi (ALDE, Romania) cu privire la stabilirea cerintelor
in materie de proiectare ecologica aplicabile produselor cu impact energetic.
Parlamentul a solicitat Comisiei Europene să extindă, în 2012, aplicarea cerintelor de
proiectare ecologica la toate produsele. În prezent, cerintele in acest domeniu se aplica
numai produselor consumatoare de energie, precum echipamentele electrice si
electronice.

Proiectarea ecologica (Ecodesign) are ca scop reducerea impactului produselor asupra

mediului, inclusiv reducerea de energie pe tot parcursul ciclului de viata al produsului. In
afara de comportamentul consumatorului, exista doua modalitati de a reduce energia
consumata de produse: o etichetare adecvata care informeaza consumatorul cu privire la
consumul real de energie, cu scopul de a influenta decizia cu privire la achizitionare (de
exemplu etichetele energetice traditionale impart produsele in categorii energetice de la A
la G, A ++ indicand un consum foarte economic) si cerinte legate de eficienta energetica a
produselor, impuse deja in stadiul de proiectare.

"Sistemele actuale de productie si consum duc la epuizarea accelerata a resurselor

naturale. 80% din impactul de mediu al produselor se poate determina in faza de
proiectare. Imbunatatind proiectarea produselor, putem evita risipa de resurse si ii putem
oferi consumatorului produse mai eficiente, mai sigure si cu o durata de viata mai lunga.
Extinderea aplicarii cerintelor de proiectare ecologica la produsele cu impact energetic,
precum ferestrele sau robinetele, este un prim pas spre o politica a produselor ecologice
mai ambitioasa. In viitor, consider ca este necesar ca cerintele de proiectare ecologica sa
se aplice tuturor produselor", a afirmat raportorul PE Magor Csibi.

Compromisul la care s-a ajuns cu Consiliul sprijina propunerea Comisiei Europene de a

5
 extinde domeniul de aplicare al directivei privind proiectarea ecologica din 2005. In afara
de a stabili cerinte de proiectare pentru produse consumatoare de energie precum boilere,
calculatoare, televizoare, becuri, prezenta reformare a cadrului legislativ propune
includerea tuturor produselor energetice. Acestea sunt produse care nu consuma energie
in timpul utilizarii, dar au un impact indirect asupra consumului energetic, de exemplu
dispozitivele de utilizare a apei, ale caror consum de apa influenteaza energia necesara
pentru incalzire si ramele de ferestre ale caror proprietati izolante influenteaza energia
necesara pentru incalzirea si climatizarea cladirilor.

"Prin crearea unei economii bazate pe utilizarea eficienta a resurselor si cu emisii reduse
de carbon putem stimula competitivitatea. Directive privind proiectarea ecologica
reprezinta o oportunitate pentru industrie de a crea activitati economice competitive,
bazate pe tehnologiile 'verzi', reducand in acelasi timp excesul de birocratie si costurile de
productie. De asemenea, ofera flexibilitate industriei, avand in vedere ca masurile de auto-
reglementare pot fi recunoscute drept alternative la masurile de reglementare pentru
punerea in aplicare", a mai declarat europarlamentarul Magor Imre Csibi.

Revizuirea directivei privind proiectarea ecologica in 2012

Pana in 2012, Comisia Europeana va trebui sa evalueze adecvarea extinderii

domeniului de aplicare al directivei la produsele fara impact energetic, in vederea atingerii
unei reduceri semnificative a impactului asupra mediului pe tot parcursul ciclului de viata
al produselor.

Raportul a fost adoptat cu 394 de voturi pentru, 13 impotriva si 3 abtineri.

Sursa: Parlamentul European

[www02]

Dupa cum se poate vedea din paragrafele de mai sus, reducerea impactului pe care produsele o au
asupra mediului este o tematică tot mai accentuată. Accelerarea creşterii economice şi a
capacităţilor de producţie a condus la transformarea în diverse moduri a mediului înconjurător
(creşterea temperaturii medii pe glob, schimbările climatice, creşterea acidităţii apelor şi a solului,
poluarea atmosferică). Protecţia mediului şi implicit diminuarea impactului pe care produsele îl au
asupra acestuia a devenit un subiect deosebit de important pentru societate şi mediul economic, iar
prevenirea poluării în deosebi a celei industriale, a devenit o prioritate a întregii omeniri (fapt
atestat de ultimele directive UE, în această direcţie şi de numeroasele tratate internaţionale şi
naţionale - precum tratatul de la Kyoto privind reducerea emisiile atmosferice de CO 2).

In aceptiunea prezentei carti prin mediu se intelege:

„ansamblul de elemente si fenomene naturale si artificiale de la exteriorul Terrei,

care conditioneaza viata in general si pe cea a omului in special.”

Sensul dat acestei notiuni in cadrul Uniunii Europene este cel al unui ansamblu de elemente care, in
complexitatea relatiilor lor, constituie cadrul, mijlocul si conditiile de viata ale omului, cele care sunt

5
ori cele care nu sunt resimtite. O alta definitie o gasim in Legea protectiei mediului, in care mediul
inconjurator este ansamblul de conditii si elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul si subsolul,
toate straturile atmosferei, toate materiile organice si anorganice, precum si fiintele vii, sistemele
naturale in interactiune, cuprinzand elementele enumerate anterior, inclusiv, valorile materiale si
spirituale.

Prin poluare se intelege:

„modificarea componentelor naturale prin actiunea directă sau indirecta a omului care
conduce la apariţia unor componente straine (poluanti) si care provoaca prin natura lor,
prin concentratia in care se gasesc si prin timpul cat actioneaza, efecte nocive asupra
sanatatii, creeaza disconfort sau impiedica folosirea unor componente ale mediului
esentiale vietii.” (adaptare - Conferinta Mondiala a O.N.U., Stockholm, 1972)

Din definitie se poate constata ca direct raspnzător pentru poluarea mediului este omul, poluarea
fiind consecinta activitatii mai ales social – economice a acestuia.

Privita istoric, poluarea mediului a aparut odata cu omul, dar s-a dezvoltat si s-a diversificat pe
masura evolutiei societatii umane, ajungand astazi una dintre importantele preocupari ale
specialistilor din diferite domenii ale stiintei si tehnicii, ale statelor si guvernelor, ale intregii
populatii a pamantului. Aceasta, pentru ca primejdia reprezentata de poluare a crescut si creste
neincetat, impunand masuri urgente pe plan national si international, in spiritul ideilor pentru
combaterea poluarii [www10].

Privita prin prisma efectelor nocive poluarea se pot identifica trei tipuri distincte in functie de
aspectele concretizate si anume:

II. Poluarea biologica: cea mai veche si mai bine cunoscuta dintre formele de
poluare, este produsa prin eliminarea si raspandirea in mediul inconjurator a
germenilor microbieni producatori de boli. Astfel, poluarea bacteriana
insoteste deopotriva omul, oriunde s-ar gasi si indiferent pe ce treapta de
civilizatie s-ar afla, fie la triburile nomade, fie la societatile cele mai evoluate.
Pericolul principal reprezentat de poluarea biologica consta in declansarea de
epidemii, care fac numeroase victime. Totusi, putem afirma ca, datorita
masurilor luate in prezent, poluarea biologica – bacteriologica, virusologica si
parazitologica, are o frecventa foarte redusa.

III. Poluarea chimica: consta in eliminarea si raspandirea in mediul inconjurator a

diverselor substante chimice. Poluarea chimica devine din ce in ce mai
evidenta, atat prin cresterea nivelului de poluare, cat mai ales prin
diversificarea ei. Pericolul principal al poluarii chimice il reprezinta potentialul
toxic ridicat al acestor substante.

5
 IV. Poluarea fizica: este cea mai recenta si cuprinde, in primul rand, poluarea
radioactiva ca urmare a extinderii folosiri izotopilor radioactivi in stiinta,
industrie, agricultura, zootehnie, medicina etc.. Pericolul deosebit al
substantelor radioactive in mediu si in potentialul lor nociv chiar la
concentratii foarte reduse. Poluarii radioactive i se adauga poluarea sonora,
tot ca o componenta a poluarii fizice. Zgomotul, ca si vibratiile si ultrasunetele
sunt frecvent prezente in mediul de munca si de viata al omului modern, iar
intensitatile poluarii sonore sunt in continua crestere. Supraaglomerarea si
traficul, doi mari poluanti fonici, au consecinte serioase asupra echilibrului
psihomatic al individului. Un numar tot mai mare de persoane din orasele
aglomerate recurge la specialistii psihiatri pentru a gasi un remediu pentru
starea lor proasta (anxietate, palpitatii, amnezii nesteptate, lipsa puterii de
concentrare, dureri de cap). In sfarsit nu putem trece cu vederea poluarea
termica, poate cea mai recenta forma de poluare fizica cu influente puternice
asupra mediului inconjurator, in special asupra apei si aerului, si, indirect,
asupra sanatatii populatiei. Marea varietate a poluarii fizice, ca si timpul
relativ scurt de la punerea ei in evidenta, o face mai putin bine cunoscuta
decat pe cea biologica si chimica, necesitand eforturi deosebite de investigare
si cercetare pentru a putea fi stapanita in viitorul nu prea indepartat.

