RESPONSABILITATEA ADMINISTRATIVĂ

1. Consideraţii generale

Spre deosebire de teoria generală a acţiunii sociale, teoria dreptului priveşte

responsabilitatea juridică, numai sub aspectul răspunderii ca premisă psihologică a
acesteia şi mai puţin ca atitudine a individului în raport cu sistemul normativ-juridic.(1)
Problema responsabilităţii acţiunii umane ocupă un loc important în teoria
generală a responsabilităţii sociale, în contextul evidenţierii laturilor esenţiale ale
raporturilor sociale inter-umane, odată cu creşterea în diversitate şi complexitate a
legăturilor individului cu societatea. Totodată responsabilitatea este principalul
mecanism de definire a sensului integrării sociale a omului. (2)
Responsabilitatea juridică nu este definitivă în dreptul pozitiv fiind reglementate
doar unele forme ale răspunderii juridice, condiţiile aplicării lor, sancţiunile specifice şi
întinderea acestora. În consecinţă elaborarea unei teorii generale a responsabilităţii
juridice, ca formă a responsabilităţii sociale, nu se poate realiza pe baza unor noţiuni
şi definiţii legale, ci numai ţinându-se seama de construcţiile teoretice evidenţiate de
doctrina juridică, în consens cu realităţile sociale şi nevoile jurisprudenţei.
În literatura sociologică şi juridică termenii de responsabilitate şi răspundere
sunt întrebuinţaţi în general, ca având aceeaşi semnificaţie, de obligaţie formală
instituită, de a face sau de a nu face ceva anume, în raporturi care i se impun
particularului din exterior. De altfel şi în dicţionarul explicativ al limbii române (3),
responsabilitatea este definită ca „obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a
da socoteală de ceva…” iar răspunderea este definită ca fiind „faptul de a răspunde”
adică „responsabilitatea”.
Doctrina juridică majoritară evidenţiază că lato sensu, răspunderea juridică
reprezintă sancţiunea dreptului pozitiv, care vizează pe de o parte o obligaţie, în
sarcina celui vinovat de a suporta consecinţele stabilite de lege pentru săvârşirea unei
fapte ilicite, prin încălcarea unei dispoziţii legale ce apără un drept subiectiv sau un
interes legitim iar pe de altă parte, răspunderea juridică este şi un drept al celui vătămat
prin săvârşirea faptei ilicite, de a cere restabilirea ordinii de drept încălcate, care se
realizează în principiu cu concursul constrângerii de stat (4). Bunăoară în acest sens
răspunderea juridică este definită ca fiind un raport juridic de constrângere iar
sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport .(5)
Trăsătura esenţială a definiţiilor doctrinare a răspunderii juridice o reprezintă
evidenţierea obligaţiei de a suporta o sancţiune juridică, punându-se astfel semnul
egalităţii, între răspundere şi sancţiune, fără să se ţină seama că în realitate sancţiunea
este doar mijlocul de realizare a răspunderii juridice. Totodată termenii de
responsabilitate şi răspundere sunt întrebuinţaţi ca având aceiaşi semnificaţie.
Spre deosebire de aceste opinii, într-o altă concepţie se susţine că
responsabilitatea juridică îşi are temeiul în faptul ilicit şi reprezintă un complex de
drepturi şi obligaţii care formează un raport juridic de constrângere, ce apare între stat
ca unicul subiect activ şi autorul faptei ilicite, ca subiect pasiv. (6)
Alţi autori apelează la categoria de „situaţie juridică” pentru a defini răspunderea
juridică (7) sau apreciază că aceasta este „o expresie a condamnării de către stat a
unei conduite ilicite care constă într-o obligaţie de a suporta o privaţiune”. (8)
 În literatura de specialitate s-a remarcat că în contextul general social, pentru
consecinţele pe care individul le suportă, ca rezultat al unei conduite neconforme cu
normele sociale, cei doi termeni responsabilitate şi răspundere, la o cercetare atentă,
nu acoperă exact acelaşi conţinut.(9) Ca urmare s-a propus ca termenului de
responsabilitate să i se atribuie semnificaţia „de asumare conştientă şi deliberată, în
faţa colectivităţii şi a propriei conştiinţe a unei atitudini active şi militante faţă de
colectivitate, a grijii pentru succesul sau riscul, rezultatul şi eficienţa, consecinţele şi
valoarea activităţii pe care agentul o desfăşoară sau o conduce, în beneficiul
colectivităţii din care face parte şi care este afectată de rezultatul acestei acţiuni”.(10)
Deci responsabilitatea ar apărea ca o activitate pe care autorul o întreprinde din proprie
iniţiativă şi în cunoştinţă de cauză, pe baza alegerii obiectului dintre mai multe situaţii
posibile.(11)
În această concepţie răspunderea reprezintă un alt tip de raport, între agentul
acţiunii şi colectivitatea din care face parte, adică un raport între agent şi autoritatea
acestei colectivităţi. Spre deosebire de responsabilitate, răspunderea nu este o
dimensiune internă a agentului, nu derivă dintr-un raport pe care agentul îl instituie
între el şi colectivitate în mod voit şi interesat, ci un fenomen pe care autoritatea
colectivă îl atribuie agentului, în mod justificat sau nu – iar agentul îl suportă ca pe
ceva exterior, acceptat adesea în mod neliber, nedorit ca o obligaţie.(12)
O astfel de distincţie este întâlnită şi în literatura de specialitate din alte ţări.
Bunăoară într-o opinie se susţine că responsabilitatea se diferenţiază de obligaţie, ca
atitudine angajată şi stabilită prin normă, deoarece în cazul responsabilităţii, persoana
se simte răspunzătoare şi pentru consecinţele faptelor care nu sunt impuse ca obligaţie
de o normă, un ordin, o lege. Dreptul nu fixează decât o tendinţă a existenţei sociale –
tendinţa de a plasa faptele oamenilor într-un cadru definit fără a lua în considerare
celălalt aspect al existenţei sociale şi al fiinţei umane –libertatea faptelor omului.(13)
Potrivit acestei opinii, responsabilitatea şi răspunderea sunt termeni
complementari, însă responsabilitatea nu exclude răspunderea, dar nici nu se reduce
la ea, după cum nici răspunderea nu exclude responsabilitatea, dar nici nu o implică
cu necesitate. (14)
Apreciindu-se că noţiunile de responsabilitate şi răspundere fiind proprii limbii
române iar la o traducere în alte limbi, această concepţie ar prezenta dificultăţi de
înţelegere s-a propus utilizarea pentru aceşti termeni a două sintagme,
responsabilitatea interioară şi responsabilitatea exterioară.(15)
Distincţia dintre responsabilitate şi răspundere fiind îmbrăţişată şi de alţi autori,
responsabilitatea juridică este definită ca o atitudine conştientă şi deliberată, de
asumare a grijii faţă de modul de realizare a normelor de drept, faţă de integritatea
ordinii juridice, ca şi faţă de acţiunile pe care le întreprinde individul, în vederea
asigurării unui climat de legalitate.(16) Prin urmare, responsabilitatea juridică ar
însemna o „atitudine culturală a individului faţă de legislaţie, o atitudine întreprinsă din
proprie iniţiativă şi nu impusă, ca o obligaţie, din afară,o raportare activă a individului
la atitudinile celor din jur”. (17)
În privinţa răspunderii juridice aceşti autori fac referire la obligaţia impusă din
afară şi la atitudinea angajată din exterior, adică la obligaţia de a suporta consecinţele
nerespectării unor reguli de conduită, de către autorul faptei contrare acestor reguli şi
care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite.
Într-o altă opinie, care are în vedere tot necesitatea diferenţierii conceptelor de
responsabilitate şi răspundere, se susţine că „responsabilitatea poate fi considerată o
răspundere în abstract, o capacitate, o vocaţie la răspundere pe când răspunderea
juridică este o răspundere concretă, stabilită după o anumită procedură prevăzută de
lege de către o autoritate competentă care precizează sancţiunea, dispune restabilirea
situaţiei anterioare, luarea măsurilor de siguranţă şi fixarea valorii daunelor”.
Realizarea răspunderii concrete prin forţa de constrângere a statului duce la
răspunderea juridică înfăptuită (18). Prin urmare în această concepţie
responsabilitatea juridică este „o instituţie juridică prin care legiuitorul exprimă vocaţia
la răspundere juridică a unor persoane pentru eventualele fapte şi acte juridice
săvârşite direct sau indirect, prin alte persoane, ori prin lucruri aflate în administrarea
lor iar din perspectiva dreptului public, responsabilitatea este instituţia juridică prin care
orice persoană de drept public este declarată de legiuitor ca potenţial răspunzătoare
pentru anumite fapte şi acte juridice, ce le poate săvârşi în elaborarea, organizarea,
executarea, respectarea legii şi înfăptuirea justiţiei, personal sau prin alte persoane ori
prin lucruri aflate în administrarea sa” (19).
În realizarea dreptului responsabilitatea juridică are un caracter complex, ca
expresie a înţelegerii nevoii respectării legii şi a necesităţii aplicării măsurilor coercitive
faţă de cei care încalcă dreptul. Problema răspunderii juridice apare deci, în cadrul mai
larg al raportului dintre individ şi societate, dintre libertate şi autoritate, evidenţiindu-se
existenţa şi fundamentul dreptului comunităţii statale, de a aplica cetăţenilor săi,
sancţiuni, de a le impune obligaţii împotriva voinţei lor.
În consecinţă pentru fundamentarea unei teorii generale a răspunderii juridice,
ştiinţa juridică trebuie să aibă în vedere sensul politicii legislative a statului, normele
juridice existente, dinamica relaţiilor sociale şi gradul de dezvoltare a conştiinţei civice
precum şi nevoile jurisprudenţei. Totodată se impun clarificări sub aspect conceptual
şi logico-metodologic, pornindu-se de la terminologia şi raţionamentele de bază ale
acestei instituţii juridice.
Bunăoară termenul de răspundere este folosit ca o categorie generală doar în
limbile de origine latină. În engleză termenul „responsability” este utilizat în dreptul
constituţional şi în relaţiile internaţionale, folosindu-se expresiile „liability” sau „lan of
torts” pentru raporturile civile iar în germană se utilizează termenul de
„verantwortlickeit” specific moralei şi termenul de „Haftung” în limbajul juridic.
În literatura sociologică şi juridică termenii de răspundere şi responsabilitate
sunt utilizaţi de regulă ca având aceiaşi semnificaţie, de obligaţie formală, instituită de
a face sau de a nu face ceva anume, în raporturi care i se impun individului. Numai în
limba română sunt utilizaţi doi termeni pentru a defini acelaşi conţinut exprimat de
noţiunile responsabilitate şi răspundere. Această lipsă de unitate terminologică explică
lipsa unei teorii generale a răspunderii juridice, deşi această instituţie este definitorie
pentru realizarea dreptului.
Pe lângă definirea răspunderii juridice, o altă problemă controversată este
identificarea formelor răspunderii juridice, avându-se în vedere diferite criterii de
clasificare.
După criteriul scopului urmărit pentru declanşarea răspunderii juridice, în
doctrină se face distincţie între răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea
sancţionatorie. Răspunderea reparatorie poate fi patrimonială şi materială iar
răspunderea patrimonială poate fi delictuală sau extracontractuală, ca urmare a
săvârşirii unei fapte ilicite păgubitoare faţă de altul şi contractuală care este atrasă de
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuasă a obligaţiilor contractuale. După pagubele
cauzate răspunderea patrimonială poate fi pentru daune materiale sau morale iar după
regimul juridic aplicabil poate fi o răspundere civilă, administrativ-patrimonială
(reparatorie) şi materială. Răspunderea materială intervine pentru pagubele cauzate
unui agent economic sau instituţii, de către personalul propriu din vina şi în legătură cu
munca şi activitatea profesională.
 După subiect răspundea juridică poate fi o răspundere a funcţionarului public,
a altor categorii de funcţionari sau a persoanelor care realizează o profesie autonomă
(liberă) ori a cetăţeanului, a străinului, azilantului etc.
În funcţie de vinovăţia sau nevinovăţia subiectului răspunderii juridice,
responsabilitatea poate fi obiectivă, instituită prin voinţa leguitorului pentru protejarea
subiectului pasiv, chiar în lipsa vinovăţiei subiectului activ sau subiectivă care se
bazează pe vinovăţia autorului faptei ilicite.
După tipul de normă juridică a cărei dispoziţie a fost încălcată şi ramura de drept
căreia îi aparţine se face distincţie între răspunderea civilă -care constituie totodată
regula aplicabilă în toate ramurile dreptului, în lipsa unor dispoziţii speciale derogatorii,
răspunderea penală - bazată pe pedeapsa penală, cea mai gravă dintre toate
sancţiunile juridice, răspunderea administrativă- care se declanşează în principal, în
cazul încălcării unei norme de drept administrativ, atrăgând şi responsabilitatea
autorităţilor publice pentru prejudiciile cauzate prin acte de putere, răspunderea în
dreptul constituţional, răspunderea internaţională etc.
În mod tradiţional se face distincţie între răspunderea civilă şi răspunderea
penală, existând tendinţa, care se manifestă şi în prezent, ca orice fenomen nou apărut
în cadrul răspunderii juridice să fie explicat prin intermediul categoriilor şi construcţiilor
teoretice specifice dreptului civil sau penal.
Necesitatea unei noi răspunderi juridice apare atunci când în cadrul teoriei,
uneia dintre formele răspunderii existente, se produc dereglări logice, efect al apariţiei
unor noi tipuri de fapte ilicite care reclamă alte reglementări sancţionatorii.(20)
În dreptul administrativ responsabilitatea a fost definită diferit, în funcţie de
opţiunile autorilor şi înţelegerea răspunderii juridice în general. În mod tradiţional
răspunderea administrativă este identificată cu răspunderea contravenţională, definită
ca formă a răspunderii juridice ce constă în aplicarea de sancţiuni contravenţionale,
persoanelor vinovate de încălcarea dispoziţiilor care prevăd şi sancţionează
contravenţiile iar celelalte măsuri de constrângere administrativă conturează sfera
executării silite.(21)
Această teză este criticată deoarece se susţine că „îşi are sorgintea, înainte de
toate, în înţelegerea simplistă, rigidă a raportului dintre ramurile de drept şi formele
răspunderii juridice, respectiv dintre răspunderea juridică şi sancţiune”. La aceste
cauze se mai adaugă „inexistenţa unei teorii a răspunderii în doctrina administrativă
interbelică din ţara noastră; restrângerea sferei de aplicare şi a importanţei dreptului
administrativ în societatea socialistă; reducerea funcţiilor sancţiunii juridice, implicit a
sancţiunii administrative, la străvechea idee de pedeapsă; teoretizarea ilicitului
administrativ ca ilicit administrativ sancţionat contravenţional şi ilicit nesancţionat
etc.”(22) Totodată în această opinie se critică şi teza potrivit căreia „răspunderea
administrativă cuprinde totalitatea normelor ce reglementează responsabilitatea
juridică a celor ce nesocotesc şi încalcă normele de drept administrativ, adică acele
norme de drept care reglementează raporturile sociale ce apar între organele
administraţiei publice, în realizarea sarcinilor puterii executive, precum şi între aceste
organe şi particulari”.(23)
Potrivit opiniei autorului citat mai sus „ răspunderea juridică, axată pe ideea de
drept obiectiv cuprinde patru categorii de norme juridice: a) cu privire la conduită ilicită;
b) cu privire la condiţiile care trebuie sau nu îndeplinite; c) cu privire la sancţiuni şi d)
cu privire la procedură. Fiecare dintre aceste categorii de norme se grupează pe
instituţii, răspunderea apărând ca o instituţie juridică complexă, ca un sistem complex
de norme juridice. Prin intermediul răspunderii juridice sistemul social juridic se
autoreglează, contracarând fapta ilicită, perturbatoare şi sancţionând pe autorul
acesteia. Din această perspectivă formele răspunderii juridice nu pot fi calificate decât
ca subsisteme sau sisteme paralele de autoreglare şi sancţionare, implicit instituţii ale
diferitelor ramuri de drept”. În această concepţie se face vorbire de trei mari categorii
de ilicit administrativ: ilicitul administrativ propriu-zis, ilicitul contravenţional şi ilicitul
cauzator de prejudicii materiale şi morale. Prin urmare se subliniază că în dreptul
administrativ există două forme de răspundere concretizate printr-o sancţiune
represivă – răspunderea administrativ disciplinară şi răspunderea contravenţională –
şi o formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune reparatorie, răspunderea
organelor administraţiei publice pentru pagubele pricinuite prin actele ilegale sau mai
direct, răspunderea administrativ patrimonială (materială) .(24)
Într-o altă opinie răspunderea administrativă este acea formă a condamnării
statale ce constă într-o privaţiune represivă de natură materială sau morală, care
intervine când au fost încălcate raporturile de drept administrativ şi a cărei regim juridic
este reglementat de normele dreptului administrativ. (25)
Pe baza tezei că noţiunile de responsabilitate şi răspundere nu coincid, într-o
altă concepţie se susţine că „responsabilitatea administrativă este instituţia juridică
prin care orice persoană de drept public este declarată de legiuitor ca potenţial
răspunzătoare pentru actele şi faptele administrative, producătoare de pericol sau
prejudicii, ce le poate săvârşi în organizarea executării şi în executarea în concret a
legii, personal sau prin funcţionarii săi ori lucrurile aflate în paza sa juridică iar
răspunderea administrativă este o răspundere concretă, stabilită de autoritatea
competentă după o anumită procedură prevăzută de lege, prin aplicarea unei
sancţiuni, însoţită sau nu, de anularea actului administrativ ilegal, de măsura înlăturării
stării de fapt ilegale sau potenţial periculoase şi de fixarea despăgubirilor pentru actul
ce a cauzat daunele constatate”.(26)
În ce ne priveşte subliniem că sistemul de drept actual reglementează mai multe
sancţiuni administrative, cu toate că noţiunea de răspundere administrativă nu este
recunoscută de o parte a doctrinei iar în alte concepţii, se contestă necesitatea
fundamentării unei teorii generale asupra responsabilităţii juridice, punându-se
accentul pe noţiunile, măsuri de constrângere, măsuri de poliţie, decizii administrative
iar în cadrul reglementării acţiunii administrative, se evită chiar şi termenii de
răspundere şi sancţiune administrativă.
Doctrina din ţara noastră, pe care o împărtăşim, evidenţiază necesitatea
dezvoltării teoriei răspunderii, în dreptul administrativ şi clarificarea raportului dintre
constrângerea administrativă şi jurisdicţia graţioasă, a relaţiei dintre sancţiunea juridică
şi răspundere precum şi a corelaţiei dintre constrângere, răspundere şi executare silită.
În acest scop se impune compatibilizarea diferitelor sisteme de drept şi
eficientizarea reglementărilor legale, în contextul dezvoltării societăţii informaţionale şi
a cooperării internaţionale. Totodată se impune depăşirea concepţiei de interpretare
rigidă a principiului separaţiei puterilor care nu îngăduie autorităţilor executive,
competenţa de a trage la răspundere şi de a sancţiona, în vederea promovării noii
orientări a dreptului public care dezvoltă ideea că, în statul contemporan tradiţionalele
funcţii, legislativă, executivă şi judecătorească au cedat locul unor funcţii noi, moderne,
exercite de autorităţi statale independente, adaptate noilor realităţi economico sociale,
politico-diplomatice, militare, interne şi internaţionale. (27)
Autorităţile publice sunt reglementate în Constituţie într-o nouă concepţie
filozofică şi politică, bazată pe legitimitate populară, precizându-li-se nuanţat rolul şi
structura, atribuţiile şi mijloacele juridice de care dispun în cadrul entităţii statale.
Fiecare autoritate este specializată în realizarea unei activităţi statale specifice pe care
o realizează în mod principal, alături de alte activităţi conexe sau derivate, specifice
altor organe, cu activitatea cărora se interferează. În acest mod se realizează
colaborarea, echilibrul şi controlul reciproc al autorităţilor statale. (28) Această
concepţie trebuie avută în vedere şi în activitatea de realizare a dreptului.

