PROBLEME GENERALE ALE MANAGEMENTULUI CLASEI DE ELEVI

Managementul clasei de elevi – delimitări conceptuale:

Într-o epocă apropiată, unii pedagogi au încercat să evalueze rolul factorului relaţional în
educaţie şi s-au desprins concluziile următoare: "...copilul fiinţa umană, situat într-un anumit
mediu, este profund influenţat de acesta (factor relaţional); comportamentul său diferă după
cum trăieşte solitar sau în colectiv şi depinde, într-o mare măsură de natura relaţiilor cu
partenerii. Maturizarea nu aduce decât potenţialităţi pe care interacţiunile sociale trebuie să le
actualizeze".
În sistemul social de educaţie şi învăţământ profesorii trebuie să se raporteze la cei pe
care îi educă, să stabilească relaţii de cooperare cu elevii şi părinţii acestora şi cu alţi factori
interesaţi ai societăţii. Ei nu educă numai la catedră, în clasă, ci prin fiecare contact relaţional cu
copiii şi părinţii desfăşoară o muncă de creştere şi dezvoltare, de conducere şi direcţionare.
Activitatea cadrelor didactice se desfăşoară în faţa unor individualităţi psihice umane în formare.
De aici derivă necesitatea unei maxime responsabilităţi faţă de comportamentele şi intervenţiile
educatorului. Aceasta este deci perspectiva care le conferă cadrelor didactice o poziţie oarecum
specială, unică. Ei sunt, de obicei, adulţi, singurii adulţi într-un grup de copii. În faţa lor, a
copiilor, educatorii devin reprezentanţii lumii adulţilor, lumea pentru care îi pregătesc pe aceştia.

Managementul clasei de elevi

În raport cu dimensiunile teoretice parcurgerea modulului psihopedagogic vizează
familiarizarea studenţilor cu problemele fundamentale ale managementului clasei de elevi. Din
perspectiva practică, acest curs vizează competenţe de organizare a spaţiului instructiv şi de
intervenţie în situaţii de criză educaţională.

Obiective generale:
• cunoaşterea diverselor unghiuri de abordare ale procesului de învăţământ, formele, structurile
principale ale acestuia şi relaţiile dintre acestea din perspectiva managementului clasei de elevi;
• descrierea modului de utilizare a diverselor strategii specifice în practica şcolară pe baza
cunoaşterii managementului clasei de elevi;
• Identificarea principalelor strategii de intervenţie în situaţiile de criză educaţională;
• utilizarea unor structuri organizaţionale variate şi flexibile de individualizare în clasa de elevi;
• implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor în procesul de învăţământ;

1.Fundamentele managementului. Management în educaţie

Una dintre direcţiile prioritare ale reformei învăţământului din ţara noastră urmăreşte
procesul de descentralizare, redistribuirea responsabilităţilor, a autorităţii decizionale, a
răspunderii publice şi a resurselor la nivel central către nivelul local, crearea unui sistem de
învăţământ organizat, administrat şi finanţat conform reglementărilor europene în ceea ce

1
priveşte asigurarea calităţii procesului instructive-educative, accesul liber, egal, deplin al tuturor
copiilor şi tinerilor la sistemul educaţional, adecvat ofertei educaţionale la interesele şi nevoile
beneficiarilor direcţi şi indirecţi. Acest lucru presupune implicare şi gândire strategică,
competenţe profesionale şi managerial, astfel o nouă abordare a managementului în instituţiile şi
organizaţiile ofertante de servicii educaţionale, adică un nou tip de management.
Problematica managementului educaţiei dobândeşte semnificaţie deosebită într-un mediu
social şi politic în schimbare rapidă, în care aproape toate aspectele educaţiei începând cu cele
privind finanţarea, conţinutul, calitatea, eficienţa sistemelor şi activităţilor educaţionale – sunt
puse în discuţie.

