Em An 4

Electronica Medicala
Curs anul IV
1
CAP 1.NOŢIUNI DE ELECTROFIZIOLOGIE
CELULARĂ ŞI BIOSEMNALE
Cu patru secole în urmă, Galvani constata apariţia unor biocurenţi în muşchiul care se afla
în stare de activitate. în secolul XIX, Dubois-Reymond remarca absenta diferentelor de
potenţial pe suprafaţa muşchiului aflat în repaus. în aceleaşi condiţii, explorând simultan
suprafaţa şi interiorul muşchiului, autorul înscrie o diferenţa de potenţial pe care o numeşte
"curent de leziune", introducând astfel în electrofiziologie o noţiune care îşi păstrează
valabilitatea şi în zilele noastre [27].
Progresele înregistrate în tehnica de cercetare au permis studiul biocurenţilor la celulele

izolate, folosindu-se microelectrozii de sticla, pirex sau electrozii punctiformi, realizaţi de
Graham şi Gerard, Corabeuf şi Weidman.
De la constatarea fenomenelor electrice celulare s-a trecut la studii privind geneza

acestora, stabilindu-se substratul lor biochimic. Un merit deosebit în acest domeniu i-a
revenit lui Corabeuf care, inhibând permeabilitatea membranei celulare în mod selectiv
pentru diverşi electroliţi, a putut urmări migrarea şi consecinţele electrice ale migrării
acestora [27].
2
ROLUL IONILOR ÎN GENEZA
BIOCURENŢILOR CELULARI.
Numeroşi factori intervin în menţinerea stării de neutralitate dinamica a materiei vii. Aceşti
factori sunt detaliaţi şi discutaţi mai jos:
•Repartiţia ionilor în sectoarele intra şi extracelulare
O anumită distribuţie electrolitica în mediul intra-extracelular, guvernată de aport,
metabolism şi eliminare, asigură neutralitatea electrică a oricărui compartiment al
ţesuturilor vii. Numărul anionilor şi al cationilor este acelaşi, atât în mediul celular cât şi în
cel extracelular, fiind reprezentat de 167 mEg anioni şi 167 mEg cationi în celulă, şi de
154 mEg anioni şi 154 mEg cationi în spaţiul extracelular [27].
3
ROLUL IONILOR ÎN GENEZA
BIOCURENŢILOR CELULARI.
•Concentraţia ionica diferita intre cele două compartimente (334 mEg în celula şi 308
mEg în spaţiul extracelular) creează un gradient de concentraţie intra-extracelular.
Mai mult încă, există gradiente de concentraţie intra-extracelulare pentru fiecare
electrolit în parte, în virtutea cărora apare tendinţa de migrare a acestora de la
concentraţii mai mari către concentraţii mai mici. Migrarea se realizează prin ruperea
cuplurilor electrice, fenomen care generează fluxuri sau curenţi electrici care anulează
starea de neutralitate.
4
STRUCTURA MEMBRANEI CELULARE
Membrana celulară este constituita din două straturi de molecule lipidice între care se
interpune un strat de molecule proteice [27]. Rolul proteinelor membranare este complex şi
extrem de important, astfel:
- ele constituie substratul receptorilor implicaţi în modul de acţiune al mediatorilor chimici, al
hormonilor şi al unor substanţe medicamentoase;
- unele proteine intervin în desfăşurarea proceselor enzimatice;
- o parte din ele traversează membrana celulară – "canalele transmembranare" care permit
comunicarea celor două medii (intra- şi extracelular). Canalele constituie cea mai
importantă cale de schimb ionic transmembranar, intervenind şi în modul de acţiune a
numeroase medicamente.
Schimburile ionice la nivel membranar se realizează prin trei mecanisme dovedite până în
prezent:
- prin dispozitive de schimb pe bază de gradient;
- prin canalele transmembranare lente şi rapide;
- prin pompele active de schimb.
5
DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
ELECTRICE CELULARE
Sub aspect electric, celulei i se diferenţiază trei stări:

- starea de polarizare;
- starea de depolarizare;
- starea de repolarizare.
6
Starea de polarizare celulară
Corespunde repausului celular şi se caracterizează electric prin repartiţia sarcinilor pozitive
pe suprafaţa celulei şi a sarcinilor negative în interiorul celulei (fig.1.1).
In condiţiile schimbului electric intra- şi extracelular, polaritatea diferită a celor două feţe
membranare se explică astfel:
- prin gradientul de concentraţie existent între fiecare fel de ion aflat în interiorul şi
exteriorul celulei. în virtutea acestor gradiente, proteinele şi potasiul tind sa părăsească
celula, iar sodiul tinde sa intre în celulă. Dimensiunile moleculare mari nu permit ieşirea
proteinelor care, încărcate electric negativ şi dispuse pe faţa internă a membranei,
determină electronegativitatea din interior (fig1.2);
- scoaterea sodiului şi a calciului din celula prin pompele active şi intrarea unei cantităţi
mici de potasiu contribuie de asemeni la scăderea electropozitivităţii din interior;
7
Starea de polarizare celulară
potasiul extracelular este atras spre celula de electronegativitatea proteica. în acelaşi timp,
în virtutea gradientului, el tinde sa părăsească celula. După Bernstein, potasiul supus
acţiunii acestor forte de sens contrar se dispune la suprafaţa membranei, determinând
electropozitivitatea de suprafaţa (fig.1.2).
Explorând simultan cu un electrod suprafaţa celulei şi cu al doilea interiorul ei, se remarca

apariţia unei diferente de potenţial (acul galvanometrului deviază). Măsurata, aceasta
diferenţa de potenţial este de aproximativ minus 90mV şi este numita "potenţial de repaus"
sau "potenţial de membrana". Acelaşi potenţial se poate înregistra plasând ambii electrozi
pe suprafaţa celulei, cu condiţia ca sub unul din ei membrana celulară sa fie lezată.
Pierzându-şi prin leziune calitatea de separator al celor două medii, acest teritoriu
membranar expune de fapt explorării interiorul şi nu suprafaţa celulei. Potenţialul înregistrat
în aceste condiţii, numit "potenţial de leziune", este asemănător potenţialului de membrana
dar are semnificaţie patologica (fig.1.3).
Înscriind cu ajutorul unui aparat de înregistrare potenţialul de repaus celular, se constată că

o dată cu devierea acului galvanometrului se înregistrează o linie orizontală situată la minus
90mV.
8
STAREA DE DEPOLARIZARE CELULARĂ
(POTENŢIALUL DE ACŢIUNE)
Atunci când celulei în repaus i se aplică un stimul ea trece, sub aspect electric, de la starea de
polarizare la starea de depolarizare sau de activare [27]. Sub influenţa stimulului, ionul de sodiu
invadează rapid celula. Hodgkin constată o creştere atât de importantă a "conductanţei" pentru
sodiu după aplicarea stimulului, încât nici un alt electrolit nu mai are acces în celula în momentul
iniţial al activării. Acestă permeabiilitate bruscă a membranei pentru sodiu a fost atribuită, de către
Castillo, efectului acetilcolinei membranare eliberată şi activata de către stimul.
Creşterea concentraţiei sodiului intracelular deplasează rapid potenţialul de repaus de la minus

90mV, nivel numit "critic" sau "nivel prag", indicând declanşarea potenţialului de acţiune. Acesta
trece foarte rapid de la minus 90mV la minus 60mV, ajungând la zero şi apoi la plus 30Mv [27].
Este faza zero (0) a potenţialului, caracterizata prin următoarele elemente:
- intrarea masiva a sodiului în celula;
- amplitudine în jur de 120mV;
- o anumita viteza de desfăşurare (dv/dt);
- atât amplitudinea cat şi viteza de depolarizare sunt dependente de cantitatea de sodiu intrant;
- producerea unei răsturnări a potenţialului membranar (overshoot), prin care interiorul celulei
devine electropozitiv iar suprafaţa electronegativă.
9
STAREA DE DEPOLARIZARE CELULARĂ
(POTENŢIALUL DE ACŢIUNE)
Explorând celula în această etapă cu un electrod plasat pe suprafaţa şi cu altul în interior, se
constata devierea acului galvanometrului în sens invers devierii înregistrate în repaus. Aparatul de
înregistrare înscrie o deflexiune care urca rapid la minus 60mV, trece prin punctul zero şi ajunge
în final la plus 30mV. Invazia sodică scade brusc, fapt determinat de închiderea(inactivarea)
canalelor sodice rapide.
10
STAREA DE REPOLARIZARE CELULARĂ
Este etapa de refacere (recuperare) a distribuţiei ionice şi a potenţialului electric de repaus. Ea se