2. Corelaţia sancţiune juridică, constrângere

şi executare silită

În literatura de specialitate corelaţia sancţiune juridică, constrângere şi

executare silită este privită diferit. În unele concepţii răspunderea juridică este
identificată cu sancţiunea, pe când în alte opinii se precizează că sancţiunea este
mijlocul juridic de realizare a răspunderii, iar constrângerea juridică este identificată cu
sancţiunea, pe când în alte opinii se precizează că sancţiunea este mijlocul juridic de
realizare a răspunderii, iar constrângerea juridică este privită ca un raport juridic care
are ca obiect sancţiunea juridică.
Răspunderea juridică şi sancţiunea juridică deşi sunt într-o strânsă relaţie, ele
nu trebuie confundate. Răspunderea constituie faza prealabilă a aplicării sancţiunii, în
care se stabileşte atât natura, cât şi condiţiile răspunderii, pe baza normelor juridice
încălcate iar sancţiunea reprezintă, mijlocul de materializare a consecinţelor încălcării
normei juridice. Prin urmare răspunderea juridică şi sancţiunea juridică reprezintă
adevărate „instrumente” în vederea realizării dreptului, adică a transpunerii în viaţa
socială a reglementărilor conţinute în normele juridice.
Pe de altă parte este de subliniat că dreptul pozitiv, nu se confundă cu
sancţiunea întrucât sancţiunea, cu toate că este atributul statului, ea poate constitui
temei de aplicare, chiar de către particulari, însă sub garanţia şi voinţa statului.
Bunăoară în cazul contractelor sinalagmatice se aplică „excepţia non adimpleti
contractus” adică o parte care nu îşi îndeplineşte obligaţia creează situaţia eliberării
celorlalte părţi de a nu da curs contractului. În cazul pactului comisoriu, contractul se
realizează de drept prin neîndeplinirea obligaţiilor de către cealaltă parte. În anumite
situaţii legea reglementează dreptul de retenţie asupra bunului debitorului sau dă
dreptul creditorului gajist să procedeze la vânzarea gajului, fără să se facă formele de
executare silită. Dreptul la legitima apărare reprezintă o sancţiune aplicată de
particulari în relaţiile dintre persoane. În aceste cazuri nu se înlătură atributul statului
de a aplica sancţiuni, datorită faptului că dreptul pozitiv este sursa sancţiunii juridice
şi nici un particular nu poate să-şi facă singur dreptate, fără să fie ocrotit de autoritatea
publică.
În consecinţă sancţiunea juridică reprezintă acţiunea materială de coerciţiune
exercitată de către persoanele autorizate de lege, asupra altor persoane şi a
patrimoniului lor, efectuată în numele statului. Prin urmare, constrângerea reprezintă
utilizarea forţei în realizarea dreptului întrucât coerciţiunea poate fi doar consecinţa
posibilă a aplicării sancţiunii, având în vedere că unele sancţiuni pot fi realizate în afara
constrângerii.
Potrivit doctrinei, constrângerea juridică cuprinde în sens larg, toate măsurile de
stabilire a unei forme de răspundere şi de aplicare a unei sancţiuni juridice iar în sens
restrâns, constrângerea priveşte doar măsurile de utilizare a forţei în realizarea
dreptului.
 Noţiunea de sancţiune juridică şi constrângere juridică sunt instituţii corelative.
Bunăoară sancţiunea intervine în urma încălcării unei norme juridice şi se aplică printr-
o decizie de către o autoritate publică, însă ea nu reprezintă încă o constrângere
propriu-zisă, ci doar un ordin al autorităţii publice care trebuie executat voluntar. Dacă
ordinul nu este executat de bună voie, se trece la aplicarea constrângerii care poate
avea fie un caracter intelectual (transcrierea într-un registru public, o publicare în presă
etc.), fie un caracter material, adică constrângerea propriu-zisă. În statele moderne,
monopolul constrângerii aparţine autorităţilor publice care desemnează în acest scop,
anumiţi agenţi întrucât nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate.
Fiecare ramură de drept are un sistem propriu de sancţiuni. Dreptului civil îi sunt
proprii sancţiunile care privesc neobservarea sau violarea unui drept privat prin
încălcarea unor norme juridice. Doctrina de specialitate nu a realizat până în prezent,
o teorie omogenă asupra sancţiunilor civile. (29) Sancţiunile civile se referă la actele
juridice sau la drepturile patrimoniale ori la drepturile personale nepatrimoniale şi
familiale.
În materia actelor private, sancţiunile civile pot fi nulitatea absolută sau relativă,
inopozabilitatea, rezoluţiunea, rezilierea şi inexistenţa iar în domeniul drepturilor
patrimoniale, o altă formă de manifestare a sancţiunii civile este obligarea la daune
interese care pot fi compensatorii, moratorii adică pentru întârzierea în execuţie şi
cominatorii care privesc obligarea la plata unei sume de bani, pe durata de timp care
se scurge până la executarea obligaţiei. Materia drepturilor personale şi familiale
cunoaşte ca regulă, sancţiuni indirecte, sub forma daunelor-interese sau aducere la
cunoştinţă publică a actului reparator.
În dreptul penal sancţiunea juridică este instituită în scopul protejării intereselor
generale ale societăţii fiind bazată pe principiul legalităţii încriminării: „ nulla poena sine
lege”. Sancţiunea penală are denumirea specifică de pedeapsă şi poate fi principală,
complementară şi accesorie. Alături de pedeapsa penală, în dreptul penal sunt
reglementate măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Totodată pentru faptele
penale care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi sunt lipsite în mod
vădit de importanţă, legea penală prevede posibilitatea aplicării unor sancţiuni
administrative.
Sancţiunile administrative sunt specifice dreptului administrativ fiind aplicate în
cadrul unor raporturi juridice de drept public, în care întotdeauna una dintre părţi este
un organ al statului care realizează un act de putere publică. Competenţa şi limitele
prerogativelor acestui organ, în aplicarea sancţiunilor administrative, sunt stabilite prin
actul normativ de organizare şi funcţionare a acestuia. Prin urmare şi în dreptul public
răspunderea este consecinţa incompatibilităţii dintre conduita unui subiect al raportului
juridic şi dispoziţia normei de drept care reglementează acest raport.
Unele sancţiuni administrative sunt comune dreptului administrativ şi dreptului
privat cum sunt nulitatea, inexistenţa, inopozabilitatea, daunele-interese etc. Altele
sunt asemănătoare cu pedepsele penale cum sunt bunăoară, sancţiunile
contravenţionale şi măsurile de poliţie administrativă. Specific dreptului administrativ
este faptul că administraţia publică poate să-şi confere singură titluri executorii pe care
le execută din oficiu, pe când particularii pot obţine un titlu executoriu, numai
adresându-se justiţiei.
Indiferent de ramura căreia îi aparţine, orice sancţiune juridică trebuie să
asigure eficacitatea ordinii juridice şi repararea pagubei cauzate, prin violarea unui
drept reglementat de o normă legală.
În limbajul juridic termenul de sancţiune nu are întotdeauna un sens clar,
neunivoc, datorită accepţiunilor sale diferite. Bunăoară într-un prim sens, sancţiunea
desemnează un element al structurii logico-juridice a normei de drept, ca o consecinţă
a încălcării dispoziţiei normei. În sintagma „sancţiunea legii de către stat” noţiunea
sancţiunii priveşte activitatea statului de consacrare şi elaborare pe plan juridic a
actelor normative obligatorii. Uneori sancţiunea este confundată cu constrângerea fiind
folosită impropriu, ca termen sinonim pentru constrângere, cu toate că sancţiunea este
un element al raportului de constrângere şi mijlocul de realizare a răspunderii juridice,
ca reacţie a societăţii faţă de faptele antisociale.
De remarcat că sancţiunea juridică, constrângerea şi executarea silită sunt
noţiuni conexe iar executarea silită - ca instituţie juridică, cuprinde normele destinate
punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
Realizarea finalităţii actului de judecată implică pe lângă supravegherea
judecătorului şi intervenţia puterii executive a statului care în calitate de autoritate
răspunzătoare, de organizarea şi apărarea ordinii publice, intervine şi desăvârşeşte
controlul actului de executare silită.(30)
Executarea silită presupune atât existenţa unui titlu executoriu, cât şi refuzul
debitorului de a îndeplini obligaţia prevăzută prin titlu, fiind totodată forma de
constrângere ce apare ca „ultimo ratio” de executare forţată a titlului executoriu. Fără
recurgere la procedura executării silite, drepturile recunoscute creditorului ar putea
rămâne nerealizate. Faptele de executare silită sunt precedate întotdeauna de acte
juridice prin care se dispune efectuare lor, de către persoanele legal împuternicite, iar
titlurile executorii pot fi emise de diferite autorităţi publice, însă faptul de executare silită
se realizează, numai de autorităţile administraţiei publice.
În doctrina de drept civil se precizează că actul judecătorului efectuat în cursul
executării silite, nu este întotdeauna un act jurisdicţional ci poate avea caracterul unui
act de administrare a jurisdicţiei. În acest caz actul poartă denumirea de act de
jurisdicţie graţioasă, spre deosebire de actele de jurisdicţie contencioasă. În conceptul
de jurisdicţie graţioasă intră actele administrative îngăduite judecătorului, în afara
limitelor funcţiei şi jurisdicţiei sale contencioase fiind incontestabil că judecătorul
îndeplineşte o largă serie de acte care ţin de administrarea justiţiei, fără autoritate de
lucru judecat şi fără existenţa unui proces contradictoriu,
Actele de procedură a executării silite ţin de jurisdicţia graţioasă iar actele
graţioase sunt acte administrative în fond şi jurisdicţionale în formă, atâta timp cât ele
emană de la judecătorul a cărui atribuţie caracteristică este funcţia jurisdicţională. (31)
Actul de jurisdicţie graţioasă poartă denumirea de „încheiere” şi reprezintă
confirmarea judecătorească a unei cereri care se face pentru stabilirea unei situaţii
juridice reglementată de lege. Acest act are un caracter unilateral fiind constitutiv de
drepturi întrucât dreptul nefiind preexistent, va fi constituit de judecător. (32)
Încheierea prin care se încuviinţează cererea de executare silită având caracter
administrativ, nu are putere de lucru judecat, fiind revocabilă şi ca urmare, judecătorul
poate reveni asupra acesteia când se află în faţa unor elemente noi, pe care le-a
cunoscut dar nu le-a avut în vedere la emiterea actului.
Actul de jurisdicţie graţioasă este definit ca fiind „ actul care are apartenenţa
unei judecăţi, deoarece emană de la un judecător însărcinat cu exerciţiul jurisdicţiei
contencioase, dar care, în fond este un act administrativ, caracterizat prin faptul că
judecătorul intervine în afara oricărui litigiu şi hotărârea sa nu are autoritate de lucru
judecat.” (33)
Pe lângă jurisdicţia graţioasă, instanţele judecătoreşti, în activitatea de realizare
a justiţiei, înfăptuiesc în secundar, diferite acte administrative atât în procesul penal,
cât şi în procesul civil. De altfel, normele de drept administrativ care se aplică
sancţiunilor ce vizează legalitatea desfăşurării proceselor penale sau civile, apar ca un
mijloc de realizare a regimului juridic penal sau civil, după caz.(34)

3. Formele răspunderii administrative

Răspunderea juridică ocupă un loc important în cadrul instituţiilor juridice a

fiecărei ramuri de drept iar formele şi structura acestora sunt determinate de natura
raportului juridic şi a modului concret de reglementare a acestuia. Fiind un fenomen
social juridic, responsabilitatea are ca finalitate atât autoreglarea sistemului social,cât
şi sancţionarea faptei ilicite, în scopul corijării atitudinii viitoare a subiectului răspunderii
şi a formării spiritului său de responsabilitate.
Responsabilitatea administrativă apare numai în activitatea de organizare a
executării şi de executare concretă a legii. Prin urmare condiţiile răspunderii
administrative sunt fixate şi date unilateral pe baza şi în executarea legii.
În consecinţă responsabilitatea administrativă este instituţia juridică
reglementată de normele administrative referitoare la aplicarea unor sancţiuni
specifice, în cadrul raporturilor sociale de organizare şi de executare în concret a legilor
ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite sau pentru prevenirea şi protejarea unor valori
sociale ori pentru înlăturarea unui pericol social, concretizate printr-un act juridic al
autorităţii competente.
Responsabilitatea administrativă diferă în funcţie de natura raportului juridic în
care intră o persoană şi de calitatea subiectelor raportului juridic. Bunăoară în
raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici cu cetăţenii poate să intervină o
răspundere administrativ-disciplinară sau o răspundere administrativ-patrimonială,
aplicabilă şi autorităţilor publice iar în raporturile contravenţionale poate interveni o
răspundere administrativ-contravenţională, atât în sarcina funcţionarilor publici şi a
autorităţilor publice, cât şi în dauna persoanelor fizice şi juridice, particulare. De
asemenea nerespectarea de către persoanele fizice şi juridice şi a altor norme
administrative poate atrage fie o răspundere social-preventivă, prin aplicarea măsurilor
de poliţie administrativă, fie chiar o răspundere administrativă reparatorie, specifică
dreptului mediului, bazată pe principiul poluatorul plăteşte sau răspunderea
administrativ-procesuală pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce decurg dintr-o normă de
înfăptuire a unei forme de jurisdicţie.
În consecinţă încălcarea normelor administrative atrage atât aplicarea de
sancţiuni represive, cât şi a sancţiunilor reparatorii. Sancţiunile represive sunt cele de
poliţie administrativă,de coerciţie financiară, disciplinare, contravenţionale şi
administrativ- procesuale iar cele reparatorii privesc daunele materiale şi morale
cauzate de autorităţile publice, în activitatea de organizare şi executare a legii precum
şi de persoanele fizice şi juridice, în baza principiului poluatorul plăteşte.
Corespunzător sancţiunilor administrative deosebim răspunderea
administrativă represivă şi răspunderea administrativă reparatorie (patrimonială).
Răspunderea administrativă represivă constituie manifestarea atitudinii pe care o are
autoritatea publică competentă, faţă de cel care încalcă o normă de drept şi cuprinde
răspunderea administrativă social-preventivă, răspunderea administrativ-financiară,
răspunderea administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-procesuală şi
răspunderea administrativ-contravenţională. Răspunderea administrativă reparatorie
constituie mijlocul prin care cel prejudiciat în legătură cu activitatea de organizare şi
executare a legii are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, printr-o faptă de
încălcare a normelor administrative şi cuprinde răspunderea contractuală şi extra-
contractuală.
Răspunderea administrativ-patrimonială a fost creată de jurisprudenţă şi constă
într-o răspundere obiectivă, fără a elimina în totalitate responsabilitatea funcţionarilor
publici. Răspunderea obiectivă este o responsabilitate fără culpă întrucât păgubitul
este scutit de sarcina de a dovedi greşeala autorităţilor publice, fiind nevoie doar de
existenţa faptei ilicite a acestor autorităţi sau a altor subiecte.
De subliniat că răspunderea administrativă se bazează pe regimul de putere
publică atât în ce priveşte aplicarea sancţiunilor represive, cât şi în privinţa celor
reparatorii care se realizează într-un regim de responsabilitate administrativă, diferit
de cel de drept privat.

3.1. Răspunderea administrativă

social-preventivă

Responsabilitatea social-preventivă este o formă de răspundere specifică

dreptului administrativ întrucât unele măsuri de poliţie administrativă intervin indiferent
dacă s-a săvârşit sau nu o faptă ilicită şi pot fi aplicate fie singure, fie alături de alte
sancţiuni juridice, urmărindu-se înlăturarea unei stări de pericol sau protejarea
anumitor valori sociale ori prevenirea săvârşirii unor fapte antisociale.
Măsurile de poliţie administrativă chiar dacă au unele particularităţi faţă de alte
sancţiuni administrative sunt în sens larg sancţiuni administrative şi trebuie să fie
aplicate în cadrul unei forme de răspundere juridică.
În fundamentarea unei teorii a răspunderii în dreptul administrativ este de
neconceput să fie reglementate raporturi sociale, prin norme administrative cărora să
li se aplice sancţiuni administrative, în afara unei forme de răspundere juridică având
în vedere că poliţia este administraţia care dispune de cel mai înalt grad de putere
discreţionară care se manifestă în toate domeniile de activitate, atât prin măsuri de
restricţii în comportamentul social, cât şi prin măsuri de verificare pentru constatarea
şi sancţionarea unor fapte care aduc atingere valorilor sociale apărate de lege.
În literatura de specialitate se apreciază că măsurile de poliţie administrativă
sunt „sancţiuni de drept administrativ” care se deosebesc de celelalte sancţiuni
administrative întrucât nu reprezintă „o formă de concretizare a răspunderii specifice
dreptului administrativ”(35) sau se susţine că „nu se poate pune semnul egalităţii între
sancţiunile de drept administrativ şi măsurile de simplă poliţie administrativă, nefiind
justificată extinderea conceptului de sancţiune în afara vinovăţiei”.(36)
În doctrina occidentală se evită în general folosirea termenului de răspundere
atunci când este vorba de o acţiune a administraţiei asupra celor administraţi fie
datorită tradiţiei, fie a existenţei unor reglementări legale exprese referitoare la
măsurile de poliţie administrativă, recurgându-se la o formă de răspundere numai în
cazul excesului de putere în aplicarea normelor legale.
Bunăoară în Franţa se consideră că măsurile de poliţie administrativă nu au
caracter de sancţiune, cu excepţia situaţiilor în care acestea sunt provocate printr-un
comportament individual şi sunt luate printr-o procedură contradictorie deşi în plan
practic aceste măsuri se confundă uneori cu veritabile sancţiuni administrative. Când
se admite existenţa sancţiunilor administrative acestea sunt calificate decizii
administrative în virtutea puterii exorbitante a administraţiei.(37)
În spaţiul anglo-saxon şi în SUA, măsurile administrative sunt calificate fie
sancţiuni civile, fie simple măsuri de poliţie.
 3.2. Răspunderea administrativ-financiară

Pentru abaterile din domeniul obligaţiilor bugetare se datorează dobânzi şi

penalităţi de întârziere. Dobânda constă în sporirea procentuală în cuantumul prevăzut
de lege a sumelor de bani care reprezintă creanţe bugetare, neachitate în termenele
legale. Actuala legislaţie privind colectarea creanţelor bugetare(38) consacră
obligativitatea sancţiunii penalităţii de întârziere pentru neplata la termen a impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare, cu excepţia dobânzilor, penalităţilor
de orice fel şi a amenzilor, fără a exclude obligaţia de plată a dobânzilor sau a altor
penalităţi prevăzute de lege.
Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare
scadenţei obligaţiei bugetare şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv, iar pentru
diferenţele de obligaţii bugetare, stabilite de organele competente, dobânzile se
datorează cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare, la care s-a stabilit
diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv. Dobânzile se datorează şi pe
perioada pentru care au fost acordate amânări sau eşalonări la plata obligaţiilor
bugetare restante, evidenţiindu-se astfel latura recuperatoare a acestora.
În situaţia obligaţiilor bugetare stinse prin executare silită, dobânzile se
calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire conform legii iar în
cazul plăţii preţului în rate, dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-
verbal de distribuire a avansului, urmând ca pentru suma rămasă de plată, dobânda
să fie datorată de către cumpărător.
Pentru obligaţiile bugetare neplătite la scadenţă, persoanele fizice datorează
dobânzi în mod diferit. Astfel pentru anul fiscal de impunere, dobânzile pentru plăţile
anticipate neefectuate în termen, se calculează până la data plăţii debitului, în cazul în
care acesta este plătit în cursul anului de impunere şi până la data de 31 decembrie
pentru plăţile anticipate, neachitate până la finele anului de impunere iar dobânzile
pentru sumele neachitate, înscrise în devizele de plăţi anticipate cu titlu de impozit
pentru anul precedent, se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor,
până la data strângerii acestora prin orice modalitate, inclusiv. În cazul în care impozitul
pe venit, din decizia de impunere anuală este inferior sumei datorate cu titlu de plăţi
anticipate, dobânzile se recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor
celui de impunere, asupra soldului neachitat din plăţile anticipate la data de 31
decembrie a anului de impunere, determinat cu impozitul de regularizare „de scăzut”
rezultat din decizia de impunere anuală.
Pentru sumele neachitate cu titlu de amenzi, dobânzi, penalităţi de întârziere,
penalităţi de orice fel stabilite potrivit legii, nu se datorează dobânzii. În cazul obligaţiilor
bugetare ale debitorului declarat insolvabil, dobânzile se calculează până la data
închiderii procesului-verbal de constatare a insolvabilităţii.
Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre de Guvern, la propunerea
Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, o dată pe an, în luna decembrie pentru anul următor sau în
cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte procentuale.
Dobânda prevăzută de lege se plăteşte şi de organul fiscal pentru sumele plătite
în plus de contribuabili, realizându-se astfel atât armonizarea cadrului legal cu
legislaţia ţărilor membre ale Uniunii Europene, cât şi egalitatea de tratament faţă de
plătitorii de venituri bugetare.
 Penalitatea de întârziere este sancţiunea pecuniară administrativ-fiscală care
se aplică pentru abaterile administrative ce privesc plata cu întârziere a obligaţiilor
fiscale. Această sancţiune este reglementată într-o cotă procentuală de 0,5 % pentru
fiecare lună şi/sau pentru fiecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de
întâi a lunii următoare, cele în care obligaţia bugetară avea termen de plată. Cota
penalităţilor de întârziere se poate modifica prin hotărâre a Guvernului la propunerea
Ministerului Finanţelor Publice.
În cazul debitorilor plătitori de impozit pe profit şi pentru obligaţiile bugetare
neplătite la scadenţă de persoanele fizice, reprezentând impozitul pe venitul global,
penalităţilor de întârziere li se aplică regimul stabilit pentru dobânzi. Penalitatea de
întârziere se datorează până la data începerii procedurii de executare silită iar dacă s-
au acordat înlesniri la plata obligaţiilor bugetare, penalitatea de întârziere se datorează
până la data intrării în vigoare a documentului prin care se acordă aceste înlesniri.
Nerespectarea înlesnirilor la plată aşa cum au fost acordate conduce la calculul
penalităţilor de întârziere, de la data încetării valabilităţii acestora, conform legii.
Pe lângă penalităţile de întârziere, ca sancţiune generală, cadrul legal existent,
reglementează şi o penalitate specială care se aplică celui obligat să facă potrivit legii,
reţinerea şi virarea sumelor calculate şi reţinute la sursă. În această situaţie, nevirarea
în termen de 30 de zile de la data scadenţei, a sumelor datorate cu titlu de obligaţii,
calculate şi reţinute la sursă, atrage sancţionarea cu o penalitate de 10 % din această
sumă. Penalitatea se aplică de organele competente, o singură dată, pentru aceiaşi
sumă reţinută şi nevirată, respectiv reţinută. Aplicarea acestei sancţiuni, nu înlătură
obligaţia de plată a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere, conform legii.
După cum se poate observa Ordonanţa Guvernului privind colectarea
creanţelor bugetare reglementează mijloace juridice noi, în domeniul realizării
veniturilor bugetare, specifice legislaţiei fiscale internaţionale. Principala noutate o
constituie reglementarea dobânzii în locul majorării de întârziere pentru neplata la
termen a obligaţiilor bugetare şi extinderea penalităţii de întârziere ca sancţiune
obligatorie. În acest context se pune problema stabilirii naturii juridice a celor două
modalităţi de coerciţie exercitate asupra contribuabililor rău platnici.
În literatura de specialitate natura juridică a majorării de întârziere reglementată
de vechea legislaţie a fost privită diferit. Bunăoară într-o opinie(39) se consideră că
majorarea de întârziere este atât „sancţiune”, cât şi despăgubire a statului pentru
încasarea cu întârziere a drepturilor sale iar într-o altă părere(40) majorarea de
întârziere este apreciată ca fiind atât „sancţiune” cât şi „dobândă” percepută pentru că
venitul bugetar a fost reţinut şi utilizat de debitor, începând cu termenul de plată, când
se datora bugetului.
Într-o altă concepţie (41) se susţine că majorarea de întârziere este o formă de
răspundere patrimonială specifică dreptului fiscal. Conform altei opinii(42) majorarea
de întârziere este o „sancţiune bănească fiscală” care poate fi comparată în esenţa ei
cu amenda, având însă alte condiţii de aplicare şi de calcul.
În ce ne priveşte(43) am achiesat la părerea din urmă, având în vedere şi alte
reglementări similare în materie, la care a recurs legiuitorul. Bunăoară în cazul
impozitului pe profit s-a reglementat pentru neplata în întregime a acestor obligaţii, la
data prevăzută, pe lângă majorarea de întârziere şi o amendă într-un cuantum
procentual de 3 % din impozitul neplătit, constând din diferenţa dintre impozitul datorat
şi cel plătit. În consecinţă majorarea de întârziere avea o natură specifică de sancţiune
administrativ-fiscală.
Considerarea majorării de întârziere ca fiind o „despăgubire” care atrage o
răspundere patrimonială specifică dreptului fiscal, contravine esenţei răspunderii
patrimoniale de a fi atrasă de paguba efectiv suferită şi beneficiul nerealizat. De
asemenea majorarea de întârziere nu putea fi apreciată ca fiind o dobândă întrucât
dobânda este considerată a fi preţul serviciului făcut de creditor, debitorului, plătit de
acesta din urmă pentru a dobândi dreptul de a folosi o sumă de bani, în cursul unei
perioade determinate.
Noul cadru legal în domeniul obligaţiilor bugetare evidenţiază misiunea
administraţiei fiscale de a asigura o colectare eficientă a veniturilor publice, acordându-
se o atenţie specială dezvoltării relaţiei de parteneriat cu plătitorii de venituri bugetare,
(44) în concordanţă cu tendinţa de pe plan internaţional de a se înlocui termenul de
plătitor, utilizat în literatura de specialitate şi în legislaţie cu cel de utilizator sau
client.(45)
Prin urmare dobânda fiscală reglementată de lege nu mai este o sancţiune
întrucât urmăreşte recuperarea preţului aferent sumei de bani folosită de debitor, pe
perioada neachitării la termen a obligaţiilor fiscale iar penalitatea de întârziere şi
penalitatea specială sunt sancţiuni obligatorii pentru neplata obligaţiilor bugetare
exigibile.