1.1.Management - concept, semnificaţii

Frederick Taylor (1856-1915) şi Henry Fayol (1841-1925) sunt consideraţi părinţii
managementului; Frederick Winslow Taylor, inginer american, promotor al curentelor de
raţionalizare a muncii în scopul intensificării ei, iar Henry Fayol, inginer şi geolog francez, ce a
condus numeroase întreprinderi miniere, afirmându-se ca principalul promotor al mişcării
europene de management al întreprinderilor.
În literatura de specialitate, conceptul de management are, adesea, înţelesuri diferite. Unii
specialişti consideră că termenul derivă din latinescul manus care, în limba română, înseamnă
mână. De aici s-a ajuns la concluzia că cel care „ţine în mână” un grup de oameni înseamnă că
fie conduce fie pilotează fie orientează. Cel care face aceste acţiuni este managerul.
Franţuzescul manège s-a tradus în limba română cu sensul: „un loc special amenajat
pentru dresarea cailor”. Deci există o persoană care conduce şi care obţine rezultate noi în
această activitate. Cel mai apropiat sens de cel folosit acum vine din englezescul to manage, care
se traduce în limba română în a conduce, a rezolva, a dirija, a stăpâni etc. De la acest cuvânt a
apărut în limba engleză management care înseamnă conducere, ştiinţa organizării conducerii
etc. şi manager, cel care conduce sau conducător, director, administrator, cel care se ocupă cu
administrarea unei echipe etc. Studiind managementul ca ştiinţă a conducerii constatăm o
diversitate a abordărilor şi a orientărilor în funcţiile de domeniile de activitate sau chiar în
interiorul aceluiaşi domeniu.
De la un an la altul, managementul se manifestă ca ştiinţă pentru că şi-a definit mai clar
domeniul, are un limbaj specific, are legi şi principii şi un sistem de metode de cercetare.
Managementul a apărut pentru că era necesară o nouă abordare a activităţii de conducere în
vederea asigurării unui character raţional al conducerii şi pentru obţinerea de performanţe
superioare. deosebit de complex, cu finalităţi clare pe baza cărora se poate evalua eficienţa
activităţii.
Pentru a lămuri care este semnificaţia conceptului de management ar trebui precizate şi
sensurile unor termeni ce au aceeaşi arie de circumscriere. Aceste concepte sunt: conducere,
administrare, leadership. La o primă analiză aceşti patru termeni sunt sinonimi, desemnând în
mare aceleaşi activităţi.
Conducere management. Potrivit opiniei profesorului american Waren Bennis
conducătorii sunt oameni care fac ceea ce trebuie să facă, în vreme ce managerii fac ceea ce fac,
aşa cum trebuie.
Administraţie - management. Prin administrare, Waren Bennis înţelege abordarea
problemelor cotidiene, convenţionale, mărunte, iar prin conducere – abordarea problemelor mari,
de perspectivă. Se trece de la aplicare la concepere, de la structure formale şi proceduri la funcţii
şi relaţii.

2
 Leadership - management. Spre deosebire de management care este considerat o
conducere formală, instituţionalizată, leadership-ul este înţeles ca o conducere realizată la nivel
grupal, informal, iar liderul ca şef, conducător al acestui grup.
Accentul trece de la management la leadership, de la dezvoltare şi optimizare la
transformare şi schimbare, de la realizare a unor funcţii la performarea unor roluri, de la dirijarea
oamenilor la inspirarea şi mobilizarea lor.
Dincolo de terminologie, problema fundamentală rămâne cea a esenţei managementului.
Managementul este o ştiinţă, având un domeniu sau obiectiv propriu de investigaţie, metode şi
tehnici de cercetare şi modalităţi specifice de acţiune? Sau este doar o practică, o tehnică, ori o
artă prin intermediul căreia conducătorii de întreprinderi, oganizaţii, etc. îşi exercită
responsabilităţile, în condiţii şi în contexte specifice, locale, zonale, regionale, naţionale, etc.?,
deci într-o mare diversitate de situaţii şi medii sociale?
În realitate, managementul este şi un ansamblu de discipline teoretice, metode şi tehnici
care privesc conducerea, gestiunea, administrarea şi organizarea structurilor ogranizatorice, cât
şi arta de a-i face pe oameni să lucreze productiv şi eficient, fie în calitatea lor de membrii ai
organizaţiilor sau instituţiilor, fie în calitate de clienţi, beneficiari, furnizori, acţionari, etc. Dar,
managementul astăzi, este conceput şi practicat şi ca organizarea schimbării, orientată spre
crearea bogăţiei prin intermediul satisfacerii cât mai depline a necesităţilor omului.
În sinteză, managementul are ca substanţă şi obiectiv esenţial, obţinerea excelenţei în
orice tip de organizaţie socială şi umană. Ceea ce echivalează cu un model de acţiune, spre
care trebuie să tindă şi căruia trebuie să i se conformeze orice acţiune concretă, dincolo de
condiţiile şi particularităţile locale ale muncii şi chiar, împotriva lor.
De reţinut: Managementul poate fi definit ca ştiinţa, arta şi tehnica de a planifica, a
conduce, a organiza şi a controla elementele unui sistem, ale unui domeniu de activitate
specific, în aşa fel încât să genereze profit.
Realizarea obiectivelor manageriale implică punerea în aplicare a următoarelor principii
generale ale acestuia: obţinerea eficacităţii, apel permanent la raţionalitate, organizarea
sistematică a tuturor activităţilor, efort continuu pentru obţinerea celei mai bune performanţe
posibile.
Aplicarea acestor principii presupune practicarea managementului ca proces complex de
planificare, organizare, asigurare de personal, control şi conducere sistematică a ansamblului
activităţilor dintr-o organizaţie, în vederea realizării obiectivelor comune ale acesteia.
Ca proces, managementul se referă la un set de sarcini şi de activităţi în curs de desfaşurare
şi în corelaţie una cu alta. Dar, el se practică şi ca activitate sistematică, de introducere a ordinii
în conducerea şi desfăşurarea activităţilor, astfel încât acestea să fie recunoscute şi consistente cu
setul de obiective şi cu aşteptările convenite de membrii organizaţiei.
Principiile managementului apar formulate chiar în lucrările părinţilor managementului –
Frederick Winslow Taylor, La direction scientifique des enterprises (Ed. Dunot, Paris, 1957)
şi Henri Fayol, Administration industrielle et generale (Paris,1916).
Taylor dezvoltă patru principii manageriale: abordarea ştiinţifică a problematicii fiecărui
domeniu de activitate, a selecţiona cu grijă angajaţii care au aptitudini pentru activitatea
respectivă, a pregăti angajaţii să-şi exercite munca oferindu-le stimulente, a-i sprijini pe lucrători
să-şi exercite atribuţiile, planificându-le sarcinile.
H. Fayol propune 16 principii menite să ghideze activitatea managerilor: principiul
autonomiei, responsabilităţii şi autorităţii, al disciplinei în muncă, al unităţii de comandă, al
unităţii de acţiune, al subordonării intereselor particulare celor generale, al salarizării