desfăşoară în trei faze.
a. Repolarizarea rapida: începe o dată cu epuizarea stimulului şi se caracterizează prin
inactivarea canalelor sodice rapide, încât foarte puţin sodiu continuă să mai intre în celulă. Se
deschid însă canalele lente intrante de calciu şi de clor. Este faza 1 a potenţialului de acţiune în
care curba coboară până la zero;
b. Repolarizarea lentă: este faza în care se desfăşoară simultan procesul de repolarizare incipient
cu cel de depolarizare finală. Electrolitic, acestă fază se caracterizează prin continuarea intrării
calciului în celula, diminuarea importantă a intrării sodiului şi ieşirea moderată a potasiului din
celula. Aceasta este faza a 2-a a potenţialului de acţiune în care se realizează un echilibru intre
curentul intrant depolarizant (calciu) şi curentul de ieşire repolarizant (potasiu). Curba potenţialului
de acţiune în aceasta faza îmbracă un aspect de platou;
c. Repolarizarea terminală: este faza în care procesul de repolarizare ia sfârşit. Electrolitic este
dominant curentul de ieşire potasic prin canalele potasice reactivate. în acesta faza curba
potenţialului revine la nivelul de repaus.
11
STAREA DE REPOLARIZARE CELULARĂ
Aceasta fază (diastola electrică), la celula miocardica contractila se întrerupe numai atunci când
un alt stimul declanşează un nou potenţial de acţiune. în celula dotata cu automatism, faza a 4-a a
potenţialului nu mai este o fază de repaus. Aici se produce o depolarizare lenta diastolica care
aduce potenţialul la nivel prag, declanşându-se în mod spontan un nou potenţial. Depolarizarea
lentă diastolică este favorizata de catecolamine, sub influenta cărora sodiul intra spontan în celula
[32]. Desfăşurarea potenţialului de acţiune situează celula (sub aspectul excitabilităţii) în trei stări
diferite:
a) perioada refractară absolută: corespunde depolarizării şi este perioada în care nici un stimul,
oricât ar fi de intens, nu este urmat de răspuns celular. Aşa cum am văzut, depolarizarea este
caracterizata prin trecerea unui număr suficient de canale din conformaţia de repaus în
conformaţia activată (reactivarea canalelor). Perioada refractară corespunde timpului necesar
transformării unui număr suficient de canale din conformaţia inactivata în conformaţia de repaus.
Reactivarea canalelor se efectuează diferit la celula contractilă comparativ cu celula dotată cu
automatism. Din acest motiv, raportul dintre durata potenţialului de acţiune şi durata perioadei
refractare este mai mare la celula cu automatism şi este mai mic la celula contractilă. Prelungirea
perioadei refractare după încetarea potenţialului de acţiune explica întârzierea conducerii
stimulului în nodul atrio-ventricular, precum şi funcţia de filtrare a acestuia.
b) perioada refractară relativă: corespunde existentei unui număr suficient de canale cu
configuraţie de repaus, care nu conduc dar sunt disponibile de a conduce dacă primesc un stimul
cu o intensitate normală. Această condiţie se realizează în perioada repolarizării terminale, când
curba potenţialului ajunge la minus 60mV.
c) perioada supranormală: se situează la sfârşitul şi începutul diastolei electrice. în aceasta
perioadă, chiar şi un stimul de intensitate slaba poate declanşa un potenţial de acţiune [31].
12
TEORIA UNDEI MONOFAZICE
Din înregistrarea fenomenelor electrice în cursul polarizării, depolarizării şi repolarizării celulare,
rezulta o curbă care se desfăşoară intr-un singur sens, numită curba monofazică. Daca
înregistrăm simultan fenomenele electrice care apar la ambele extremităţi ale unei celule activate,
se obţin două unde monofazice identice dar uşor decalate în timp, procesul de activare şi
recuperare ajungând cu întârziere în capătul distal al celulei [31].
Curba monofazica nu constituie un aspect obişnuit a ceea ce se înregistrează în explorarea
fenomenelor electrice cardiace. Depolarizarea şi repolarizarea se înscriu sub forma unor unde
difazice. Am văzut, ca înregistrând fenomenele electrice celulare simultan la ambele extremităţi
ale celulei, se obţin două curbe monofazice. Adăugând în explorare un al treilea aparat cu ambii
electrozi plasaţi pe suprafaţa celulei, se constata că, în timp ce aparatele de la extremităţi
înregistrează undele monofazice, aparatul cu ambii electrozi pe suprafaţa înscrie o unda difazică
[31]. Urmărind în succesiune fenomenele electrice în acest sistem de montare, constatam ca în
starea de repaus celular aparatele de la extremităţi înregistrează potenţialul de membrana de
minus 90mV, în timp ce aparatul de suprafaţa înregistrează o linie izoelectrică(fig.1.7).
13
Aplicând un stimul în capătul A al celulei, aparatele de la extremităţi înregistrează răsturnarea
potenţialului de membrana pana la plus 30mV. Prin depolarizare, capătul A al celulei devine
negativ, în timp ce suprafaţa din capătul B este încă electropozitiva. Apare o diferenţa de potenţial
intre electrozii celor două capete, iar acul galvanometrului de pe suprafaţa deviază şi simultan se
înscrie o deflexiune orientata în sus (fig.1.8). Când toată celula este depolarizată, aparatele de la
extremităţi înscriu căderea potenţialului la nivelul zero electric. când procesul de depolarizare se
sfârşeşte, diferenţa de potenţial intre cele două puncte de pe suprafaţa se anulează. Acul
galvanometrului revine simultan cu înscrierea unei deflexiuni care coboară pana la linia
izoelectrică. Repolarizarea începe din capătul A al celulei, de acolo de unde a început
depolarizarea, şi se extinde spre capătul B. Aparatele de la extremităţi marchează tendinţa de
restabilire a situaţiei de repaus, curba potenţialului coborând lent spre minus 90mV. Prin
repolarizare, capătul A devine electropozitiv, în timp ce capătul B este negativ. Apare din nou o
diferenţa de potenţial intre cele două puncte de pe suprafaţa. Acul galvanometrului deviază în
sens opus depolarizării, iar aparatul de suprafaţa înscrie o deflexiune orientată în jos [31].
14
Însumând forţele electrice ale capetelor A şi B ale celulei, galvanometrul aparatului de suprafaţa
deviază permanent, mai intens sau mai puţin intens, intr-o direcţie sau alta, în funcţie de mărimea
şi sensul rezultantei forţelor însumate. Curba înscrisa de aparatul de înregistrare are aspect
difazic. Acest fapt poate fi dovedit şi prin însumarea grafica a celor două unde monofazice,
plasate uşor decalat în timp şi în sens opus una fata de alta. Însumând algebric pe liniile
succesive de timp valorile pozitive şi negative ale celor două unde, se obţin nişte valori care
transpuse pe aceleaşi linii se timp permit construirea unei curbe difazice, identică cu cea
înregistrată de aparatul plasat pe suprafaţa celulei [29].
Teoria undei monofazice explică şi aspectul normal al electrocardiogramei, în care ambele

