Justiția arbitrală vs.

Justiția
arbitrară sau alegerea între judecata
eretocriților și judecata inteligenței
artificiale: judecata judecătorilor
aleși

10
inShare

658 citiri

Eretocrisia este arbitrajul de azi în legiuirile noastre mai

vechi. Eretocrit era „judecătorul ales”. Adică arbitrul din zilele noastre!

Raymond Kurzweil este „geniul fără repaus” a lui Google, „unul dintre cei mai importanți
creatori în domeniul inteligenței artificiale”[1] și ale cărui previziuni privind dezvoltarea
calculatoarelor, a motoarelor de căutare și a inteligenței artificiale provoacă unora tresăriri de
încântare, altora le dau fiori de gheață! Și încercați să vă imaginați că ați fi judecat de o mașină
dotată cu inteligență artificială, așa cum se poate subînțelege din prezicerile lui Kurzweil! Sigur,
nu cu acțiunea din filmul „Judge Dredd” (Sylvester Stallone și Diane Lane), dar ideea cam aceea
ar fi! Hm! Nu cred că își dorește cineva să i se întâmple aceasta în viața reală!

Nu căutați însă cuvântul „eretocrisie” în vreun dicționar al limbii române, ori în vreun dicționar
juridic, pentru că sigur nu îl veți găsi, deși face parte din istoria dreptului nostru[2]! Al judecăților
de la noi, din Țara Românească și din Moldova! O istorie despre care s-ar cuveni să știm mai
mult. Noi nu am avut însă un Noah Webster[3], iar limba română nici nu poate aspira la aceea de
„latina secolului XXI”. Limba noastră va mai fi vorbită o vreme ca limbă maternă de vreo 40 de
milioane de locuitori și apoi, cine știe?! Poate vom vorbi cu toții engleza, iar urmașii lui Webster
vor adăuga cuvântul „eretocrisie” și derivatele sale, în dicționarul lor celebru, îi vor găsi originea
și îi vor da explicațiile necesare.

Dar și dacă acesta ar fi viitorul limbii noastre, inițiativa profesorului Mircea Duțu[4], aceea de a
alcătui și publica o Enciclopedie Juridică a României, îmi pare un act excepțional și care
trebuie salutat[5]. Un eveniment care trebuie susținut și ajutat atât material cât și (mai ales)
intelectual, așa cum a și cerut public domnia sa! Îi doresc izbândă acestui om – dăruit cu știința
cercetării și arta scrisului în vorbe frumoase, pline de miez, limpezi, plăcute auzului și graiului,
cum puțini sunt – și în acest proiect și un dicționar, lexicon sau enciclopedie (distinsul cercetător
nu a decis definitiv asupra titlului) care să rivalizeze cu dicționarele „părintelui învățăturii și
educației americane”, amintitul Noah Webster.

Nu căutați în dicționare ale limbii române cuvântul „eretocrisie” pentru că nu îl veți găsi decât
rar, prin lucrările dedicate arbitrajului la autorii cărora le este dragă istoria noastră în general, a
dreptului în particular. Veți găsi însă cuvântul în „Manualul lui Donici” din anul 1814 și în „Codul
Caragea”[6] din anul 1818, în Capitolul „Pentru eretocrisie”, care dedica 21 de articole…
arbitrajului! Eretocriții sunt arbitrii din legiuirile noastre mai vechi. Legiuiri conform cărora „orice
obraz poate să fie eretocrit, adică judecător ales, afară de muieri, nevârstnici, nebuni și
oameni în vileag osândiți de necinstiți”, citat pe care l-am reprodus din Codul Caragea,
Capitolul XVIII, pentru savoarea limbajului și nu pentru alte motive. Altfel, eu cred cu tărie că
femeile pot fi buni judecători și că în martie 1945, când primele trei femei au fost numite
judecători (Yolanda Eminescu, Sanda Rosetti și Steliana Popescu), presa vremii avea dreptate
să salute evenimentul cu cuvintele „odată cu numirea primelor trei femei ca judecători,
justiția s-a umanizat”.

Dar să limpezim și originea cuvântului „eretocrisie”! În limba în care a fost scris Codul lui
Caragea (greaca), cuvântul este format din „airetos” care înseamnă persoană aleasă și „crisie”
care înseamnă judecată[7].

„Eretocrisia” este, prin urmare, judecata făcută de o persoană aleasă,

iar „eretocrit”este „judecătorul ales”! Și îmi place tare mult locuțiunea de „judecător ales”,
pentru că ultimului dintre cuvinte eu îi atribui un dublu înțeles: primul, acela de a fi desemnat la
voia părții, la liberă alegere, după plac, și al doilea, acela de deosebit, special. Înțelesuri care,
dacă sunt unite, ne dau semnificația reală și specială a cuvântului arbitru:aceea de judecător
deosebit dintre alții. Și care cred că exprimă cel mai bine esența arbitrajului. Și din care s-a
născut zicerea că „arbitrajul valorează atât cât valorează arbitrii!” și pe care o întâlniți în toate
lucrările în care sunt examinate chestiuni legate de condițiile cerute pentru a fi arbitru.

De la Caragea Vodă[8] încoace, arbitrajul a fost reglementat constant în legiuirile noastre și a

fost, după cum vremurile i-au fost mai mult sau mai puțin potrivnice, parte mai mult sau mai puțin
vizibilă a vieții noastre juridice.

O formă de justiție privată! Și o alternativă la justiția statală! Căreia nu reușește însă să-i ia locul
în totalitate în litigiile arbitrabile, după cum nici justiția statală nu o poate elimina din viața juridică.
Și o spun din nou și ferm: avem încă o viziune prea „etatistă” asupra noțiunii de arbitrabilitate. O
viziune pe temeiul căreia continuăm să discriminăm pe naționali în raport cu străinii, de vreme ce
numai în cazul litigiilor internaționale, a litigiilor cu străini, conform art. 1.112 din Noul Cod de
procedură civilă, statul nu poate contesta arbitrabilitatea litigiului și „nu poate invoca propriul
său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea de a fi parte în
procesul arbitral”. În cazul naționalilor însă, statul, conform art. 542 alin. (2) din același Nou
Cod de procedură civilă, are facultatea de a încheia convenții arbitrale „numai dacă sunt
autorizate prin lege sau prin convenții internaționale”, adăugându-se o condiție suplimentară
pentru stabilirea arbitrabilității la aceea unanim acceptată, anume ca „obiectul litigiului să
privească drepturi de care părțile pot dispune prin tranzacție”, respectiv, aceea castatul să
fie autorizat a încheia convenții arbitrale.