3
personalului, al centralizării-descentralizării, al ierarhiei în conducere, al ordinii, al echităţii, al
stabilităţii personalului, al iniţiativei, al unirii personalului, al instruirii permanente, al inovării în
conducere, şi a acorda zilnic cinci minute pentru reflecţie.

1.2.Management în educaţie
Managementul indică o anumită mentalitate, o maniera proprie, dar şi o artă de dirijare,
de antrenare a resurselor (umane), a elementelor organizaţiei, ceea ce corespunde cu însăşi
considerarea educaţiei ca ştiinţă şi artă.
Managementul educaţional este o practică relativ recentă, apărută în secolul al XX-lea în
lume, inspirat din sfera economicului, începuturile pornind de la F.Taylor şi H.Fayol, alţii
teoreticieni fiind de părere că are rădăcinile încă în antichitate. Conceptul de management
educaţional poate fi privit ca o acţiune, ce include un întreg ansamblu de norme, functii şi
metode de conducere orientate spre obtinerea succesului în educatie; arta, stiinţa de a pregăti
resursele umane, de a forma personalităţi, potrivit unor finalităţi solicitate de societate şi
acceptate de individ. (N Stan, 2010)
În sistemul educaţional se practică activitate managerială la toate nivelurile sistemului şi
ale procesului de predare învăţare. Se poate spune ca managementul educational, ca si concept,
este reprezentat printr-o metodologie de orientare globală astfel îl regăsim:
- macrostructural - la nivelul sistemului de invatamant national (minister, inspectorate)
- intermediar – la nivelul institutiei (managerul institutiei scolare, directorul scolii)
- microstructural – la nivelul clasei de elevi (profesorul).
Managementul educaţiei reprezintă teoria şi practica, ştiinţa şi arta proiectării,
organizării, coordonării, evaluării, reglării elementelor activităţii educative (nu numai a
resurselor), ca activitate de dezvoltare liberă, integrală, armonioasă, a individualităţii umane, în
mod permanent, pentru afirmarea autonomă şi creativă a personalităţii sale, conform idealului
stabilit la nivelul politicii educaţionale.
În definirea termenului de „management”, Sorin Cristea porneşte de la o definiţie a lui
Gilbert De Landsheare care considera că acesta se ocupă cu „studiul evenimentelor care intervin
în decizia organizării unei activităţi pedagogice determinate şi în gestiunea programelor
educative”.
Autorul precizează că „managementul pedagogic reprezintă, pe de o parte, o metodologie
de abordare globală – optimă - strategică a activităţii de educaţie (managementul sistemului şi al
procesului de învăţământ), iar pe de altă parte, un model de conducere a unităţii de bază a
sistemului de învăţământ, aplicabil la nivelul organizaţiei şcolare complexe (managementul
organizaţiei şcolare)”.
Elena Joiţa deosebeşte managementul educaţional de cel şcolar prin faptul că primul se
ocupă de proiectarea, realizarea şi evaluarea întregului sistem de educaţie, la nivel social, pe
când cel de-al doilea are în vedere aplicarea principiilor managementului educaţional la nivelul
şcolii, ca unitate care realizează obiectivele prin procesul de predare-învăţare.
Multe din elementele de bază ale managementului educaţional sunt şi ale
managementului organizaţiei. Prof. Emil Păun identifică acele caracteristici care particularizează
şi diferenţiază managementul educaţional. O primă caracteristică este determinată „de specificul
activităţii şcolare ca activitate de transmitere şi asimilare a cunoaşterii, dar şi de formare şi
educare a elevilor în spiritul unui sistem de valori, prefigurate ca finalităţi ale educaţiei”.
Managementul educaţional urmăreşte finalităţile educaţiei şi paleta de valori ale acestora.