deflexiuni (de depolarizare şi repolarizare) sunt orientate în acelaşi sens. Unda monofazica
înregistrată pe endocard este mai lenta, în timp ce unda monofazica epicardica este mai rapidă.
Acest fapt face ca, în porţiunea finală a însumării celor două unde, sa domine valorile pozitive,
procesul de repolarizare înscriindu-se pozitiv, în acelaşi sens cu depolarizarea.
15
Constituie o modalitate mai simplă de explicare a fenomenelor electrice celulare şi cardiace.
Teoria dipolului, enunţata de Waller şi reluată de Craib compară câmpul electric creat de un dipol
artificial intr-un mediu conductor cu câmpul electric generat de o fibra musculara în stare de
activare, atunci când este plasată intr-un mediu similar [31].
Teoria dipolului explică cu uşurinţa desfăşurarea fenomenelor electrice celulare. Stimularea unei
celule declanşează o succesiune de dipoli de depolarizare. Plasând un electrod explorator în
capătul distal (B) al unei celule şi aplicând un stimul în capătul ei proximal (A), la acest nivel
începe depolarizarea, manifestata prin dipoli care au polul pozitiv în fata şi polul negativ în spate.
Punctul a al celulei, prin depolarizare completa, devine negativ în timp ce punctul b, în curs de
depolarizare, este pozitiv. Aceste două puncte reprezintă un dipol. Punctul b, mai intens
depolarizat, deci slab pozitiv, împreuna cu punctul c, slab depolarizat, deci mai intens pozitiv,
realizează un alt dipol. Punctul c, mai slab pozitiv în raport cu punctul d, mai intens pozitiv,
realizează de asemeni un dipol si, pe parcursul depolarizării, celula este parcursa de acest val de
dipoli care avansează cu polul pozitiv în faţă şi cu cel negativ în spate, iar panta creată de aceştia
este rapidă şi abruptă. Pe tot parcursul depolarizării, electrodul explorator din capătul B al celulei
se afla în câmp electric pozitiv ("priveşte" polul pozitiv al dipolului), iar aparatul de înregistrare
înscrie o deflexiune pozitiva. când depolarizarea a cuprins în întregime celula, dipolii de pe
suprafaţa dispar. Aparatul de înregistrare înscrie căderea deflexiunii la linia izoelectrică (fig.1.10).
Din capătul A al celulei începe repolarizarea care restabileşte pozitivitatea de suprafaţa, creând
dipoli cu polul negativ în fata şi cu polul pozitiv în spate. Punctul a complet repolarizat este pozitiv
, în timp ce punctul b, în curs de repolarizare, este relativ negativ. Aceste două puncte apropiate
realizează un dipol si, la fel ca în depolarizare, procesul avansează printr-un val de dipoli succesivi
orientaţi de acesta data cu polul negativ în fata şi cu cel pozitiv în spate. Panta repolarizării este
mai lentă comparativ cu cea a depolarizării [33].
16
Electrodul explorator plasat în capătul B al celulei se află în timpul repolarizării în câmp electric
negativ ("priveşte" polul negativ al dipolului). Un aparat de înregistrare înscrie o deflexiune
negativa care revine la linia izoelectrică atunci când întreaga celula s-a repolarizat (fig.1.11). Dacă
pe o celulă similară plasăm electrodul explorator în capătul A, în timpul depolarizării electrodul se
afla în câmp electric negativ, iar în timpul repolarizării în câmp electric pozitiv. Aparatul de
înregistrare înscrie iniţial o deflexiune negativa (de depolarizare) apoi o deflexiune pozitiva (de
repolarizare) (fig.1.12).
17
Teoria dipolului explica cu multa uşurinţa desfăşurarea fenomenelor electrice celulare si, prin
extrapolare, permite interpretarea desfăşurării depolarizării şi a repolarizării cardiace. Cordul
determină în mediul conductor al organismului efecte electrice asemănătoare, în linii mari, cu cele
ale dipolului artificial. Câmpul electric cardiac prezintă elemente comune cu câmpul electric creat
de dipolul artificial. Ceea ce înregistrează electrocardiograful sunt diferentele de potenţial apărute
intre diversele puncte ale câmpului electric cardiac (fig.1.13).
18
CAP 2. Măsuri de protecţie a pacientului în
aparatura electromedicală
Utilizarea aparatelor electronice medicale în diagnostic şi tratament ridică o serie de
probleme importante atât pentru securitatea pacientului cât şi a personalului medical. Din
acest motiv este necesar ca toţi cei care proiectează, construiesc sau utilizează aparate
electronice medicale să cunoască efectele curenţilor electrici asupra organismului şi să ia
toate măsurile pentru excluderea oricărui risc în folosirea acestor aparate în activitatea
medicală [27].
Problema securităţii pacientului aflat în contact cu aparatura electromedicală este
considerată la ora actuală o problemă vitală. Nerespectarea normelor de electrosecuritate
poate produce pierderea de vieţi omeneşti.
Este destul de greu să se ţină o evidenţă a electrocutărilor din spitale datorită faptului că de
multe ori aceste evenimente pot fi "ascunse" de simptome care indică un atac de cord,
forma de manifestare a electrocutării fiind fibrilaţia ventriculară.
Problema electrosecurităţii nu vizează numai un aparat în sine ci ansamblul de aparate cu
care pacientul poate veni în contact şi care interacţionează putând deveni surse de pericol.
Efectele curenţilor electrici în corpul uman depind de caracteristicile lor (intensitate, durată,
frecvenţă, formă şi mod de aplicare) şi de starea pacientului.
1
CAP 2. Măsuri de protecţie a pacientului în
aparatura electromedicală
Efectele cele mai puternice