O altă clasificare se poate relza in funtie de elementele care prezinta urmri majore ca efecte ale
poluarii:
I. poluarea solului,
II. poluaea apei,
III. poluarea aerului (atmosferica).

Aceste elemente de baza vietii se pare ca sunt si cele mai afectate de actiunile iresponsabile ale
fiintei omenesti.

2.2.1 Poluarea

Cea mai serioasă cauză a degradării mediului este suprapopularea. În urmă cu 300 de ani
populaţia globului se dubla la fiecare 250 de ani. Astăzi, populaţia globului se dublează o dată la 50
de ani. În 1990 pe glob se găseu aproximativ 4.5 miliarde de oameni, iar în 2008 se estima că
populaţia globului a depăşit 6 miliarde (figura 4.x’). În această perioadă populaţia din ţările “lumii
a treia” a crescut ca număr mai mult decât toată populaţia din ţările dezvoltate.

Se poate astfel ajunge la o concluzie destul de sumbră: fie luăm măsuri să ne controlăm numărul,
fie natura o va face pentru noi prin foamete, molime sau pirderea fertilităţii. Trebuie să realizăm că
învăţăturile care au fost valide în urmă cu câteva mii de ani (“ucereşte natura şi te înmulţeşte”) nu
mai sunt valabile pentru planeta suprapopulată de astăzi. Și chiar dacă acţionăm imediat şi luăm
toate măsurile necesare pentru a stabiliza numărul populaţiei, numărul total va ajunge la
aproximativ 15 miliarde înainte ca aceasta să poată fi stabilizată. [LIU00]

5
 Până acum, producţia de
mâncare a ţinut pasul cu
creşterea populaţiei, dar
la un preţ drastic: o
creştere de 300% în
utiliarea pesticidelor şi cu
150%a fertilizantelor, care
la rândul lor polează
mediul. Sprafaţa totală
utilizabilă pentru
agricultură este de 8
milioane de acri. Dintre
aceştia 3,8 sunt folosiţi
pentru cultivări, însă o
dată cu creşterea
sistemelor de străzi şi a
oraşlor, suprafaţa
disponibilă a terenurilor
cultivabile este în scădere.

Cantitatea de apă
disponibilă pentru irigaţii este de asemenea în scădere. Fără fertilizări excesive, aproximativ un
acru de pământ este necesar pentru hrănirea unei persoane (populaţia a depaşit dejanumărul
suortat fără fertilizări chimice).

Cu toate acestea, situaţia nu este lipsită de speranţă. Populaţia din ţările dezvoltate se parecă s-a
stabilizat, tehnologiile de comunicaţii şi mijloacele de transport în comun ajtă la diminuarea
inpactului de mediu pe care populaţia şi activităţile ei îl generează. Educarea populaţiei şi
reciclarea au succes în unele naţii. Noi tehnologii promit să ajute la conservarea mateiei prime şi să
ofere surse d energie curate şi inepuizabile.

Ne-a luat câteva secole să ne obişnui cu ideea că pământul e rotund şi că nu e centrul universului.
Aşa că nu trebuie să ne sperie această noua abordare care spune că planeta este epuizabilă. Pe de
altă parte nu trebuie să ne complacem. Ingeniozitatea şi creativtatea umană poate soluţiona
această problemă, însă găsirea unei soluţii nu tebuie să dureze secole.

Protejarea mediului inconjurător, protejarea vieţii de pe planetă, strebuie să fie un singur gând, un
singur scop pentru noi toţi.

2.2.2 Poluarea Solului

5
 Figura 2.6. Surse de poluare ale solului - adaptare [www11]

Solul, ca si aerul si apa este un factor de mediu cu influenta deosebita asupra sanatatii. De calitatea
solului depinde formarea si protectia surselor de apa, atat a celei de suprafata cat mai ales a celei
subterane. Poluarea solului este considerata ca o consecinta a unor obiceiuri neigienice sau practici
necorespunzatoare, datorata indepartarii si depozitarii la intamplare a reziduurilor rezultate din
activitatea omului, a deseurilor industriale sau utilizarii necorespunzatoare a unor substante
chimice in practica agricola.

Tinand seama de provenienta lor, reziduurile pot fi clasificate in:

- reziduuri menajere, rezultate din activitatea zilnica a oamenilor in locuinte si localuri

publice;

- reziduuri industriale, provenite din diversele procese tehnologice care pot fi formate
din materii brute, finite sau intermediare si au o compozitie foarte variata in functie
de ramura industriala si de tehnologia utilizata (in industria alimentara –
predominant componente organice, pe cand in industria chimica, metalurgica,
siderurgica, miniera – predominant substante chimice organice sau anorganice);

- reziduuri agro – zootehnice, legate indeosebi de cresterea si ingrijirea animalelor;

Elementele poluante ale solului sunt de doua categorii:

5
 - elemente biologice, reprezentate de organisme (bacterii, virusuri, paraziti), eliminate
de om si de animale, fiind in cea mai mare parte patogene. Ele fac parte integranta
din diferitele reziduuri (menajere, animaliere, industriale);

- elemente chimice, sunt in cea mai mare parte, de natura organica. Importanta lor
este multipla: ele servesc ca suport nutritiv pentru germeni, insecte si rozatoare,
sufera procese de descompunere cu eliberare de gaze toxice, pot fi antrenate in
sursele de apa, pe care le degradeaza etc.

Ca masuri de prevenire si combatere a poluarii solului sunt: colectarea igienica a reziduurilor

menajere in recipiente speciale, indepartarea organizata si la perioade cat mai scurte a reziduurilor
colectate in afara localitatilor, depozitarea controlata sau tratarea corespunzatoare a reziduurilor
indepartate prin neutralizarea lor, utilizarea in agricultura, ca ingrasamant natural, a reziduurilor,
incinerarea reziduurilor uscate, recuperarea si reutilizarea (reciclarea) reziduurilor etc.

2.2.3 Poluarea Apei

Apa este un factor de mediu indispensabil vietii. Ea indeplineste in organism multiple functii, fara
apa toate reactiile biologice devenind imposibile. Lipsa de apa sau consumul de apa poluata are
multiple consecinte negative asupra omului si sanatatii sale.

La poluarea apei contribuie un numar mare de surse, care sunt clasificate in:

I. Surse organizate:

- apele reziduale comunale, care rezulta din utilizarea apei in locuinte si institutii publice,
bogate in microrganisme, dintre care multe patogene;

- apele reziduale industriale, provenite din diverse procese de fabricatie sau sunt utilizate la
transport, ca solvent sau separator, la purificarea si spalarea materiilor prime, semifinite si
finite, sau a ustensilelelor si instalatiilor, si au o compozitie heterogena.

- apele reziduale agro – zootehnice, provenite mai ales ca urmare a utilizarii apei in scopuri
agricole (irigatii), cat si pentru alimentarea animalelor si salubritatea crescatoriilor de
animale.

II. Sursele neorganizate, sunt reprezentate de apele meteorice (ploaie, zapada),

reziduurile solide de tot felul, diversele utilizari necorespunzatoare (topirea inului sau
canepii).

5
 Figura 2.7. Ciclul de viaţă natural - adaptare [LIU00]

Multitudinea si variabilitatea surselor de poluare a apei conduc la pluralitatea elementelor

poluante, impartite in:

- elemente biologice, reprezentate, in principal, de microorganismele patogene;

- elemente chimice, reprezentate de substante chimice organice sau anorganice;

Tinând cont de actiunea lor în timp, sursele de poluare se pot grupa in :

 permanente;
 nepermanente;
 accidentale.

5
 Figura 2.8. Surse de poluare ale apei - adaptare [www11]

Dupa modul de generare a poluării, sursele de poluare pot fi :

 naturale;

 atrificiale, datorate activitatii omului care, la randul lor, pot fi subdivizate in

- ape uzate;

- depozite de deseuri.

Referitor la apele subterane, sursele de poluare provin din:

 impurificari cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrari miniere
sau foraje;

 impurificari produse de inflatiile de la suprafata solului a tuturor categoriilor de ape care

produc si impurificarea dispersata a surselor de suprafata;

 impurificari produse de sectiunea de captare, din cauza nerespectarii zonei de protectie

sanitara sau a conditiilor de executie.

Sursele de poluare permanente naturale a apelor sunt surse cu caracter permanent. Ele provoaca
adesea modificari influentand negativ folosirea lor. Sursele de poluare accidentala naturale sunt in
general rare. Se datoreaza unor fenomene cu caracter geologic.

5
Principala sursa de poluare permanenta o constituie restitutiile de ape dupa utilizarea lor de catre
folosinte.

Dupa provenienta lor, exista urmatoarele categorii de ape uzate :

 ape uzate menajere;

 ape uzate publice;
 ape uzate industriale;
 ape uzate de la unitati agrozootehnice si piscicole;
 ape uzate rezultate din satisfacerea nevoilor tehnologice proprii de apa ale sistemului de
canalizare de la spalatul si stropitul strazilor si incintelor;
 ape meteorice infectate.