O viziune din care, printr-o interpretare arbitrară a unor judecători și într-o țară în care
instabilitatea legislativă este o boală cronică gravă, a făcut posibilă pronunțarea unor hotărâri în
instanțele statale (și încă la cea mai înaltă instanță!) care nu au a face nimic cu dreptul,
hotărând, de exemplu, că schimbarea legii în timpul judecății unui recurs împotriva unei hotărâi
date într-o acțiune în anulare face litigiul nearbitrabil și recursul admisibil pe acest temei, fără ca
nimeni să fi invocat, ori să fi putut invoca! Le-aș aminti acelora care au dat nedreapta hotărâre
cuvintele scrise cu amar de un contemporan a lui Galilei, a cărui condamnare l-a făcut să
reacționeze astfel, speriat că un prieten ar putea avea aceeași soartă, pe nume Castelli, care a
spus: „inter hos tamen iudices vivendum, moriendum et, quod est durius, tacendum”[9].

Uneori îmi pare chiar că am involuat în atitudinea față de arbitraj în raport cu anul 2000, când eu
scriam că „Statul nu este oprit printr-o dispoziție expresă a legii să încheie convenții arbitrale deci
să recurgă pentru soluționarea unor litigii la o justiție privată cum este arbitrajul” și că „pretinsa
„incapacitatea” a statului de a încheia convenții arbitrale este astăzi mai degrabă de ordin
psihologic și moral, decât de ordin legal”, dar că „opinia că statul și dezmembrămintele sale nu
pot renunța la jurisdicția tribunalelor de drept comun are la noi tradiție și pare a se menține în
actualitate pentru litigiile interne”[10]. Tuturor le reamintesc că facultatea de a face o tranzacție o
cuprinde și pe aceea de a face un compromis, deci de a încheia convenții arbitrale. Și că statul a
făcut și face numeroase tranzacții pe sume mari cu străinii! Rareori, adevărat, și cu românii!

Revenind la „competiția” dintre arbitraj și instanțele statale, eu cred în continuare că nici una nici
alta nu trebuie să-și propună a o elimina pe cealaltă. De ce? O spune în cuvinte foarte
potrivite Cosmin Vasile (un avocat în privința căruia nu m-am înșelat atunci când era la început
de carieră, prevăzând că va deveni ceea ce este azi) și colega lui, Violeta Saranciuc: „Arbitrajul
înseamnă și inovație și curaj. Practica arbitrală a oferit în ultimele zeci de ani creații
pretoriene care au surmontat neajunsuri decurgând din reglementări legale echivoce sau
vid legislativ. Avem deci, motive de optimism (…)”[11].

Spuneam cam același lucru în cartea publicată în anul 2000, când eram încă mai mult judecător
decât arbitru. Dar faptul că după atâta timp vorbim despre arbitraj în termeni de „optimism”,
spune că undeva este o problemă! Și problema nu e doar la noi, nu e doar a noastră! Statisticile
sunt grăitoare: numărul arbitrajelor nu este nicăieri mare, iar situația este aceeași și în țările din
jur. Aș spune totuși că de crescut, a crescut doar arbitrajul organizat de Curtea de Arbitraj a
Camerei Internaționale de Comerț de la Paris. Un arbitraj mult mai scump, mai costisitor, mai
de durată decât cele organizate de către Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României. O instituție permanentă de arbitraj pentru care România este
furnizor important de cauze și pe care eu doresc să le judecăm noi. Pentru că noi, aici, acum, nu
suntem mai puțini buni decât cei de la Paris! Și putem constitui tribunale arbitrale cu arbitrii
străini la fel de buni ca aceia de pe lista deschisă a ICC (un fel de a spune, nu este chiar așa
deschisă cum pare la prima vedere, pentru că nici de pe deschisa lor listă, nu oricine poate fi
arbitru. Dimpotrivă, exigențele sunt foarte mari, dar asta este normal în arbitraj).
Am scris că arbitrajul este „o formă de justiție privată” și strict juridic este greșit! Este așa, poate
fi denumită așa, numai în măsura în care înțelegem prin aceasta că arbitrajul este o altfel de
justiție decât aceea statală. Dar nu opusul ei, pentru că, ați remarcat desigur acest lucru,
justiția nu are plural și nu este și nu poate fi o afacere privată. Este acesta și motivul pentru
care art. 616 din Noul Cod de Procedură Civilă dispune că arbitrajul instituționalizat nu are
caracter economic și nu urmărește obținerea de profit.

Cine vede în arbitraj o afacere e nedrept și face un mare rău justiției în general. Pentru că
interesul de a face dreptate și de a spune dreptul, adică de a conferi siguranță și stabilitate
raporturilor juridice și de a da fiecăruia ce i se cuvine, nu este doar unul privat nici atunci când
interesul este unul particular. Particularul este îndreptățit să i se spună dreptul, iar sub acest
aspect nu contează dacă dreptul i-l spune judecătorul statal sau judecătorul desemnat de
el, adică de arbitru, de către Tribunalul Arbitral constituit conform voinței părților. De
aceea, justițiabilii care vor să își aleagă judecătorii, au de la arbitrii așteptări mai mari
decât de la judecătorii dați de lege.

Sigur, arbitrilor nu li se poate cere să fie judecători fără să fie plătiți. După cum instituției
organizatoare a arbitrajului nu i se poate cere să susțină ea arbitrajul, fără a-și recupera
cheltuielile. Vă asigur însă că arbitrajul Curții de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a
României este mai puțin costisitor decât cele organizate de alte instituții permanente de arbitraj și
că în calitate rivalizează astăzi cu oricare altul. Dar Camera și Colegiul ei de conducere, trebuie
să înțeleagă acum și încă pentru o vreme pe care ne-o dorim cât mai scurtă că a reconstrui este
mai greu decât a construi. Că nu-i ușor să recâștigi pentru arbitraj pe cei pe care i-ai pierdut
cândva și că din contractele azi încheiate, litigii se vor naște peste doi sau trei sau patru ani,
poate mai mult. Sau poate niciodată!

Noi, trebuie să admitem că așa stau lucrurile, mai avem încă o problemă de imagine de refăcut,
dar nu cred că nu o au și alții, pentru că repartizarea prostiei, ticăloșiei, relei-credințe, a minciunii,
sperjurului etc. sunt „calități” și „virtuți” repartizate mai mult sau mai puțin uniform, nu doar pe
teritoriul țării, ci pe întreg globul pământesc. Se dovedește și acum că a reconstrui este mai greu
decât a construi. Vă asigur însă că dacă vreți să vă alegeți azi judecătorii și dacă vreți judecători
aleși, aveți o sarcină dificilă. Pentru că trebuie să alegeți dintre cei mai buni din lumea juridică.