asupra corpului uman le produce
curentul cu frecvenţa de
aproximativ 50 Hz [27]. în figura
alaturata este reprezentată
influenţa curentului în funcţie de
frecvenţa lui.
Se consideră pragul de siguranţă absolută valoarea de 300µA. Dacă pacientul poartă un electrod
endocardiac conectat la circuite electrice exterioare, atunci curentul maxim care poate să străbată
corpul pacientului prin acest electrod şi un altul de masă este de maximum 10µA.
In această figură, caracteristica 1 reprezintă pragul de senzaţie, iar caracteristica 2 reprezintă limita
de curent maxim
2
Efectele fiziologice ale curentului electric
Curentul electric are trei mari efecte asupra organismului uman şi anume: electroliza, stimularea
nervilor şi încălzirea. Stimularea nervoasă este cel mai periculos întrucât sistemul nervos
controlează cele două sisteme esenţiale pentru viaţă: sistemul circulator şi cel respirator.
Electroliza va avea loc atunci când un curent continuu va trece printr-un mediu conductor
conţinând ioni liberi. Conform standardelor internaţionale pentru aparatura electromedicală
curentul cu frecvenţa mai mica de 0.1Hz este considerat curent continuu.. Peste aceasta frecvenţa
efectul ionilor care trec într-o direcţie este compensat de ionii care trec în cealaltă direcţie pe
durata alternanţei negative.
Un curent continuu de 100µA care se închide între 2 electrozi dispuşi pe piele timp de câteva
minute va forma mici ulceraţii sub electrozi. Standardele limitează valoarea curentului continuu la
10µA.
3
Stimularea nervilor este produsa de curenţi alternativi cu intensităţi mai mari de 1 mA. Dacă sunt
stimulaţi nervi senzitivi, atunci va apare o senzaţie dureroasă, iar dacă vor fi stimulaţi nervi motori
atunci se va produce o contracţie musculară. Stimularea nervilor se produce până la frecvenţe de
1kHz. Peste aceasta frecvenţă efectul de stimulare a nervilor scade.
La valori de curent mai mari de 15 mA apare fenomenul de contracţie persistentă a musculaturii, iar
peste 100 mA apare fibrilaţia ventriculară. Curenţi de 500mA vor produce blocarea respiraţiei şi
arsuri. Dacă valoarea curentului aplicat este mai mare de 500 mA atunci inima va reporni după
dispariţia curentului; acest fenomen constituie principiul defibrilatorului.
Muşchiul cardiac poate fi stimulat şi direct prin intermediul electrozilor endocardiaci(cateter).