4
 O altă caracteristică o constituie „mobilizarea resurselor umane”. Managementul
educaţional se centrează pe dimensiunea umană şi sintetizează „strategii de tip comunicativ”.
Strategiile de tip comunicativ au în vedere relaţiile dintre membrii organizaţiei şcolare, precum şi
capacitatea managerului de a realiza un climat afectiv corespunzător, de a atrage membrii în
realizarea obiectivelor, de a stimula iniţiativa şi responsabilitatea.
Managementul educaţiei vizează realizarea, ca activitate conştientă, raţională, dar trebuie
să ţină seama şi de relaţia între tipurile de educaţie ca specific şi dinamică (formală, non formală
şi informală), gradul lor de intenţionalitate şi organizare, aria de acţiune şi de influenţare.
Managementul educaţional este ştiinţa şi arta de a pregăti resursele umane, dea forma
personalităţi potrivit unor finalităţi solicitate de societate şi acceptate de individ. Conducerea
empirică are în prim plan personalitatea conducătorului, intuiţia şi însuşirile necesare găsirii
soluţiilor la situaţii, fără conştientizarea raţională a unor principii, norme, proiecte, metodologii.
Managementul sistemului şi al instituţiilor de învăţământ cuprinde: formularea clară
a finalităţilor, proiectarea reţelei instituţionale, elaborarea conţinuturilor învăţării, asigurarea
cadrului legislativ-normativ, formarea iniţială şi pe parcurs a personalului de conducere şi
instruire, stabilirea unor tehnici de evaluare care să permită reglarea pe parcurs a sistemului şi
procesului de învăţământ şi optimizarea rezultatelor.
Managementul educaţional depinde de respectarea unor cerinţe de bază: prioritatea
calităţii, claritatea obiectivelor, motivarea şi participarea factorilor implicaţi, utilizarea
raţională a resurselor şi a elementelor educaţiei, adaptarea continuă a proceselor la rezultate.
El reprezintă o metodologie de abordare globală, optimă, strategică a activităţii de
educaţie, ansamblul de principii şi funcţii, de norme şi metode de conducere care asigură
realizarea obiectivelor sistemului educativ (în ansamblu sau la nivelul elementelor componente).
Sistemul managerial are obiective ierarhizate, principii de eficienţă şi calitate, funcţii specifice,
elemente strategice, afirmarea creativităţii în soluţionarea situaţiilor, abordare interdisciplinară şi
sistemică, cercetări fundamentale.
Se diferenţiază de managementul general prin raportare specifică la finalităţile educaţiei,
la conţinut, la resursele umane antrenate, la activităţile centrate pe informare, comunicare şi
participare prin strategii educaţionale specifice, la comportamentele actorilor implicaţi (bazate pe
motivaţie, responsabilitate, cooperare, logică, afectivitate). Managementul educaţional implică
stăpânirea teoriei, metodologiei, a principiilor, o anumită mentalitate, o manieră proprie, o artă
de dirijare, antrenare a resurselor.
Între caracteristicile managemetului educaţional se înscriu:
 complexitatea acţiunilor ce asigură funcţionarea optimă a sistemului educaţional
(planificare, decizie, coordonare, control, strategii şi metodologii educaţionale), şi
dimensiunea interdisciplinară implicată de problematica educaţională
 caracterul participativ generat de implicarea activă a tuturor actorilor (elevi, profesori,
părinţi,etc.)
 structurarea problematicii educaţionale, a procesului şi a factorilor educaţionali după
particularităţile colectivităţii
 realizarea la nivel macropedagogic (managementul instituţiilor şcolare) şi la nivel
micropedagogic (managementul clasei)
 precizează reguli, condiţii şi principii specifice care orientează în elaborarea programelor
manageriale educaţionale
 este dinamic atât în ceea ce priveşte bazele teoretice cât și aplicaţiile în domeniu, prezintă
deschidere şi spre alte domenii

5
  are caracter sistemic şi este integrativ întrucât sintetizează specific date din domenii
conexe
 este prospectiv pentru că anticipează pe baza tendinţelor de evoluţie a sistemului
 este indicativ-instrumental pentru că arată cum trebuie realizate obiectivele, respectate
principiile, aplicate metodologiile
 este multifuncţional prin descrierea, utilizarea şi aplicarea mai multor roluri,
atribuţii,operaţii.