Să ne înțelegem: probleme au și alții, dar asta nu este o scuză pentru nimeni! Am citit și răscitit o
hotărâre dată recent sub egida Curții de Arbitraj a Camerei de Comerț Internaționale de la Paris
într-un litigiu dintre o parte română și o parte străină. Este atât de părtinitoare și atât de mult și
de nedrept în favoarea părții străine și atât de imposibil de îndreptat, încât am sentimentul că
partea română s-a aflat în fața unui pluton de execuție și nu a unui Tribunal Arbitral. Pentru că,
de exemplu, a spune într-o hotărâre că proiectantul primește pentru primele 150 de produse
realizate după proiectul său câte 50.000 de euro cu titlu de drepturi de proprietate intelectuală
(redevență) pentru fiecare unitate realizată după acel proiect, dar că asta nu înseamnă că
proiectantul a avut misiune creatoare, este de neînțeles, juridicește vorbind! O astfel de hotărâre
nu spune dreptul! Și din păcate acea hotărâre nici nu mai poate fi îndreptată! Dar vă asigur că
într-un arbitraj organizat de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera
de Comerț și Industrie a României o așa anomalie juridică nu s-ar fi putut pronunța!

Este adevărat că și partea română putea să-și desemneze în amintita pricină (pentru care sunt
ținut de obligația de a nu o dezvălui astfel încât să poată fi identificată) un arbitru român, iar nu
unul străin! Și dintr-o țară care nu este tocmai prietenoasă cu a noastră[12]. Dar asta ține de
priceperea și de experiența avocaților și consilierilor părților, cărora le recomand ca înainte de a
alege un arbitru să citească un articol relativ recent, oricum actual, „Le choix de l’arbitre: de la
théorie à la pratique”[13] („Alegerea arbitrului: de la teorie la practică”). O lucrare pe care o
recomand călduros și celor care vor să devină arbitri, pentru că e plină de miez și spune mai mult
decât scrie în ea despre ce și cum trebuie să fie un arbitru[14].

Ce ne deosebește pe noi, arbitrii, de judecătorii statali?

Eu am fost judecător, sunt și voi rămâne în sinea mea, și prin felul meu de a gândi și de a vedea
lucrurile și pentru totdeauna, judecător. Și azi, alături de încă vreo câțiva oameni, cărora am avut
onoarea de a le fi alăturat în anul 2001, sunt membru al celui mai select corp de juriști: arbitru al
Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Calitate dobândită
după ce, judecător fiind încă, studiind, citind și cercetând mult, am scris și publicat o lucrare
despre arbitrajul comercial internațional. Predau dreptul proprietății intelectuale și drept financiar
și fiscal. Domenii fabuloase ale dreptului zilelor noastre și care sunt parte importantă a tuturor
sistemelor de drept și ale învățământului universitar din toate țările dezvoltate care au respect
pentru activitatea de creație intelectuală și grijă pentru veniturile statului, dat fiind impactul lor în
viața de fiecare zi a fiecăruia. Discipline pe care învățământul juridic românesc, conservator și
tradiționalist, le asimilează, din păcate, cu (prea) mare greutate! Fac și avocatură pentru că așa
trebuie! Pentru că mă ține legat de lumea reală! O lume care (întrebați studenții!) este destul de
dotată cu calculatoare, mașini care sunt lipsite încă de așa numita „inteligență artificială” și
pentru care foarte mulți nici nu dețin programe cu licență de exploatare (deși din sumele
vehiculate în afacerea Microsoft se pare că s-ar fi putut achiziționa programe pentru toată
populația vorbitoare de limbă română, iar nu doar pentru cei aflați în țară)! O lume care nu de
puține ori este lipsită chiar de inteligența căreia îi spunem umană și mai ales de cumpătarea atât
de necesară în luarea deciziilor corecte! O lume care, uneori, pare lipsită chiar și de suflet! O
lume plină cu probleme juridice! O lume nebună, nebună de legat! It`s a Mad, Mad, Mad, Mad
World![15].

Cunosc bine lumea justiției! Și cred cu tărie că judecătorii fac munca cea mai grea de pe pământ
atunci când ne judecă! Îi știu lipsurile și nevoile pe care le are. Am înțelegere pentru greșelile
multora atunci când le fac (nu a tuturor, pentru că unele sunt de neînțeles și altele nici nu sunt
doar greșeli!). Studenților le spun mereu că este meseria cea mai frumoasă pe care o poate face
un jurist! Într-adevăr, ce poate fi mai frumos decât a spune dreptul? A face ordine în lucruri și a
reface armonia! A afla adevărul și a da fiecăruia ce i se cuvine! E lumea care m-a făcut așa cum
sunt!

Doamna Ana-Maria Puiu, judecător de scaun, care scrie mult (și bine) și pe care vă îndemn să o
citiți[16] și cu care sunt în multe privințe de acord, spune, totuși, căjudecătorul ideal nu există
decât în imaginația noastră, convingerile noastre, aspirațiile noastre. Dar că judecătorul
trebuie să fie un om drept, sincer cu sine și cu semenii, un bun psiholog, un om care trăiește în
lumea reală, nu în sihăstrie, studios, perseverent, exigent, care nu se va considera Dumnezeu,
dar care este conștient de importanța misiei sale, un om căruia invidia, frustrarea, aroganța îi
sunt sentimente străine.

Am amintit de aceste virtuți ale judecătorului nu doar pentru că sunt de acord cu ele, ci și pentru
că arbitrul trebuie să fie ceva mai mult decât judecătorul atunci când judecă, pentru că el,
arbitrul, trebuie să judece fără a avea „imperium”-ul pe care îl are judecătorul statal și
trebuie să fie mai convingător decât acesta prin forța argumentelor, a cuvintelor și a
raționamentelor în motivare, care sunt cele care dau autoritate hotărârii (a nu se înțelege
cumva că toate acestea nu trebuie să fie proprii și judecătorilor statali!) Nu întâmplător, de altfel,
cazurile de incompatibilitate a arbitrilor și de recuzare a acestora sunt mai multe decât cele
pentru judecători (art. 562 din Noul Cod de Procedură Civilă).

Eu cred însă că arbitrul trebuie să fie și să știe ce știe judecătorul și ceva pe deasupra! Că
judecătorul se formează în vreo 5 ani. E bun după vreo 10. Și e deasupra lucrurilor mărunte și
foarte bun, după vreo 15! Asta dacă are și har și minte și suflet și putere de a fi judecător
adevărat! Credeți că de pomană sunt țări în care judecător poți fi numai după împlinirea vârstei
de 35 de ani și dacă ai demonstrat că ai făcut ceva în viață până atunci!