O sursa importanta de impurificare a apelor o constituie depozitele de deseuri sau de diferite

reziduri solide, asezate pe sol, sub cerul liber.impurificarea provenite de la aceste depozite poate fi
produsa prin antrenarea directa a rezidurilor in apele curgatoare de catre apele de ploaie, in
cadere sau de catre apele care se scurg in sol.

Ca masuri de prevenire a poluarii apei sunt: interzicerea indepartarii la intamplare a reziduurilor de

orice fel care ar putea polua apa, organizarea corecta a sistemelor de canalizare si a instalatiilor
locale, construirea de statii de epurare, construirea de statii sau sisteme de epurare specifice pentru
apele reziduale ale intreprinderilor industriale, inzestrarea cu sisteme de retinere si colectare a
substantelor radioactive din apele reziduale ale unitatilor unde se produc sau se utilizeaza
radionuclizi, controlul depozitarii reziduurilor solide.

5
 2.2.4 Poluarea Aerului

Figura 2.9. Surse de poluare ale aerului şi efectele asteia - adaptare [www11]

Aerul formeaza invelisul gazos al Pamantului, reprezentans si el un element indispensabil vietii.

Poluarea aerului consta din modificarea compozitiei sale normale (78% N, 21% O 2, 0.03 CO2, 0.01%
ozonul si alte gaze, vapori de apa, pulberi) in mod deosebit prin patrunderea in atmosfera a unor
elemente straine si cu efecte nocive.

Sursele de poluare a aerului sunt:

I. Surse naturale, reprezentate de diversele procese care se petrec in natura sunt:

- solul, care sufera fenomene de eroziune si macinare cu eliberare de particule

foarte fine;
- plantele si animalele, care pot elimina in aer diverse elemente(fulgi,polen,par)
- eruptiile vulcanice, care arunca in aer mari cantitati de gaze, particule solide;

II. Sursele artificiale, reprezentate de activitatile omului:

- procesele de combustie, de la incalzirea locuintelor si pana la combustibilul

utilizat pentru producerea de energie in scopuri industriale;
- procesele industriale, constituite din raspandirea in aer a diversilor poluanti
eliminati de intreprinderile industriale;

5
 - transporturile, constand in transporturi de tip feroviar, naval si aerian si in
special rutier;

Figura 2.10. Impactul estimat la suprafaţa solului al poluarii aerului - adaptare [LIU00]

Ca elemente poluante principale sunt:

- suspensiile, reprezentate de particulele solide sau lichide dispersate in

atmosfera;
- gazele sub forma de poluanti in stare gazoasa, raspanditi in atmosfera

Formele de poluare sunt foarte diverse si afecteaza multe aspecte ale Terrei. Unele din efectele
devastatoare ale poluantilor nu pot fi observate in momentul poluarii insa, in timp, consecintele
majore vor afecta intreaga planeta si in acelasi timp si pe cel care da nastere aceastei situatii :
omul. Desi o parte din poluarea mediului este rezultatul unor fenomene naturale cum ar fi eruptiile
vulcanice, cea mai mare parte este cauzata de activitatile umane.

Masurile cele mai importante pentru impiedicarea poluarii masive a atmosferei sunt: construirea
de intreprinderi in afara zonelor de locuit, tratarea prealabila a combustibilului folosit sau a unor
materii prime pentru reducerea concentratiei de poluanti, asigurarea unor arderi complete a
combustibililor utilizati in industrie, inzestrarea intreprinderilor industriale cu instalatii de retinere a
poluantilor, reglarea corespunzatoare a arderilor la autovehicule pentru reducerea eliminarii
poluantilor, inlocuirea combustibilului inferior cu cel superior, mai putin poluant, amenajarea cat
mai multor spatii verzi etc.

5
 2.2.5 Energia

De la inceputul istoriei omul a cautat mijloace de a-şi suplimenta puterea fizica şi confortul folosind
surse extrne. La început a folosit surse alterntive, regenerabile şi inepuizabile (energia animalelor,
energia apei, energia lemnului). Doar în ultimele cateva sute de ani a început omenirea să
folosească sursele de enrgie neregenerabile cum ar fi cărbunele, petrolul, gazul naural şi energia
nuleară (considerată de unii specialişti ca fiind regenerabila - din cauza duratei indelungate de
epuizare şi a duratei relativ curte de regenerare). Această schimbare a surselor de energie a condus
la apariţia poluării şi “cauzează incertitudine relative la viitor deoarece nu putem fi siguri că
tranziţia de la o sursă de energie epuizată la alta poate fi sigurată fără perturbaţii majore” [LIU00].

Totalul de energie conţinută în combustibilii fosili şi în uraniu 235 (utilizat la centralele nucleare) pe
întreaga planetă este estimat la 100x1018 BTU (British thermal unit). În prezent consumul de
energie pe an este de 0.25x1018 BTU, ceea ce ne oferă cam 400 de ani să gasim şi să convertim
întreaga planetă la o sursă de energie inepuizabilă - dacă nivelul populaţiei rămâne neshimbat şi
necesarul de energie rămâne stabil şi dacă unele resurse (petrol şi gaze) nu vor fi epuizate cu mult
inaintea celorlalte (diverse studii estimează cantitatea de petrol brut ca fiind epuizabilă în următorii
30-40 de ani).

Pământul primeste aproximativ 100W de energie solară pe fiecare metru pătrat, sau un total de
25x1018BTU pe an. Astfel 1% din energia solară acumulată la suprafata panântului ar satisface
necesarul de energie. Dacă ar fi colectată pe insule artificiale sau în zonele desertice de lângă
Ecuator unde intensitatea radiaţiei solare este peste medie o racţiune din 1% ar fi suficientă pentru
asigurarea necesarului de nergie.

5
 Figura 2.11. Evoluţia numarului de oameni pe glob

Figura 2.12. Consumul de energie si materie prima, adaptare - [www13]

5
 General Motors Sequel Ford Edge

Bicicleta cu hidrogen Boeing Fuel Cell Demonstrator

Figura 2.13. Vehicule cu hidrogen [www12]

Dacă energia solară ar fi folosită pentru fabricarea hidrogenului din apă şi dacă hidrogenul
comprimat ar fi folosit pentru transport, generarea de căldură sau energie electrică, din arderea
acestui combustibil rezultă doar vapori de apă. Tot o dată, dacă arderea hidrogenului ar avea loc în
celule de combustie, ar putea dubla eficienţa generării de energie electrică (cu aproximativ 33%)
sau eficienţa motoarelor cu combustie internă (aproximativ 25%) şi reduce substanţial poluarea
termiă.

Pe masura ce consumul de energie creşte, poluarea tinde să creasă exponenţial. Un studiu realizat
in SUA arata că la o creştere a populaţiei cu 50% şi a consumului pe cap d locuitor cu 25%, emisiile
de poluaţi au crescut cu 2000%. [LIU00] Ţinând cont de faptul că populaţia globului se dublează la
fiecare 50 de ani, consumul de energie se dublează în 20 de ani iar consumul de energie electric
chiar mai rapid. Pe lângă poluarea chimică (ploi acide,…), poluarea termică creşte o dată cu
consumul de combustibili fosili, deoarece pentru fiecare unitate de energie electrică produsă, două
unităţi de energie termică unt descărcate în mediu.

2.2.6 Impactul poluarii asupra sanătăţii vietuitoarelor şi a omului

Actiunea mediului poluant asupra organismului uman este foarte variata si complexa. Ea
poate merge de la simple incomoditati in activitatea omului, disconfortul, pana la perturbari
puternice ale starii de sanatate si chiar pierderea de vieti omenesti. Aceste efecte au fost sesizate
de multa vreme, insa omul a ramas tot iresponsabil fata de natura. Efectele acute au fost primele
asupra carora s-au facut observatii si cercetari privind influenta poluarii mediului asupra sanatatii

5
populatiei. Ele se datoreaza unor concentratii deosebit de mari ale poluantilor din mediu, care au
repercusiuni puternice asupra organismului uman. Efectele cronice reprezinta formele de
manifestare cele mai frecvente ale actiunii poluarii mediului asupra sanatatii. Acestea se datoreaza
faptului ca in mod obisnuit diversii poluanti existenti in mediu nu ating nivele foarte ridicate pentru
a produce efecte acute, dar prezenta lor, continua chiar la concentratii mai scazute, nu este lipsita
de consecinte nedorite. Efectele cronice au insa o deosebita importanta si sub aspect economic si
social.

Incarcarea organismului populatiei expuse cu anumiti poluanti cunoscuti a avea calitati de

depozitare in anumite organe reprezinta un alt aspect important al influentei poluarii mediului
asupra sanatatii. Este vorba, in special, de plumb, de cadmiu, de pesticide organo – clorurate, de
unele substante radioactive si alti poluanti care intra in aceasta categorie.