Standardul limitează curentul prin inimă în condiţii normale de operare a aparatului la 10µA, iar în
condiţii de prim defect la 50µA.
4
Efectul de încălzire poate fi obţinut atât local cât şi într-o masă mare de corp. Curenţi cu frecvente
cuprinse intre 400kHz şi 30 MHz sunt folosiţi în diatermia chirurgicală fie pentru coagulare fie
pentru tăiere. Efectele locale ale curentului depind de ţesut, de timpul de aplicare a încălzirii, de
aria de contact şi de debitul de sânge. Densităţi de curent sub 1mA/mm2 nu produc modificări în
ţesut.
Incălzirea într-o masa mare de ţesut este influenţată de timpul de expunere de adâncimea ţesutului
şi de debitul de sânge. Standardul impune ca puterea maximă de expunere la radiaţii de
radiofrecvenţă să fie de maximum 0.1mW/mm2, valoare care reprezintă limita peste care se produc
distrugeri în ţesut.
5
Factori de risc in utilizarea aparaturii medicale
Pacientul este monitorizat cu ajutorul unui catater plin cu solutie salina in vederea supravegherii
presiunii sanguine. In acelasi timp el poate veni in contact cu un aparat alimentat de la reteaua
electrica. Situatia este descrisa in figura alaturata. Prin atingerea de catre pacient a sasiului
televizorului prin acesta se va inchide un curent capacitiv catre nulul de impamintare al prizei
monitorului de presiune
6
Schema electrica echivalenta a situatiei descrise este prezentata in figura de mai jos. Impedanta de
scurgeri a televizorului este de ordinul a 100kΩ si este mult mai mica decit a monitorului. Intrucit
pacientul vine in contact direct cu cateterul, impedanta lui va fi mai mica decit in cazul
precedent(5kΩ). Impedanta cateterului va fi aproximativ 1kΩ. In aceste conditii curentul total de
scurgeri va fi dat de relatia:
Iscrgere= ES/(ZS+ZP+ZC) ≈2mA
Curentul acesta va produce cu siguranta fibrilatia inimii. Pentru prevenirea acestui accident este
necesara impamintarea tuturor aparatelor electrice din spital care pot intra in contact nemijlocit cu
pacientul.
7
In cazul in care intr-o sala de operatie exista mai multe puncte de impamintare pot apare curenti
periculosi de scurgere intre ele care sa afecteze pacientul. O situatie posibila este descrisa in figura de
mai jos. Daca intr-o sala invecinata se lucreaza cu un aspirator sau cu un alt aparat electric avind
curenti de scurgere mult mai mari decit ai aparaturii medicale atunci pot apare potentiale periculoase in
reteaua de impamintare care genereaza curenti prin pacient peste limita maxima admisa. Schema
echivalenta a circuitului parazit format ca urmare a prezentei curentilor de scurgere este redat in figura
urmatoare.
8
Aspiratorul are o impedanta scurgeri de ordinul a 120Ω, iar impedanta conductorului de pamintare este
de aproximativ 0,1Ω . Impedanta caii de curent prin pacient o consideram de aproximativ 5kΩ.
Expresia curentului prin pacient este data de relatia: IP=ES*ZC/[ZS(ZP+ZC)+ZPZC)] si are valoarea de
aproximativ 36µA.
Pentru a preintimpina aceasta situatie periculoasa este nevoie sa se lege toate prizele de impamintare
intr-un singur nod. Limitarea curentilor de scurgere in aparatura electrica auxiliara sa se faca prin
inspectii periodice.
9
In electrochirurgie curentii generati de potentiale de aproximativ 8KV si frecventa de ordinul MHz se
pot inchide prin alte cai in cazul in care electrodul de masa are un contact imperfect. Electrozii ECG au
o impedanta joasa fata de cea a traseului de masa la frecventele bisturiului. Datorita suprafetei mici de
contact cu pielea, densitatea de curent, prin acesti electrozi va creste invers proportional cu sectiunea.
Bisturiul va taia greu si se vor produce arsuri in zona electrodului de masa. Curentul bisturiului nu
produce fibrilatie datorita frecventei ridicate la care lucreaza aparatul de electrochirurgie.
Se poate calcula aproximativ puterea electrica disipata la contactul electrodului de masa cu pacientul
presupunind cunoscute valoarea impedantei de contact(aprox. 10kΩ) si tensiunea care cade pe acest
contact (aprox. 2 kV). Astfel puterea pe contactul electrod pacient va fi Pd=(2000)2/(10 * 103)= 400 W
Aceasta putere poate sa produca arsura pe pielea pacientului.
10
Modalităţi de protecţie a pacientului la electroşocuri
Pentru a limita curenţii prin conductorii de împământare se pot utiliza sisteme izolate cu rolul de
a mări impedanţa de ieşire a oricărei ieşiri fata de masa.
Principiul de funcţionare al unui sistem de izolare este circulaţia pe cale închisa a curentului.
11
•Transformatorul de izolare
Un exemplu de circuit de izolare este
transformatorul de izolare. In cazul în care
se utilizează un astfel de transformator,
pacientul în contact cu unul dintre
conductoarele de ieşire ale
transformatorului nu suferă electroşocuri.
Explicaţia este că nu există nici o cale de
închidere a curentului de scurgere prin
pacient datorită transformatorului. Un
exemplu de aplicare a principiului
circuitului izolat este redat în figura 5.3.
Mărirea izolaţiei faţă de circuitul de
alimentare şi faţă de masă se face cu
ajutorul transformatorului de separare (Ex:
ECG aproximativ egal cu 10MΩ).
Toate aparatele care au electrozi în contact cu pacientul au transformatoare de izolatie