Eu și alții împreună cu mine am învățat de la regretatul Ion Băcanu că a fi arbitru

înseamnă a fi mult mai mult decât judecător. Că trebuie să ai și o experiență de viață și o
înțelegere a lucrurilor pe care judecătorului legea nu i le cere. Ca a judeca în arbitraj este mai
ușor și mai greu în același timp. Că dacă formele procedurale nu sunt atât de severe în arbitraj,
aceasta nu înseamnă că nu sunt mai puțin importante. Că aspirația spre echitate este mai mare
în arbitraj decât în justiția de drept comun. Că pentru arbitru este important a salva și relațiile de
afaceri între întreprinzători spre binele comerțului!

M-a descumpănit însă, un pic, distincția pe care doamna judecător Puiu o face între „un om bun”,
prin care înțelege „un om milos” și „un bun om”, cu argumentul că „nu mila este tratamentul pe
care trebuie să îl aplice judecătorul celor pe care îi judecă”! Pentru că sentimentul milei este
propriu ființei umane și pentru că o justiție în care s-ar face dreptate de-ar fi să piară lumea, nu
este pentru oameni și nu este făcută de oameni.

Mie îmi este teamă, totuși, de omul care vrea să mă judece mecanic, ca un calculator dotat cu
inteligență artificială! Ce justiție ar putea fi aceea în care, așa cum ne povestește Seneca,
vinovații de greșeală au fost condamnați alături de nevinovat pentru că exista o hotărâre care
trebuia pusă în executare chiar dacă era evident nedreaptă!

Vă reamintesc povestea: judecătorul Piso a condamnat la moarte un cetățean acuzat de a fi

comis un omor. În momentul în care osânditul a fost dus la locul execuției, și-a făcut apariția cel
pentru a cărui ucidere s-a dispus condamnarea, astfel că centurionul însărcinat cu execuția a
decis el suspendarea executării acesteia și întoarcerea la judecător. Piso i-a condamnat însă la
moarte pe toți: pe cel nedrept acuzat, pentru că exista deja o hotărâre de condamnare care
trebuia executată, pe centurion, pentru că nu a executat sentința de condamnare și pe cel
presupus asasinat, pentru că a provocat moartea primilor doi! Ceea ce l-a făcut pe Seneca să
pronunțe cuvintele celebre: „Fiat iustitia, ruat coelum!”, adică „să se facă dreptate,
prăbușească-se și cerul!” Și pe care Ferdinand I, fratele lui Carol Quintul, a reformulat-o așa
cum o cunoaștem azi: „Fiat iustitia, pereat mundus”!

Nu vă par precursori ai judecăților de către o mașină dotată cu „inteligență artificială”!? Sau poate
a judecăților arbitrare ale câte unui judecător nemilos al zilelor noastre! Haideți să lansăm și o
provocare!

Faimosul futurolog, inventator și specialist în inteligența artificială, domnul Ray Kurzweil,

„Director of Engineering” la Google (companie pe cale de a ne oferi, împreună cu producătorul
BMW, într-un viitor care nu-i prea departe, o mașină superperformantă, pe baterii, dar cu o
autonomie care va ridiculiza motoarele termice și care nu are nevoie nici de șofer), lucrează și la
motorul de căutare al viitorului. Acesta (motorul?!) va fi capabil să răspundă peste 5-8 ani, spune
domnul Kurzweil, unor întrebări complexe, de dimensiunea unui paragraf (deocamdată), apoi să
intre în dialog cu noi „pentru a înțelege ce ne trebuie”!!!

Aceasta înseamnă că am putea să-i dăm motorului de căutare să rezolve un proiect de cercetare
și dacă nu va găsi azi răspunsul, va reveni peste o lună, două, trei, când „va descoperi ceva
relevant”! Doamne, încotro ne îndreptăm?

Mda! Dar cred că putem, totuși, să trăim liniștiți încă o vreme! Lumea virtuală, intangibilă, prin
care scormonește motorul de căutare după datele și informațiile de care are nevoie pentru a
rezolva o problemă sau alta, fie ea și o temă de cercetare, am creat-o noi, nu calculatorul și
programele cu care funcționează. Iar acestea funcționează așa cum noi îl învățăm și atât cât noi
îl învățăm. Adică atât cât știm noi! Nu noi în general, ci aceia care știu cât și gândesc precum
domnul Kurzweil! Răspunsul motorului de căutare și care va fi afișat pe ecranul calculatorului va
fi, în final, ceea ce noi am dat „calculatorului” să proceseze, iar rezultatul oferit lui va fi conform
cu limitele noastre de cunoaștere, de înțelegere. Și apropos de acest rezultat, al cui va fi el? Cui
îi aparține rezultatul activității de cercetare sau opera „creată” de calculator? Omului sau
calculatorului? Cărui om? Căror oameni? Se poate imagina o operă realizată în comun de om și
de calculator? Că dacă admitem că viitoarele calculatoare vor avea inteligență, fie ea și
artificială, trebuie să admitem că au și putere creatoare!

Dar calculatorul, motorul de căutare sau cine știe ce altă invenție care ne va face munca mai
ușoară, nu va avea emoții, nu va plânge, nu va râde, nu va suferi, nu se va sinucide!

Apropos, calculatoriștilor, softiștilor, creatorilor de inteligență artificială, juriștilor care credeți că

viitorii copii ai zeiței Themis care vor spune dreptul ar putea fi calculatoarele dotate cu inteligență
artificială, vă lansez o provocare: rejudecați-l pe Isus într-un astfel de proces! Și dacă va rosti,
asemenea lui Pilat din Pont, „Ibis In Crucem”, credeți că se va sinucide, aidoma amintitului
nedrept judecător?! Dar dacă pentru atâta întoarcere în timp nu-i nimeni pregătit, deci nici
calculatorul, poate începeți cu ceva mai aproape de noi. Cu batjocura de proces care s-a numit
în ziua de Crăciun a anului 1989, „procesul Ceaușeștilor”. Un proces care n-a făcut doar justiția
română de râs! A făcut de râs ideea de justiție și de dreptate!

Să ne întoarcem la regula bunului simț care trebuie să domine arbitrajul!

Îmi amintesc și azi de prima mea lecție de drept comercial, dată mie de tatăl meu. Un om de o
bunătate sufletească nemaiîntâlnită și căsătorit cu o femeie, mama mea, de a cărei dreaptă
judecată ne era frică și mie și fraților mei. De judecățile ei mi-am amintit mereu ca judecător și
îmi amintesc și azi când nu mai este, în momentele cele mai dificile ale vieții și a judecăților și
când mă întreb: cum ar fi spus mama? Ce ar spune mama? Și judecata mea se luminează prin
judecata ei! Lecția tatălui meu este de un bun simț și de o simplitate care demonstrează că noi
complicăm ceea ce este simplu din motive greu de înțeles.