Efectele indirecte ale poluarii constau insa si din influentele asupra faunei si florei, care uneori sunt
mult mai sensibile decat organismul uman la actiunea diversilor poluanti. Se stie astfel ca
animalele, pasarile, insectele, unele organisme acvative, ca si plantele sufera influenta poluantilor
pana la disparitia sau distrugerea lor.

Cunoasterea acestor efecte ale poluarii mediului asupra sanatatii a condus la necesitatea instituirii
unor masuri de protectie a mediului inconjurator. S-a afirmat ca toate efectele asupra sanatatii
oamenilor aratate mai sus sunt rezultatul ruperii echilibrului dintre organismul uman si mediuul
inconjurator. In anumite situatii de poluare s-au inregistrat numeroase cazuri de:
bronhopneumopatii, bronsite, cancer pulmonar (poluarea aerului), febra tifoida, dizenteria, holera,
poliomelita, hepatita epidemica, amibiaza, lambliazafascioloza, intoxicatii (poluarea apei).

2.2.7 Evaluarea impactul produselor asupra mediului

Evaluare impactului asupra mediului (EIM) este o procedură prin care se evaluează
impactul pe care un produs sau proces il are asupra mediului şi prin care potenţialele efecte
negative sunt eidenţiate, diminuate sau eliminate, dacă este posibil.

“Evaluare impactului asupra mediului reprezintă un proces organizat de culegere a informaţiilor

necesare pentru a identifica şi înţelege efectele proiectelor propuse asupra mediului înconjurător
(aer, apă, sol, faună, vegetaţie etc.), precum şi asupra mediului social şi economic al populaţiei
potenţial afectate” [www06].

Pentru a uşura munca de evaluare a impactului de mediului se poate apela la pachet software
specializate precum: SimaPro, ADMS 4 Industrial Air Pollution Model, Environmental Impact
Assessment, ECO-it, EcoScan, EDGE, GaBi 4, UMBERTO etc., la baza cărăra se găseşte LCA (Life
Cycle Assessment). Pachetele software dedicate EIM sunt dotate cu baze de date specifice
(ştiinţifice şi cantitative) referitoare la concepte noi, procese, materiale ecologice.

5
LCA este o tehnică care repartizează aspectele are se referă la protecţia mediului, asociate unui
produs pe parcursul întregului ciclu de viaţǎ. Aplicaţiile sale cele mai importante sunt:

- analizează contribuţia stadiilor ciclurilor de viaţǎ în funcţie de modul în care încarcă mediul
având ca scop îmbunătăţirea produselor şi proceselor;

- face comparaţie între produse.

Realizarea unui studiu, folosind metoda LCA, constă în parcurgerea următorilor paşi [ROȘ07]:

1. Definirea scopului şi a obiectivelor studiului;

2. Crearea unui model a ciclului de viaţǎ a produsului cu toate intrările şi ieşirile, colectarea
acestor date reprezintă de fapt etapele inventarului asupra ciclului de viaţǎ (LCI);

3. Înţelegerea relevanţei mediului a tuturor intrărilor şi ieşirilor adică faza evaluării

impactului asupra ciclului de viaţa (LCIA);

4. Interpretarea rezultatelor studiului şi realizarea unei analize a posibilelor îmbunătăţiri.

Tehnica principală folosită în LCA este tehnica modelării. În etapa de inventariere un model este
făcut dintr-un sistem tehnic complex care este folosit la producerea, transportul şi eliminarea
produsului. Rezultatul apare sub formă arborescentă sau într-un flux tehnologic cu toate procesele
relevante. Toate intrările şi ieşirile sunt strânse pentru fiecare proces, rezultatul fiind o listă lungă a
intrărilor şi ieşirilor fiind de multe ori greu de interpretat.

În etapa evaluării impactului asupra ciclului de viaţǎ un model total diferit este folosit pentru a
descrie importanţa intrărilor şi ieşirilor, acest model este un model cu un mecanism a mediului. Prin
folosirea câtorva mecanisme a mediului rezultatul LCI poate fi interpretat printr-un număr de
categorii de impact cum sunt: schimbarea climei, aciditatea, etc.

În faza de interpretare a rezultatelor obţinute în urma unui studiu este reprezentată o schemă a
opţiunilor.

Aplicarea acestei metode se poate efectua la diferite niveluri, extinderea sa poate să varieze în
funcţie de gradul de detaliu şi natura datelor utilizate în studiu. Nivelul la care se extinde analiza se
stabileşte în funcţie de scopul studiului precum şi rezultatele pe care le urmărim.

5
 Figura 2.14. Schema opţiunilor [ROȘ 07]

Evaluarea impactului asupra produselor cu LCA cuprinde elemente care pot fi obligatorii sau
opţionale acestea fiind în funcţie de obiectivele şi scopul analizei.

Elementele obligatorii fac referire la selectarea categoriilor de impact care probabil au cel mai
mare interes cu privire la analiză, indicatorii de mediu care sunt specifici categoriilor de impact şi
dezvoltarea modelului produsului. Pe baza acestor elemente, se stabilesc rezultatele LCI (Life Cycle
Inventory). În urma stabilirii LCI se realizează calculul pe categorii de impact. Pe baza acestor
elemente vom obţine rezultatele analizei.

2.2.8 Metode, metodologii şi instrumente utilizate

În ultima perioadă de timp au fost dezvoltate un număr impresionant de metode,

instrumente şi pachete software cu ajutorul cărora e poate realiza evaluarea impactului ecologic al
materialelor, produselor şi proceselor. Aceste instrumente sunt diverse şi sunt asociate cu modele
de la înalte nivele de cuantificare până la cele mai formale modele calitative. Pornind de la faptul
că Eco-instrumentele actuale au un caracter cvasigeneral acoperind grupuri de produse sau
procese, problema importantă a utilizatorilor (proiectanţi, designeri, manageri) este de a găsi
instrumentul adecvat pentru problema specifică pe care o are de rezolvat. Pe de altă parte, ţinând
cont de structura generală şi de problematică, în viitor este posibil să se elaboreze instrumente

5
specifice pentru principalele subsisteme ale produselor (mecanice, electrice, electronice,
informatice etc.), desigur luând în considerare şi interacţiunile dintre acestea.

Figura 2.15 Metodologii şi instrumente [TIS01]

În figura 2.15 se prezintă o sistematizare [TIS 01] a diverselor metodologii şi instrumente folosite în
cadrul ecologiei industriale pentru analiza impactului asupra mediului, determinarea priorităţilor şi
a direcţiilor principale de îmbunătăţire a performanţelor ecologice, sprijinirea activităţilor şi
acţiunilor de proiectare, precum şi pentru corelarea cu alte criterii de proiectare (de performanţe şi
de eficienţă economică). Abrevierile folosite în această sistematizare au următoarele semnificaţii:

- LCA - Life Cycle Assessment (evaluarea ciclului de viaţă);

- CED - Cumulated Energy Demand (cerinţele energetice cumulate);
- MIPS - Materials Input per Service Unit (materiale folosite pe unitate);
- LiDS - Life-cycle Design Strategy (strategia proiectării pentru ciclul de viaţă);
- MET - Material Energy, Toxic emissions (emisii de materiale, energie, noxe);
- ABC - Classification system: A - probleme severe, necesită intervenţie, B - nu sunt necesare
intervenţii dar ar trebui monitorizare, C - nu sunt probleme);
- SWOT - Strengths, Weakness, Opportunities, Threats (puncte tari, puncte slabe,
oportunităţi, ameninţări);
- ELADA - End of Life Advisor Design (ghid pentru proiectarea pentru sfârşitul vieţii).

Instrumentele LCA au fost printre primele instrumente ecologice dezvoltate care evaluează global
impactul asupra mediului a unui produs pe întreg ciclu de viaţă incluzând procesele de fabricaţie

5
precum şi cele de scoatere din uz. Conform ISO 14040, LCA este o tehnică de evaluare a efectelor
ecologice asociate unui produs prin: compilarea unor baze de date cu intrările şi ieşirile, evaluarea
potenţialelor impacturi ecologice şi interpretarea acestor impacturi în corelaţie cu obiectivele
studiului. Astfel, prin această metodă sunt analizate şi măsurate din punct de vedere ecologic
fluxuri de materiale, de energie şi alţi factori (emanaţii de toxine) asociaţi unui produs pe întreaga
viaţă. Instrumentul LCA, în plus, caută să examineze pe lângă toate aspectele legate direct de
produs şi alte aspecte indirecte, de exemplu generare electricitate, infrastructură, etc. [ROȘ 07]

LCA este o tehnică ştiinţifică de cuantificare, care identifică efectele asupra mediului pe tot ciclul de
viaţă. După SETAC (Society of Environmental Toxicology And Chemistry) pentru realizarea unui
instrument complet, deci şi pentru LCA, de evaluare ecologică a ciclului de viaţă a unui produs,
proces sau activitate se impune parcurgerea a trei etape principale [MOG 05]:

- Life Cycle Inventory (Inventarierea ciclului de viaţă) - este procesul obiectiv de

cuantificare a intrărilor şi ieşirilor. Se generează baze de date obiective care
structurează încărcările asupra mediului - fluxurile energetice şi de materiale,
emisiile şi deşeurile pe întreg ciclul de viaţă.
- Life Cycle Analysis (Analiza ciclului de viaţă) - este procesul tehnico-ştiinţific
calitativ şi/sau cantitativ care sistematizează şi analizează impactul asupra
ciclului de viaţă pentru caracterizarea şi evaluarea efectelor de mediu
identificate în etapa de inventariere.
- Life Cycle Strategy (Strategia ciclului de viaţă) - realizează studii de
îmbunătăţire a efectelor ecologice care se sintetizează în strategii pentru
folosirea oportunităţilor pentru a se reduce influenţele asociate asupra
mediului pe întreg ciclul de viaţă. Prin intermediul acestor strategii pe lângă
minimizarea impactului ecologic al ciclurilor produselor, al proceselor se
evidenţiază şi efecte economice pozitive ca urmare a reducerii fluxurilor
energetice şi de materiale.