3.3. Răspunderea administrativ-disciplinară

3.3.1. Consideraţii generale

Activitatea funcţionarilor publici este reglementată în cadrul raportului de

serviciu, prin norme juridice care presupun o disciplină a muncii, reguli de comportare
şi responsabilitate, în realizarea atribuţiilor prevăzute de lege. În consecinţă disciplina
muncii reprezintă un ansamblu obligatoriu de reguli profesionale şi de comportare, atât
la locul de muncă, cât şi în afara acestuia, impuse funcţionarilor publici pentru
realizarea atribuţiilor specifice.
Caracteristic disciplinei, în realizarea funcţiei publice este abaterea disciplinară
definită de legiuitor în raportul de serviciu bazat pe principiul subordonării ierarhice
care are ca finalitate, asigurarea unităţii de acţiune în diferite domenii şi ramuri de
activitate ale administraţiei publice.
Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici este o responsabilitate juridică
de drept public, ce izvorăşte din lege, în urma săvârşirii unei abateri disciplinare care
se stabileşte după o procedură specifică domeniului organizării şi executării în concret
a legii având menirea de a proteja buna funcţionare a serviciilor publice, în scopul
realizării intereselor generale pe care acestea le urmăresc a fi satisfăcute.
Răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, nefiind de conceput o
răspundere pentru fapta altuia sau o transmitere a acesteia asupra moştenitorilor ori
să fie stabilită în sarcina unui organ colegial, fie autoritate publică statală, fie asociaţie
sau fundaţie. La baza răspunderii administrativ-disciplinare stă abaterea administrativă
care are periculozitate socială mai redusă faţă de alte fapte ce aduc atingere
intereselor generale cum sunt contravenţiile şi infracţiunile. În consecinţă răspunderea
disciplinară poate fi cumulată cu răspunderea contravenţională şi penală precum şi cu
răspunderea administrativ-patrimonială, fără să se încalce regula „non bis in idem”,
având în vedere că acest principiu interzice numai aplicarea pentru aceiaşi faptă ilicită,
a două sau mai multe sancţiuni de aceiaşi natură.
Într-o opinie se consideră că răspunderea administrativ-disciplinară are o sferă
mult mai largă decât răspunderea funcţionarilor publici întrucât aceasta este definită
ca fiind „situaţia juridică care constă în complexul de drepturi şi obligaţii conexe,
conţinut al raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite de regulă, între un organ al
administraţiei publice sau, după caz, un funcţionar public şi autorul unei abateri
administrative (organ de stat, funcţionar public, structură nestatală, persoană fizică),
ce nu este contravenţională(46). Totodată se subliniază că temeiul obiectiv al acestei
forme de răspundere îl reprezintă abaterile administrative care sunt în primul rând
încălcări cu vinovăţie ale normelor de drept administrativ, vizând neîndeplinirea sau
îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor subiectelor subordonate, în raporturile de drept
administrativ, iar în al doilea rând acestea sunt încălcări ale normelor de drept penal
care prin pericolul lor social concret, redus, justifică aplicarea sancţiunilor de natură
administrativă prevăzute de Codul penal (art.91). (47)
Este greu de acceptat o asemenea opinie care extinde răspunderea
disciplinară, nu numai la funcţionarii publici ci şi la organele de stat, structurile nestatale
şi la persoanele fizice, adică la toate raporturile de subordonare dintre administraţie şi
administraţii. (48)
Răspunderea administrativ-disciplinară, ca formă exorbitantă de răspundere
faţă de dreptul comun disciplinar, priveşte doar responsabilitatea funcţionarilor publici
pentru asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice, în cadrul raporturilor de
serviciu bazate pe subordonare ierarhică. Nu orice raport de subordonare dintre
administraţie şi administraţi sau de drept penal ori procesual-judiciar, presupune o
răspundere disciplinară, în sensul dreptului comun. Bunăoară disciplina socială,
financiară şi cea procesual-judiciară, atrag sancţiuni administrative, corespunzătoare
formelor specifice de responsabilitate, ce caracterizează ramurile de drept cărora le
aparţin.

3.3.2. Abaterea disciplinară

Abaterea de la disciplina funcţiei publice este fapta ilicită săvârşită printr-o

acţiune sau inacţiune, cu vinovăţie care cuprinde atât culpa „in eligendo” cât şi culpa
„in vigilando”. Abaterea disciplinară poate să fie unică sau în concurs cu alte fapte de
natră administrativă, penală sau civilă şi reprezintă greşeala de serviciu, adică inerentă
muncii fiind săvârşită fără ştiinţă sau fără culpă şi greşeala grosieră, comisă cu rea
credinţă.
Potrivit legii încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor
corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională
şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea
disciplinară a acestora (49).
Faptele care reprezintă abateri disciplinare sunt următoarele: a) întârzierea
sistematică în efectuarea lucrărilor; b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; c)
absenţe nemotivate de la serviciu; d)nerespectarea în mod repetat a programului de
lucru; e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului
legal; f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest
caracter; g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice
în care îşi desfăşoară activitatea; h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor
activităţi cu caracter politic; i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; j) încălcarea
prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi
interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici; k) stabilirea de către funcţionarii
publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea soluţionării acestora.
Legea cadru privind statutul funcţionarilor publici se completează conform
articolului 103 din acest act normativ cu prevederile legislaţiei muncii. Noul cod al
muncii (50) defineşte abaterea disciplinară ca fiind „o faptă în legătură cu munca şi
care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin
care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern…, ordinele şi dispoziţiile
legale ale conducătorilor ierarhici”. Prin urmare în stabilirea abaterilor disciplinare ale
funcţionarilor publici trebuie să se ţină seama şi de normele completatoare ale codului
muncii care conţin reglementări mult mai detaliate decât Legea privind statul
funcţionarilor publici.
În consecinţă răspunderea administrativ-disciplinară a funcţionarilor publici este
atrasă atât de faptele precis determinate de lege, cât şi de stabilirea faptelor care
reprezintă încălcări ale obligaţiilor prevăzute de dispoziţiile legale.

3.3.3. Sancţiunile administrativ-disciplinare

Sancţiunile disciplinare sunt mijloacele prevăzute de lege pentru apărarea

ordinii disciplinare a funcţiei publice şi pentru prevenirea actelor de indisciplină.
Totodată sancţiunile disciplinare urmăresc dezvoltarea spiritului de responsabilitate a
funcţionarilor publici, în realizarea atribuţiilor de serviciu şi respectarea normelor de
conduită, atât la serviciu, cât şi în afara acestuia, pentru apărarea prestigiului funcţiei.
Sancţiunile disciplinare sunt prevăzute expres şi limitativ de lege fiind reglementate în
mod gradat, de la cea mai blândă, la cea mai severă, cu precizarea duratei şi a
cuantumului acesteia.
Pentru o abatere administrativ-disciplinară, funcţionarului public i se poate
aplica numai o singură sancţiune, chiar dacă a încălcat mai multe obligaţii legale
întrucât în dreptul nostru, cumulul sancţiunilor disciplinare nu este îngăduit.
La individualizarea sancţiunii disciplinare se ţine seama de cauzele şi gravitatea
abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie
şi consecinţele abaterii, comportarea generală în serviciu a funcţionarului public
precum şi existenţa în antecedentele acestuia, a altor sancţiuni disciplinare care nu au
fost radiate conform legii.
Sancţiunile disciplinare pot fi clasificate după criteriul categoriei de personal
căruia i se aplică sancţiunile şi după criteriu efectelor produse de acestea. Potrivit
primului criteriu deosebim sancţiunile prevăzute în Legea privind statutul funcţionarilor
publici, ca drept comun în materie şi sancţiuni speciale, care sunt prevăzute în statutele
diferitelor categorii de personal sau în statute disciplinare aplicabile unor ramuri sau
domenii de activitate administrativă. După criteriul efectelor produse, sancţiunile
disciplinare pot fi grupate în următoarele categorii: a) sancţiuni disciplinare cu caracter
moral; b) sancţiuni cu efect precumpănitor patrimonial; c) sancţiuni care afectează
cariera funcţionarului public atât profesional, cât şi pecuniar; d) sancţiuni care
determină încetarea raportului de serviciu.
Ca sancţiune cu caracter moral legea reglementează mustrarea scrisă
renunţându-se la sancţiunea avertismentului.
În categoria sancţiunilor cu efect precumpănitor patrimonial se include
diminuarea drepturilor salariale cu 5-20 % pe o perioadă de până la 3 luni iar în
categoria sancţiunilor care afectează cariera funcţionarului public intră suspendarea
dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia
publică pe o perioadă de 1 la 3 ani şi trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o
perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului.
 Sancţiunea care determină încetarea raportului de serviciu al funcţionarului
public este destituirea din funcţie fiind cea mai gravă sancţiune aplicabilă, datorită
consecinţelor produse asupra carierei celui în cauză.

3.3.4. Cauzele exoneratoare de responsabilitate

disciplinară şi radierea sancţiunilor disciplinare

Răspunderea disciplinară poate fi antrenată în sarcina funcţionarilor publici,

numai dacă sunt îndeplinite toate elementele constitutive ale abaterii administrative
întrucât lipsa unuia dintre acestea, atrage imposibilitatea declanşării responsabilităţii.
În anumite situaţii chiar dacă fapta întruneşte trăsăturile specifice abaterii
disciplinare, intervenţia cauzelor exoneratoare de răspundere sau neresponsabilitate,
înlătură răspunderea administrativ-disciplinară. Cauzele exoneratoare de răspundere
disciplinară sunt cele prevăzute de legislaţia specifică raporturilor de serviciu şi de
muncă precum şi cele prevăzute în dreptul penal care se aplică prin analogie.
Prin Hotărârea Guvernului nr.1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea
comisiei de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice(51) s-a reglementat prescripţia aplicării sancţiunilor disciplinare, având în
vedere că sesizarea comisiei de disciplină pentru cercetarea unei fapte ilicite, săvârşite
de funcţionarii publici se poate face în termen de 15 zile calendaristice, de la data luării
la cunoştinţă de către persoanele prevăzute de lege, dar nu mai târziu de 6 luni, de la
data săvârşirii faptei care constituie abatere disciplinară.
În noul cod al muncii prescripţia aplicării sancţiunilor disciplinare este
reglementată în articolul 268 care prevede că „orice sancţiune disciplinară poate fi
aplicată numai în termen de 30 de zile calendaristice, de la data luării la cunoştinţă
despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii
faptei”.
Celelalte cauze exoneratoare de răspundere disciplinară sunt prevăzute în
dreptul penal cum sunt bunăoară legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit şi forţa majoră, eroarea de
fapt şi ordinul de serviciu, care se aplică în mod corespunzător.
Radierea sancţiunii disciplinare a funcţionarului public este o instituţie specifică
dreptului administrativ care se aseamănă cu reabilitarea din dreptul muncii şi constă
în prezumarea de către lege, că după trecerea unei anumite perioade de timp, de la
executarea sancţiunii, dacă cel în cauză nu a mai săvârşit o altă abatere
administrativă, se poate considera că funcţionarul public s-a îndreptat iar scopul
sancţiunii a fost îndeplinit.
Potrivit legii sancţiunile disciplinare se radiază de drept după trecerea unui
anumit interval de timp şi anume: a) 6 luni de la aplicare în cazul sancţiunii disciplinare
a întârzierii sistematice în efectuarea lucrărilor; b) un an de la expirarea termenului
pentru care au fost aplicate sancţiunile disciplinare ce privesc neglijenţa repetată în
rezolvarea lucrărilor, absenţe nemotivate de la serviciu şi nerespectarea în mod
repetat a programului de lucru; c) 7 ani de la aplicare în cazul sancţiunii disciplinare de
intervenţie sau stăruinţe pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal.
Radierea sancţiunilor disciplinare în termenele de 6 luni şi un an se constată prin act
administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.

3.3.5. Procedura aplicării sancţiunii disciplinare

 Procedura aplicării sancţiunilor disciplinare poate să fie una sumară sau mai
dezvoltată, în funcţie de sancţiunile aplicate fiind prevăzută de lege şi de statutele sau
regulamentele de disciplină ale funcţionarilor publici.
Acţiunea disciplinară care se finalizează prin actul de sancţionare – ordin,
decizie, dispoziţie – nu este o acţiune în sens jurisdicţional, ci o prerogativă a autorităţii
publice care a fost învestită cu puterea de numire a funcţionarului public, din care
decurge dreptul de a sancţiona sau revoca proprii agenţi. În consecinţă, aplicarea unei
sancţiuni disciplinare presupune emiterea unui act administrativ de autoritate, după
procedura prevăzută de lege.
La baza procedurii administrative de aplicare a sancţiunilor disciplinare stau
principiile individualizării sancţiunii disciplinare şi a cercetării prealabile a faptei
imputate întrucât funcţionarul public se bucură de prezumţia de nevinovăţie, în baza
căreia nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia ci doar să combată netemeinicia faptei
imputate. Iniţiativa acţiunii disciplinare aparţine autorităţii competente care se poate
sesiza fie din oficiu, fie la plângerea sau sesizarea altor persoane.
Prima fază a procedurii de aplicare a sancţiunii disciplinare constă în cercetarea
faptei imputate şi audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie
consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii iar refuzul acestuia de a se prezenta la
audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută
se consemnează într-un proces verbal. Prin urmare cercetarea prealabilă a abaterii
disciplinare este o condiţie de validitate pentru aplicarea oricăreia dintre sancţiunile
prevăzute de lege.
În cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice se constituie comisii de disciplină
competente să cerceteze şi să propună sancţiunea aplicabilă funcţionarilor publici iar
în funcţie de numărul acestora, comisia de disciplină se poate constitui pentru o
singură autoritate sau instituţie publică sau pentru mai multe (52)
În alcătuirea comisiei de disciplină intră un număr egal de reprezentanţi
desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul
reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ
sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii în comisie vor fi
desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau
instituţie publică.
Dacă s-a constituit o singură comisie de disciplină comună pentru mai multe
autorităţi sau instituţii publice, aceasta va fi compusă dintr-un număr egal de
reprezentanţi ai acestor autorităţi sau instituţii publice, desemnaţi în condiţiile de mai
sus. Potrivit legii prin Hotărârea Guvernului 1210/2003 (53) s-a reglementat modul de
constituire, competenţa, atribuţiile, modul de sesizare şi procedura de lucru ale
comisiilor de disciplină din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Activitatea comisiilor de disciplină are la bază următoarele principii: a) prezumţia
de nevinovăţie, conform căruia se prezumă că funcţionarul public este nevinovat atâta
timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită; b) garantarea dreptului la apărare, conform
căruia se recunoaşte dreptul funcţionarului public de a fi audiat, de a prezenta dovezi
în apărarea sa şi de a fi asistat de un apărător; c) celeritatea procedurii, care
presupune obligaţia comisiei de disciplină de a proceda fără întârziere la soluţionarea
cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor prevăzute de
lege; d)contradictorialitatea care presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate
pe poziţii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură
cu abaterea disciplinară pentru care a fost sesizată comisia de disciplină; e)
proporţionalitatea conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea
abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară
propusă să fie aplicată; f) legalitatea sancţiunii conform căruia comisia de disciplină nu
poate propune decât sancţiunile disciplinare prevăzute de lege; g) unicitatea sancţiunii,
conform căruia pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură
sancţiune disciplinară.
Sesizarea îndreptată împotriva unui funcţionar public se adresează comisiei de
disciplină din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care acesta îşi desfăşoară
activitatea. Comisia poate fi sesizată fie de conducătorul autorităţii sau instanţei
publice, fie de conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul public, a cărui faptă este sesizată sau de către orice persoană care se
consideră vătămată prin fapta unui funcţionar public. În cazul în care sesizarea a fost
adresată conducătorului autorităţii sau instituţiei publice ori conducătorului
compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă este
sesizată, acesta are obligaţia să o transmită de îndată comisiei de disciplină.
Sesizarea se formulează în scris, în termen de cel mult 15 calendaristice de la
data luării la cunoştinţă despre fapta ilicită, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
săvârşirii faptei care constituie abatere disciplinară, se depune la secretariatul comisiei
de disciplină care are obligaţia să o înregistreze şi trebuie să fie însoţită, atunci când
este posibil de înscrisurile care o susţin. Apoi preşedintele comisiei de disciplină
fixează de îndată, termenul de prezentare şi dispune citarea funcţionarului public a
cărui faptă a fost sesizată, precum şi a celui care a făcut sesizarea şi a persoanelor
care sunt arătate în sesizare. Citarea se face cu cel puţin 3 zile calendaristice, înaintea
termenului de prezentare prin scrisoare recomandată sau prin înştiinţare scrisă luată
la cunoştinţă sub semnătură. Procedura de citare este obligatorie pentru fiecare
termen fixat de preşedintele comisiei de disciplină. Funcţionarului public, a cărui faptă
constituie obiectul sesizării, i se comunică, sub sancţiunea nulităţii, o copie de pe
sesizarea îndreptată împotriva sa.
La primul termen de prezentare, comisia de disciplină verifică îndeplinirea
condiţiilor cerute de lege iar dacă constată că nu sunt îndeplinite cerinţele legale,
sesizarea este clasată. În situaţia în care comisia de disciplină constată că sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru aplicarea sancţiunii, va solicita persoanelor
menţionate în sesizare să depună, până la următorul termen, înscrisurile sau orice alte
dovezi, în vederea cercetării abaterii disciplinare. În faţa comisiei de disciplină,
funcţionarul public a cărui faptă se cercetează, se înfăţişează personal şi poate fi
asistat de un apărător.
Cercetarea abaterii disciplinare se face cu celeritate iar această activitate
presupune mai multe operaţiuni: a) audierea oricăror alte persoane ale căror declaraţii
pot înlesni soluţionarea cazului; d) culegerea informaţiilor considerate necesare pentru
rezolvarea cazului, prin mijloacele prevăzute de lege; e) administrarea probelor,
precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor prezentate. Audierea persoanelor
prevăzute de lege se consemnează într-un proces verbal, sub sancţiunea nulităţii şi se
semnează, de secretarul comisiei, precum şi de persoana audiată. Dacă funcţionarul
public refuză de a se prezenta la audiere sau de a da declaraţia referitoare la fapta
imputată, acest fapt se consemnează într-un proces verbal. În urma administrării
probelor membrii comisiei de disciplină întocmesc un raport în care se consemnează
rezultatele activităţii de cercetare desfăşurate de comisie şi se aduce la cunoştinţa
funcţionarului public în vedere formulării unor eventuale obiecţii.
Şedinţele comisiei de disciplină nu sunt publice cu excepţiile prevăzute de lege
iar lucrările fiecărei şedinţe se consemnează într-un proces verbal semnat de
preşedinte, de membrii şi de secretarul comisiei de disciplină. Lipsa nejustificată a
persoanelor citate nu împiedică desfăşurarea şedinţelor comisiei de disciplină, dacă
citarea s-a făcut în respectarea cerinţelor prevăzute de lege.
În exercitarea atribuţiilor sale comisia de disciplină întocmeşte rapoarte, pe
baza concluziilor majorităţii membrilor săi. Dacă sunt opinii separate acestea se
formulează în scris, cu motivarea necesară, şi se anexează la raportul comisiei de
disciplină, se înaintează conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă a fost cercetată, în termen de 3
zile de la data ultimei şedinţe. În raport comisia de disciplină formulează propuneri cu
privire la sancţiunea aplicabilă, pe baza referatului şi a concluziilor scrise efectuate cu
ocazia cercetării abaterii.
Comisia de disciplină poate să propună sancţiunea disciplinară aplicabilă, în
cazul în care s-a dovedit săvârşirea abaterii disciplinare de către funcţionarul public
sau clasarea cauzei, atunci când nu se confirmă săvârşirea unei abateri administrative.
La individualizarea sancţiunii disciplinare aplicabile funcţionarului public, comisia de
disciplină trebuie să ţină seama de cauzele care au determinat săvârşirea abaterii
disciplinare, împrejurările în care această faptă a fost săvârşită, gradul de vinovăţie,
gravitatea şi consecinţele abaterii administrative, conduita funcţionarului public şi
existenţa unor antecedente disciplinare care nu au fost radiate conform legii. În cazul
în care comisia de disciplină constată că fapta săvârşită de funcţionarul public
întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, propune conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice sesizarea organelor de urmărire penală care are
obligaţia să sesizeze organele în drept, în termen de 5 zile de la primirea propunerii.
A doua fază a procedurii de sancţionare disciplinară a funcţionarului public este
aplicarea sancţiunii disciplinare. După primirea raportului comisiei de disciplină,
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice emite ordinul, decizia ori dispoziţia de
sancţionare, în termen de cel mult 5 zile, care se comunică funcţionarului public
sancţionat, în termen de 15 zile de la data emiterii. Conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice, nu poate aplica o sancţiune disciplinară mai gravă decât cea propusă
de comisia de disciplină, însă poate aplica o sancţiune mai uşoară dacă consideră
necesar.
Potrivit legii funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată
se poate adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, care în baza legitimării
procesuale active, poate dispune efectuarea unui control asupra modului în care
autorităţile sau instituţiile publice respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi
funcţionarii publici.
Sancţiunea disciplinară cu caracter moral, se poate aplica direct de către
conducătorul compartimentului în care activează funcţionarul public. În această
situaţie, funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa cu
contestaţie la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice care are obligaţia să
sesizeze în termen de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării contestaţiei, comisia de
disciplină.
Comisia de disciplină este competentă să verifice dacă sancţiunea disciplinară
a fost aplicată cu respectarea dispoziţiilor legale şi în funcţie de cele constatate, va
propune printr-un raport menţinerea, modificarea sau anularea sancţiunii disciplinare
aplicate. Comisia de disciplină nu poate propune aplicarea unor sancţiuni mai grave
decât cea iniţială.
După primirea raportului comisiei de disciplină conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice va emite ordinul, sau dispoziţia definitivă. Funcţionarul public
nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată de conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice, pe baza propunerii comisiei de disciplină, se poate adresa pe calea acţiunii
directe, la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile legii, solicitând anularea
sau modificarea după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.
Potrivit legii sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la
data săvârşirii abaterilor.