2. General şi specific in managementul educaţiei şi al clasei

2.1.Managementul educaţiei – echipe manageriale

Echipa managerială asigură conducerea colectivă a sistemului sau a unor segmente ale
acestuia. Dacă acceptăm că o echipă managerială este aceea care are obiective proprii, urmăreşte
realizarea unor performanţe antrenând grupuri de persoane în această acţiune şi care ia decizii în
anumite domenii, putem considera următoarele echipe manageriale:
La nivelul ministerului
Consiliul de conducere format din: ministru, secretari de stat, secretar general, directori
generali, comisiile pe probleme. La şedinţele echipei manageriale participă şi reprezentanţi ai
sindicatelor recunoscute.
La nivelul inspectoratului şcolar
Consiliul de administraţie care cuprinde: inspectorul şcolar general, inspectorii şcolari
generali adjuncţi, contabilul şef, directorul inspectoratului şcolar, şefi de serviciu, inspectori
şcolari, juristul. La şedinţele echipei manageriale participă şi reprezentanţi ai sindicatelor
recunoscute.
La nivelul inspectoratului şcolar funcţionează un consiliu consultativ format din directori
de şcoli, părinţi, elevi, conducători de unităţi economice, reprezentaţi ai administraţiei locale etc.
Acest consiliu analizează problemele majore ale învăţământului din judeţul respectiv şi pune la
dispoziţia conducerii inspectoratului variante de decizii sau informaţii pe probleme.
La acelaşi nivel funcţionează şi consilii ale profesorilor pe discipline, consilii ale elevilor
etc.
La nivelul şcolii
Consiliul de administraţie include: directorul, directorii adjuncţi, contabilul şef,
reprezentanţii cadrelor didactice, ai elevilor, ai părinţilor, ai autorităţii locale, ai agenţilor
economici; acest consiliu ia decizii potrivit legii, cu privire la problemele administrative ale
şcolii.
Consiliul profesoral, denumit şi consiliul pedagogic, ia decizii cu privire la desfăşurarea
procesului de predare – învăţare şi a procesului educativ din unitate.
Celelalte comisii şi consilii consultative furnizează informaţii echipelor manageriale
pentru fundamentarea deciziilor.
La nivelul clasei
Consiliul profesoral al clasei, care potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a
unităţilor de învăţământ preuniversitar, are obiective proprii cu privire la formarea şi educarea
elevilor clasei, urmăreşte obţinerea de performanţe în învăţare şi ia unele decizii referitoare la
procesul de predare – învăţare şi la educarea elevilor (de exemplu, nota la purtare semestrială, cu
excepţia celei sub 7, se hotărăşte de acest consiliu).

6
 Aceste echipe manageriale menţionate mai sus, funcţionează în momentul de faţă după
Regulamentul de organizare şi funcţionare a învăţământului preuniversitar.
Ca să desfăşoare o activitate eficientă, echipa managerial trebuie să răspundă anumitor
cerinţe:
- să urmărească obiective comune;
- să desfăşoare activităţi acceptate de toţi membrii echipei;
- să se constituie din membri care au demonstrat că au calităţi manageriale şi pot
contribui la realizarea obiectivelor;
- membrii echipei să aibă disponibilităţi pentru a lucra în echipă;
- să se asigure pârghii de comunicare între membrii echipei;
- în cadrul echipei să se manifeste transparenţă totală, respect reciproc, să existe un
cadru adecvat pentru expunerea deschisă a părerilor, pentru dezvoltarea şi
argumentarea ideilor;
- să se stimuleze creativitatea fiecărui membru şi a echipei în întregime;
- eventualele conflicte să se rezolve în interiorul echipei;
- să se accepte de către toţi membrii hotărârea majorităţii;
- fiecare membru să fie conştient de responsabilitatea deciziilor luate de echipă;
- problemele majore ale şcolii să se repartizeze pe membrii echipei;
- fiecare membru al echipei manageriale să fie capabil să răspundă de activitatea sa
în interiorul echipei.