Pentru aprecierea cantitativă a nivelelor de impact asupra mediului în cadrul etapei a doua (Life
Cycle Analysis) se definesc şi se implementează Eco-indicatori prin parcurgerea următoarelor faze:

- Inventarierea presupune compilarea unei liste cu intrări şi ieşiri

relevante pentru identificarea factorilor care contribuie la o problemă
ecologică;
- Caracterizarea este procesul de descriere cuantificabilă a contribuţiilor;
- Cuantificarea presupune aprecierea cantitativă a caracterizărilor
relativ una la alta.

Eco-indicatorii sunt metode care sunt folosite pentru calcularea impactului ecologic, de obicei
evaluabil sub forma unui punctaj global asociat, al materialelor şi al proceselor. Există posibilitatea
de apariţie a erorilor pe fiecare fază. În prezent se fac studii şi analize asupra Eco-indicatorilor
bazaţi pe metodele ciclului de viaţă pentru a se identifica sursele de erori precum şi pentru a se
evalua validitatea şi obiectivitatea ştiinţifică. Pornind de la importanţa şi de la generalitatea
problemelor analizate prin diverse metode şi instrumente LCA s-au elaborat standarde privitor la

5
principii (ISO14040), definire obiective şi domenii de analiză (ISO14041), evaluarea impactului
ecologic (ISO14042, 4043) [www05]. După standardul EN ISO 14040 instrumentul LCA este cea mai
precisă variantă dar, de obicei, implică un efort mărit de implementare în timpul etapelor de
dezvoltare a produsului. În practica LCA în diverse ţări s-au dezvoltat metode specifice de evaluarea
a impactului ecologic LCIA - Life Cycle Impact Assessment (evaluarea impactului pe întreg ciclul de
viaţă). Pentru aprecierea calitativă a produselor industriale durabile sunt adecvate şi analizele
SWOT care evaluează starea curentă (puncte tari, puncte slabe) şi starea viitoare (oportunităţi,
ameninţări) privitor la aspecte de mediu, social etice, economice (pentru companie şi pentru
consumator), tehnologie, legislaţie, etc.

În cadrul analizei impactului produselor asupra mediului instrumental LCA dispune de o serie de
metode de analiză care pot fi utilizate la evaluarea impactului.

Aceste metode de analiză sunt [SPT 06]:

 CML 1992
 CML 2 baseline 2000
 Eco-indicator 95
 Eco-indicator 99 (E)
 Eco-indicator 99 (H)
 Eco-indicator 99 (I)
 Ecopoints 97 (CH)
 EDIP/UMIP 96
 EDIP/UMIP 96 (resources only)
 EPS 2000

Structura de bază a unei metode de analiză este formată din următoarele categorii: caracterizare,
evaluarea prejudiciilor ecologice, normalizare şi cuantificare.

În cadrul analizei metodele utilizate pentru a realiza analiza impactul produsului asupra mediului
sunt [SPD 08]:

 Metoda CML 1992 - această metodă foloseşte ca principale categorii de impact

consumul de materii prime şi energie, precum şi aspecte referitoare la poluare
caracterizată prin: efectul de seră, acidifierea, ecotoxicitatea, smog, deprecierea
stratului de ozon, toxicitatea asupra omului, reziduuri solide şi eutroficare. Consumul
de materii prime şi energie se referă la materiile prime si energia consumată în
raport cu resursele naturale, modalitatea de calcul este:
Consum = {Cantitate consumată (Kg) x [1/Resurse (Kg)]}

 Metoda Eco-indicator 99 - asigură estimări mai riguroase a performanţelor

ecologice prin intermediul unui punctaj global care include factori legaţi de
materiale şi/sau consumul energetic. Valorile standard ale Eco-indicatorului pot fi
considerate adimensionale se foloseşte Eco - punctul (Pt) sau Mili - punctul (mPt)
conform relaţiei: 100 mPt = 0.1 Pt. Această metodă se caracterizează prin

5
 următoarele categorii de impact: substanţe cancerigene, substanţe respiratorii
organice si anorganice, schimbări de climă, deprecierea stratului de ozon,
ecotoxicitate, acidificare/eutroficare, utilizarea terenului, minerale şi combustibili
fosili. Evaluarea daunelor pe categorii de impact conduce la trei categorii de daune
şi anume, daune asupra sănătăţii umane, calităţii ecosistemului şi asupra
resurselor.

 Metoda EDIP/UNIP 96 (Environmental Design of Industrial Products) - UNIP în

limba daneză, această metodă cuprinde o serie de categorii de impact şi anume: o
primă categorie se referă la încălzirea globală, această categorie se bazează pe
valori calculate pe o perioadă de o sută de ani. Categorie de impact încălzire
globală ia în considerare efecte legate de potenţialul de depreciere a stratului de
ozon stratosferic, potenţialul dezvoltării ozonului fotochimic, acidifiere,
eutroficare, eutroficare şi deşeuri incluzând aici deşeuri nepericuloase, deşeuri
periculoase, deşeuri radioactive, zgură/cenuşă. O altă categorie face referire la
ecotoxicitate care ia în considerare toxicitatea, persistenţa şi Bio-concentraţia. În
cea de-a treia categorie de impact - toxicitate asupra omului - se iau în
considerare emisiile atmosferice, în apă şi cele care au impact asupra solului. În
această metodă resursele sunt evaluate diferit de celelalte categorii de impact de
aceea nu pot fi comparate cu celelalte categorii de impact.

5
3. PROIECTAREA DE PRODUSE
COMPLEXE TEHNOLOGII SI
PRACTICI MODERNE

5
Studiile recente arată că primii doi producători ce lansează un produs acaparează 80% din piaţă.
De aceea producătorii au drept preocupări reducerea continuă a costurilor, creşterea calităţii
produselor lor.

Tot studiile spun că sunt necesare: 4-6 luni pentru lansarea unui nou model de calculator, 5-8
ani pentru lansarea unui nou model de aeronava, 18-24 de luni pentru lansarea unui
model nou de autoturism.

Există domenii de fabricaţie cum cum ar fi cele de producere de material rulant, echipamente si
instalatii, autoturisme la care din cauza ciclului de fabricaţie lung, ciclul de proiectare este lung.
Peste 75% din costul produsului este angajat în fazele de proiectare.

Astăzi pentru o companie nu este atât de important să aibă o capacitate mare de producţie, dotări
tehnologice de ultimă oră, cât să poată răspunde promt cât mai rapid solicitărilor unui client.
Considerând tehnologia şi procesul de fabricaţie ca fiind constante, datorită micşorării timpului
total de creare a unui produs, singurul element care poate fi modificat este procesul de proiectare.

Se produc modificări importante a relaţiilor client-producători, a celor dintre producători si

furnizorii de componente si subansamble, a comunicării dintre compartimente (cu ajutorul
mijloacelor informatice), a specialiştilor ce concură la realizarea produsului.

Nu mai există pieţe dedicate în care un producător e unic, dovadă deplasări masive ale
capacităţilor de producţie apartinând firmelor occidentale spre ţările din estul Europei, ţări a căror
forţă de muncă este mai ieftină.

Din punct de vedere al timpului cand s-au lansat pe piaţă producătorii pot fi: pionierii, urmăritorii
sau vulnerabilii.

Pionierii sunt deschizătorii de drumuri, sesizând primii noile tehnologii cu impactul probabil asupra
producţiei. Ei sunt primii care introduc tehnologiile noi avansate, dar şi primii care beneficiază de
avantajele şi de cele mai multe ori de dezavantajele acestora. Tot o dată, datorită experienţei pe
care o acumulează în timp cu aceste noi tehnologii, ei pot să dicteze modul de implementare al
acestora.

Urmaritorii si vulnerabilii aplică noile tehnologii după apariţia lor la un anumit interval de timp,
după ce acestea şi-au dovedit calităţile. Funcţie de momentul când introduc noile tehnologii ei pot
câştiga sau nu un avantaj competitiv faţă de alţii. Dacă resursele necesare nu sunt alocate la timp,
companiile respective pot deveni vulnerabile şi pot ajunge chiar la faliment.