3.4. Răspunderea administrativ-procesuală

Orice conflict sau neînţelegere între două sau mai multe persoane fizice sau
juridice este susceptibil, de a fi supus spre rezolvare unui organ de jurisdicţie, iar în
raport de natura normelor legale încălcate, litigiile pot fi civile, comerciale, de
contencios administrativ sau constituţional, de muncă, arbitrale etc.
Soluţionarea litigiilor se realizează pe baza normelor legale de procedură
judiciară care sunt valorizate şi obiectivate în cadrul unui proces. Procesul
desemnează activitatea desfăşurată potrivit normelor procedurale, de către organul de
jurisdicţie, părţile interesate, organele de executare, de alte organe sau persoane care,
în condiţiile legii, participă la înfăptuirea justiţiei, în cauzele deduse judecăţii, pentru a
se confirma ori realiza drepturile subiective încălcate şi interesele legitime, sau în
scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor antisociale, astfel ca persoana
vinovată să fie trasă la răspundere.
În unele situaţii organele de înfăptuire a unei jurisdicţii, pe lângă activitatea
esenţială de soluţionare a litigiului, în timpul procesului, aplică sancţiuni judiciare
persoanelor care au nesocotit legalitatea, în care trebuie să se desfăşoare activitatea
acelui organ. Raţiunea instituirii acestor sancţiuni este tocmai asigurarea bunei
desfăşurări a procesului, specific acelei forme de jurisdicţie. Aceste sancţiuni sunt
măsuri administrative atât din punct de vedere al naturii fizice şi al criteriilor intrinseci,
cât şi al naturii juridice, evidenţiată de categoriile ştiinţei dreptului administrativ. În
calificarea naturii juridice a sancţiunii juridice, nu trebuie avut în vedere doar criteriul
formal al naturii organului care aplică măsura, ci şi regimul juridic aplicabil acelei
măsuri, determinat de esenţa lui, pe baza regulilor specifice ştiinţei ramurii de drept
căreia îi aparţine(54).
Normele administrative care reglementează sancţiunile judiciare fiind
prevăzute în legislaţia specifică altor ramuri de drept, reprezintă mijlocul juridic de
realizare a regimului juridic propriu ramurii de drept respective. Prin urmare regimul
administrativ apare ca reglementare subsidiară, în vederea realizării scopului unui alt
regim juridic, În acest mod se realizează corelaţia dintre dreptul administrativ şi alte
ramuri de drept (55). Bunăoară amenda aplicată potrivit articolului 198 din Codul de
procedură penală este o sancţiune tipică de natură administrativă, (56) chiar dacă este
calificată diferit, fie amendă judiciară, sancţiune procesuală cu caracter patrimonial
(57). Amenda se aplică de organul de urmărire penală, prin ordonanţă iar de instanţa
de judecată, prin încheiere.
Persoana amendată poate solicita scutirea de amendă ori reducerea acesteia,
printr-o cerere făcută în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii
de amendare. Dacă persoana amendată justifică de ce nu a dat curs obligaţiei legale,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, va dispune scutirea sau
reducerea amenzii (art.198 alin.ultim).
Într-o opinie (58) se consideră că dispoziţiile articolului 199 alin.ultim ale Codului
de procedură penală apar ca o excepţie de la regulă comună în materie, consacrată
de Legea cadru a contravenţiilor, potrivit căreia plângerea persoanelor prevăzute de
lege, împotriva actului de sancţionare, suspendă executarea numai în ce priveşte
despăgubirea sau măsura confiscării. În realitate sancţiunile judiciare nu au legătură
cu dreptul contravenţional.
În mod asemănător sunt reglementate în capitolul IV/1 articolele 108/1-108/3
din Codul de procedură civilă (59) amenzile judiciare pentru săvârşirea unor fapte în
legătură cu procesul civil şi desfăşurarea normală a executării silite. Amenda se
stabileşte prin încheierea executorie care se comunică celui obligat, dacă măsura a
fost luată în lipsa acestuia. Împotriva încheierii cel obligat la amendă va putea face o
cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra amenzii sau să se
dispună reducerea acesteia. Cererea se face în termen de 25 zile, după caz, de la
data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii şi se soluţionează
prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu de către instanţa de judecată ori
de preşedintele instanţei de executare care a aplicat amenda. Amenzile aplicate în
temeiul Codului de procedură civilă se execută de către executorii judecătoreşti,
potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor bugetare.
Reglementări de aceiaşi natură conţin atât Legea contenciosului administrativ,
cât şi Legea contenciosului constituţional. Astfel în baza articolului 10 aliatul 3 din
Legea 29/1990 (60) autoritatea administrativă care nu trimite în timpul stabilit de
instanţă, lucrările cerute pentru soluţionarea în contencios, va fi obligată să plătească
statului, cu titlu de amendă 500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată. Amenda
se aplică de instanţa de judecată în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură
civilă.
Potrivit articolului 51 din Legea 47/1992 (61) când Curtea Constituţională
constată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că a fost ridicată cu
rea-credinţă, pentru a întârzia rezolvarea procesului, ea poate sancţiona partea care a
invocat excepţia, cu amendă de 10.000 lei la 100.000 lei. De asemenea conform
articolului 52 din aceiaşi lege refuzul unei autorităţi publice sau al oricărei organizaţii
de a comunica informaţiile, documentele şi actele pe care le deţin, cerute de Curtea
Constituţională se sancţionează cu amendă de 10.000 lei pentru fiecare zi de
întârziere. Amenzile se aplică de preşedintele Curţii Constituţionale sau de
preşedintele completului de judecată, prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se
poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare şi se soluţionează de
organul care a aplicat amenda. Încheierea este definitivă şi executorie iar sumele de
bani se fac venit la bugetul statului.
În timpul procesului penal instanţa de judecată poate dispune înlocuirea
răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea penală. De asemenea potrivit
articolului 18/1 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă aduce o atingere minimă uneia din valorile apărate de lege şi prin
conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni. Pentru aceste fapte procurorul sau instanţa de
judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ. Sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzute în articolul 91 din Codul penal sunt: mustrarea, mustrarea cu
avertisment şi amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei.
Înlocuirea răspunderii penale cu cea administrativă nu se confundă cu cauzele
care exclud caracterul penal al faptei şi nici nu duce la dezincrimnarea acesteia. Fapta
îşi păstrează caracterul care justifică răspunderea penală, însă această răspundere
prin voinţa legiuitorului este înlocuită, în cursul procesului penal cu o răspundere de
natură administrativă.
Potrivit regulilor de drept comun unei fapte ilicite îi corespunde acea formă de
răspundere juridică pe care o reclamă natura faptei. Prin excepţie de la această regulă,
în cazul înlocuirii răspunderii penale, fapta săvârşită este şi rămâne infracţiune, doar
consecinţele ei sunt schimbate, în sensul că răspunderea penală este înlocuită cu o
răspundere administrativ-procesuală.
În literatura de specialitate se susţine că instituţia înlocuirii răspunderii penale
fiind specifică dreptului socialist, în prezent nu are suport constituţional (62). De altfel
în condiţiile actuale de reglementare, instituţia înlocuirii răspunderii penale are o
aplicaţie redusă. Prin urmare se impune abrogarea textelor de lege care
reglementează această instituţie, ne mai având justificare socială şi legală.
Într-o altă opinie se apreciază că, în cazul înlocuirii răspunderii penale conform
articolelor 90 şi 91 din Codul penal, cu aplicarea de sancţiuni administrative, fapta ilicită
nu mai constituie infracţiune ci abatere administrativă, aspect care rezultă din ultima
parte a dispoziţiilor articolului 90 din Codul penal (63). Această concluzie nu poate fi
acceptată atâta timp cât doar legiuitorul poate incrimina sau dezincrimina o faptă
penală.
De asemenea în cazul faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, prevederile articolului 18/1 din Codul penal nu se referă la o dezincriminare
legală sau la una judiciară. Organele judiciare apreciază doar gradul de pericol social
concret al faptei comise şi când constată că acesta nu este al unei infracţiuni, fapta nu
este de natură penală lipsindu-i unul din elementele esenţiale ale infracţiunii, pericolul
social. 64) Prin urmare în cazul prevederilor articolului 18/1 din Codul penal neexistând
infracţiune şi nici răspundere penală se aplică sancţiuni administrative pentru abateri
administrative. Dacă unei fapte penale bunăoară îi lipseşte vinovăţia, ca element
constitutiv al infracţiunii, în mod similar această faptă nu îmbracă haina penală, dar nici
nu constituie abatere care să fie sancţionată.
Sancţiunile administrativ-procesuale intervin în cadrul raporturilor juridice
procesuale de soluţionare a unor litigii atât pentru a concretiza formele de răspundere
juridică specifice, cât şi pentru a înlocui răspunderea penală cu alta administrativă sau
de a stabili o răspundere administrativă pentru faptele prevăzute în legislaţia penală.
Aceste sancţiuni, aplicându-se persoanelor fizice şi juridice, se deosebesc de
sancţiunile procedurale care privesc actele încheiate cu nerespectarea legii.
Chiar dacă măsurile administrative sunt aplicate de instanţa de judecată sau de
procuror, ele îşi păstrează natura juridică şi aparţin dreptului administrativ, după cum
şi sancţiunile civile îşi păstrează acest caracter atunci când sunt aplicate de instanţele
penale, în conformitate cu normele Codului de procedură penală. În consecinţă la
stabilirea naturii juridice a sancţiunilor procesual-judiciare trebuie să se ţină seama atât
de organul care le aplică (sistemul formal), cât şi de regimul juridic aplicabil sancţiunilor
administrative şi finalitatea acestora.(65).

3.5. Răspunderea administrativ – contravenţională

3.5.1. Consideraţii generale

Ilicitul contravenţional este la origine de natură penală fiind consacrat în vechiul

drept penal francez şi apoi în legislaţia ulterioară. După apariţia Codului penal francez
de la 1810 această reglementare a fost preluată în aproape toate legislaţiile penale
europene şi extra europene (66). Contravenţiile erau considerate infracţiuni cu un grad
de pericol social mai redus fiind ultimele în ierarhia acestora, potrivit tradiţionalei
împărţiri tripartite a ilicitului penal în crime, delicte şi contravenţii având drept criteriu
de distincţie sancţiunea aplicată.
 În materia contravenţională legiuitorul nostru prin Codul penal din 1865 a
adoptat sistemul tripartit, inspirându-se din Codul penal francez şi din Codul penal
prusian apărut în anul 1851. Faptele contravenţionale constituiau încălcări ale relaţiilor
de natură administrativă, civilă iar a celor care priveau bunurile ori persoanele precum
şi încălcări ale îndatoririlor de serviciu de către angajaţi.
Contravenţiile erau în principiu fapte neintenţionate săvârşite de persoanele
fizice cărora li se aplicau circumstanţele atenuante, cauzele exoneratoare de
răspundere, recidiva iar tentativa şi complicitatea la săvârşirea faptei nu se pedepseau.
Ca sistem sancţionator erau reglementate pedepsele constând în amendă şi
închisoare. Măsura confiscării se putea lua după regulile Codului penal. Amenda se
pronunţa singură sau alături de închisoarea poliţienească iar în caz de insolvabilitate
a contravenientului, amenda se putea înlocui cu pedeapsa închisorii care se stabilea
de instanţa de judecată.
Acest sistem de contravenţionalizare a faptelor ilicite de mică importanţă a fost
menţinut în legislaţia penală din ţara noastră până în anul 1954, când prin Decretul
184/1954(67) au fost abrogate dispoziţiile care stabileau şi sancţionau contravenţii atât
din Codul penal, cât şi din legile speciale. Decretul 184/1954 a considerat aceste fapte
abateri administrative, menţinând denumirea de contravenţii şi le-a sancţionat doar cu
amendă şi avertisment.
În fundamentarea conceptului de contravenţie, legiuitorul din anul 1954 a
întrebuinţat ca şi criterii de distincţie a faptelor contravenţionale, de cele penale, gradul
de pericol social mai redus şi natura sancţiunilor specifice administrative. Această
nouă calificare juridică a naturii faptelor contravenţionale a dat naştere la numeroase
controverse şi confuzii teoretice şi chiar la greşeli practice, dezvoltându-se construcţii
juridice care s-au impus prin raţiunea dictonului „error comunis facit jus”. (68)
Prin legea 32 din 14 noiembrie 1968 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor, (69) care a abrogat actul normativ anterior, s-a reglementat cadrul
juridic general al sancţionării faptelor contravenţionale fiind considerată legea cadru în
materie, întrucât cuprindea principiile generale ale acestei răspunderi şi temeiul legal
de contravenţionalizare de către anumite autorităţi administrative a unor fapte
antisociale. Legea oferea chiar în primul articol o definiţie a contravenţiei ca fiind „fapta
săvârşită cu vinovăţie care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi
este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi sau alte acte normative ale organelor
prevăzute de lege”. Potrivit legii cadru a contravenţiei, actelor normative de
contravenţionalizare trebuiau să fie conforme principiilor fixate în cuprinsul acesteia.
Totuşi legea prevedea posibilitatea unor acte normative, cu aceiaşi forţă juridică, care
puteau deroga de la aceste principii, stabilind alte sancţiuni sau alte căi de atac.
Bunăoară prin Decretul 329/1966 privind sancţionarea unor contravenţii la
regulile de călătorie cu trenul (70) s-a instituit sancţiunea închisorii contravenţionale de
la 15 la 30 de zile, organe distincte de constatare şi un sistem propriu de soluţionare
precum şi o cale de atac specială denumită reexaminare deschisă numai la cererea
procurorului. De asemenea Decretul 153/1970 privind stabilirea şi sancţionarea unor
contravenţii la regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică (71) a
reglementat ca sancţiuni amenda şi închisoarea contravenţională, de la o lună la 6 luni,
iar calea de atac reexaminarea era pusă şi la îndemâna contravenientului. Totodată
acest act normativ, modificat ulterior, a prevăzut posibilitatea executării închisorii
contravenţionale, cu obligare la muncă, şi fiind singurul act normativ care prevedea
regulile referitoare la aplicarea şi executarea sancţiunii închisorii contravenţionale, a
determinat doctrina şi practica judiciară să-l considere dreptul comun în materia
închisorii contravenţionale.
 Legea 32/1968 a fost înlocuită prin Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiei,(72) aprobată cu modificări de Legea 180 din 11 aprilie
2002 (73) care constituie în prezent „noua lege cadru” a contravenţiilor.
În reglementarea actuală legea contravenţională apără valorile sociale care nu
sunt ocrotite prin legea penală şi constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie,
stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz,
prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti. Prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi
sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate.

3.5.2. Natura juridică a răspunderii

contravenţionale

În actuala reglementare răspunderea contravenţională este o formă a

răspunderii administrative iar stabilirea naturii ei juridice prezintă o importanţă atât
teoretică, cât şi practică deoarece în caz de lacună legislativă, ne interesează să ştim
la care formă de răspundere putem apela. De asemenea contravenţia fiind scoasă din
sfera ilicitului penal s-a pus problema de a şti, dacă legiuitorul a dorit sau nu să
cuprindă prin noţiunea de contravenţie toate abaterile administrative sau, dimpotrivă,
în cadrul larg al acestei sfere, el a separat un domeniu limitat de fapte pe care le-a
definit astfel, tocmai pentru a se putea diferenţia de celelalte.(74)
În legătură cu natura juridică a răspunderii contravenţionale, în literatura de
specialitate au fost emise mai multe păreri (75). Astfel într-o opinie se susţine că
răspunderea administrativă este o variantă a răspunderii penale întrucât în situaţia în
care reglementarea legală nu este completă, întregirea acesteia s-ar face cu regulile
dreptului penal, avându-se în vedere că în cele mai multe cazuri, actele normative
asimilează contravenţia cu infracţiunea deoarece aceasta provine din dreptul penal.
Într-o opinie contrară se susţine că normele privind răspunderea administrativă,
nu pot fi completate cu dispoziţii împrumutate din dreptul penal, deoarece legea
contravenţiilor stipulează expres că dispoziţiile acestei legi se întregesc cu prevederile
Codului de procedură civilă care se aplică în mod corespunzător. Dacă dispoziţiile de
sancţionare administrativă s-ar întregi cu regulile răspunderii penale, în mod
obligatoriu şi judecarea plângerilor s-ar face după regulile procedurii penale avându-
se în vedere legătura strânsă dintre dreptul material şi cel procedural. Or, acest fapt
este contrazis de prevederi legale exprese.
Pentru soluţionarea acestei probleme în alte opinii se face apel la regulile
răspunderii civile, luându-se în considerare tocmai prevederile legale amintite mai sus,
sau se apreciază că răspunderea administrativă pentru contravenţii este o formă nouă
de răspundere, specifică dreptului socialist (76).
Instanţa supremă a statuat că întreaga procedură de sancţionare a
contravenţiilor are un caracter civil-administrativ iar trimiterea pe care reglementarea
legală o face la Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător, se
referă la executarea sancţiunii închisorii contravenţionale şi acest fapt, nu schimbă
natura juridică a cauzei din civilă în penală (77).
Răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii administrative bazată
pe încălcarea sau nesocotirea unei norme administrative. Nerespectarea normei
administrative reprezintă un fapt administrativ care este denumit şi abatere
administrativă. Includerea contravenţiilor în sfera abaterilor administrative a făcut ca în
literatura juridică, uneori să se pună semnul egalităţii între răspunderea administrativă
şi cea contravenţională, alteori răspunderea contravenţională este considerată o formă
a răspunderii administrative iar regimul său juridic este în mod preponderent un regim
de drept administrativ, dar ea nu reprezintă o formă tipică a răspunderii administrative
ci forma atipică imperfectă (78).
Într-un alt punct de vedere se susţine că în stabilirea naturii juridice a răspunderii
contravenţionale, nu s-a dezvoltat încă o teorie ştiinţifică pe baza căreia să se
fundamenteze concluzia că răspunderea administrativă include ca o parte componentă
şi răspunderea pentru contravenţii. Răspunderea pentru contravenţii fiind în această
optică o formă a răspunderii juridice, o parte componentă a acesteia, esenţial pentru
configurarea ei fiind faptul că principiile, conţinutul şi consecinţele care o
caracterizează sunt reglementate prin legi. Din logica interioară a acestei concluzii
decurge şi afirmaţia, cu valoare de principiu, potrivit căreia răspunderea
contravenţională nu poate interveni, într-un caz concret, decât în temeiul unei
reglementări juridice, adică a unui act normativ de un anumit nivel, ceea ce îi asigură,
de altfel caracterul unei răspunderi legale.(79)
Referitor la sfera abaterilor administrative, în doctrină, punctul de vedere
majoritar subliniază că scopul urmărit de legiuitor prin legea contravenţiilor, nu a fost
acela de a reglementa toate abaterile administrative ci doar abaterile ce reprezintă
contravenţii, chiar dacă acestea prezintă similitudini cu restul abaterilor administrative
de care uneori delimitarea poate fi dificilă.
Într-o opinie se precizează că între abaterile administrative şi contravenţii nu
există deosebiri, ele fiind forme ale aceloraşi încălcări ale normelor de drept(80). De
asemenea se mai susţine că noţiunea abaterii administrative este folosită în două
sensuri: sensul larg prin care se înţelege orice încălcare a normelor de drept
administrativ şi care poate să atragă răspunderea administrativă sau măsuri de
executare silită şi sensul restrâns prin care se înţelege numai înlăturarea normelor de
drept, ce reprezintă o contravenţie şi antrenează răspunderea contravenţională(81).
Într-o altă concepţie, contrară se arată că faptul că unele dintre abaterile
administrative, contravenţiile îşi au originea în dreptul penal şi numai prin voinţa
legiuitorului au devenit abateri administrative, sub forma contravenţiilor, nu poate să
ducă la concluzia că, în dreptul administrativ sunt reglementate două feluri de încălcări
ale normelor de drept – abateri administrative şi contravenţii – cu două sancţiuni
corespunzătoare, sancţiuni administrative şi sancţiuni contravenţionale, întrucât
contravenţia se diferenţiază de abaterea administrativă atât prin configuraţia de ilicit
administrativ, cât şi prin regimul sancţionator. (82)
În actuala reglementare legală, păstrându-se denumirea de contravenţii pentru
faptele din sfera ilicitului administrativ şi reintroducându-se sancţiunea închisorii
contravenţionale pentru astfel de fapte, corespunzător vechii sancţiuni închisoarea
poliţienească, regimul juridic al contravenţiei trebuie privit prin prisma prevederilor
referitoare şi la executarea sancţiunilor privative de libertate. Acest lucru se impune
astăzi cu necesitate ca urmare a noilor dispoziţii constituţionale referitoare, în special
la garantarea libertăţii individuale. De aceea considerăm că stabilirea justă a regimului
juridic al contravenţiei se poate realiza prin reintroducerea acesteia în sfera ilicitului
penal şi revenirea la sistemul nostru tradiţional de împărţire a infracţiunilor în crime,
delicte şi contravenţii(83).
Un autor analizând natura juridică a contravenţiei, consideră că în actuala
reglementare legală, contravenţia, având o natură administrativă, nu are valoare
constituţională. Ea poate fi oricând modificată de către legiuitorul ordinar care poate
adopta alte soluţii, cu singura limită pusă de Constituţie ca fapta contravenţională să
nu intre în domeniul penal. Această concluzie este fundamentată pe dispoziţiile art.41
alin 8 şi art.69 alin.1, din Constituţie care fac referire la confiscarea numai în condiţiile
legii a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii şi la
trimiterea în judecată penală ori contravenţională a deputatului sau senatorului cu
încuviinţarea camerei din care fac parte, după ascultarea lor. (84)
În opinia noastră această concluzie nu poate fi primită întrucât se bazează pe o
interpretare speculativă a dispoziţiilor constituţionale. Constituţia României este o
constituţie modernă şi bine structurată, bazată pe principiile dreptului public. Ea
permite atât integrarea sistemului legislativ, existent la data adoptării ei, între-o viziune
nouă, cât şi dezvoltarea acestuia, în contextul noilor exigenţe constituţionale. Normele
constituţionale au caracter general şi valoare de principii, de idei călăuzitoare pentru
fiecare ramură de drept şi de aceea şi sensul cuvintelor folosite de constituant este
mai larg decât legislaţia de ramură.
În textele constituţionale invocate de autorul menţionat, valoarea principială a
acestor norme vizează alte instituţii ale dreptului şi nici de cum nu se poate trage
concluzia la care a ajuns autorul citat. Totodată, având în vedere şi dispoziţiile
constituţionale privind legiferarea, apreciem că nu există nici un impediment
constituţional pentru legiuitorul ordinar de a schimba natura juridică a contravenţiei din
administrativă în penală. Dimpotrivă, consacrându-se constituţional principiul legalităţii
incriminării şi a pedepselor, se impune reintroducerea contravenţiei în sfera ilicitului
penal, tocmai datorită necesităţii sancţionării acesteia şi cu închisoare
contravenţională.
Mai este de luat în seamă faptul că prin anumite acte normative speciale,
contravenţiile sunt sancţionate pecuniar, mai sever decât faptele penale.