Așadar, cu tata la bulgi (bâlciul de Sfânta Mărie din târgul Bistriței mele, oraș dintre cele mai
vechi din țară, dar cu crescători de animale și după colectivizare) cu un animal de vânzare. Se
înțelege tata cu un cumpărător (pentru prețul de 1000 de lei) care se roagă apoi de așteptare să
se ducă acasă să-și ia banii și să se întoarcă. Bunul meu tată consimte să-l așteptăm
(septembrie se apropia, ne trebuiau haine, cărți și caiete pentru școală!), dar mă roagă și pe
mine să stau să păzesc animalul până se duce să-și ia o bere. Era de nerefuzat felul în care a
făcut-o: „dragul ticului, te superi dacă mă duc să iau o bere?”. În lipsa lui, un alt om a început să
dea târcoale animalului, iar când a venit tatăl meu, care i-a spus că animalul e deja vândut și
prețul pentru care l-a vândut, omul i-a spus că îi dă 1200 de lei. „Nu pot că am bătut palma”, i-
a răspuns tata! Cum să poată, întreb azi studenții, cu articolul 1295 din Codul civil în vigoare la
data evenimentelor și art. 1674 din Noul Cod civil? Doar potrivit legii, vinderea era perfectă de
când „s-a bătut palma”, iar proprietatea se strămutase la cumpărător! Dar mai ales peste
regula de drept: cum să te faci astfel de rușine trecând de cuvântul dat!

Îi adaug la cei de la care am învățat, alături dr. Ion Băcanu, pe Ion Nestor, pe Octavian
Căpățână, pe Savelly Zilberstein, pe Tudor R. Popescu, pe I. L. Georgescu, pe I. N. Fințescu. Pe
mulții care ne-au lăsat știința dreptului comercial românesc moștenire de care să avem grijă și să
o creștem!

[1] A spus-o Bill Gates și se cuvine să luăm aminte cu atenție la spusele lui. Dar își mai amintește cineva că
acest cel mai bogat om din lume și creator fără de egal a (ar fi) spus în anul 1981, că „640 K de memorie RAM ar
trebui să fie de ajuns pentru toată lumea”?!. Adevărat, Bill Gates a negat, în anul 1996, că ar fi spus așa prostie,
afirmând atunci că „niciun om implicat în domeniul computerelor n-ar fi în stare să afirme că o anumită capacitate
de stocare ar fi suficientă pentru totdeauna”. Dar „mă tot lovesc de citatul acela prostesc atribuit mie”, spune cu
tristețe creatorul care știe, desigur, că din anul 2008 nu ajung nici 500 GB.
[2] Într-un vechi dicționar german român (Hariton Tiktin, Paul Miron și Elsa Luder) veți găsi o referire laeretocrisie,
care nu face însă decât să reproducă din Codul Caragea textul prin care erau declarate nearbitrabile pricinile
penale astfel: „pricină de vinovăție nu se judecă prin eretocrisie” (p. 893).
[3] Noah Webster (1758-1843) a fost lexicografier, autor de dicționare, de scrieri politice, manuale, considerat
unul dintre părinții fondatori ai națiunii americane. Numele de Webster este în Statele Unite sinonim cu
„dicționar”, în anul 1806 el publicând prima ediție a „Dicționarului American al Limbii Engleze”. Pentru a-l
completa (în anul 1825 avea 70.000 de cuvinte, dintre care 12.000 nu mai apăruseră în dicționare până atunci) a
muncit 26 de ani, iar pentru a stabili etimologia cuvintelor a învățat 28 de limbi străine, între care latina, greaca,
ebraica, araba, persana, sanscrita. În timpul Războiului de Independență a fost student la Yale College. Pentru a
putea urma cursurile, tatăl său (care nu a terminat niciodată colegiul și a fost, pe rând, fermier, diacon, șef al
poliției locale în Hartford, fondatorul unei societăți care a fost precursoare a bibliotecii publice, judecător de pace
după obținerea Independenței) a fost nevoit să ipotecheze ferma. Noah Webster a făcut apoi, cu întreruperi din
cauza lipsei banilor (timp în care a lucrat ca profesor), studii juridice și a devenit avocat. Nemulțumit de sistemul
educațional american a înființat o școală privată în Connecticut care s-a bucurat de succes. În anul 1787 a scris
un pamflet despre proiectul de Constituție al SUA semnat „A Citizen of America”, pamflet care a avut un mare
impact. În anul 1793, ajutat de Alexander Hamilton, a început o prolifică activitate de gazetar, care i-a atras însă
și foarte multe adversități. Lucrările sale, în special cele dedicate învățării limbii engleze (scriere, citire, pronunție,
explicații), sunt extrem de populare și între cele mai vândute cărți din SUA. În anul 2014, alte 150 de cuvinte și
definiții noi au fost adăugate în Dicționarul Merriam-Webster, între care și „selfie”, „tweep” și „turducken”. Pentru
a publica a doua ediție a dicționarului său și-a ipotecat casa și a trăit restul vieții în lipsuri. Ziua de naștere a lui
Noah Webster (16 octombrie) a fost declarată Ziua Mondială a Dicționarului.
[4] Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu” al Academiei Române, profesor și avocat.
[5] La fel de importantă îmi pare înființarea Academiei de Științe Juridice din România prin Legea nr. 1139/2015,
ca o continuatoare în drepturi și în tradițiile științifice ale Academiei de Științe Morale și Politice înființată în anul
1939, for național de consacrare științifică.
[6] Promulgat în anul 1818, acesta a fost întocmit în greacă și tradus în limba română de biv vel logofătul Nicolae
Văcărescu.
[7] Îi mulțumesc Andreei Livădariu pentru ajutorul dat în identificarea originii cuvântului. Și rețineți numele: veți
auzi și veți citi cu plăcere ceea ce a scris și ceea ce va scrie stagiara noastră.
[8] Cunoscut mai degrabă pentru că după instalarea sa ca domn al Țării Românești a izbucnit o epidemie de
ciumă bubonică (în anul 1813, dar epidemia s-a repetat) în care mureau până în 300 de bucureșteni pe zi (se
crede că au murit peste 90.000 de oameni în total în timpul ciumei lui Caragea) și care a fost urmată de un
cutremur și de inundații. Aceste calamități au umbrit realizările domnitorului. Și este de amintit și faptul că unii
dintre bolnavii care scăpaseră de boală, însemnați cu un șervet roșu atârnat de gât, intrau în casele sănătoșilor și
îi amenințau în scop de furt și chiar de viol, cu aruncarea hainelor îmbibate cu microbi către aceștia. Ulterior,
dintre foștii ciumați, s-a constituit și „breasla cioclilor”. Într-un raport a unui astfel de cioclu se menționează că „a
adunat într-o căruță 15 morți spre a-i duce la cimitir, dar nu a putut îngropa decât 14, pentru că unul a fugit și nu
l-a putut ajunge”. Din Scrisoarea lui Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri întitulată „Din vremea lui Caragea”.
[9] „Cu asemenea judecători, așadar, trebuie să trăim, să murim și, ceea ce este mai rău, să tăcem”. Apud
Doru Cosma în Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, București, Editura Sport-turism, 1982, p. 289.
[10] V. Roș, Arbitrajul comercial internațional, Editura Monitorul Oficial, 2000, p. 136.
[11] Vasile, C., Saranciuc, V., Nulitatea absolută a convenției arbitrale încheiate fără autentificarea notarului – o
extravaganță a NCPC, JURIDICE.ro, postat la 11 noiembrie 2013.
[12] Ce rău imens au făcut țării noastre acei oameni politici care au acceptat ca o etnie care se cheamă peste tot
în lume altfel, la noi să se cheme „romi”! cât despre elementul ce ar fi urmat să facă diferențierea dintre ei și noi,
adică dublul „rr”, cine mai știe azi?! Iar dacă ar ști, ce semnificație ar mai avea? Iar dacă tot ne-au uzurpat
numele etniei în partea cea mai semnificativă a acestuia, dacă tot am fost de acord cu această nedreptate pe
care am făcut-o istoriei, poporului nostru, copiilor noștri, dar și lor „rromilor”, pentru că i-am „deznaționalizat” și pe
ei, le-am luat ce era a lor și le-am dat ce era al nostru, de ce nu renunțăm noi la denumirea de „români”, în
favoarea aceleia pe care nimeni ne-o poate lua, aceea de daci! Sau credeți că îi supărăm pe „dutch”, adică pe
olandezi?
[13] Article rédigé par: Jean-Pierre Grandjean, avocat à la Cour, Clifford Chance Europe LLP et Clément
Fouchard, avocat à la Cour, Clifford Chance Europe LLP, undeva pe Internet.
[14] Am fost solicitat odată să dau „recomandare scrisă”, conform procedurii în vigoare la acea dată, de către un
jurist(ă), pentru a face parte din corpul de arbitrii ai CCIR. Într-o conferință pe teme actuale privind arbitrajul, mi-
am spus părerea despre calitățile cerute arbitrilor și despre răspunderea pe care și-o asumă cel care „face
recomandarea”. După conferință, solicitant(a)ul mi-a spus că înțelege de ce nu poate fi arbitru cu recomandare
dată de mine.
[15] Păcat că nu se redifuzează acest film (o comedie burlescă) în care Spencer Tracy a fost, ca de obicei,
genial! Filmul a fost regizat de Stanley Kramer, nimeni altul decât regizorul seriosului filmProcesul de la
Nurenberg!
[16] Ana-Maria Puiu, Judecătorul ideal, pe JURIDICE.ro, articol publicat la data de 22 ianuarie 2008.