Pentru a ramâne pe piaţă orice companie va introduce in permanenţă noile tehnologii avand in
vedere evoluţia foarte rapidă a tehnologiilor informatice ce afectează atât programele CAD CAM
CAF - din zona de proiectare, cât şi utilajele si dotările direct productive.

5
 Figura 3.1. Evoluţia adoptării sistemelor CAD

Pentru exemplificare, în cele ce urmeaza se vor face referi la câteva practici si tehnologii în
proiectarea produselor complexe.

3.1 Prototipul digital

Prototip digital – DMU - Digital Mock-Up, adică programe de proiectare cu solide a apărut pe la
mijlocul anilor '80. Modelarea 3D, adică modelarea de solide a devenit suficient de rapidă şi de
performantă încât multe companii ce aveau documentaţie de execuţie in programe tradiţionale 2D,
au trecut la proiectare preponderentă în 3D. Au apărut astfel primele ansamble 3D care puteau
arăta virtual un produs inainte de a fi executat fizic (figura 3.2.). A apărut astfel un nou concept cel
de Ingineria Concurentă.

Figura 3.2. Prototip virtual realizat în CATIA

Ingineria concurentă presupune abordarea aspectelor de proiectare, fabricatie, etc., într-un tot
simultan. Majoritatea elementelor se execută in paralel, singurele care rămân să fie executate
serial sunt cele care depind de procese anterioare.

5
Astfel, in măsura în care se cunoaşte tehnologia necesară realizarii produsului, utilajele pot fi
achizitionate sau pregătite, înainte ca varianta finală a produsului să fie terminată. Aceasta
abordare, deşi mai complexă decât abordarea clasică (serială) prezintă avantajul major al scurtării
timpului de scoatere pe piaţă a produsului – fapt care in zilele noastre constitue un avantaj
competitiv major.
Compania Boeing Aircraft Corporation a folosit pentru prima dată la scară largă un program CAD-
CAM de proiectare pentru realizarea modelului de aeronavă Boeing 777. Intregul proces de
ansamblare a acesteia fiind simulat pe calculator. Asa s-a nascut Prototipul digital!

Figra 3.3. Modelul CAD pentru Boeing 777 [DIE07]

Amploarea efectelor economice generate de noua practica: eliminarea prototipului fizic, reducerea
costurilor de execuţie, creşterea calităţii produsului, reducerea ciclului de lansare a produsului pe
piaţă.

Prototipul digital a fost imediat acceptat de industria aeronautică, iar producatorii de sisteme
CAD/CAM au adoptat aceasta noua tehnologie.

In anii '90, sistemul s-a extins şi la industria de autoturisme cu toate că costul unui prototip in acest
domeniu nu era comparabil cu cel al unei aeronave. In 1994 firmele: Chrysler Corporation, Volovo si
BMW au trecut în totalitate la digitizarea producţiei.

Iniţial, prototipizarea digitală cu ajutorul pachetelor software specializate, a fost folosită pentru
diminuarea costurilor cu realizarea prototipului fizic din industria aeronautică. Totodată,
implementarea acestuia s-a dovedit a fi benefică facilitării lucrului în echipă. În cazul pachetelor
software specializate, modelul vitrual poate fi accesat în orice moment de oricare membru al
echipei, afişându-se imaginea actualizată a activităţii întregii echipe (figura 3.4.b).

Dezvoltarea internetului şi a sistemelor de comunicaţii permite lucrul în echipă pentru un prototip

virtual c din u acces din orice colţ al lumii. Acest fapt a condus la apariţia unei noi practici în
industria constructoare de maşini şi anume a Localizării Virtuale. Tehnicile de comunicare,
instrumentele, bazele de date, pachetele software de tip PDM (Product Data Management) au

5
condus la integrarea activităţilor de proiectare cu cele de inginerie adică practici din ingineria
concurentă.

Figura 3.4. a) abordarea CAD serială, b) abordare CAD – Prototip virtual

Prototipul digital treptat, s-a extins şi asupra furnizorilor, ei putând accesa ultimele informaţii şi
modificări ale produsului şi componentelor lui.

Dezvoltarea acerbă a infrastructurii informatice din ultimii ani a condus la modificarea substanţială
a structurilor companiilor. Pentru a ţine pasul cu o economie tot mai rapidă, a apărut cerinţa de a
gestiona o cantitate mare de date tehnice, variate atât ca informaţie cât şi ca specific.

Acest mod de lucru este evidenţiat în mod deosebit în industria de autovehicule. Echipele de
proiectare sunt în locaţii diferite, sau companii diferite (de ex: sistemul de frânare este conceput şi
realizat în Germania, designul este făcut în italia iar sistemul de aer conditionat în Suedia).

3.2 Localizarea virtuala

Ca raspuns la noile provocări impuse de noile modificări, au fost dezvoltate pachete software
capabile să realizeze identificarea componentelor sau subansamblelor nu numai după nume ci şi
după disciplina inginerească dominantă (rezistenţa materialelor pentru saşiu, termotehnică pentru
motor, instalatii electrice şi electronice pentru casetofon, etc.), sau modul de utilizare (rezervorul de
apă din sistemul de răcire, rezervorul de ulei pentru motor, etc.).

Utilizarea pachetelor software specializate pentru Prototipizare Virtuală au condus la

imbunătăţirea seminificativă a productivităţii şi calităţii procesului de proiectare.

5
 Figura 3.5. Localizarea virtuală a unui produs şi a subansamblelor acestuia

Studii recente privind utilizarea elementelor specifice Prototipizării Virtuale au demonstrat că în

multe cazuri regăsirea informatiei este de 25 de ori mai rapidă în comparatie cu mediile de tip CAD
centrate pe functii de modelare. Atunci când aceste instrumente nu au fost utilizate, pachete de
date cum ar fi subansamblele au fost numai 60% complete, iar în 22% din cazuri proiectele
conţineau erori.

Rezultatele din paragraful de mai sus demonstrează clar capabilităţile Prototipizării Virtuale. Prin
natura sa generează efecte economice considerabile:

 reducerea timpului de proiectare,

 creşterea calităţii,
 reducerea costurilor (în special atunci când este aplicată la proiecte cu un grad de complexitate
ridicat).

Responsabilii cu detalierea produsului şi întocmirea specificaţiilor, permiţând accesul facil la

informaţie oricărui participant implicat în procesul de proiectare, pot accesa rapid informaţiile
despre prototipul digital şi ele sunt actuale şi corecte.

Cel mai important beneficiu constă în faptul că responsabilii cu detalierea produsului proiectează în
context (în cazul pachetului software Catia, o piesă modelată 3D poate fi analizată în modulul de
elemen finit sau detaliată în modulul de toleranţe,...) – figura 3.6.

5
 Figura 3.6. Proiectarea în context cu pachetul software CATIA

Elementele cu care proiectanţii lucrează la un moment dat reprezintă stadiul actual atins de
întreaga echipă la acel moment, indiferent de aplasarea acestora. Astfel elementele pot fi folosite
ca referinţe pentru definirea de noi piese.

In industria constructoare de autovehicule se intîlneşte des acest caz. O dată terminat şasiul, se pot
proiecta simultan atât caroseria cât şi motorul, iar după acestea sistemul de frânare sau de aer
condiţionat. Faptul că proiectarea se realizează simultan pe un prototip virtual conduce la
diminuarea semnificativă a pericolului ca anumite elemente să intre în conflict şi dacă totuşi se
întâmplă se poate identifica rapid cauza şi acţiona pentru înlăturarea acestuia.

5
Un alt exemplu ar fi inginerii proiectanţi de panouri de caroserie (Body in White) care proiectează
chesoanele si panourile interioare direct pe, si asociativ cu geometria exterioară creată de stilisti.
Datorită relaţiilor realizate, geometria panourilor se actualizează ori de câte ori geometria
exterioară se modifică, păstrând toate regulile după care aceasta a fost generată. În acest fel se
poate asigura un model lipsit nativ de erori cum ar fi coliziunile între componente. Departamentul
de analiza a ansamblului caroserie, care aloca un timp semnificativ verificărilor coliziunilor, se
poate concentra pe activităţi mai constructive ca de exemplu optimizarea structurii autovehiculului.

Pachetele software de prototipizare digitală combinate cu instrumente informatice moderne de

comunicare şi management al resurselor, permit echipei de proiectare să acceseze în mod constant
informaţii actuale referitor la produs şi la elementele acestuia (piese, subansamble, etc.).

Pe langă economiile generate de eliminarea prototipului fizic, accesul facil şi rapid la orice
informaţie referitoare la produs sau la elementele componente ale acestuia se potrivesc perfect cu
tendinţa de globalizare a eforturilor de inginerie şi cu cea de integrare a furnizorilor, a
aprovizionării şi a service-ului, încă din primele faze de concepţie ale unui produs nou.