3.5.3. Contravenţia – temeiul răspunderii

contravenţionale

Legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea
penală iar contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin
lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a autorităţilor
autonome locale(85). Din această definiţie legală a contravenţiei se desprind
trăsăturile specifice ale ilicitului contravenţional. Aceste trăsături se referă la fapta
contravenţională care trebuie săvârşită cu vinovăţie, să prezinte pericol public în urma
încălcării unei valori sociale care nu este ocrotită prin legea penală şi să fie prevăzută
de actele normative emise de organele competente. Totodată dispoziţiile legale
consacră principiul legalităţii stabilirii şi sancţionării contravenţiilor, fapt ce constituie o
garanţie a apărării drepturilor şi libertăţilor umane. Sfera faptelor sociale care pot
constitui contravenţii este foarte largă, acestea putând fi stabilite în orice sector de
activitate, potrivit voinţei legiuitorului.
Vinovăţia ca trăsătură a contravenţiei se referă la starea de conştiinţă a
făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziţii legale. Ea presupune un act de
conştiinţă care implică atât un factor intelectiv, cât şi unul volitiv. Legislaţia
contravenţională nu defineşte vinovăţia şi ca urmare, contravenţia se sancţionează
indiferent de forma acesteia întrucât răspunderea contravenţională fiind bazată pe
culpă, nu este o răspundere obiectivă.
Pericol social al faptei contravenţionale se referă la atingerea adusă uneia din
valorile sau relaţiile sociale ocrotite de normele juridice, prin care legea prevede
posibilitatea aplicării sancţiunii contravenţionale. Pericolul social se stabileşte de către
legiuitor având un caracter abstract. În consecinţă odată stabilită contravenţia,
existenţa pericolului social nu trebuie dovedită.
Principiul legalităţii stabilirii şi sancţionării contravenţiilor impune tragerea la
răspundere a unei persoane pentru o anumită faptă, numai dacă aceasta este
prevăzută expres într-un act normativ emis de autorităţile prevăzute de lege. Prin legi,
ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate
domeniile de activitate.
De asemenea prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau
judeţene se stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate
pentru care acestora le sunt stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile
respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale
Guvernului.
Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti pot stabili şi sancţiona
contravenţii în următoarele domenii: salubritate; activitatea din pieţe, curăţenie şi
igienizarea acestora; întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de
joacă pentru copii; amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe,
precum şi a terenurilor virane; întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive în
administrarea lor; întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi altor instituţii de
educaţie şi cultură, întreţinerea clădirilor împrejmuirilor şi a altor construcţii;
depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere. Consiliul General al
Municipiului Bucureşti poate stabili şi alte domenii de activitate din competenţa
consiliilor locale ale sectoarelor, în care acestea pot stabili şi sancţiona contravenţii.
Actele normative de contravenţionalizare trebuie să fie conforme cu legea cadru
şi să cuprindă, în mod obligatoriu, descrierea faptelor care constituie contravenţii şi
sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea. În cazul sancţiunii
cu amendă, actul normativ trebuie să stabilească limita minimă şi maximă a acesteia
sau, după caz, cote procentuale din anumite valori. Legea îngăduie să se stabilească
prin actul de contravenţionalizare şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru
pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.
Hotărârile consiliilor locale sau judeţene ori, după caz, ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, prin care s-au stabilit contravenţii, cu nesocotirea principiilor
prevăzute de lege sunt nule de drept iar nulitatea se constată de instanţa de contencios
administrativ competentă, la cererea oricărei persoane interesate.
Potrivit legii, actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează
contravenţii intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării iar în cazul
hotărârilor consiliilor locale sau judeţene, punerea în aplicare se face în termen de 5
zile de la data comunicării oficiale către prefect, prin aducerea la cunoştinţă publică fie
prin afişare, fie prin orice altă formă de publicitate, în condiţiile legii. În cazuri urgente
actele normative ale autorităţilor centrale pot prevedea intrarea lor în vigoare într-un
termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile. Calculul termenului de intrare în vigoare
a actului normativ de contravenţionalizare se face pe zile libere. Ca urmare, în acest
termen nu se calculează nici ziua în care s-a adus actul respectiv la cunoştinţă publică
şi nici ziua când expiră termenul.

3.5.4. Elementele constitutive ale contravenţiei

Pentru a fi în prezenţa săvârşirii unei contravenţii, fapta antisocială trebuie să

întrunească cumulativ următoarele elemente: obiectul faptei, latura obiectivă,
subiectul contravenţiei şi latura subiectivă. Lipsa unei dintre aceste elemente duce la
inexistenţa contravenţiei şi implicit la imposibilitatea tragerii la răspundere a
făptuitorului.
Obiectul contravenţiei este constituit din valorile sociale apărate de normele
contravenţionale cărora li s-a adus atingere sau sunt puse în pericol de fapta ilicită. De
regulă contravenţiile sunt grupate în acte normative potrivit obiectului lor care se
identifică după denumirea actului de reglementare.
Latura obiectivă a contravenţiei constă în acţiunea sau inacţiunea
contravenientului, producătoare de urmări periculoase, care aduce atingere valorilor
sociale ocrotite de legea contravenţională şi apare în conţinutul fiecărei contravenţii
prin descrierea trăsăturilor ce o caracterizează şi o diferenţiază de alte fapte. Acţiunea
ilicită priveşte săvârşirea unei fapte interzise de norma legală iar sancţiunea constă, în
neîndeplinirea unei fapte la care obligă legea contravenţională. În unele situaţii faptele
contravenţionale pot fi comisiv-omisive, adică în conţinutul lor intră atât acţiunea, cât
şi inacţiunea.
Subiectul contravenţiei poate fi atât persoana fizică, cât şi persoana juridică.
Persoana fizică răspunde proprio nomine în cadrul raportului juridic generat de
săvârşirea unei contravenţii. Această răspundere este netransmisibilă şi în consecinţă
nu poate fi asumată în mod voluntar de o altă persoană. Pentru ca o persoană să fie
subiect al unei contravenţii trebuie să aibă vârsta de cel puţin 14 ani iar pentru a
suporta sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, legea
prevede limita minimă de vârstă 16 ani. Stabilirea unei vârste minime a
contravenientului este justificată de necesitatea ca persoana în cauză să aibă
aptitudinea psihică de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile legale precum şi
capacitatea morfofiziologică de a-şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele de conduită
în raport de dispoziţiile legii.
Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute
de actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii. În
consecinţă persoana juridică răspunde contravenţional în nume propriu şi în mod
direct. Pentru achitarea amenzilor contravenţionale persona juridică trebuie să dispună
în bugetul propriu de sumele necesare şi chiar dacă legea nu face nici o referire la
recuperarea cuantumului amenzii de la persoana vinovată, nimic nu împiedică
persoana juridică să procedeze la recuperarea acestor sume potrivit dreptului comun.
Latura subiectivă a contravenţiei presupune săvârşirea faptei cu vinovăţie care
este stabilită şi sancţionată prin lege. Când legiuitorul nu impune nici o condiţie a formei
vinovăţiei, contravenţia se sancţionează indiferent dacă este săvârşită cu intenţie sau
din culpă. În situaţia în care actele normative prevăd intenţia ca element constitutiv al
contravenţiei, săvârşirea faptei din culpă, nu poate fi calificată contravenţie(86). Prin
urmare în cadrul răspunderii contravenţionale, distincţia din dreptul penal între culpă
şi intenţie devine relevantă, numai în măsura în care norma care stabileşte
contravenţia face o asemenea distincţie(87) Fapta contravenţională este săvârşită din
culpă in comitendo atunci când contravenientul prevede rezultatul faptei sale, nu-l
acceptă, dar socoteşte fără temei că rezultatul nu se va produce. Când contravenientul
nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia să-l prevadă, fapta este săvârşită printr-
o culpă in vigilendo. De subliniat că necunoaşterea legii de către contravenient nu-l
exonerează de răspundere potrivit principiului nemo legem ignorare censetur.
Într-o opinie care militează pentru caracterul autonom al răspunderii
contravenţionale se apreciază că se impune o „teoretizare aparte a unei vinovăţii
specifice, contravenţionale cu o altă motivaţie şi o altă semnificaţie socio-juridică decât
cele ale vinovăţiei penale constituită pe intenţie ori culpă. Vinovăţia contravenţională
trebuie să izvorască dintr-o realitate proprie a faptei aflată într-un raport de cauzalitate
cu conduita contravenientului bazată pe o obligaţie socială şi legală care presupune
două consecinţe. Mai întâi norma de comportament trebuie să preexiste oricărei norme
legale de sancţionare contravenţională şi în al doilea rând norma de sancţionare
devine activă numai în cazul nerespectării normei de comportament la care ea se
referă”.(88)
Pentru persoana juridică de drept privat vinovăţia pentru săvârşirea faptelor
contravenţionale se stabileşte în conformitate cu acţiunea sau inacţiunea organului de
conducere, faţă de sarcinile ce-i revin din actul legal de constituire iar în cazul
persoanei juridice de drept public, vinovăţia se determină potrivit drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de lege.

3.5.5. Aplicarea legii contravenţionale

în timp şi spaţiu

Legea cadru a contravenţiilor consacră în materia dreptului contravenţional

principiile activităţii legii, retroactivităţii legii noi şi ultraactivitatea legii vechi.
Potrivit principiului activităţii legii, normele contravenţionale se aplică numai
faptelor săvârşite în timpul cât acestea sunt în vigoare. În consecinţă faptele
contravenţionale săvârşite înainte de intrare în vigoare a legii, nu intră sub incidenţa
acesteia.
În situaţia în care prin noul act normativ fapta săvârşită îşi păstrează caracterul
contravenţional, dar sancţiunea prevăzută în reglementarea subsecventă este mai
uşoară, în baza principiului retroactivităţii legii noi se face aplicarea dispoziţiilor legale,
dacă nu s-a aplicat sancţiunea sub imperiul reglementării anterioare. În cazul în care
s-a aplicat o sancţiune mai mare decât cea prevăzută în noul act normativ, aceasta se
va executa doar până la limita maximului prevăzut de noua lege.
Dacă noua reglementare contravenţională prevede o sancţiune mai gravă, fapta
săvârşită în perioada în care se găsea în vigoare lege veche se va sancţiona potrivit
dispoziţiilor acesteia, conform principiului ultraactivităţii legii anterioare.
Determinarea datelor de succesiune în timp a reglementărilor legale se face în
funcţie de momentul intrării în vigoare a legii subsecvente şi momentul încetării aplicării
reglementării anterioare. (89)
În privinţa aplicării în spaţiu a legii, normele contravenţionale au o aplicabilitate
teritorială generală, la nivelul întregii ţări sau sunt aplicate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale, după caz. Bunăoară legile, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii au ca arie de aplicare
limitele teritoriului naţional cuprinse între frontierele de stat, inclusiv marea teritorială.
Actele normative ale autorităţilor autonome locale prin care se stabilesc şi se
sancţionează contravenţii au aplicabilitate doar în unităţile administrativ-teritoriale în
care acestea sunt constituite şi funcţionează conform legii.
Aplicarea legii contravenţionale în spaţiu presupune stabilirea cu certitudine a
locului unde s-a săvârşit fapta contravenţională. Locul săvârşirii contravenţiei se
determină în funcţie de caracterul comisiv sau omisiv al faptei contravenţionale. Dacă
contravenţia s-a săvârşit prin acţiune, locul săvârşirii faptei este locul unde s-a produs
rezultatul acţiunii ilicite iar când contravenţia este comisă prin omisiune, locul săvârşirii
acesteia este acela a locului unde trebuia să se desfăşoare acţiunea pe care
contravenientul a omis să o efectueze sau locul unde s-a produs rezultatul acţiunii
ilicite(90).Locul săvârşirii faptei contravenţionale este şi criteriul care determină
competenţa teritorială a agentului constatator şi sancţionator precum şi a instanţei de
judecată pentru aplicarea închisorii contravenţionale şi a obligării la prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii precum şi a exercitării căilor de atac prevăzute de lege.

3.5.6. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional

al faptei săvârşite

Prin voinţa legiuitorului caracterul contravenţional al unei fapte ilicite săvârşită

în anumite condiţii obiective este înlăturat, ca urmare a nerealizării unei dintre
trăsăturile esenţiale ale contravenţiei şi anume vinovăţia. Astfel potrivit legii, caracterul
contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate,
constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare
complete, erorii de fapt precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai de
instanţa de judecată.
Legea nu defineşte cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei
ilicite, fiind aproape identice cu cele din dreptul penal unde acestea sunt definite de
legiuitor. În consecinţă pentru aplicarea acestor cauze, în dreptul contravenţional se
recurge la prevederile normelor penale fiind în principiu admis, că orice lege se
completează cu dispoziţiile cuprinse în alte legi asemănătoare, chiar dacă acest fapt
nu se prevede expres(91).
Legitima apărare poate apărea în cadrul relaţiilor sociale în anumite situaţii de
conflict care dau naştere la fapte grave. În caz de legitimă apărare o persoană are
dreptul să riposteze pentru a se apăra de consecinţele dăunătoare ce s-ar putea
răsfrânge asupra acesteia, a altei persoane sau asupra unui interes public. Potrivit legii
este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui
interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul public. Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta
pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin viclenie, violenţă,
efracţie sau alte asemenea mijloace , într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit, ţinând de acesta. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din
cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale, cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În cazul legitimei apărări înlăturarea caracterului contravenţional al faptei este
determinată de absenţa trăsăturilor esenţiale ale vinovăţiei. Pentru a fi în prezenţa
legitimei apărări este necesar existenţa mai multor condiţii şi anume: a) fapta de
apărare să fie precedată de un atac; b) atacul să fie material, direct şi injust; c)atacul
să fie periculos; d) fapta săvârşită pentru înlăturarea atacului să fie o contravenţie
prevăzută şi sancţionată de un act normativ; e) să existe acţiunea de respingere a unei
fapte de pătrundere fără drept prin viclenie, violenţă, efracţie şi alte asemenea
mijloace, într-un imobil sau loc împrejmuit ce ţine de acesta; f) apărarea să fie
proporţională cu intensitatea atacului.
Starea de necesitate presupune apărarea unor valori sociale apărate de lege
care se află în stare de pericol, ce justifică săvârşirea unei contravenţii pentru salvarea
acestora. Potrivit legii este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a
salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat astfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un
interes public. Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a
săvârşit contravenţia şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Constrângerea fizică şi morală exercitate asupra unui contravenient de către
altă persoană înlătură caracterul contravenţional al faptei. Potrivit legii nu constituie
contravenţie fapta prevăzută de un act normativ săvârşită din cauza unor constrângeri
fizice căreia contravenientul nu i-a putut rezista. De asemenea nu constituie
contravenţie fapta prevăzută într-un act normativ care este săvârşită din cauza unei
constrângeri morale exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana
contravenientului ori a altuia şi care nu poate fi înlăturat în alt mod.
Cazul fortuit constă în intervenţia unui eveniment sau a unei întâmplări, ce nu
puteau fi prevăzute şi care au ca urmare producerea unui rezultat socialmente
periculos. În consecinţă caracterul contravenţional al faptei ilicite este înlăturat întrucât
făptuitorul nu a avut posibilitatea de a prevedea factorul extern care a produs rezultatul
periculos, lipsind deci factorul intelectiv ce duce la săvârşirea contravenţiei fără
vinovăţie.
Iresponsabilitatea datorită stării mintale a contravenientului sau din alte cauze,
pe baza cărora acesta nu-şi putea da seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea fi stăpân pe ele, înlătură caracterul contravenţional al unei fapte ilicite.
Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa discernământului datorită unor
anomalii sau boli mintale care nu-i permit contravenientului să înţeleagă natura şi
semnificaţia acţiunilor sale ori nu poate fi stăpân pe acestea. Starea de incapacitate
psihică a contravenientului poate fi permanentă sau temporară şi trebuie stabilită în
raport de fiecare faptă săvârşită de un organ medical de specialitate.
Beţia involuntară completă înlătură caracterul contravenţional al faptei ilicite
dacă făptuitorul în momentul săvârşirii contravenţiei se găsea, datorită unor împrejurări
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte
substanţe. Beţia completă provoacă abolirea discernământului unei persoane care nu-
şi mai poate da seama ori nu mai poate fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale.
Beţia completă poate fi accidentală sau voluntară. Potrivit legii, starea de beţie
voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe, nu înlătură caracterul
contravenţional al unei fapte putând constitui, după caz, doar o circumstanţă atenuantă
sau agravantă. În situaţia beţiei complete accidentale fapta ilicită nu poate fi
sancţionată contravenţional, lipsindu-i una din trăsăturile esenţiale şi anume vinovăţia.
Eroarea de fapt pentru a înlătura caracterul contravenţional al faptei ilicite
presupune că făptuitorul în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul contravenţional al faptei. Prin
urmare în cazul erorii de fapt, făptuitorul deşi are discernământul faptelor sale, în
momentul săvârşirii contravenţiei îşi reprezintă în mod greşit realitatea obiectivă,
având în vedere că nu cunoştea acele stări de fapt, situaţii sau împrejurări existente în
momentul comiterii faptei ori le cunoştea greşit. Eroarea de fapt fiind o cauză personală
de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei ilicite, nu produce efecte juridice
faţă de alţi participanţi la săvârşirea acesteia.
Infirmitatea contravenientului înlătură caracterul ilicit al faptei săvârşite dacă
are legătură cu contravenţia, fiind o cauză care nu are corespondenţă în dreptul penal.
Infirmitatea este o stare anormală a unei persoane ce presupune un defect fizic,
congenital sau dobândit care îi diminuează posibilitatea de acţiune socială şi prin
voinţa legiuitorului, nu săvârşeşte fapta cu vinovăţie.

3.5.7. Cauzele care înlătură răspunderea

 contravenţională

Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională sunt starea de minoritate,

prescripţia şi calitatea de militar în termen.
Potrivit legii, minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional, avându-se în
vedere că particularităţile vârstei reprezintă un factor biologic important în formarea
personalităţii unei persoane fizice. Până la 14 ani o persoană fizică nu poate fi subiect
activ general al unei fapte ilicite deoarece aceasta nu a ajuns la acel grad de
dezvoltare fizică şi psihică care să-i permită înţelegerea caracterului periculos al
urmărilor acţiunii sale.
În consecinţă până la împlinirea vârstei de 14 ani persoana fizică nu are
discernământ din punct de vedere legal fiind reglementată prezumţia absolută a
inexistenţei discernământului, neputându-se dovedi în nici o împrejurare existenţa
acestuia. Nefiind definit legal, în doctrină, discernământul a căpătat accepţiuni diferite.
Bunăoară prin discernământ se înţelege „facultatea de a distinge binele de rău” sau
„posibilitatea de a cunoaşte ceea ce este licit şi ceea ce este ilicit” ori „capacitatea
persoanei fizice de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu un anumit fapt prevăzut
delege”.
Într-o altă definiţie discernământul (sau responsabilitatea) mai este definit ca
fiind aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale, de rezonanţa socială a
acesteia precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa în raport
cu aceste fapte (92).
Instanţa supremă a statuat că discernământul presupune capacitatea de a
înţelege şi de a-şi exprima conştient voinţa faţă de un anumit fapt iar existenţa
discernământului se dovedeşte în raport cu fapta comisă de minor(93).
Minorii care au vârsta cuprinsă între 14-18 ani au o capacitate de exerciţiu
restrânsă iar în dreptul contravenţional pentru contravenţiile săvârşite de această
categorie de minori, minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta
săvârşită se reduce la jumătate. De asemenea minorul care nu a împlinit vârsta de 16
ani nu poate fi sancţionat cu obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
În acestă situaţie activitatea în folosul comunităţii se prestează pe o durată cuprinsă
între 25 de ore şi 150 de ore.
Răspunderea contravenţională poate fi înlăturată şi prin prescripţie. Prescripţia
constituie o situaţie legală de neangajare a răspunderii contravenientului pentru fapta
săvârşită. În consecinţă după împlinirea termenului de prescripţie sancţiunea
contravenţională nu mai poate fi aplicată. Prescripţia apare astfel ca o îngrădire a
posibilităţii de aplicare a acestor sancţiuni care se justifică prin aceia că autorul unei
fapte ilicite, nu trebuie să se găsească în permanenţă sub ameninţarea faptei de
constrângere a statului iar pe de altă parte, scopul sancţiunii este atins numai dacă
aceasta se aplică şi se execută cât mai aproape de momentul comiterii faptei. În acest
fel contravenientul poate conştientiza mai bine riscul la care se expune dacă
săvârşeşte fapte contravenţionale iar opiniei publice i se dă satisfacţie prin
promptitudinea şi eficacitatea acţiunii administrative, de aplicare a normelor
contravenţionale precum şi siguranţă şi încredere în activitatea agenţilor publici.
Legea cadru a contravenţiilor reglementează două categorii de prescripţii:
prescripţia aplicării sancţiunii amenzii şi prescripţia executării sancţiunilor amenzii şi
închisorii contravenţionale.
Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de
la data săvârşirii faptei iar în cazul contravenţiilor continue acest termen curge de la
data constatării faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea
obligaţiei legale durează în timp. Prescripţia aplicării sancţiunii nu curge atâta timp cât
fapta s-a aflat în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată iar
ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul
termenului de 6 luni prevăzut de lege. Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu
a fost aplicată în termen de un an de la data săvârşirii şi respectiv constatării faptei,
dacă prin lege nu se dispune altfel.
Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea
sancţiunilor contravenţionale. Bunăoară prin Legea 50 din 29 iulie 1991 privind
autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor,
republicată (94) se prevede că „dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica
amenzile prevăzute de lege se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei”
iar prin Ordonanţa Guvernului 26/1993 privind traficul vamal de import al României (95)
se instituie un termen de prescripţie de 5 ani pentru aplicarea sancţiunilor
contravenţionale prevăzute de această ordonanţă. De asemenea Ordonanţa
Guvernului 28/2002 privind valorile imobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele
reglementate (96) prevede că „termenul de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor
contravenţionale şi a executării sancţiunii contravenţionale este de 3 ani”.
Executarea sancţiunii contravenţionale a amenzii se prescrie dacă procesul
verbal de constatare a contravenţiei, nu a fost comunicat în termen de o lună de la
data aplicării sancţiunii. Pe lângă acest termen special de prescripţie, executarea
sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termenul general de a cere
executarea silită a creanţelor bugetare de 5 ani care curge de la data încheierii anului
financiar în care a luat naştere acest drept.(97)
Modul de calcul al termenelor de prescripţie se face conform art.101 din Codul
de procedură civilă. În consecinţă termenele stabilite pe ani şi luni se sfârşesc în ziua
anului sau lunii corespunzătoare zilei de plecare. Dacă termenul începe în zilele de
29,30 sau 31 ale lunii şi se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi, acesta se
va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii respective. În cazul în care termenul de
prescripţie se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este
suspendat, acesta se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
Calitatea de militar în termen înlătură răspunderea administrativ-
contravenţională întrucât sancţiunile contravenţionale nu se aplică acestei categorii de
contravenienţi. Pentru faptele contravenţionale săvârşite de militarii în termen procesul
verbal de constatare a contravenţiei se trimite comandantului unităţii din care face
parte contravenientul care dacă constată că acesta este întemeiat, îi va aplica
militarului măsuri disciplinare.