2.2.Funcţii specifice managementului educaţional

Managementul educational presupune o abordare globală, optimă, strategică a activităţii
de educaţie, ansamblul de principii şi funcţii, de norme şi metode de conducere care asigură
realizarea obiectivelor sistemului educativ (în ansamblu sau la nivelul elementelor componente),
are obiective clare si ierarhizate, principii de eficienţă şi calitate, funcţii specifice, elemente
strategice, afirmarea creativităţii în soluţionarea situaţiilor, abordare interdisciplinară şi
sistematică, cercetări fundamentale. Se diferenţiază de managementul general prin raportare
specifică la finalităţile educaţiei, la conţinut, la resursele umane antrenat, la activităţile centrate
pe informare, comunicare şi participare prin strategii educaţionale specifice la comportamentele
actorilor implicati (bazate pe motivaţie, responsabilitate, cooperare, logică, afectivitate).
Managementul educaţional implică stăpânirea teoriei, metodologiei, a principiilor, o anumita
mentalitate, o manieră proprie, o artă de dirijare, antrenare a resurselor.
Funcţiile managementului educaţional, ca şi a celui general se concretizează în activităţile
de planificare, organizare, coordonare, antrenare, control şi evaluare. Aceste funcţii sunt
îndeplinite având în vedere particularităţile nivelului de învăţământ (preşcolar, liceal etc),
nivelului ierarhic (inspectorat, minister), tipului de institutie etc.
Managerul educaţional atât la nivelul instituţiei şcolare, cât şi la nivelul clasei de elevi
desfăşoară o activitate de clarificare, de argumentare şi convingere, de motivare, formulează
aprecieri, aprobă sau critică, stabileşte moduri de acţiuni practică.
O funcţie ce se realizează specific în managementul educaţional este cea de planificare si
organizare a sistemului de învăţământ. Aceasta functie implica valorificarea tuturor resurselor
pedagogice:
- umane (cadre didactice, personal administrativ, elevi, părinţi etc.)
- materiale(spatiul, timpul, baza didactico-materială)
- financiare (buget central, local, contribuţiile comunităţii educative)

7
 - informaţionale (planuri, programe de învăţământ, îndrumări metodice,
materiale curriculare)
Etapele in realizarea acestei funcţii sunt: definirea obiectivelor generale, stabilirea
strategiei de acţiune principală, implementarea acţiunilor concrete, evaluarea rezultatelor,
definitivarea deciziei. Planificarea educaţionala se realizează şi la nivelul unităţii de învăţământ
şi la nivelul realizării concrete a procesului intructiv-educativ. Planificarea are scop prospectiv,
care vizează planificarea strategică, inovatoare şi scop ameliorativ care vizează planificarea
tactică şi operaţională.
O a doua funcţie specifică a managementului educaţional este aceea de orientare
metodologică a procesului de învăţământ care presupune atât acţiuni de informare, de evaluare,
cât şi de comunicare. Aceasta orientare metodologică a procesului de învăţământ trebuie să ţină
seama de caracterul planificat, analitic, activ, permanent, global-integrator, adaptabil, simultan,
deschis, în sistem de conexiune inversă.
Funţia de reglare şi autoreglare a sistemului de învăţământ şi a procesului de învăţământ
implică activităţi de perfecţionare a cadrelor didactice:
- cu caracter periodic: cursuri de specialitate (metodica, pedagogie, sociologia
educatiei, psihologia educatiei), de management pedagogic (pentru
inspectori, directori, profesori metodisti, consilieri, cercetatori), instruiri,
consfătuiri anuale cu responsabilii de comisii metodice, catedre, profesori,
bibliotecari etc., consilii ale cadrelor didactice, simpozioane, consfătuiri
tematice, stagii de pregatire specială
- cu caracter permanent: studiu individual, activităţi educative deschise,
interasistenţe, dezbateri tematice, îndrumări metodice
Activitatea cadrului didactic, în calitatea sa de manager al clasei de elevi, urmează de
asemenea schema de acţiuni realizată în cicluri spiralate pe care managementul le implică, care
de altfel decurg din actul conducerii şi din totalitatea funcţiilor acestuia (planificare, organizare,
coordonare, antrenare, control şi evaluare).

2.3.Managementul clasei de elevi –perspective de abordare

În sistemul naţional de educaţie, profesorii trebuie să se raporteze la cei pe care îi educă,
să stabilească relaţii de cooperare cu părinţii acestora şi cu alţi factori interesaţi ai societăţii. Ei
nu educă numai la catedră, în clasă, ci pentru fiecare contact relaţional cu copiii şi părinţii,
desfăşoară o muncă de creştere şi dezvoltare, de conducere şi direcţionare.