Următorul pas pe care producătorii şi dezvoltatorii de software trebuie să îl facă este acela de
integra Fabricaţia virtuală.

3.3 Fabricaţia virtuală

Organizaţiile care au implementat cu succes Prototipul digital şi/sau Localizarea virtuală, au

început deja activităţi de pionierat în ceea ce va reprezenta următorul val tehnologic: Fabricaţia
virtuală.

Figura 3.7. Fabricatia asistata de calculator

5
Din primele etape de definire a prototipului digital, apar limitări datorate tehnologiei de fabricaţie.

Fabricaţia a fost privită ca o succesiune de operatii si nu ca proces. Diverse studii efectuate de

universităţi europene si japoneze si sponsorizate de Uniunea Europeana au relevat câteva
observaţii de bază:

 în orice mediu de fabricaţie a produselor complexe, proiectantii adopta decizii referitoare la

produs în etapele de definire a acestuia;

 fiecare decizie de proiectare reprezinta o parte din costul total al programului;

 costul total se compune din cheltuieli materializate în procesul de fabricaţie al produsului;

 cele mai mari costuri apar în procesul de asamblare a produsului complex;

 fiecare decizie de proiectare eronată identificată pe linia de asamblare afectează:

 costul unitar al produsului,
 imobilizarea de capital,
 gradul de utilizarea a SDV-urilor si a echipamentelor speciale implicate în proces,
 viteza si acceleratia liniei de asamblare.

O marea dificultate în procesul de proiectare constă în lipsa unor mijloace de evaluare a

consecinţelor pe care implementarea unei alternative de proiectare o poate avea asupra costurilor
procesului de fabricaţie şi compararea costurilor cu cele generate de alte alternative.

Întrebarea care apare este: cum poate fi simulat procesul de fabricatie pentru fiecare din
alternativele de proiectare?

Acesta este de fapt rolul sistemelor de Fabricaţie Virtuală.

Dacă Prototipul digital îsi are originea în industria aeronautica, ulterior fiind adoptat de
producatorii de autovehicule, Fabricaţie Virtuală îsi are originea în industria de autovehicule, odată
cu initiativa Corporatiei Chrysler de a identifica o modalitate de scurtare a ciclului de lansare a unui
produs nou. În colaborare cu Dassault
Systemes această iniţiativă a condus la
realizarea proiectului denumit <<DMAPS -
Digital Manufacturing - Assembly Process
Simulation>>. Acesta a fost ulterior aplicat şi în
industria aeronautică.

Figura 3.8. Dassaul Systems – DMAPS –permite

generarea codului sursă pentru PLC-urile de
comandă

5
Fabricaţia virtuală are la bază un model de proces de fabricaţie computerizat, ale cărei caracteristici
sunt:

 este direct legată de produs (prototipului digital), adică fiecare operaţie a procesului de
fabricaţie este legată de un reper din produs (anasamblu, subansamblu, piesă, operaţie
tehnologică,...);

 este definită logic, cu reprezentarea grafică a fluxurilor de fabricaţie, a componentelor

produsului si a operaţiilor necesare asamblării acestora (găurire, manipulare robotizată,
transfer, etc.), operaţii selectate dintr-o bază de date cu operaţii pre-definite reprezentând
experienţa tehnologică a producătorului;

 este definită fizic - ia în calcul disponibilitatea resurselor de productie din organizaţie, sau
resursele necesare pentru a fabrica un anumit produs. Acest mod de implementare
permite realizarea unor analize de tip what-if- pe prototipul digital şi variantele
constructive ale acestuia. Dacă o decizie de proiectare necesită un anume mod de
fabricaţie care nu este disponibil în cadrul organizaţiei (de exemplu: nu sunt suficienti
roboţii disponibili sau nu există un cuptor de călire sau un echipament de matriţare prin
injecţie), acest lucru trebuie cunoscut; decizia de proiectare îşi va urma cursul dacă se
justifică achiziţionarea respectivului mijloc de fabricaţie, sau altă variantă de proiectare va
fi analizată dacă costurile cu noua resursă de fabricaţie sunt prea mari;

 este definită dinamic - permite simularea fluxului de fabricaţie şi analiza imobilizărilor în

cazul în care o anumită capacitate de fabricaţie devine indisponibilă; este posibilă astfel
analiza factorilor de risc si minimizarea imobilizării liniilor de fabricaţie.

Toate capabilitaţile enumerate mai sus permit două mari îmbunătăţiri ale proceselor:

3.4 Consistenta etapelor iniţiale de dezvoltare a produsului

Deoarece procesele de fabricaţie sunt simulate încă din primele etape de proiectare constructivă,
deciziile de proiectare vor considera costurile de realizare asociate. În acest fel, costurile angajate
de proiectanţi pot fi bine fundamentate, iar definiţia produsului va corespunde costurilor minime de
realizare.

3.5 Reutilizarea informatiei

Deoarece procesul de fabricaţie este asociat definiţiilor produsului, acesta poate fi continuu
actualizat pentru a considera toate modificările sau definiţiile noi introduse în produs. Când
porneşte producţia, planificarea este deja efectuată si validată prin considerarea resurselor
disponibile încă din fazele de simulare. Dacă au fost luate decizii de proiectare care necesită
investiţii, acestea sunt cunoscute si pot fi achiziţionate din timp. Se reduce astfel ciclul de accelerare
al liniilor de fabricaţie.

5
Utilizând această tehnologie, Chrysler a scurtat perioada de lansare în fabricaţie al modelelor noi
cu 20%, a redus costurile de fabricaţie şi a stabilizat mai rapid procesul de asamblare a
autoturismelor.

5
Bibliografie
[ALT’00] Alt, R., Puschmann, T. and Reichmayr, C. (2000): Strategies for Business Networking. In:
Osterle, H., Fleisch, E. and Alt, R. (Ed.): Business Networking. p. 95-116. Berlin et al.
[ALT’01] Alt, R., Leser, F., Puschmann, T. and Reichmayr, C. (2001): Business Networking
Architektur. Working paper, BE HSG/CC BN/2, Institute of Information Management,
University of St. Gallen.
[ALT95] H. Altov (G. Altshuller pseudonym) And Suddenly the Inventor Appeared, Translated by
Lev Shulyak, Technical Innovation Center, Worcester, MA, 1995
[AND’07] Anderson, Duff,. Turn up the silence, selected articles on 'Voice of the Customer'
research challenges (2007).
[AND’08] Andrew, J. H., Stefan, H., & Elisabeth, B. (2008). A multi-objective model for
environmental investment decision making. Comput. Oper. Res., 35(1), 253-266.
[ANT’06] Anthony E. Curtis and Kimberly Watson-Hemphill, VOC Advances: Helping Make Better
Design Decisions, http://finance.isixsigma.com/library/content/c050126a.asp,
12.09.2006
[ARD07] Ardelean F., Iordache V., Ecologia sș i protectșia mediului, Editura Matrixrom, Bucuresș ti,
2007, ISBN 978-973-755-255-6
[ASI82] Asimov, M. (1982). Introduction to Design. Prentice Hall, Englewood Cliffs
[BAC81] Baciu, A sș i A. Pascu, Decizii multicriteriale, decizii fuzzy (cu aplicatșii îîn economie). Al
VII-lea simpozion de informaticaă sș i conducere, Cluj, 1981.
[BAC90] Baciu, A., A. Pascu, A. sș i E. Pusș casș , Alegerea deciziilor multicriteriale multiatribut.
Cibernetica Aplicataă , Bucuresș ti. Editura Academiei R.S.R., 1984. Baldwin, F., Fuzzy and
evidential reasoning in AI, Ed.Research Studies Press, 1994. Bana e Costa, C.A. and P.
Vincke, Multiple Criteria Decision Aid: An Overview, in: C.A. Bana e Costa ed., In:
Readings in Multiple Criteria Decision Aid, Springer Verlag, Berlin-Heidelberg, 1990.
[BAH82] Booz, Allen, Hamilton, New Product Management for the 1980s, New York, 1982
[BAN’03a] Banciu F., Draă ghici G. - Axiomatic Design Method-Corollaries and Theorems, in
Proceeding of the International Conference on Manufacturing Science and Education
Challenges of the European Integration, 6th – 7th November 2003, Sibiu, pp.15-20,
ISBN 973-651-700-4
[BAN’03b] Banciu F., Draă ghici G. - About Axiomatic Design Method, in Academic Jurnal of
Manufacturing Engineering, Volume1, Number 3/2003, Editura Politehnica, pp.22-26,
ISSN 1583-7904
[BAN84] Banker, R.D., R.F. Charnes, & W.W. Cooper (1984) "Some Models for Estimating
Technical and Scale Inefficiencies îîn Data Envelopment Analysis, Management Science
vol. 30, pp. 1078-1092.
[BIZ96] Bizon, N., Systems performances evaluation usign multi-criterions methods, BS thesis,
Bucharest, Romania, 1996.
[BOL70] Boldur, Gh., sș i I. Baă ncilaă , Metode sș i mijloace moderne de luare a deciziilor îîn
intreprinderi. I.D.T. Bucuresș ti, 1970.
[BOL92] Boldur - Laă tșescu G., Logica decizionalaă sș i conducerea sistemelor. Editura Academiei
Romaî ne, Bucuresș ti, 1992
[BRA’06] Brad, S., Ciupan, C., POP, L., MOCAN, B., FULEA, M., Manual d bazaă al managerului de
produs îîn ingineria sș i managementul inovatșiei, Bucuresș ti: Editura Economicaă , 2006,
ISBN 973-709-265-1.
[BRA04] Brad, S., Fundamentals of competitive design in robotics, Bucuresș ti: Editura Academiei
Romaî ne, 2004, ISBN 973-27-1065-9.