3.5.8. Sancţiunile contravenţionale

Sancţiunile contravenţionale sunt măsuri represive care se aplică pentru

săvârşirea ilicitului contravenţional şi trebuie suportate de autorul faptei contrare legii.
Aceste sancţiuni sunt prevăzute atât de legea cadru a contravenţiilor, cât şi de legile
speciale contravenţionale şi pot fi clarificate după mai multe criterii. Bunăoară după
criteriul naturii sancţiunilor contravenţionale deosebim două categorii de sancţiuni şi
anume: sancţiunile contravenţionale principale şi sancţiunile contravenţionale
complementare.
Potrivit legii, sancţiunile contravenţionale principale sunt: a) avertismentul; b)
amenda contravenţională; şi c) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi
în folosul comunităţii iar sancţiunile complementare sunt: a) confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b) suspendarea sau anularea, după
caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; c) închiderea
unităţii; d) blocarea contului bancar; e) suspendarea activităţii agentului economic; f)
retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv; g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului
în stare iniţială. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau
complementare.
Pentru o faptă contravenţională se aplică o singură sancţiune principală care
trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite şi una sau
mai multe sancţiuni complementare, în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.
Avertismentul şi amenda se pot aplica oricărui contravenient persoană fizică sau
juridică iar sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii priveşte numai
persoanele fizice(98).
Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de o gravitate redusă şi
constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social
al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. Această
sancţiune fiind de nautră morală se poate aplica, chiar dacă actul normativ de stabilire
şi sancţionare a contravenţiei, nu prevede avertismentul ca sancţiune pentru acele
fapte. Avertismentul are un rol deosebit în formarea unui spirit de responsabilitate a
persoanei vizate şi poate contribui la armonizarea relaţiilor sociale fiind fundamentat
pe semnificaţia modernă a adagiului filozofico-juridic „lex punit non solum quia pecctur,
sed non peccatur”, care spune „că se pedepseşte nu pentru că s-a păcătuit, ci pentru
ca să nu se mai păcătuiască”.(99)
Amenda contravenţională este sancţiunea pecuniară (bănească) ce constă într-
o sumă de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească atunci când a săvârşit
o faptă prevăzută de o normă contravenţională. Amenda are caracter administrativ iar
cuantumul ei este determinat de gradul de pericol social al contravenţiei săvârşite.
Limita minimă a amenzii contravenţionale este de 250.000 lei pe când limita
maximă diferă în funcţie de natura actului de contravenţionalizare. Bunăoară această
limită este de un miliard de lei în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă;
500 milioane lei în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului; 50
milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene ori ale
Consiliului General al Municipiului Bucureşti; 25 milioane lei, în cazul contravenţiilor
stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale
sectoarelor municipiului Bucureşti.
Existenţa unei limite minime şi a celei maxime a sancţiunii contravenţionale,
îngăduie agentului constatator să individualizeze în concret sancţiunea aplicată într-
un cuantum cuprins între aceste limite, în raport cu vinovăţia şi persoana
contravenientului. Unele acte normative prevăd un criteriu obiectiv de calculare a
cuantumului amenzii fie în cote procentuale, fie în înmulţirea de la două la cinci ori
valoarea tranzacţiei etc., situaţie în care agentul care aplică sancţiunea, nu mai are
posibilitatea de apreciere concretă a sancţiunii ci doar efectuează operaţiunile
matematice prevăzute de lege.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii este prevăzută numai în
legi sau ordonanţe ale Guvernului prin care se stabilesc şi se sancţionează anumite
fapte ce constituie contravenţii. Această sancţiune se stabileşte întotdeauna alternativ
cu sancţiunea amenzii contravenţionale şi poate fi aplicată numai de instanţa de
judecată, dacă există consimţământul contravenientului. Potrivit art.III alin.1, din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.108/2003 ori de câte ori o lege sau o ordonanţă
prevede că o contravenţie se sancţionează cu închisoare contravenţională alternativ
cu amenda, referirea la sancţiunea închisorii contravenţionale se consideră făcută la
sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii. Durata sancţiunii prestării unei
activităţi în folosul comunităţii este cuprinsă între 50 de ore şi 300 de ore, în cazul
adulţilor şi de 25 de ore şi 150 de ore în cazul minorilor care au împlinit vârsta de 16
ani.
Activitatea în folosul comunităţii se prestează după programul de muncă ori
după programul şcolar al contravenientului, după caz, în domeniul serviciilor publice,
pentru întreţinerea locurilor de agrement, a parcurilor şi a drumurilor, păstrarea
curăţeniei şi igienizarea localităţilor, desfăşurarea de activităţi în folosul căminelor
pentru copii şi bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor, spitalelor şi a altor
aşezăminte social-culturale. În cazul minorilor este interzisă obligarea acestora la
prestarea unei activităţi care comportă riscuri sau este susceptibilă să le afecteze
educaţia ori să le dăuneze sănătăţii sau dezvoltării lor fizice, mentale, spirituale, morale
sau sociale.
Contravenientul prestează activitatea în folosul comunităţii maximum 3 ore pe
zi iar în zilele nelucrătoare de 6-8 ore pe zi. Dacă contravenientul are posibilitatea să
execute sancţiunea în fiecare zi, din cursul săptămânii şi autorităţile publice locale, prin
persoanele împuternicite, pot asigura supravegherea contravenientului, durata
maximă de lucru nu poate depăşi 8 ore.
Sancţiunile contravenţionale complementare privesc în marea lor majoritate
persoanele juridice şi au un rol atât represiv, cât şi unul preventiv fiind alăturate
sancţiunilor principale. Aceste sancţiuni pot avea caracter obligatoriu când legea
prevede în mod expres aplicarea lor sau pot avea caracter facultativ, dacă actul
normativ care le reglementează, acordă agentului constatator facultatea de a aprecia
necesitatea aplicării sau neaplicării sancţiunii complementare. Prin funcţia lor represivă
sancţiunile complementare contribuie la o justă şi variată individualizare a reprimirii
ilicitului contravenţional iar prin caracterul lor preventiv, contravenientul căruia i se
aplică sancţiunea complementară este pus în situaţia de a nu mai putea săvârşi altă
contravenţie.
Pe lângă prevenţia specială sancţiunile contravenţionale complementare
îndeplinesc şi un rol de prevenţie generală, atât prin exemplaritatea lor, cât şi prin
preîntâmpinarea producerii unui pericol public, în cazul în care drepturile sau bunurile
ce fac obiectul sancţiunii complementare ar rămâne la dispoziţia contravenientului.

3.5.9. Procedura administrativ-contravenţională

3.5.9.1. Consideraţii generale

Procedura contravenţională este o parte specială a procedurii de drept

administrativ având în vedere principiile care stau la baza reglementării şi aplicării
acesteia. Neexistând încă un cod de procedură administrativă care să prevadă
normele generale ale procedurii administrative, procedura contravenţională este
reglementată în principal prin normele administrative speciale, prevăzute în legislaţia
contravenţională care se completează cu normele procedurale civile şi penale, în
măsura în care ele nu contravin raporturilor administrativ-contravenţionale întrucât
aceste norme prin tehnicitate şi aplicare îndelungată s-au impus drept constante, în
procesul de aplicare a normelor juridice.
Potrivit ordonanţelor Guvernului privind regimul juridic al contravenţiilor şi al
prestării unei activităţi în folosul comunităţii aceste acte normative se completează cu
dispoziţiile Codului de procedură civilă. Existenţa normelor de trimitere la Codul de
procedură civilă a determinat specialişti în dreptul civil să analizeze procedura
contravenţională ca procedură civilă specială, neînţelegându-se specificul raporturilor
administrativ-contravenţionale şi interferenţa dintre normele diferitelor ramuri de
drept(100).
Specificul procedurii contravenţionale constă tocmai în caracterul său autoritar
şi operativ care decurge din relaţiile de subordonare ierarhică, dintre părţile raportului
juridic- contravenţional, supuse unui regim juridic exorbitant, derogatoriu de la dreptul
comun şi anume regimul de drept public. Totodată procedura contravenţională se
desfăşoară etapizat în faţa autorităţilor administrative şi în faţa instanţei de judecată.
În cazul procedurii administrativ-contravenţionale subiectul supraordonat al raportului
contravenţional care constată fapta şi aplică sancţiunea contravenţională este
întotdeauna o autoritate publică, ce urmăreşte realizarea intereselor generale ale
societăţii sau ale unei comunităţi locale.
Procedura administrativ-contravenţională cuprinde normele legale referitoare la
constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor contravenţionale, exercitarea căilor
de atac atât împotriva actelor de sancţionare, cât şi împotriva măsurilor luate în
legătură cu regimul prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi executarea
sancţiunilor contravenţionale.

3.5.9.2. Constatarea contravenţiilor

Procedura administrativ contravenţională se declanşează odată cu constatarea

unei contravenţii care constituie prima fază procedurală a tragerii la răspundere a
autorului faptei ilicite. Potrivit legii fapta contravenţională se constată de către
persoanele anume prevăzute în actul normativ de stabilire şi sancţionare a
contravenţiei, denumite generic agenţi constatatori care întocmesc un act de
constatare denumit proces-verbal contravenţional.
Agenţi constatatori au competenţa de a constata săvârşirea unei contravenţii
în anumite domenii de activitate şi pot fi: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul
Ministrului de interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de
miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi,
preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari de sectoare, primarul general al municipiului
Bucureşti, precum şi alte persoane prevăzute în legi speciale.
Legislaţia în vigoare reglementează în sarcina primarului o competenţă
materială generală, în timp ce ofiţerii şi subofiţerii de poliţie special abilitaţi au o
competenţă materială de specialitate în domeniile privind: apărarea ordinii publice;
circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de comerţ; vânzarea, circulaţia şi
transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte
domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului. Totodată
legiuitorul pune accentul pe agenţii constatatori specializaţi, în anumite domenii de
activitate în care sunt instituite contravenţii. Aceşti agenţi constatatori funcţionează unii
în subordinea organelor centrale de specialitate, alţii în subordinea directă a
Guvernului, realizând acţiuni de constatare a contravenţiilor fie ca activitate principală,
fie pe lângă alte atribuţii, de specialitate, specifice funcţiei îndeplinite. De asemenea
legislaţia contravenţională reglementează delegarea de competenţă în materia
constatării şi sancţionării contravenţiilor.
Delegarea de competenţă contravenţională constă în desemnarea de către o
autoritate publică a unui alt organ sau agent să exercite atribuţiile de constatare a
contravenţiilor care revin titularului competenţei. Bunăoară potrivit legii, miniştrii şi alţi
conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, prefecţii, preşedinţii
consiliilor judeţene şi primarii pot împuternici anumite organe sau persoane să exercite
atribuţii specifice de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale, în anumite
domenii de activitate. Împuternicirea dată de autoritatea publică conferă persoanei
respective calitatea de agent constatator, cu toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în
actul normativ de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Dacă în timpul exercitării
competenţei delegate, agentul constatator vatămă un drept prevăzut de lege, acesta
va răspunde proprio nomine în condiţiile legii. În cazul în care persoana împuternicită
îşi exercită atribuţiile peste limitele învestirii sau fără a avea împuternicirea legală,
actele întocmite sunt lovite de nulitate.
Ordonanţa Guvernului care reglementează regimul juridic al contravenţiei
consacră regula constatării personale a contravenţiei de către agentul constatator prin
propriile sale simţuri – propriis sensibus. Prin această modalitate de constatare,
agentul constatator are posibilitatea, să aprecieze nemijlocit asupra acţiunilor şi
inacţiunilor ilicite, a gradului de pericol social al acestora, a circumstanţelor în care s-
a săvârşit fapta contravenţională şi a celorlalte împrejurări care ţin de faptă sau de
persoana contravenientului pentru a putea reţine în concret fapta săvârşită şi a aplica
sancţiunea corespunzătoare.
De la regula constatării propriis sensibus a contravenţiei, legea îngăduie
agentului constatator să constate săvârşirea unei fapte contravenţionale, la sesizarea
persoanei vătămate, a organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată precum
şi a altor persoane. În acest caz agentul constatator va stabili în prealabil, dacă fapta
săvârşită întruneşte elementele constitutive ale unei contravenţii, va identifica autorul
faptei ilicite şi după probarea vinovăţiei acestuia, în termenul legal va lua măsuri pentru
aplicarea sancţiunii.
Procesul-verbal contravenţional materializează activitatea de constatare a
contravenţiei de către agentul constatator care se poate realiza fie în prezenţa
autorului faptei ilicite, fie în absenţa acestuia, pe baza constatărilor proprii ale
agentului sau a probelor administrate de acesta.
Legiuitorul nu a precizat în mod expres natura juridică a procesului verbal
contravenţional şi nici forţa sa probantă. Ca urmare, referitor la această problemă, în
literatura de specialitate s-au exprimat păreri diferite. Bunăoară într-o opinie se
consideră că procesul- verbal de constatare a faptei contravenţionale reprezintă o
operaţiune administrativă iar dacă s-a aplicat şi sancţiunea contravenţională, procesul-
verbal apare ca un act administrativ jurisdicţional (101). Într-o altă opinie
asemănătoare se apreciază „ că procedura contravenţională este o procedură
contencioasă şi în consecinţă procesul-verbal de constatare şi sancţionare trebuie
înţeles ca fiind un act cu caracter jurisdicţional”. (102).
În concepţia unui alt autor procesul-verbal de constatare a unei contravenţii,
fără ca agentul să poată aplica sancţiunea este un act administrativ pregătitor
(operaţiune administrativă) care prin el însuşi, nu produce efecte juridice. Dacă
procesul verbal de constatare a contravenţiei cuprinde şi sancţiunea contravenţională,
acesta este un act administrativ de autoritate, obligatoriu pentru contravenient iar
legalitatea lui este supusă recursului judecătoresc (103).
În opinia noastră procesul verbal contravenţional este un act administrativ de
autoritate care produce efecte juridice din momentul întocmirii lui, având în vedere că
prin acest act se constată încălcarea unei norme de drept şi se stabileşte autorul unei
fapte ilicite, se aplică de cele mai multe ori o sancţiune care urmează a fi executată de
către contravenient iar în caz de nevoie poate fi pus în executare silită. Dacă procesul-
verbal contravenţional nu conţine menţiunile prevăzute expres de lege, acesta este
lovit de nulitate care se constată şi din oficiu. Prin urmare procesul-verbal
contravenţional, nu poate fi calificat un act administrativ-jurisdicţional întrucât nu este
încheiat în cadrul realizării unei activităţi de jurisdicţie administrativă, ci prin acest act
se constată o faptă ilicită iar agentul constatator, nu poate avea atât calitatea de organ
administrativ, cât şi cea de judecător (104)
Natura forţei probante a procesului verbal contravenţional nu este prevăzută în
mod expres de lege. În consecinţă acest act nefiind un act autentic, în sensul dreptului
civil, care să facă dovada până la înscrierea în fals, combaterea lui se poate face prin
orice mijloace de probă prevăzute de lege, la fel ca în cazul oricărui act administrativ
de autoritate vătămător. De altfel potrivit legii, în situaţia în care contravenientul nu se
află de faţă, la încheierea actului administrativ, refuză sau nu poate să semneze,
agentul constatator va face menţiunile despre aceste împrejurări care trebuie să fie
confirmate de cel puţin un martor.
Într-o opinie se susţine că „ actul de constatare a contravenţiei, încheiat la locul
săvârşirii contravenţiei este un act oficial, autentic şi cu forţă probantă. Actul este oficial
pentru că emană de la un agent constatator aflat în funcţie care transferă actului
autoritatea statului în numele căruia instrumentează contravenţia. Autenticitatea
actului de constatare derivă din faptul că, pentru a produce efectul supunerii celui în
cauză exigenţelor răspunderii contravenţionale, nu trebuie în cazul încheierii lui cu
respectarea legii, să fie supus aprobării vreunei autorităţi aflată în afara sistemului de
organe din care face parte agentul constatator. Actul de constatare are, în virtutea legii,
forţă probantă în ce priveşte existenţa faptei contravenţionale constatate şi a
împrejurărilor săvârşirii acesteia, în principiu nefiind necesară administrarea unor
probe pentru stabilirea faptelor la care se referă” .(105)
Pentru motivele expuse mai sus, privind natura forţei probante a procesului
verbal contravenţional, această opinie este în parte inexactă fiind de altfel contrazisă
de numeroasa jurisprudenţă în materie.
Încheierea procesului-verbal contravenţional se face după identificarea
autorului faptei ilicite. În acest scop contravenientul este obligat să prezinte agentului
constatator, la cerere, actul de identitate ori documentele în baza cărora se fac
menţiunile prevăzute de lege la constatarea unei contravenţii. În caz de refuz, pentru
legitimarea contravenientului agentul constatator poate apela la ofiţerii şi subofiţerii de
poliţie, jandarmi sau gardienii publici. În situaţia în care contravenientul nu posedă
asupra sa nici un act doveditor al identităţii sale, se procedează la legitimarea
provizorie a acestuia, verificându-se explicaţiile sale verbale,pe baza relaţiilor obţinute
conform legii.
Procesul-verbal contravenţional se încheie în formă scrisă pentru a se putea
verifica legalitatea acestuia, temeiul obiectiv al răspunderii contravenţionale, condiţiile
şi împrejurările săvârşirii faptei ilicite precum şi pentru punerea în executare a
sancţiunii contravenţionale, Totodată procesul-verbal contravenţional constituie actul
probator al contravenţiei săvârşite atât în faţa organului sancţionator şi a instanţei de
judecată, cât şi a organului de executare. De asemenea procesul-verbal
contravenţional este actul ce atestă existenţa raportului juridic contravenţional, pe baza
căruia se desfăşoară întreaga activitate procedurală contravenţională, până la
stingerea raportului.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu:
data şi locul unde este încheiat, numele, prenumele calitatea şi instituţia din care face
parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul
numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei
contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi
arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea
eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se
sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurare, în situaţia în care fapta a
avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen
de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta
prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căi de atac şi organul la
care se depune plângerea.
În cazul contravenienţilor cetăţenii străini sau cetăţenii români cu domiciliul în
străinătate, în procesul verbal vor fi cuprinse următoarele date de identificare a
acestora: numele, prenumele, seria şi numărul paşaportului, statul emitent şi data
eliberării documentului, precum şi seria şi numărul tichetului de înscriere a
contravenţiilor care se eliberează la intrarea în România de către organele de poliţie
de frontieră, de la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat a României.
Acest tichet se restituie aceloraşi organe la ieşirea din ţară şi dacă este cazul şi dovada
plăţii amenzii contravenţionale.
Dacă contravenientul este minor, procesul-verbal contravenţional va cuprinde
şi numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori
legali ai acestuia.
În situaţia în care contravenientul este persoană juridică, în procesul-verbal
contravenţional se vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului şi codul fiscal al acestuia, precum şi datele de
identificare a persoanei care o reprezintă.
În momentul încheierii procesului-verbal, agentul constatator este obligat să-i
aducă la cunoştinţă contravenientului că are dreptul de a face obiecţiuni cu privire la
conţinutul actului de constatare iar acestea se consemnează distinct în procesul
verbal, la rubrica „Alte menţiuni”, sub sancţiunea nulităţii actului de constatare.
Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator,
numele şi prenumele contravenientului iar în cazul persoanei juridice, lipsa denumirii
şi a sediului acestuia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii
agentului constatator, atrage nulitatea procesului-verbal care se constată şi din oficiu.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei se întocmeşte, de regulă, în două
exemplare, din care originalul rămâne la agentul constatator iar copia se înmânează
sau se comunică contravenientului şi se semnează pe fiecare pagină de agentul
constatator şi de contravenient. În cazul în care contravenientul nu se află de faţă la
întocmirea actului sau refuză ori nu poate să semneze, agentul constatator va face
menţiunea despre aceste împrejurări care trebuie confirmate de cel puţin un martor. În
această situaţie procesul-verbal contravenţional va cuprinde şi datele personale din
actul de identitate al martorului şi semnătura acestuia.
Potrivit legii la constatarea unei fapte contravenţionale, nu poate avea calitatea
de martor, un alt agent constatator iar în lipsa unui martor, agentul constatator va
preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod.
Neobservarea dispoziţiilor legale privind martorul din procesul verbal contravenţional,
nu atrage consecinţe juridice asupra efectelor actului de constatare, de vreme ce
organul din care face parte agentul constatator se citează la soluţionarea plângerii
contravenientului şi cele consemnate pot fi confirmate sau înlăturate prin orice mijloc
de probă admis de lege.
Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate în acelaşi timp,
de acelaşi agent constatator, se încheie un singur proces verbal contravenţional iar
pentru aceeaşi faptă ilicită, potrivit principiului non bis in idem, nu se pot aplica două
sau mai multe sancţiuni principale, repetate.