8
 Activitatea cadrelor didactice se desfăşoară în faţa unor individualităţi psihice umane în
formare. De aici derivă necesitatea unei maxime responsabilităţi faţă de comportamentele şi
intervenţiile educatorului.
Activitatea didactică reprezintă un demers permanent de obţinere şi menţinere a
performanţei (I.O.Pânişoară, 2009). Astfel, cadrul didactic trebuie să construiască, la clasă, o
strategie de management adecvată obţinerii acestui obiectiv. Crearea şi menţinerea unui mediu
de învăţare adecvat, în care elevii să participe activ la activităţi, reprezintă, de asemenea, o
adevărată provocare pentru orice profesor.
Managementul clasei de elevi se descrie ca domeniu de cercetare în ştiinţele educaţiei
care studiază atât perspectivele teoretice de abordare a clasei de elevi, cât şi structurile
dimensional-practice ale acesteia (ergonomică, psihologică, psihosocială, normativă,
relaţională, operaţională şi creativă) în scopul facilitării intervenţiilor cadrelor didactice în
situaţii educaţionale concrete, prin exerciţiul microdeciziilor educaţionale. (Iucu, Romiţă,
Pregătirea psihopedagogică, Ed.Polirom, 2008)
Managementul clasei de elevi se referă, aşadar, la un ansamblu de activităţi şi
comportamente ale profesorului, care să genereze cooperarea, implicarea, participarea elevilor la
realizarea sarcinilor de învăţare şi, în final, la o mai bună însuşire a cunoştinţelor.
Clasa de elevi poate fi concepută ca fiind, din punct de vedere psihosociologic, „un grup
social unde, ca urmare a interrelaţiilor ce se stabilesc între membrii ei, apare şi se manifestă o
realitate socială cu consecinţe multiple asupra desfăşurării procesului instructiv-educativ”
(Nicola, Ioan Microsoiologia colectivului de elevi, EDP, 1974)
Din punct etimologic, lat.classis – clasa de elevi, mulţime, grup – constituie originea
lingvistică a conceptului. Dintr-o perspectivă externă, clasa de elevi poate fi considerată „grup
formal”, acest fapt influenţându-i constituirea şi evoluţia. Geneza clasei de elevi este artificială,
fiind creată pe baza unor criterii de vârstă, de dispersie geografică a populaţiei şcolare şi sub
directe intervenţii, îndrumări şi evaluări ale unor organisme şi persoane investite socialmente cu
asemenea funcţii organizatorice.
Structura clasei de elevi ne determină să observăm constituirea spontană în interiorul
acesteia de subgrupuri – grupări informale – pe baza afinităţilor reciproce, cu instituirea unor
lideri informali. Aceste subgrupuri au tendinţa de delimitare faţă de grup şi cu slabe capacităţi
integrative, îşi construiesc o contracultură normativă în raport cu cea centrală a grupului,
dezvoltând interacţiuni generatoare de tensiuni şi conflict.
Dincolo de aceste observaţii, clasa de elevi capătă o abordare diferenţiată din punct de
vedere al managementului clasei: o perspectivă didactică şi una psihosocială. Ambele
perspective, de interes al managementului clasei de elevi, au ca punct comun poziţionarea
accentului pe ideea asimilării clasei de elevi cu un spaţiu preferenţial al relaţiilor interpersonale
şcolare, ca reprezentând un caz particular al relaţiilor sociale.
Pedagogia clasică a studiat clasa de elevi mai ales sub raport organizatoric şi didactic,
instructiv-educativ, în timp ce pedagogia contemporană se centrează pe studiile şi cercetările
aspectelor socio-relaţionale şi pe dinamica cognitivă-afectivă-socială şi educativă.
Din punct de vedere didactic, clasa de elevi reprezintă spaţiul eminamente destinat
procesului instructiv-educativ, având ca finalitate dezvoltarea proceselor intelectuale şi a
motivaţiei pentru studiu în condiţiile unei omogenităţi relative a compoziţiei interne a
colectivului.
Perspectiva actuală, care ar definit cel mai bine, din punct de vedere al managementului
clasei de elevi, domeniul de studiu este perspectiva psihosocială.

9
 În această ultimă perspectivă, Kriekemans, 1989, arată că universul clasei „nu constituie
un domeniu static, ci un câmp dinamic în care se desfăşoară jocul unor forţe multiple:atracţie,
respingere, afirmare de sine, ascensiune, retragere, suspiciune, pretenţii, stimă. Clasa este un
grup care are propria taină. Fiecare clasă reprezintă o organizare dinamică şi o structură
specifică.” Elevul, în condiţiile vieţii şcolare nu trăieşte izolat, ci în angrenaj social, viaţa sa
afectivă, activitatea intelectuală şi formarea profesională se desfăşoară în interdependenţă cu
mediul social înconjurător. Relaţiile sociale pe care copilul le întreţine în mediul şcolar au o
importanţă deosebită pentru evoluţia personalităţii sale, pentru randamentul activităţii sale –
activitatea de învăţare.
Clasa de elevi constituie cadrul psihosocial al desfăşurării activităţii de instruire şi
educare şi un mediu de comunicare şi socializare. Ca grup social, clasa de elevi are structură şi
caracteristici proprii, iar membrii acesteia ocupă diferite poziţii, au roluri variate şi stabilesc
relaţii. Ca urmare a relaţiilor dezvoltate între membrii clasei de elevi se va constitui o realitate
socială cu consecinţe multiple asupra desfăşurării procesului instructiv-educativ, în ansamblul
său.