pentru mărirea izolaţiei (ex.. microfonul în cazul fonocardioscopului).
12
•Protectia cu intrerupator automat.

O altă modalitate de a asigura protecţia
pacientului la electroşocuri în cazul
scurgerilor accidentale este prin folosirea
unui întrerupător automat.
In cazul apariţiei unui curent de scurgere
accidental întrerupătorul decuplează
automat circuitul de alimentare al
aparatului electromedical.
Torul are două înfăşurări în acelaşi sens,
astfel circulă doi curenţi egali prin
înfăşurări care vor genera un flux magnetic
rezultant nul. In cazul în care se produce o
scurgere prin pământare, cele două fluxuri
generate de cei doi curenţi nu se vor
compensa şi astfel rezultă un câmp
rezultant diferit de zero, creând un curent
de valoare mică prin cea de-a treia
înfăşurare , care amplificat comandă releul
la deschidere.
13
Pentru a preîntâmpina
evenimente nedorite în secţiile
de terapie intensivă realizarea
împământării se face ca în figura
alaturata.
Monitorul central este conectat la
egală distanţă de saloane şi este
punctul central de împământare.
La prizele de perete se pot
conecta şi traductoare cu
electrozi ECG-EEG. Toate părţile
metalice ale paturilor,
monitoarelor, prizelor ,
conductelor de oxigen , se leagă
la împământarea de la prizele
apropiate din perete .
14
In cazul unei săli de