Prof. univ. dr. Viorel Roș

Președintele Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie
a României
Medicul: funcționar care nu poate primi cadouri
18 august 2015 | Cristi DANILEȚ
| 2 comentarii
832 citiri

0
inShare

În săptămâna care s-a încheiat au fost date publicităţii mai multe informaţii şi mesaje în
legătură cu o decizie recentă a justiţiei potrivit căreia medicii nu ar mai avea voie să
primească cadouri. Încerc prin prezenta postare să aduc câteva clarificări cu privire la
statutul medicilor şi posibilitatea lor de a primi plăţi sau donaţii în legătură cu actul
medical:

1. Sunt două decizii relevante, pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor

probleme de drept penal. Aceasta pentru că au fost instanţe care au cerut curţii supreme
interpretarea oficială şi obligatorie a unor dispoziţii din noul Cod penal, întrucât în
legătură cu aceste dispoziţii ar fi existat posibilitatea unor interpretări eronate şi, deci, a
pronunţării unor soluţii nelegale de speţă.

2. Ambele decizii au plecat de la cazuri în care medicii fuseseră trimişi în judecată pentru
comiterea unor infracţiuni de corupţie, constând în faptul că fie au primit bani înainte de
efectuarea actului medical, fie au primit bani – fără să îi ceară – după efectuarea actului
medical. În primul caz este vorba de un medic chirurg încadrat pe durată nedeterminată
la un spital din reţeaua publică, în al doilea caz de un medic militar.
3. Prima decizie este adoptată de ICCJ în data de 3 decembrie 2014 şi publicată în M. Of.
din data de 13 ianuarie 2015. Dilema care a generat-o a fost provocată de faptul că, pe de
o parte, art. 375 din Legea privind reforma în domeniul sănătăţii din 2006 prevede că
profesia de medic este una liberală şi că ”având în vedere natura profesiei de medic şi
obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar
public”, iar pe de altă parte că art. 289 Codul penal prevede că infracţiunea de luare de
mită se comite de un funcţionar public. Prin această decizie s-a stabilit că medicul îşi
desfăşoară activitatea în realizarea unui serviciu de interes public şi
că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din
sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public încadrându-se în
categoria celor care ”exercită o funcţie publică de orice natură” la care face
referire art. 175 alin. 1 lit. b teza a doua Cod penal.

4. Fac precizarea că opiniile şi/sau practica instanţelor, în majoritatea lor, atât pe vechiul
Cod cât şi pe noul Cod sunt conforme cu decizia menţionată mai sus; de asemenea,
Curtea Constituţională s-a pronunţat în acelaşi sens prin pct. 4.1 din Decizia nr. 2/2014.
Mai fac precizarea că în noţiunea de ”funcţionar public” în sensul legii penale intră şi
expertul tehnic judiciar (ICCJ-CDCDP, Decizia nr. 20/2014), notar public şi executor
judecătoresc (Expunere de motive Codul penal, p.33) – şi aceste profesii sunt liberale,
potrivit legislaţiei proprii.
5. A doua decizie este adoptată de ICCJ în data de 4 iunie 2015 şi publicată în M. Of. din
data de 5 august 2015. Dilema care a generat-o a fost provocată, pe de o parte, de faptul
că art. 34 din Legea drepturilor pacientului prevede că ”personalul medical sau
nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul niciunei forme de
presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd
reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective”, dar că ”pacientul poate
oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu
respectarea legii”; iar pe de altă parte că în art. 289 Codul penal se
incriminează primirea de bani sau alte foloase care nu i se cuvin inclusiv după
îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu. Prin această decizie s-a stabilit că fapta
medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din
sistemul public de sănătate de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la
pacienţi nu este legală.