3.5.9.3. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

Aplicarea sancţiunii contravenţionale constituie cea de a două fază a procedurii

administrativ-contravenţionale care presupune individualizarea sancţiunii, în limitele
prevăzute de actul normativ şi stabilirea acesteia, în mod proporţional cu gradul de
pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost
săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de
urmarea produsă precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de
celelalte date înscrise în procesul-verbal.
În domeniul sancţiunilor contravenţionale regula generală stabilită de legiuitor
este aceea că odată cu constatarea faptei contravenţionale, dacă prin actul normativ
nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare aplică şi
sancţiunea. Dacă potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei,
agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de
constatare se trimite de îndată, organului sau persoanei competente să aplice
sancţiunea. În acest caz sancţiunea principală a avertismentului şi a amenzii se aplică
prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.
În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea prestării unei
activităţi în folosul comunităţii alternativ cu amenda, dacă agentul constatator
apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare, după ce a încheiat procesul-
verbal de constatare a faptei ilicite, îl înaintează în cel mult 48 de ore judecătoriei în a
cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia pentru aplicarea sancţiunii
corespunzătoare.
Potrivit legii persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii iar dacă bunurile nu se
găsesc, contravenientul este obligat la plata contravalorii lor în lei. Totodată agentul
constatator are obligaţia să stabilească cine este proprietarul bunurilor confiscate şi,
dacă acestea aparţin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se
vor menţiona, dacă este posibil, datele de identificare a proprietarului sau se vor
preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă. De asemenea agentul
constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în privinţa
lor, măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile
corespunzătoare în procesul verbal.
În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife
de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi
despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea
corespunzătoare în procesul-verbal. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei,
persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun.
În situaţia în care persoana împuternicită să aplice sancţiunea contravenţională
apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale,
constituie infracţiune are obligaţia să sesizeze organul de urmărire penală competent
iar în cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către
procuror sau de instanţa de judecată că acesta ar putea constitui contravenţie, actul
de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia sau
ordonanţa dată în cauză ori hotărârea judecătorească se trimit de îndată organului în
drept să constate contravenţia pentru a se lua măsurile ce se impun conform legii. În
această ipoteză termenul de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii curge de la data
sesizării organului în drept să aplice sancţiunea.
Aplicarea avertismentului ca sancţiune contravenţională se face de către
persoana împuternicită potrivit legii, prin atenţionarea contravenientului asupra
pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile
legale. Sancţiunea poate fi aplicată verbal, când contravenientul este prezent la
constatarea faptei ilicite şi în acest caz, nu mai este nevoie să se încheie procesul-
verbal contravenţional. Atenţionarea scrisă a contravenientului se face în situaţia în
care acesta nu este prezent la constatarea contravenţiei sau dacă aplicarea sancţiunii
se face de alt organ decât cel ce a întocmit procesul-verbal contravenţional. Această
sancţiune poate fi aplicată şi de instanţa de judecată, prin hotărâre care se consideră
executată după comunicarea hotărârii, la rămânerea definitivă şi irevocabilă a
acesteia.
Aplicarea amenzii contravenţionale se face de către persoana împuternicită
potrivit legii, cu respectarea criteriilor de individualizare a sancţiunii contravenţionale.
Dacă acea persoană a săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea contravenţională se
aplică pentru fiecare faptă ilicită iar dacă contravenţiile au fost constatate prin acelaşi
proces-verbal, sancţiunile amenzii se cumulează, fără a putea depăşi dublul maximului
amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă. Sancţiunea amenzii se aplică
separat fiecărui participant la săvârşirea împreună a unei fapte contravenţionale.
În situaţia în care actul normativ de stabilire a contravenţiei prevede în mod
expres sistemul ablaţiunii prin care de altfel amenda contravenţională se deosebeşte
de cea penală, contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de
ore, de la data încheierii procesului verbal ori, după caz, de la data comunicării
acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ iar agentul
constatator are obligaţia să menţioneze despre această posibilitate în procesul-verbal.
Această facilitate se aplică şi în cazurile în care au fost constatate mai multe
contravenţii prin acelaşi proces-verbal şi amenzile se cumulează, dacă contravenientul
achită jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ pentru fiecare dintre
contravenţiile constatate, fără ca prin totalizare să se depăşească maximul prevăzut
pentru contravenţia cea mai gravă. Termenul de 48 de ore se calculează potrivit
normelor Codului de procedură civilă.
După aplicarea sancţiunilor contravenţionale procesul-verbal contravenţional se
va înmâna sau se comunică în copie contravenientului şi dacă este cazul, părţii
vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate. Comunicarea se face de către organul
care a aplicat sancţiunea, în termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia fie
prin poştă, cu aviz de primire, fie prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului.
Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un
martor.
În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă
a fost obligat la despăgubiri, o dată cu procesul-verbal contravenţional, acestuia i se
va comunica şi înştiinţarea de plată. În înştiinţarea de plată se face menţiune cu privire
la obligativitatea achitării amenzii şi după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de
la comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executare silită.
Dacă agentul constatator aplică şi sancţiunea iar contravenientul este prezent
la încheierea procesului-verbal, acestuia i se înmânează copia procesului-verbal şi
înştiinţarea de plată, făcându-se menţiune în acest sens în actul de constatare a faptei
ilicite iar contravenientul va semna de primire. În acest mod se procedează şi faţă de
celelalte persoane cărora trebuie să li se comunice copia de pe procesul verbal, dacă
sunt prezente la încheierea acestuia.
 În cazul în care contravenientul nu este prezent sau deşi este prezent, refuză
să semneze procesul-verbal, comunicarea actului precum şi a înştiinţării de plată se
face de către agentul constatator, în termen de cel mult o lună de la data încheierii.
Aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii se face de către
instanţa de judecată, numai dacă există consimţământul contravenientului. În acest
caz, dacă în raport cu gravitatea faptei se apreciază că amenda este neîndestulătoare,
agentul constatator după încheierea procesului-verbal de constatare a faptei ilicite îl
va înainta în cel mult 48 de ore, instanţei competente.
Potrivit legii competenţa de soluţionare a cauzei revine judecătoriei în a cărei
circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. Primind dosarul preşedintele judecătoriei
fixează termen de urgenţă, cu citarea contravenientului şi a agentului constatator.
Completul de judecată este format dintr-un singur judecător iar contravenientul poate
fi asistat de un apărător. În cazul în care contravenientul este minor, asistenţa juridică
devine obligatorie iar judecarea cauzei se face cu participarea obligatorie a
procurorului.
După judecarea cauzei, instanţa se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei
procesului- verbal, urmând să aplice sancţiunea amenzii sau a prestării unei activităţi
în folosul comunităţii, în raport cu gravitatea faptei ori să anuleze procesul-verbal. Dacă
o persoană a săvârşit mai multe contravenţii constatate prin acelaşi proces-verbal sau
prin procese-verbale diferite şi aplică pentru fiecare faptă sancţiunea prestării unor
activităţi în folosul comunităţii, sancţiunile se cumulează, fără a putea depăşi maximul
general stabilit de lege.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se aplică în toate
situaţiile în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor prevede
numai sancţiunea amenzii, alternativ cu sancţiunea închisorii contravenţionale, dacă
instanţa de judecată sesizată cu aplicarea unei dintre aceste sancţiuni apreciază că
sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare sau contravenientul, nu dispune de mijloace
materiale şi financiare pentru plata acesteia. În acest scop instanţa de judecată pune
în discuţia părţilor, posibilitatea aplicării acestei sancţiuni iar dacă contravenientul este
de acord, va pronunţa o hotărâre care devine irevocabilă.
De subliniat că în toate situaţiile de aplicare a sancţiunii prestării unei activităţi
în folosul comunităţii, după luarea consimţământului contravenientului, instanţa de
judecată prin hotărârea luată, stabileşte natura activităţilor ce vor fi prestate de
contravenient, pe baza datelor comunicate de primarul localităţii în care
contravenientul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ţinând seama de aptitudinile sale fizice
şi psihice, precum şi de nivelul pregătirii profesionale.
Sancţiunea contravenţională a prestării unei activităţi în folosul comunităţii nu
se confundă cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii stabilită ca obligaţie
legală prin alte acte normative care privesc contribuţia datorată de părinţi la întreţinerea
copilului aflat în dificultate (106) sau persoanele ce beneficiază de venitul minim
garantat (107).

3.5.9.4. Căile de atac în domeniul contravenţional

Căile de atac în domeniul contravenţional privesc atât actele de sancţionare

contravenţională, cât şi măsurile referitoare la regimul executării sancţiunii prestării
unei activităţi în folosul comunităţii.
Actele de sancţionare contravenţională sunt supuse căilor de atac ordinare şi
extraordinare. Căile de atac ordinare sunt plângerea şi apelul fiind reglementate de
legislaţia contravenţională iar căile de atac extraordinare sunt cele prevăzute de Codul
de procedură civilă.
Plângerea contravenţională este calea de atac care poate fi promovată
împotriva procesului-verbal contravenţional de către contravenient, partea vătămată şi
persoana căreia îi aparţin bunurile confiscate, alta decât autorul faptei ilicite, numai în
ceea ce priveşte măsura confiscării. Termenul în care se poate face plângerea este
de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de sancţionare şi se
depune însoţită de copia de pe procesul-verbal la organul din care face parte agentul
constatator care este obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă
în acest sens. Calcularea termenului se face pe zile libere potrivit Codului de
procedură civilă iar nerespectarea lui duce la tardivitatea şi ineficienţa plângerii. Prin
derogare de la termenul general, legiuitorul nostru a stabilit prin acte normative
speciale şi alte termene. Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată
organului competent să soluţioneze calea de atac.
În actuala reglementare depunerea plângerii la organul din care face parte
agentul constatator pare a nu-şi mai avea rostul de vreme ce acest organ este citat
ca parte în procesul contravenţional unde are posibilitatea de a depune întreg
materialul probator şi de a susţine legalitatea şi temeinicia procesului-verbal
sancţionator. De altfel în practica judiciară nici nu se prea ţine seama de această
prevedere legală având în vedere că un număr mare de plângeri se adresează direct
instanţei de judecată, fără ca acest fapt să fie considerat o încălcare a unor norme
imperative.(108)
Regimul căilor de atac în domeniul contravenţiilor trebuie privit prin prisma
actualului cadru constituţional, alături de regimul juridic al contenciosului administrativ.
În domeniul actelor administrative legea instituie un control general, de plină jurisdicţie
înfăptuit de instanţe specializate. Totodată legea reglementează mai multe excepţii de
la acest control printre care se numără şi actele administrative pentru care prin lege
specială se prevede un contencios special înfăptuit de către instanţele de drept comun.
Ordonanţa Guvernului privind regimul juridic al contravenţiilor consacră un astfel de
contencios.
În consecinţă raţiunea legiuitorului de a reglementa procedura prealabilă
soluţionării plângerii, în deplin acord cu principiile ce stau la baza procedurii de
contencios administrativ are la bază dreptul autorităţilor administrative care aplică
sancţiuni contravenţionale de a reveni – în urma exercitării controlului administrativ
intern sau ierarhic – asupra actelor emise şi considerate ilegale, ca o obligaţie
permanentă a asigurării legalităţii şi oportunităţii activităţii de organizare a executării
legilor, ţinând seama de caracterul subsidiar al controlului judecătoresc asupra acestei
activităţi. Prin urmare organul din care face parte agentul constatator, în baza
principiului unităţii de acţiune va putea revoca sau anula actele considerate ilegale,
pe cale administrativă, stingând litigiul cu contravenientul şi evitându-se astfel
cheltuielile de judecată.(109) Totodată plângerea este soluţionată cu mai multă
operativitate şi se descongestionează instanţele judecătoreşti de aceste cauze.
În practica judiciară în numeroase cauze organele din care fac parte agenţii
constatatori, în urma anulării proceselor-verbale contravenţionale, au fost obligate la
despăgubiri materiale şi morale, precum şi la cheltuieli judiciare, de cele mai multe ori
la sesizarea directă a instanţei de judecată. Pentru a se evita astfel de situaţii
jurisprudenţa în materie trebuie reconsiderată, în sensul asigurării obligativităţii
procedurii administrative prealabile, în concordanţă cu dispoziţiile legale şi principiile
care stau la baza procedurii de contencios administrativ.
 Instanţa competentă să soluţioneze plângerea contravenţională este
judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită fapta contravenţională. Prin
derogare de la această regulă, în cazul contravenţiilor vamale s-a prevăzut că
soluţionarea plângerii revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul
contravenientului sau sediul persoanei juridice căreia i s-a aplicat sancţiunea. (110)
De asemenea prin legi speciale legiuitorul a stabilit şi alte organe competente
să soluţioneze plângerea contravenţională. Bunăoară prin legea pentru protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a
acestor date se prevede că împotriva proceselor verbale de constatare şi sancţionare
contravenţională se poate face plângere la secţiile de contencios administrativ ale
tribunalelor (111).
Plângerea contravenţională suspendă executarea sancţiunilor contravenţionale
iar în cazul părţii vătămate şi a persoanei căreia îi aparţin bunurile confiscate,
suspendarea priveşte doar despăgubirea sau măsura confiscării. Introducerea
plângerii precum şi celelalte acte de procedură referitoare la soluţionarea acesteia sunt
scutite de taxă judiciară de timbru.
După primirea dosarului, judecătoria va fixa termen de judecată care nu va
depăşi 30 de zile şi va dispune citarea contravenientului sau după caz, a persoanei
care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în
procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror altor persoane, în măsură să
contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei. În cazul în care fapta a avut ca urmare
producerea unui accident de circulaţie, judecătoria va cita şi societatea de asigurări
menţionată în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
În cursul procesului contravenţional instanţa competentă să soluţioneze
plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-
o şi pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat, administrează orice alte
probe prevăzute de lege, necesare verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal,
după care hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii
confiscării. În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal, bunurile
confiscate cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege se
restituie celor în drept. Dacă între timp aceste bunuri au fost valorificate, instanţa de
judecată va dispune celui în drept să i se achite o despăgubire care se stabileşte în
raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor. Plângerile împotriva proceselor verbale de
constatare şi sancţionare a contravenţiilor se soluţionează cu precădere.
Apelul contravenţional se exercită împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-
a soluţionat plângerea, în termen de 15 zile de la comunicare fiind suspensiv de
executare. Motivarea recursului nu este obligatorie iar motivele de recurs pot fi
susţinute şi oral în faţa instanţei de judecată. Competenţa de soluţionare a recursului
revine secţiei de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială se află
judecătoria a cărei hotărâre se atacă.
În situaţia în care instanţa de judecată a fost sesizată cu un proces-verbal de
constatare a unei contravenţii şi se solicită aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi
în folosul comunităţii iar în urma soluţionării cauzei, a aplicat sancţiunea amenzii sau
a avertismentului, hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată cu recurs. Această
soluţie se impune pe baza interpretării sistematice a dispoziţiilor constituţionale
referitoare la căile de atac şi a celor din legislaţia contravenţională, mai cu seamă că
atunci când legiuitorul a dorit ca o hotărâre judecătorească să fie irevocabilă, a precizat
acest fapt în mod expres.
La soluţionarea căilor de atac din domeniul contravenţional trebuie să se ţină
seama de efectele principiului non reformatio in peius potrivit căruia, nu se poate
aplica o sancţiune mai mare, cu ocazia soluţionării plângerii sau recursului, declanşate
de către contravenient.
Calea de atac la regimul executării sancţiunii prestării unei activităţi în folosul
comunităţii este plângerea care se poate exercita pe toată durata executării sancţiunii.
Plângerea se poate face împotriva măsurilor luate în privinţa conţinutului activităţii şi a
condiţiilor în care acestea se realizează precum şi a modului în care se exercită
supravegherea contravenientului. Contravenientul poate depune plângerea fie la
primar, fie la unitatea de poliţie de care aparţine agentul însărcinat cu supravegherea
activităţii acestuia.
După primirea plângerii organul competent va verifica de îndată aspectele
sesizate şi în termen de 5 zile de la înregistrare o va înainta, împreună cu actul de
verificare, la judecătoria în a cărei circumscripţie se execută sancţiunea. Plângerea se
soluţionează în termen de 10 zile de la primirea acesteia iar dacă este întemeiată,
instanţa va dispune după caz, schimbarea activităţii sau a măsurilor de supraveghere.
Hotărârea instanţei de judecată este irevocabilă şi se comunică primarului sau unităţii
de poliţie la care s-a depus plângerea.

3.5.9.5. Executarea sancţiunilor contravenţionale

Finalizarea procedurii administrativ-contravenţionale se realizează prin punerea

în executare a sancţiunilor contravenţionale. Executarea sancţiunilor contravenţionale
diferă în funcţie de natra sancţiunii aplicate, caracterul şi finalitatea fiecăreia dintre
sancţiuni.
Pentru înlesnirea punerii în executare a sancţiunilor contravenţionale
Ordonanţa Guvernului privind regimul juridic al contravenţiilor prevede că procesul-
verbal neatacat în termenul legal precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin
care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu fără vreo altă formalitate.
Avertismentul se execută odată cu aplicarea sancţiunii de către agentul
constatator dacă contravenientul este prezent la constatarea faptei ilicite. În celelalte
cazuri avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului verbal de
constatare a contravenţiei, cu rezoluţia corespunzătoare. Dacă sancţiunea a fost
aplicată de instanţa de judecată prin înlocuirea amenzii contravenţionale cu
avertisment, sancţiunea se consideră executată prin comunicarea acesteia în formă
scrisă.
Amenda contravenţională se execută de contravenient fie în mod voluntar, fie
prin recurgerea la executarea silită conform legii. Executarea voluntară presupune
achitarea pe loc, în baza sistemului ablaţiunii a jumătate din minimul amenzii prevăzut
de lege pentru fapta săvârşită sau prin achitarea acestei sume în termen de 48 de ore
ori achitarea amenzii aplicate în termen de 15 zile de la comunicarea procesului verbal
şi a înştiinţării de plată, dacă contravenientul nu a exercitat calea de atac prevăzută de
lege. Executarea silită a amenzii contravenţionale se realizează de către direcţia
generală a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în condiţiile
de recuperare a creanţelor bugetare.(112)
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face de organul
din care face parte organul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac
împotriva procesului verbal contravenţional în termenul prevăzut de lege şi de către
instanţa judecătorească, în celelalte cazuri. Pentru executarea amenzii
contravenţionale aceste organe sunt obligate să comunice din oficiu organelor de
specialitate financiare, în a căror rază teritorială domiciliază sau îşi are sediul
contravenientul, procesul-verbal sau după caz, dispozitivul hotărârii judecătoreşti prin
care s-a soluţionat plângerea sau s-a aplicat sancţiunea. Împotriva actelor de
executare se poate face contestaţie la executare, în condiţiile Legii privind colectarea
creanţelor bugetare.
Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor
provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor consiliilor judeţene, a consiliului
General al municipiului Bucureşti care se fac venit la bugetul acestora precum şi a
celor pentru care legea prevede altfel. Amenzile aplicate în baza unei legi, ordonanţe
sau hotărâri a Guvernului se fac venit la bugetul de stat în cotă de 75 %, diferenţa
revenind autorităţii din care face parte agentul constatator. Această sumă se reţine
integral ca venituri extrabugetare, cu titlu permanent şi va fi repartizată pentru dotarea
cu mijloace specifice activităţilor din domeniu.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se pune în executare
de către prima instanţă de judecată prin emiterea unui mandat de executare. Mandatul
de executare se întocmeşte în 4 exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei care l-a
emis, data emiterii, numărul şi data hotărârii care se execută, datele privitoare la
persoana contravenientului: numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul şi
reşedinţa, dacă este cazul şi codul numeric personal, precum şi durata şi natura
activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient.
Pentru punerea în executare a sancţiunii prestării unei activităţi în folosul
comunităţii instanţa de executare comunică câte o copie de pe dispozitivul hotărârii de
sancţionare, însoţită de mandatul de executare, primarului unităţii administrativ-
teritoriale şi unităţii de poliţie în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa
cel sancţionat precum şi contravenientului.
Primarul are obligaţia să aducă la îndeplinire mandatul de executare, stabilind
de îndată conţinutul activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient, condiţiile în
care acesta execută sancţiunea precum şi programul de lucru. În acest scop primarul
va încunoştinţa despre măsurile luate, unitatea la care se va presta activitatea.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se execută în raza
unităţii administrativ-teritoriale în care contravenientul îşi are domiciliul sau reşedinţa,
în domeniile de activitate stabilite prin hotărârea consiliului local, cu respectarea
măsurilor de protecţia muncii prevăzute de lege. La stabilirea conţinutului activităţii ce
urmează să fie prestată de contravenient, primarul va avea în vedere pregătirea
profesională şi starea sănătăţii acestuia, atestate prin acte eliberate în condiţiile legii.
Legea interzice stabilirea pentru contravenient a prestării de activităţi în
subteran, în mine, metrou ori în alte asemenea locuri cu un grad ridicat de risc în
prestarea activităţii, precum şi în locuri periculoase ori care,prin natura lor pot pricinui
suferinţe fizice sau pot produce daune sănătăţii persoanei.
Dacă serviciul public în cadrul căruia contravenientul prestează activitatea a fost
concesionat unei societăţi comerciale cu capital integral sau parţial privat,
contravaloarea prestaţiilor efectuate de contravenient se virează la bugetul unităţii
administrativ-teritoriale pe raza căreia se execută sancţiunea.
Potrivit legii contravenientul este obligat să se prezinte de îndată, dar nu mai
târziu de 3 zile de primirea mandatului de executare, la primarul unităţii administrativ-
teritoriale în a cărei rază îşi are domiciliul sau reşedinţa, pentru luarea în evidenţă şi
executarea sancţiunii. Începerea executării sancţiunii se face în cel mult 5 zile de la
primirea mandatului de executare iar primarul are obligaţia să asigure evidenţa
sancţiunilor aplicate contravenienţilor şi a executării sancţiunilor potrivit legii.
Prestarea activităţii în folosul comunităţii se execută pe baza unor norme
orientative de muncă stabilite de primar, care să facă posibilă exercitarea controlului,
la diferite intervale de timp, de către cei împuterniciţi cu supravegherea executării
sancţiunii.
Executarea despăgubirilor civile se face în funcţie de împrejurarea dacă
paguba produsă prin contravenţie a fost stabilită sau nu prin procesul-verbal de
constatare a faptei ilicite pe baza tarifelor legale. În situaţia în care despăgubirea a fost
stabilită pe bază de tarif actul administrativ-contravenţional constituie titlu executoriu
şi poate fi pus în executare silită, potrivit Codului de procedură civilă. Dacă
despăgubirea nu a fost stabilită prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei,
partea vătămată se poate adresa instanţei civile potrivit dreptului comun.(113)