Rolurile manageriale ale cadrului didactic

În acest context relevăm următoarele roluri (comportamente fundamentale) ale cadrului

didactic în activitatea instructiv-educativă cu clasa de elevi
planificare: activităţile cu caracter instructiv şi educativ, determină sarcinile şi
obiectivele pe variate niveluri, îşi structurează conţinuturile esenţiale şi alcătuieşte orarul clasei;
organizare: activităţile clasei, fixează programul muncii instructiv-educative, structurile
şi formele de organizare. Educatorului îi este atribuită sarcina de a constitui şi determina climatul
şi mediul pedagogic la nivelul clasei;
comunicare: informaţiile ştiinţifice, stabileşte canalele de comunicare şi repertoriile
comune. Activitatea educativă implica de altfel şi un dialog perpetuu cu elevii ilustrat prin arta
formulării întrebărilor dar şi prin libertatea acordată elevilor în structurarea răspunsurilor (merită
să subliniem de asemenea şi stimularea elevilor în facilitarea procesului de punere a întrebărilor).
Dialogul elev-profesor necesită un climat educaţional stabil, deschis şi constructiv;
conducere: activitatea desfăşurată în clasă direcţionând procesul asimilării dar şi al
formarii elevilor prin apelul la Normativitatea educaţională. Durkheim defineşte conduita psiho-
pedagogică a educatorului prin intermediul noţiunii de "dirijare" care facilitează construcţia
sentimentelor şi a ideilor comune;
coordonare: în globalitatea lor activităţile instructiv-educative ale clasei, urmărind în
permanenţă realizarea unei sincronizări între obiectivele individuale ale elevilor cu cele comune
ale clasei, evitând suprapunerile ori risipa şi contribuind la întărirea solidarităţii grupului;
îndrumare: elevii pe drumul cunoaşterii prin intervenţii punctuale adaptate situaţiilor
respective, prin sfaturi şi recomandări care să susţină comportamentele şi reacţiile elevilor;
motivare: activitatea elevilor prin formele de întăriri pozitive şi negative; utilizează
aprecierile verbale şi reacţiile nonverbale în sprijinul consolidării comportamentelor pozitive;
orientează valoric prin serii de intervenţii cu caracter umanist tendinţele negative identificate în
conduitele elevilor; încurajează şi manifestă solidaritate cu unele momente sufleteşti ale clasei;

10
 consiliere: elevii în activităţile şcolare dar şi în cele extraşcolare, prin ajutorare, prin
sfaturi, prin orientarea culturală şi axiologică a acestora. Un aport deosebit îl are intervenţia
educatorului în orientarea şcolară şi profesională dar şi în cazurile de patologie şcolară
control: elevii în scopul cunoaşterii stadiului în care se află activitatea de realizare a
obiectivelor precum şi nivelele de performanţă ale acestora. Controlul nu are decât un rol
reglator şi de ajustare a activităţii şi atitudinii elevilor
evaluare: măsura în care scopurile şi obiectivele dintr-o etapă au fost atinse prin
instrumente de evaluare sumativă, prin prelucrări statistice ale datelor recoltate şi prin elaborarea
sintezei aprecierilor finale. Judecăţile valorice pe care le va emite vor constitui o bază temeinică
a procesului de caracterizare a elevilor.
Concluzia pe care o putem trage analizând succinta trecere în revistă a principalelor tipuri
de comportamente presupuse de acţiunile şi intervenţiile pedagogice ale cadrelor didactice este
aceea că majoritatea acestora sunt de natură managerială. Procesul de conducere, managementul,
fiind o caracteristică a oricărei activităţi organizate dar şi a oricărei acţiuni ce tinde către
eficienţa maximă, prezintă o serie de trăsături şi funcţii comune, identificabile şi într-o analiză
efectuată asupra clasei de elevi.
Problemele de maximă responsabilitate care diferenţiază procesele manageriale din
învăţământ faţă de procese din alte sectoare ale vieţii sociale, faţă de industrie spre exemplu,
unde între conducător şi executant se interpune maşina, sunt ca, în procesul de învăţământ
conducerea se realizează nemijlocit asupra personalităţilor în formare ale copiilor şi tinerilor. Iar
dacă în industrie rebuturile pot fi recondiţionate şi reintroduse în circuitul economic (pierderile
nefiind prea însemnate), în educaţie eşecurile înregistrate în procesul de formare pot avea
consecinţe individuale şi sociale nefaste: incompetenţa, analfabetism, inadaptare, delincvenţa.
Apreciem, pornind şi de la aceste considerente, că perspectivele de abordare ale
activităţilor din clasa de elevi într-o formulă noua şi modernă, aceea a managementului clasei,
vin în întâmpinarea unei nevoi obiective de perfecţionare şi de eficientă.

11