6. Nici sub vechiul Cod penal, valabil în perioada 1969-2014, medicii nu aveau voie să
pretindă sau să primească bani sau alte foloase înainte de efectuarea actului medical
(fapta era luare de mită) şi nici să primească bani sau alte foloase după efectuarea actului
medical fără a-i fi cerut înainte (fapta era primire de foloase necuvenite). Aceasta deşi
existau şi atunci dispoziţii potrivit căruia medicul nu era funcţionar public şi nici nu
putea fi asimilat acestuia (a se vedea art. 6 alin. 2 din Legea nr. 306/2004, mai înainte
art. 3 alin. 2 din Legea nr. 74/1995, iar mai înainte art. 1 pct. 3 din HG nr. 220/1992).

7. După cum se vede, dilemele de la care au plecat cele două decizii au legătură cu
prevederi aparent contradictorii între legislaţia proprie medicilor şi legislaţia penală.
Instanţa supremă însă a lămurit că, prin legislaţia proprie medicilor, sunt reflectate doar
aspectele administrative şi civile ale relaţiilor de serviciu sau relaţiile medic-pacient, pe
când legislaţia penală vizează relaţii de drept penal substanţial. Aşadar, noţiunea de
funcţionar public din dreptul penal are un înţeles propriu şi nu se
suprapune cu definiţia din Statutul funcţionarilor publici.

8. Instanţa supremă nu s-a pronunţat cu privire la medicii din reţeaua privată de

sănătate, dacă ar avea voie sau nu să primeasă plăţi suplimentare, cadouri, donaţii de la
pacienţi fără a răspunde penal. Mi-e greu să înţeleg de ce ar apela un pacient la un spital
privat unde va plăti taxe reprezentând costul spitalizării şi al intervenţiei ca mai apoi să
plătească ceva în plus, fără a i se tăia chitanţă. Oricum, atrag atenţia asupra conţinutului
art. 308 din Codul penal potrivit căruia dispoziţia din art. 289 se aplică în mod
corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
cadrul oricărei persoane juridice, limitele speciale ale pedepsei reducându-se cu o
treime. Potrivit acestei reglementări, chiar şi un portar de la un spital privat poate fi
infractor dacă primeşte bani să lase un aparţinător, în afara orelor de vizită, la un pacient
internat.

În concluzie: ICCJ nu stabileşte nimic în plus faţă de ce era până acum în legislaţia
noastră: medicul nu a avut şi nu are voie să primească niciun fel de plăţi, donaţii, cadouri
în legătură cu îndeplinirea profesiei sale. Statutul profesional al medicului rămâne
acelaşi ca până acum şi acesta este cel prevăzut de Legea sănătăţii: medicul îndeplineşte
în mod independent o profesie liberală; de aceea toate aspectele adminstrative ale
carierei sale sunt reglementate de legea proprie. Dar răspunde la fel ca un funcţionar
public dacă comite infracţiuni de corupţie: dacă medicul pretinde sau primeşte
foloase înainte sau după îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, indiferent că
iniţiativa oferirii aparţine lui sau pacientului, fapta constituie infracţiunea
de luare de mită sancţionată cu închisoare 3-10 ani şi interdicţia de a mai
profesa ca medic pentru 1-5 ani.

Jud. dr. Cristi Danileț

Membru CSM

CCJ. Acordarea daunelor morale pentru perioada de privare

nelegală de libertate
17 august 2015 | Corina CIOROABĂ
894 citiri

0
inShare
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, într-o cauză având ca obiect obligarea
Statului Român la acordarea de daune morale pentru perioada de privare nelegală de
libertate a reclamantului, că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu
se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi
demnitatea, onoarea, suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o
apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează
şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată. Sub acest aspect,
Înalta Curte a precizat că la stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în
atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele
negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în
care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele
vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate. În speță, Înalta Curte a
reținut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente şi a
principiilor aplicabile în această materie, stabilind că prin vătămarea adusă
reclamantului prin cea de-a doua arestare, prin lezarea demnităţii, integrităţii psihice,
vieţii de familie, raportat la soluţia finală de achitare, daunele morale acordate reprezintă
o apreciere corectă a reparaţiei. (Decizia nr. 656 din 26 februarie 2015 pronunţată în
recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect
acordarea de daune morale)

contrazice instanțele din România:

Corina CioroabăCEDO
LOVITURĂ pentru ofițerii acoperiți
Autor:
Florin Pușcaș, Redactor
Publicat: 08:14
Curtea Europeană a Drepturilor Omului răstoarnă o decizie a instanțelor din România,
generând jurisprudență care poate schimba fundamental munca investigatorilor sub
acoperire.

Prin hotărârea Pătraşcu c. România din 14 februarie 2017, CEDO indică limitele în care
agenţii sub acoperire pot acţiona fără a viola dreptul la un proces echitabil al persoanelor
acuzate pentru infracţiuni provocate de aceştia. Aceeaşi problemă a fost ridicată în cauză în
cursul judecării la Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Bucureşti şi ICCJ, însă instanţele
române au considerat că nu există vreo provocare din partea agentului de poliţie, CEDO a
decis că infracţiunea a fost provocată. Va urma o revizuire, pentru desfiinţarea condamnării
de 6 ani de închisoare pronunţată în cauză, potrivit casei de avocatură Chiriță și Asociații.

Vezi și: EXCLUSIV - Topul partidelor care şi-au finanţat ilegal campania electorală de la
locale

Vezi și: Prima reacţie a Parchetului General după înregistrările cu procurorul Negulescu: Ce
s-a decis

Potrivit sursei citate, în februarie 2007, un agent de poliţie l-a abordat pe Pătraşcu într-un
club de noapte, pentru a verifica o informaţie de origine necunoscută, care susţinea că acesta
se ocupă de trafic de droguri. Poliţistul sub acoperire a întocmit ulterior un raport în care
descria faptul că Pătraşcu i-a spus că ar putea să îi procure droguri şi că se vor auzi la telefon.
După începerea urmăririi penale şi autorizarea unor măsuri de supraveghere, Pătraşcu l-a
sunat pe poliţist pentru a-l întreba dacă e interesat să cumpere ecsasy. Poliţistul l-a sunat la
rândul său pe acesta de mai multe ori în cursul lunilor aprilie şi mai 2007, pentru a se înţelege
asupra datelor trazacţiei. Într-un final, la 19 iulie 2007, cei doi s-au întâlnit, ocazie cu care s-a
realizat un flagrant.

Reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru trafic de droguri, unicele probe ale
activităţii sale infracţionale fiind rapoartele poliţistului sub acoperire şi interceptările
telefonice realizate. Instanţele române au considerat că fapta nu a fost provocată, întrucât
Pătraşcu a telefonat el de două ori pentru a se oferi să intermedieze o tranzacţie cu droguri,
chiar dacă nu avea vreun istoric în acest sens şi chiar dacă aceasta a fost unica tranzacţie
pentru care a fost trimis în judecată sau urmărit penal.

„Curtea a constatat, în unanimitate, o violare a prevederilor art. 6 din Convenţie, constatând

că ideea infracţională a fost numai a agentului sub acoperire, iar fapta s-a comis doar după
insistenţa acestuia. Curtea a constatat că agentul statului nu a fost „esenţialmente pasiv”
mărginindu-se la rolul de observat al unei infracţiuni, ci a fost cel care a determinat comiterea
sa. Curtea a mai constatat şi faptul că, la data la care reclamantul a fost abordat de către
poliţist, nu era începută urmărirea penală şi nu era autorizată nicio operaţiune sub acoperire,
aspecte considerate ca fiind irelevante de instanţele naţionale”, mai notează avocații.

Liviu Dragnea anunţă un adevărat cutremur în justiţie

Autor:
Lucian Negrea, Reporter
Publicat: 13:52
Sursa foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Liderul PSD, Liviu Dragnea, anunţă un adevărat cutremur în justiţie. El a spus că vor fi aduşi
specialişti din străinătate pentru a lucra la o lege a răspunderii magistraţilor, dar nu numai la
acest capitol. Dragnea a spus că trebuie regândit întreg sistemul, pentru că există probleme
majore.

Vezi și: Senatorul somnoros, Mihai Goțiu, recidivează. A călcat pe bec pentru a doua oară /
FOTO

"Legea răspunderii magistraţilor este o prioritate pentru toată lumea şi eu ceea ce am spus în
campanie susţin în continuare. Este nevoie de o discuţie şi o dezbatere amplă despre toată
legislaţia din domeniul judiciar şi din domeniul justiţiei. Să nu uităm, totuşi, că în România,
Curtea Constituţională a zdrenţuit Codurile Penale. Sunt peste 100 de articole care au fost
declarate neconstituţionale şi asta înseamnă că noi avem o problemă pe fond cu aceste legi.
Nu cred că mai există undeva în lume sau la noi în legislaţie vreo lege unde să se regăsească
peste 100 de articole declarate neconstituţionale. În ceea ce priveşte legea răspunderii
magistraţilor, pe mine mă interesează să găsim un pachet de măsuri legale prin care
judecătorii să se simtă mult mai protejaţi, mult mai protejaţi în raport cu posibilele influenţe
sau presiuni din partea unor persoane sau instituţii, indiferent ce funcţie ocupă în statul
român, pentru că eu, ca cetăţean român, îmi doresc ca atunci când merg în faţa unei instanţe
un judecător să judece doar din punct de vedere al legii, fără influenţe externe (...) Avem ca
obiectiv, două ţinte: judecătorii să se simtă protejaţi şi să judece aşa cum le dictează
conştiinţa, iar pe de altă parte cetăţeanul să ştie că merge în faţa judecătorului şi va fi judecat
conform legii", a declarat Liviu Dragnea la Radio România.
Liviu Dragnea a spus că vor fi aduşi experţi din străinătate precum cei de la Comisia de la
Veneţia, experţi de la Comisia Europeană, dar vor participa şi reprezentanţi ai instituţiilor
judiciare din România. sRolul acestora va fi să gândeascăun pachet de măsuri prin care se va
reforma sistemul de justiţiei.

"S-a tot discutat în ultima perioadă în presă despre tot felul de influenţe asupra judecătorilor,
asupra oamenilor din sistemul de justiţiei. Noi considerăm că trebuie să găsim cele mai bune
măsuri prin care să nu se mai poată ajunge cu presiuni asupra judecătorilor.

Aseară am înţeles că au fost prezentate nişte înregistrări cu un procuror. Eu nu am urmărit,

dar aceste înregistrări nu lovesc numai în credibilitatea domnei Kovesi şi a DNA, ci în tot
sistemul, pentru că ne arată că inclusiv în acest sistem există corupţie", a mai spus Liviu
Dragnea.

Procurorului general i-a rămas Constituţia mică (OPINIE)

Autor:
Florin Pușcaș, Redactor
Publicat: 14/02/2017

Aflat parcă în plină campanie de PR, procurorul general Augustin Lazăr coboară din sferele
înalte ale interviurilor în presa internaţională şi îşi face timp să se ia la trântă cu Parlamentul.
După ce s-a făcut de râs atacând în contencios administrativ OUG 13/2017, augustul şef al
Ministerului Public a găsit de cuviinţă să citeze trunchiat din Constituţie.

În relaţia cu "organul reprezentativ suprem al poporului român", Augustin Lazăr a considerat

potrivit ca instituţia pe care o conduce să se autoinvite la lucrările unei comisii, iar la
eveniment să fie trimis un funcţionar oarecare. Confruntat cu realitatea regulamentului
Comisiei juridice a Senatului, procurorul general s-a supărat ca văcarul pe sat şi s-a grăbit să
ne anunţe că nişte oameni răi îl împiedică să-şi exercite rolul constituţional.

Am aflat cu toţii, dintr-un comunicat al Ministerului Public, următoarele: "Prezența

reprezentanților Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la lucrările în
comisiile parlamentare, precum și în grupurile de lucru constituite la nivelul Ministerului
Justiției sau Consiliului Superior al Magistraturii, este necesară pentru îndeplinirea rolului
constituțional de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor."

Este, desigur, dreptul procurorului general să se lase cuprins de această vocaţie de trimis al
Domnului pe plaiuri mioritice, apărător al drepturilor românilor şi al ordinii în Univers, însă
domnia sa omite o parte esenţială din articolul din Constituţie pe care îl citează.
"ARTICOLUL 131 (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele
generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor."
Or fix acel "în activitatea judiciară" oferă sensul complet al articolului din legea
fundamentală. Iar băgarea în seamă la o dezbatere parlamentară nu intră în categoria
activităţilor judiciare.

Parlamentul este, potrivit aceleiaşi Constituţii, "unica autoritate legiuitoare a ţării", chiar dacă
procurorii au brusc pretenţia amestecării în treburile unei alte puteri a statului. "Conducerea
Ministerului Public își exprimă speranța ca, și pe viitor, să fie permisă participarea
procurorilor, în calitate de invitați, la procesul de elaborare a legislației privind activitatea
sistemului judiciar." Aici, reprezentanţii Ministerul Public au nimerit-o: au ce să caute în
Parlament doar în calitate de invitaţi.