3.6. Răspunderea administrativ-patrimonială

Răspunderea administrativ-reparatorie este instituită pentru încălcarea

normelor legale care reglementează obligaţii specifice de drept public, în temeiul
cărora cel care a păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul suferit de victimă.
Această formă de răspundere îşi are fundamentul în specificul raporturilor juridice de
organizare şi executare a legii care se deosebesc între ele prin metoda de
reglementare, interesul ocrotit, principiile aplicabile, victima prejudiciului suferit şi
modul de recuperare.
Răspunderea administrativ-reparatorie priveşte atât răspunderea statului şi a
funcţionarilor săi pentru daunele cauzate în raporturile juridice de autoritate publică,
cât şi răspunderea persoanelor fizice şi juridice pentru daunele create prin
nerespectarea obligaţiilor de drept public, specifice diferitelor ramuri de drept.
Răspunderea reparatorie a statului cuprinde: a) răspunderea patrimonială
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale; b)
răspunderea patrimonială a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin acte
administrative sau unele fapte administrative, cu posibilitatea introducerii în cauză şi a
funcţionarului vinovat de încălcarea legii; c) răspunderea patrimonială solidară a
autorităţilor administraţiei publice şi a funcţionarilor săi pentru pagubele cauzate
domeniului public ori ca urmare a proastei funcţionări a serviciilor publice şi d)
răspunderea patrimonială exclusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele
serviciului public.
Răspunderea statului pentru erorile judiciare este o răspundere obiectivă având
în vedere că justiţia este organizată ca serviciu public al statului iar eroarea judiciară
apare ca o limită inerentă funcţionării serviciului. Această răspundere intervine în baza
dispoziţiilor constituţionale atunci când s-a făcut dovada erorii judiciare. O astfel de
reglementare a răspunderii statului reprezintă tendinţa semnificativă care s-a
concretizat şi înalte legislaţii moderne a unor state democratice. In acest caz statul are
o acţiune în regres împotriva judecătorului vinovat.
Unele teorii din doctrină referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare pun
accentul pe culpa şi implicit răspunderea judecătorului. O asemenea concepţie nu
poate fi primită întrucât în toate sistemele de drept greşelile de judecată se remediază
pe baza căilor de atac şi nu ca urmare a răspunderii judecătorului care să fie
declanşată la solicitarea celui vătămat. Magistraţii nu pot fi lăsaţi la discreţia
justiţiabililor care ar putea introduce acţiuni şicanatoare sau de altă natură care s-ar
putea răsfrânge negativ, chiar asupra actului de justiţie.
Răspunderea magistratului care a săvârşit o greşeală personală poate fi
angajată numai în temeiul acţiunii în regres a statului, împotriva celui care cu rea
credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune.
 Răspunderea autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public
este tot o răspundere obiectivă având în vedere că cel vătămat, nu este ţinut să
dovedească o culpă a administraţiei sau a funcţionarului public, ci doar paguba pe care
a suferit-o, în urma modului de concepere a serviciului public şi a limitelor acestuia.
În literatura de specialitate răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte
administrative sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva
o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege este privită diferit. În concepţia
doctrinei de drept civil această răspundere are un caracter special şi se completează
cu dispoziţiile dreptului comun în materie, răspunderea civilă delictuală (114).Potrivit
acestei concepţii prejudiciul material sau moral supus reparaţiei trebuie să fie urmarea
vătămării unui drept dar nu şi a unui interes legitim, ca în cazul răspunderii civile
delictuale comune, astfel cum rezultă din dispoziţiile de principiu ale articolului 52 din
Constituţie care proclamă că poate pretinde recuperarea pagubei numai persoana
vătămată într-un drept al său. Această răspundere are un caracter obiectiv,
independent de culpă fiind fundamentată pe obligaţia legală de garanţie iar
răspunderea funcţionarului public este bazată pe culpa acestuia care poate fi obligat
la plata daunelor în solidar cu autoritatea administrativă. Dacă autoritatea
administrativă a fost obligată la despăgubiri are la dispoziţie acţiunea în regres contra
funcţionarului vinovat potrivit articolelor 998-999 din Codul civil întrucât raporturile
dintre aceştia sunt identice cu răspunderea dintre comitent şi prepus, cu deosebirea
că răspunderea este solidară, prin efectul legii iar nu in solidum.
După apariţia Legii 29/1990 privind contenciosul administrativ stabilirea naturii
juridice a răspunderii autorităţilor administrative şi funcţionarilor publici pentru faptele
administrative vătămătoare a constituit o preocupare şi pentru autorii de drept public,
care au aplicat şi dezvoltat în lucrările lor, tezele anterioare referitoare la natura
administrativ-patrimonială a acestei forme de responsabilitate juridică, cu unele
nuanţări de la un doctrinar la altul.
Punctul de vedere dominant este cel care consideră că prejudiciul cauzat prin
actele administrative vătămătoare se repară integral iar pentru fundamentarea acestei
teze nu este nevoie să se recurgă la dispoziţiile de principiu ale dreptului civil, ci doar
la cele ale dreptului constituţional şi respectiv ale dreptului administrativ. Se are în
vedere principiul după care drepturile fundamentale ale cetăţenilor se exercită integral
şi nestingherit iar repararea integrală a pagubei este o consecinţă legitimă a
integralităţii drepturilor cetăţenilor fiind garantată de normele dreptului constituţional şi
administrativ.(115)
În ce priveşte răspunderea funcţionarului public, această concepţie promovează
ideea că devreme ce răspunderea autorităţii este de drept public, aceeaşi natură
juridică trebuie dată şi responsabilităţii funcţionarului public care a elaborat actul
administrativ sau care se face vinovat de refuzul nerezolvării cererii .(116)
O problemă controversată în legătură cu răspunderea administrativ-
patrimonială este aceea de a şti dacă această răspundere are un caracter obiectiv,
adică fără vina unui subiect de drept anume sau dacă acesta se răsfrânge asupra
colectivităţii pentru care s-a creat şi funcţionează respectivul serviciu public fiind vorba
de un risc asumat, ori dimpotrivă această răspundere este una subiectivă, bazată pe
culpa organului administrativ şi a funcţionarului public.
În opinia majoritară se apreciază că răspunderea administrativ-patrimonială
pentru actele administrative sau pentru refuzul nejustificat de a răspunde la o cerere
este o responsabilitate obiectivă care scuteşte reclamantul de sarcina dovedirii culpei
organului administrativ şi a funcţionarului public întrucât aceasta se prezumă de
legiuitor. (117)
 Într-o altă concepţie se susţine că această formă de răspundere administrativă
este fundamentată pe ideea de culpă întrucât orice răspundere este urmarea unei
conduite contrare normelor generale statornicite de societate, neputând exista
responsabilitate fără vina subiectului de a fi optat într-un anumit fel. Prin urmare este
necesar ca organul administrativ să fie culpabil pentru a putea fi obligat la
despăgubire. (118) În acest sens se consideră că legiuitorul nostru prin Legea
contenciosului administrativ aduce suficiente elemente pentru a se lăsa să se
înţeleagă că deşi nu cere reclamantului să dovedească culpa organului sau a
funcţionarului public, nu suntem în prezenţa unei răspunderi obiective. Legea
asimilează „refuzul nejustificat” cu actul administrativ şi ori de câte ori instanţa de
contencios administrativ califică refuzul ca nejustificat, înseamnă că acesta este
determinat de o atitudine culpabilă a autorităţii publice. Prin deducţie această logică se
aplică şi în cazul actului administrativ propriu-zis, constatat ca fiind ilegal.
În opinia noastră legea reglementează o răspundere administrativă reparatorie
obiectivă care are semnificaţia unei garanţii de drept public, în apărarea drepturilor şi
intereselor cetăţenilor fiind înfăptuită de către instanţele de contencios administrativ,
fără să fie nevoie ca reclamantul să dovedească culpa autorităţilor publice şi a
funcţionarilor acestora. Susţinerea că „filozofia vorbind, nu poate exista răspundere
juridică fără culpă” este neîntemeiată. Fiecare formă de răspundere îşi are
fundamentul în specificul raporturilor juridice pe care se bazează iar conceptul de
culpă, caracteristic vechilor tipare juridice ale răspunderii subiective, nu mai
corespunde în totalitate, noilor realităţi sociale în continuă schimbare.
Pe de altă parte este de remarcat, că răspunderea reparatorie a administraţiei
şi a funcţionarilor publici pentru funcţionarea defectuoasă a serviciului public este o
responsabilitate bazată pe culpă.
O altă problemă care se impune a fi clarificată este cea referitoare la admiterea
responsabilităţii statului şi a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin actele
administrative legale. Într-o părere pe care o împărtăşim se susţine că în baza unor
dispoziţii legale exprese, organele administrative pot fi obligate la repararea
prejudiciilor cauzate prin acte legale, dacă interesele societăţii impun acest fapt. (119)
În celelalte cazuri, potrivit principiului „ qui jure ututur neminem leadit” organul
administrativ nu este obligat să repare prejudiciul cauzat unui terţ printr-un act legal.
Această intenţie a legiuitorului este evidentă din reglementările speciale care
reglementează astfel de situaţii. Bunăoară în articolul 15 din Legea privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare (120) se prevede că „retragerea în
mod excepţional a autorizaţiei eliberate în mod legal îndreptăţeşte pe titularul
autorizaţiei la primirea unei compensaţii din partea autorităţii care a dispus retragerea
autorizaţiei”. Valoarea compensaţiei se va determina ţinând seama atât de interesul
public, cât şi de cel al titularului autorizaţiei retrase, precum şi de motivele care au
condus la retragerea autorizaţiei. Cuantumul compensaţiei se stabileşte prin
înţelegerea părţilor sau, în caz de neînţelegere, de către instanţa judecătorească.
Într-o altă opinie se consideră că actuala reglementare constituţională, nu se
opune la admiterea responsabilităţii statului şi a autorităţilor publice pentru pagubele
cauzate prin actele administrative legale întrucât legea nu mai condiţionează
caracterul ilicit al actului şi în consecinţă,articolul 52 din Constituţie permite repararea
prejudiciului cauzat printr-un act legal fără să fie necesară anularea acestuia, în baza
principiului solidarităţii sociale. Când legiuitorul constituant a vrut să fie atacat un act
legal a prevăzut în mod expres acest fapt.(121)
Persoanele fizice şi juridice au îndatoriri impuse în mod unilateral de către stat,
în interesul general al societăţii. Aceste îndatoriri sunt obligaţii de drept public fiind
reclamate de acest interes şi izvorăsc direct din lege, în baza unor raporturi
administrative de conformare.(122) Când s-a produs o daună prin nerespectarea
acestor obligaţii, răspunderea persoanelor fizice şi juridice este una reparatorie,
autonomă, distinctă de răspunderea civilă delictuală.
Bunăoară pentru nerespectarea normelor legale referitoare la poluarea
mediului, în literatura de specialitate s-a formulat teza răspunderii ecologice ca o
răspundere reparatorie autonomă, distinctă de răspunderea civilă delictuală.(123) Se
are în vedere legislaţia mediului care s-a modificat radical fiind bazată pe o concepţie
modernă, fundamentată pe principiul „poluatorul plăteşte” şi un alt mod de abordare a
instituţiei răspunderii juridice pentru poluare.
Potrivit articolului 79 lit. d din Legea mediului(124) poluatorul trebuie să suporte
costul pentru repararea prejudiciului cauzat şi să înlăture urmările produse de acesta,
restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului iar în articolul 3 se consacră
regula în baza căreia „poluatorul plăteşte”. Aceste prevederi legale reglementează o
sancţiune specifică, de dreptul mediului al cărei regim juridic este completat de
dispoziţiile pertinente de drept administrativ, ca drept comun în materie. În consecinţă
răspunderea ecologică este o răspundere reparatorie administrativă, de dreptul
mediului.
Normele dreptului mediului consacră şi alte sancţiuni de natură administrativă
cum sunt bunăoară retragerea autorizaţiei de mediu, suspendarea exercitării anumitor
activităţi, oprirea în tot sau în parte, temporar sau definitiv a activităţii poluatorului etc.
Protecţia mediului este sarcina primordială a autorităţilor administraţiei publice
care se înfăptuieşte, cu contribuţia mai multor ramuri de drept, în primul rând de dreptul
mediului şi dreptul administrativ, cu posibilitatea de a se rezolva unele probleme ale
protecţiei mediului şi de alte ramuri de drept iar normele dreptului mediului sunt cu
foarte puţine excepţii, norme de drept public. Protecţia mediului nu este o sarcină a
dreptului civil şi ca urmare, noţiunile de prejudiciu ecologic, răspundere ecologică
trebuie căutate în afara dreptului civil şi dincolo de răspunderea civilă.
În consecinţă răspunderea administrativ-patrimonială pentru mediu este atrasă
în cadrul raporturilor juridice pentru poluare, reglementate de normele administrative
de protecţia mediului, fiind o răspundere obiectivă, independent de culpă, specifică
răspunderii administrative reparatorie prin care se ocroteşte un interes public.

Note bibliografice
CAPITOLUL III
Responsabilitatea administrativă

1. L.Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997,p.5;

2. M.Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976,p.6;
3. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 1984, p.778, 8o1;
4. A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,1992,p.199;
C.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura All, Bucureşti 1997,p.310;
5. G.Boboş, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, p.264;
6. M.Costin, Responsabilitatea juridică în dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p.27;
7. I.Gliga, Consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice, în Studia Universitatis, Babeş
Bolyai, Cluj,1970,p.100;
8. I.Iovănaş, Consideraţii teoretice cu privire la răspunderea administrativă, în dreptul R.S.R.,
Teză de doctorat, Cluj, 1968,p.49.
9. G.Boboş, Răspunderea şi responsabilitatea în domeniul dreptului, în Revista Fiat Justiţia,
nr.1/1996,p.11;
10. M.Florea, Op.cit.,p.25;
 11. G.Boboş, Răspunderea şi responsabilitatea …op.cit.p.14;
12. M.Florea, op.cit. p.31;
13. A.Hlaveck, Problema responsabilităţii, în Revista de filozofie, nr.2/1975, p.161;
14. A se vedea şi Farkaş Endre, Etica responsabilităţii- responsabilitatea eticii, în Revista de
filozofie nr.2/1975,p.181;
15. M.Florea,op.cit. p.25;
16. M.Popa, Prelegeri de sociologie juridică, Bucureşti, 1989, p.209;
17. Ibidem;
18. V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Editura Global Lex, Bucureşti 1999,p.
19. Ibidem;
20. A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Allbek, Bucureşti, Ediţia III-a,2002,p.355;
21. A. Ţiclea, M.Toma, Societăţile comerciale. Răspunderea contravenţională, Casa de Editură
şi presă Şansa SRL, Bucureşti 1992,p.9, I. Iovănaş, Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei
administraţiei, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1977,p.335, Al.Negoiţă, Drept administrativ şi
elemente de ştiinţa administraţiei, T.U.B., 1981, p.274, etc;
22. A. Iorgovan, op.cit.p.356;
23. V.I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1993,p.383;
24. A. Iorgovan, op.cit.p.158;
25. I. Iovănaş,op.cit.p.328;
26. V. Dabu, op.cit.155;
27. V. Bara, Statul şi societatea civilă, în Revista Aletheia, nr.9/1998, Oradea, p.79;
28. V. Bara, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura, Transilvanica, Satu-
Mare, 1998, p.20;
29. A se vedea C.Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil român – o posibilă sinteză, în Revista
română de drept nr.11/1982, p.11;
30. R. Petrescu, Contestaţia la executare silită imobiliară, Editura Oscar print, Bucureşti,
2002,p.12;
31. L.Preutescu, Curs de procedură civilă, Bucureşti, 1947,p.330, punctul 135;
32. ibidem p.118;
33. Rene Japoit, Traite elementaire de procedure civile et comerciale, p.148;
34. A se vedea I. Neagu, Drept procesual penal, vol.I, T.U.B.- 1979,p.215; N.Voiculescu,
Sancţiunile procesuale penale în A.U.B.nr.1/1971, p.121; A.Iorgovan, Drept administrativ, Editura
Procardia, Bucureşti 1993,p.179;
35. A.Iorgovan op.cit.p.356
36. ibidem
37.A. de Laumbdere, Traite elementaire de droit administratif, L.G.D.I. vol.I, Paris 1970,p.281
38. Ordonanţa Guvernului nr.61 din 29 august 2002, Publicată înM.of. partea I-a nr.644 din 30
august 2002;
39. Al. Seşan, Gh. Tiplea, N.Popa, Impozitele şi taxele de la populaţie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,1956,p.61;
40. V. Stănescu, Manual de drept financiar, vol.I, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti,1958,p.260;
41. D.Drosu Sapuna, S.Iliescu, D. Coman Sava, Procedura fiscală, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1996, p.102;
42. I. Gliga, Drept financiar public, Editura All, Bucureşti 1994,p.139; În acest sens se mai
apreciază că majorările de întârziere sunt sancţiuni specifice de drept financiar deoarece pe de o parte
sunt atrase de încălcarea normelor legale privind nerespectarea termenelor de plată a sumelor datorate
bugetului de stat iar pe de altă parte, termenele de plată şi nivelul majorărilor de întârziere sunt stabilite
prin acte normative care reglementează vărsarea la buget a veniturilor respective.(V.Pătulea, Formele
răspunderii juridice în legătură cu execuţia bugetară, în Revista Dreptul nr.3/1999, p.36;) În Franţa
sancţiunile fiscale pronunţate de administraţie se împart în majorări de întârziere (indemnităţi de
întârziere) şi amenzi fiscale după cum contribuabilul este de bună sau rea-credinţă (L. Trotobas, J.M.
Cotteret, Droit fiscal, 7 e, edition,Precis Dalloz, Paris, 1992, p.41;
43. V.Bara, Teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de drept,1999, Obligaţiile
financiar bugetare în contextul obligaţiilor juridice p.66.
44. Ordonanţa Guvernului nr.61/2002, op.cit.
45. Conferinţa tehnică anuală CIAT, Paris 2002 – “Pilotajul administraţiei fiscale, evaluarea
performanţei şi noile tehnologii”.
46. A.Iorgovan, op.cit.vol.II p.362;
 47. ibidem;
48. Valerică Dabu, op cit.p.243;
49. Art.70 din Legea privind statutul funcţionarilor publici;
50. Legea nr.53/2003 Publicată în Monitorul Oficial nr.72 din 5 februarie 2003;
51.Publicată în Monitorul Oficial partea I nr.757 din 29 octombrie 2003;
52. Ibidem;
53. Ibidem;
54. Antonie Iorgovan, op cit.vol.II,p.341;
55. Ibidem;
56. I.Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, vol.I Tipografia Universităţii Bucureşti,
1979, p.215, N.Volonciu, sancţiunile procesuale penale în Analele Universităţii Bucureşti
nr.1/1971,p.121;
57. N.Iliescu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, Editura Academiei, Bucureşti,
1975, vol.I, p.414;
58. V.Dabu, op.cit. p.48;
59. Codul de procedură civilă a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 publicată în M.of.partea
I, nr.479 din 2 octombrie 2000;
60. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.122 din 8 noiembrie 1990;
61. Republicată în Monitorul Oficial partea I nr.187 din 7 august 1997;
62. Matei Basarab, Drept penal, partea generală, Editura fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1992,
Vol.II, p.447;
63. V.Dabu, op.cit.p.49;
64. Matei Basarab, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, Vol.I 1992,
p.83;
65. A.Iorgovan, op.cit. Vol.II, p.342;
66. A se vedea Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.306;
67. Acest act normativ a fost abrogat prin Legea 32/1968 privind regimul juridic al contravenţiilor;
68. I.Poenaru, Reglementarea legală a contravenţiilor, Editura Lumina Lex, 2000, p.3;
69.Publicată în Buletinul Oficial partea I nr. 148 din 14 noiembrie 1968;
70.Publicat în Buletinul oficial partea I, nr.21 din 3 mai 1966;
71. Publicat în Buletinul Oficial partea I, nr.33 din 13 aprilie 1970;
72. Publicată în Monitorul oficial partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001;
73. Publicată în Monitorul oficial partea I nr.268 din 22 aprilie 2002;
74. A. Iorgovan, Drept administrativ, tratat elementar, vol.III, Editura Procardia, Bucureşti, 1993;
M.N. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., p.145;
75. A se vedea V. Bara, Consideraţii privind răspunderea contravenţională specială, în Analele
Universităţii Oradea, seria Drept, 1994, p.5;
76. A se vedea, I. Tudor, Răspunderea administrativă… Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1981,p.141;
77. Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia 2448/1982, în Revista română de drept
nr.10/1983,p.74;
78. A. Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Universitatea din
Bucureşti,1989,p.163;
79. I.Poenaru, Reglementarea contravenţiilor, Editura Lumina Lex, 1998, p.10;
80. V..Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, partea generală Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, p.402;
81. R.N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Cordial Lex, Cluj Napoca, 2001, p.460;
82. M.M. Pivniceru, P. Susanu, D. Tudorache, Contravenţia, Editura Institutul European, Iaşi,
1997,p.53;
83. În acest sens V.Bara op.cit.p.7, C. Butiuc, Notă critică la sentinţa civilă nr.395 din 17 ianuarie
1994 a Judecătoriei Sibiu, în revista Dreptul nr.8/1995,p.92;
84. C.L. Popescu, Principiul legalităţii încriminării pedepselor… în revista Dreptul nr.4/1994,
p.45;
85. Articolul 1 din Legea 180/2002 prin care s-a aprobat Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor;
86.V. Gionea, Regimul stabilirii, sancţionării şi prescrierii contravenţiilor… în Revista română de
drept nr.6/1969,p.41;
87. A Iorgovan, op.cit. vol.II, Ediţia III-a,p.386;
88. I.Poenaru, Reglementarea legală a contravenţiilor Editura Lumina Lex, 2002, p.24;
 89. R. Gherghinescu, Reguli de bază ale elaborării şi aplicării reglementărilor privind stabilirea
şi sancţionarea contravenţiilor, în Revista română de drept, nr.8/1973,p.67;
90. E. Bolbose, stabilirea sancţiunii contravenţionale în cazul succesiunii legilor, în Revista
română de drept nr.9/1973, p.62;
91.M.Frunză, noul regim al contravenţiilor, în Revista română de drept, nr.21 l969,p.30;
92. G.Antoniu, Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţia, în Revista română de drept
nr.8/1968,p.80;
93. Tribunalul Suprem, Secţia penală decizia nr.142/1965, Culegere de decizii, 1965,p.326;
94. Republicată în Monitorul oficial, Partea I, nr.3 din 13 ianuarie 1997;
95. Publicată în Monitorul oficial partea I nr.213 din 31 august 1993;
96. Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr.238 din 9.04.2002
97. A se vedea art.138 alin.2, din O.G.nr.61/2002, publicată în Monitorul oficial partea I, nr.644
din 30.08.2002
98. A se vedea O.G. 55/2002 privind regimul juridic al activităţii în folosul comunităţii… Publicată
în M.of. partea I nr.642 din 30 august 2002.
99. A.Iorgovan, op.cit.vol.II, Ediţia III-a, p.409;
100. I.Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Supliment, Tipografia Universităţii
Bucureşti, 1978, p.33;
101. R. Ionescu, op.cit., p.233;
102. A. Iorgovan, op.cit.vol.II, Ediţia III-a, p.428; M.M.Pivniceru, P. Susanu, D. Tudorache,
op.cit.p.66;
103. V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 1996, p.451;
104. In acest sens Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.613; R.N. Petrescu, op. cit. p.490;
105. I.Poenaru, op.cit.p.108;
106. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului, Republicată
în M.Of.partea I, nr.276 din 24 iulie 1998;
107. Legea 416/2001 privind venitul minim garantat, Publicată în M.of partea I, nr. 401 din
20 iulie 2001;
108. Voicu Bara, Drept administrativ şi instituţii politico administrative, Editura Transilvanica,
1998, p.309; M.M. Pivniceru şi alţii op.cit. p.90;
109. V.Bara, op.cit. p.310; V.Dabu, op.cit.p.335;
110. Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, Decizia nr.609/1993, în Revista Dreptul
nr.12,1993, p.87;
111. Legea 677/2001, Publicată în M.of. partea I nr.790 din 12 decembrie 2001;
112. A se vedea Ordonanţa Guvernului nr.61/2002;
113. L. Ungur, Stabilirea şi executarea despăgubirilor civile… în Revista Dreptul nr.8/1999,
p.77;
114. L. Pop Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1994,
p.309; A. Corhan, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999,
p.222;
115.I. Iovănaş, Dreptul administrativ , Editura Servo Sat, Arad 1997, p.172; A. Iorgovan
op.cit.p.326;
116. A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura Nemira, 1996, p.331;
117. T.Drăganu, Natura răspunderii patrimoniale a organelor administraţiei de stat… în Revista
Română de Drept, nr.7/1973,p.48; M.Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1972,p.324;
118. I.Iovănaş, op.cit.p.1758;
119. A. Iorgovan, op. Cit.p.333;
120. Legea nr.111/1996, publicată în M.of. nr.267/1996, republicată în M.of. partea I, nr.78 din
18 februarie 1998 modificatăprin Legea nr.193/2003, Publicată în M.of.partea I, nr.343 din 20 mai 2003;
121. V.Dabu op.cit.p.61;
122. A. Iorgovan, op.cit. vol.II, Ediţia III-a p.364;
123. E. Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.183; M. Duţu, Specificul
sancţiunilor de drept al mediului, în Dreptul nr.10-11/1994, p.71;
124. Legea nr. 137/1995 publicată în M.of.Partea I nr.304 din 30 decembrie 1995, Republicată
în M.of.partea I nr.70 din 17.02.2000;