5
 [BRA07] S.Brad & Co., Managementul inovatșiei
[CHR’06] Christian Scheer, Peter Loos: Customer-oriented products and services – Classification,
discussion of traditional concepts and suggestion of an internet-based business model,
2006
[CIU68] Ciucu, G., Elemente de teoria probabilitaă tșilor sș i statisticaă matematicaă , Ed. Didacticaă sș i
Pedagogicaă , 1968.
[CIU83] Ciucu G., Tudor, C., Teoria probabilitaă tșilor sș i aplicatșii, Ed. Sș tiintșificaă , Bucuresș ti, 1983.
[DOM00] Peter Dominick, John Demel, Richard Freuler, Tools and Tactics of Design, ISBN:
9780471386483, ISBN-10: 0471386480, John Wiley and Son, 2000
[DRAĂ ’02a] Draă ghici G. – Preé conception de produits, processus et systeè mes de production (invited
paper), in Romanian Journal of Technical Sciences, Applied Mecahanics, Tome 47,
Special number, 2002, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2002, pp.29-36, ISSN
0035-4074, ISBN 973-27-0932-4
[DRAĂ ’02b] Draă ghici G. - Aplicarea teoriei de rezolvare a problemelor inventive (TRIZ) la conceptșia
unui produs (invited paper), in Analele Universitaă tșii din Oradea, Fascicola Inginerie
Managerialaă sș i Tehnologicaă , Oradea, 2002, Editșia integralaă CD-ROM, ISSN 1583-0691
[DRAĂ ’03] Draă ghici G. - Sur la methodologie et les modeles de conception de produits, in
Academic Jurnal of Manufacturing Engineering, Volume1, Number 1/2003, Editura
Politehnica, pp.20-23, ISSN 1583-7904
[DRAĂ ’04a] Draă ghici G., Banciu F. – Development of a Conceptual Design Methodology for Products,
in Romanian Journal of Technical Sciences, Applied Mecahanics, Tome 49, Special
number 2004, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2004, pp.575-578, ISSN 0035-
4074, ISBN 973-27-1102-7
[DRAĂ ’04b] Draă ghici G., Banciu F. - Development of a Conceptual Design Platform for Products, The
1st International Conference on Computing and Solutions in Manufacturing
Engineering, CoSME 2004, 16-18 September 2004, Brasș ov-Sinaia, pp.55-56 (extended
abstract), CD-ROM (full paper), ISBN 973-635-372-9
[DUM83] Dumitrescu, M., Florea, D., Tudor, C., Elemente de teoria probabilitaă tșilor sș i statisticaă
matematicaă . Probleme sș i solutșii, Tipografia Universitaă tșii Bucuresș ti, 1983.
[DYM00] Clive L. Dym, Patrick Little, Engineering Design: A Project-Based Introduction, 2000.
[FIL’02] Filip F. G., Decizie asistataă de calculator. Decizii, decidentși. Metode sș i instrumente de
bazaă . Editura Tehnicaă sș i Editura Expert,Bucuresș ti, 2002
[FIL02] Filip C., Protectia mediului, Editura Matrixrom, Bucuresș ti, 2002, ISBN1 973-685-459-0
[FLA76] RB Flavell (1976) A new goal programming formulation, Omega, 4, 731-732.
[KIM05] J. Kim, D. Wilemon, Sources and assessment of complexity in NPD projects. R&D
Management, pp. 16-30
[KOE01] Koen et al. (2001), Providing clarity and a common language to the ‘fuzzy front end’,
Research Technology Management, 44 (2), pp.46-55.
[LIU00] Liu, David, et.al., “Environmental Engineers Handbook 2nd Ed”, editura CRC Press LLC,
ISBN 0-8493-2157-3, ISSN 1523-3197, 2000
[MOG05] Mogan Gh., Ecodesign îîn ingineria industrialaă , Editura Universitaă tșii Transilvania din
Brasș ov, Brasș ov, 2005, ISBN 973-635-520-9, p. 51-52
[NOB02] D. Nobelius, L. Trygg, Stop chasing the Front End Process – management of early
phases îîn product development projects, International Journal of Product
Management, 20 (2002), p.301-340.
[OSL95] Oslo Manual
[OST’00] Osterle, H. (2000): Enterprise îîn the Information Age.
[PIC93] Picot, A. and Maier, M. (1993): Interdependenzen zwischen betriebswirtschaftlichen
Organisations-modellen und Informationsmodellen. In: Information Management. No.
3, p. 6-15.
[POP98] Popescu, S. & co., Managementul Calitatii Volumul I: Bazele managemnentului Calitatii,
Cluj: Casa Cartii de Stiinta, 1998, ISBN 973-9404-61-8

5
 [POP99] Popescu, S. & co., Managementul Calitatii Volumul I: Bazele managemnentului Calitatii,
Cluj: Casa Cartii de Stiinta, 1999, ISBN 973-9404-61-8
[PUG91] Stuart Pugh, Total Design: Integrated Methods for Successful Product Engineering,
1991
[QFD07] QFD, Friquently asked question about QFD,
http://www.qfdi.org/what_is_qfd/faqs_about_qfd.htm, 10.05.2007
[RDC06] ReD Consulting, New Product Development Methodology, www.
[ROM91] C Romero (1991) Handbook of critical issues îîn goal programming, Pergamon Press,
Oxford.
[ROSș 07] Rosș O. sș i Fraă tșilaă D., Ecoproiectare, Casa Caă rtșii de Sș tiintșaă, Cluj Napoca, 2007, ISBN1 978-
973-133-204-8
[SP7.109] Software, SimaPro 7.1 Help Files, 2009
[SPD08] SimaPro 7, Database Manual, Methods library, Pre product ecology consultants,
Netherlands, 2008, http://www. pre.nl/simapro/manuals/
[SPT06] SimaPro 7, Tutorial. Pre product ecology consultants, Netherlands, 2006
[SPT06] SimaPro 7, Tutorial. Pre product ecology consultants, Netherlands, 2006
[SPW07] SimaPro 7, Wizard manual, Pre product ecology Consultants, Netherlands, 2006,
http://www.pre.nl/simapro/manuals/default.htm
[SW08] Software, SolidWorks HELP Files, 2008
[TED06] TED, www.ted.com, 12.01.2006
[TER97] J. Terninko, A. Zusman, B. Zlotin, Step-by-Step TRIZ, Nottingham, NH, 1997
[TIS01] Tischner, U., Tools for Ecodesign and Sustainable Product, Editors, Charter, M. &
Tischner, U. 2001
[TUO06] V. Tuomela, Promoting Systematic Innovation Process îîn Industrial SMEs, Proceeding –
FINPIN 2006 CONFERENCE, p.69-77, pub. By Lahti University of Applied Sciences.
[VOL98] G. Voland, M. Voland, Engineering by Design, ISBN10: 0201498510, ISBN13:
9780201498516, ed. Addison-Wesley, 1998
[www01] www, www.iti-oh.com/Services/Leading.htm, 10.04.2007
[www02] www, http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/064-54281-111-
04-17-911-20090422IPR54280-21-04-2009-2009-false/default_ro.htm, 15.07.2009
[www03] www, http://pre.nl/simapro/inventory_databases.htm/28.05.2009
[www04] www, http://protectia-mediului.ro, 18.05.2009
[www05] www, http://iso.org/iso/catalogue_detail.htm?csnumber=23153, 15.04.2009
[www06] www, http://apmil.ro/evaluarea_impactului.html, 15.04.2009
[www07] www,http://dantes.info/Tools&Methods/Environmentalassessment/enviro_asse_lca_d
etail.html, More about LCA
[www08] http://www.aitriz.org/index.php?Itemid=32&id=18&option=com_content&task=view
[www09] www, http://ecoinvent.ch, 12.04.2009
[www10] www, http://national.is.edu.ro/malaga2007/poluare/Incalzirea%20globala_files/
frame.htm#slide0008.htm, 17.07.2009
[www11] www, http://visual.merriam-webster.com/earth/environment, 12.05.2009
[www12] www, http://en.wikipedia.org/wiki/Hydrogen_vehicle, 14.08.2009
[www13] www, http://www.mfe.govt.nz/environmental-reporting/report-cards/household-
consumption/2009/images/figure-4.jpg, 12.03.2009