operaţie sistemul de
legare la pământ se
prezintă ca în figura
alaturata.
Legarea se face de la
reteaua principală de
pământare. Ecranul din
pardoseala este o plasă
introdusa prin construcţie
şi reduce perturbarea
sistemelor de măsurare a
mărimilor electrice. Rolul
cel mai important al
acestei plase este acela
de a disipa încărcăturile
electrostatice din diferite
puncte ale încăperii.
15
Standardizari în protectia pacientului
In cazul aparaturii de diagnosticare bazată pe măsurători electrofizice, curenţii electrici care trec
prin pacient sunt [31] :
- curentul auxiliar de pacient, definit ca fiind curentul care străbate pacientul în timpul
utilizării normale ( curentul între electrozi). Acest curent nu trebuie să producă efecte fiziologice.
- curentul de scurgere prin pacient , definit ca fiind curentul nefuncţional care trece
de la partea aplicată (electrozi) prin pacient la pământ, din cauza cuplajelor capacitive şi
inductive nedorite cu generatoare externe. Este vorba despre capacitatea parazită dintre cabluri
şi masă, precum şi despre capacitatea dintre primarul transformatorului de putere şi carcasa
aparatului. Componenta rezistivă a curentului de scurgere este dată de rezistenţa finită a
izolaţiei conductoarelor parcurse de curent alternativ.
Curenţii de scurgere se pot măsura între :

- carcasa aparatului şi faza tensiunii de alimentare;
- carcasa aparatului şi nulul de protecţie;
- carcasa şi pacient;
- electrozii de pacient.
16
In funcţie de relaţia cu pacientul, aparatura electromedicală se clasifică în

aparate:
A. fără legătură electrică sau neelectrică cu pacientul
(aparatura de laborator)
B. cu contact direct cu pacientul, pentru aplicaţiile medicale la
suprafaţa organismului sau intern (fără cele cu contact pe inima
pacientului)
C. cu contact direct pe cord
17
Conform CEI (Comitet Electronic International) aparatura electromedicală se echipează numai

cu alimentatoare flotante. Partea flotantă este izolată galvanic faţă de restul aparatului , iar
curentul de scurgere este limitat la valori admise dacă se aplică o tensiune de 1,1 din tensiunea
de alimentare nominală faţă de masă.
Atunci când un singur mijloc de protecţie împotriva electroşocurilor este defect sau când apare
o singură condiţie anormală ce implică pericol spunem că sunt îndeplinite condiţiile de prim
defect.
Aparatele electromedicale trebuie concepute, proiectate şi realizate în conformitate cu normele

tehnice şi prescripţiile standardelor obligatorii în aceste activităţi. Prescripţiile privind aparatele
electromedicale sunt formulate aparte de ale celorlalte categorii de aparate, pentru a evita de la
început vătămarea organismului care se conectează.
18
După modul de protecţie al pacientului împotriva electroşocurilor aparatele electrice alimentate de la o

sursă externă se clasifică în următoarele clase de protecţie:
Clasa a I-a de protecţie are

prevăzut un conductor de
împământare care leagă
partea metalică a carcasei de
împământarea prizei.
19

Clasa a II-a de protecţie este

prevăzută cu izolaţie
suplimentară a părţilor
aparatului aflate la tensiuni
periculoase.
20

La clasa a III-a de protecţie

alimentarea aparatului se face de
la o tensiune nepericuloasă.
Aparatele din această clasă de
protecţie se pot alimenta şi
flotant de la baterii(cele
portabile).
Tensiunea maximă de alimentare
la aparatele amplasate în
organism este de 6V.
Intr-un aparat electromedical pot exista subansamble având diferite clase de protecţie.
21
Principii de proiectare pentru asigurarea performanţelor şi de securitate
ale echipamentului medical
Pericolele care pot ameninţa personalul medical şi pacienţii în contact cu aparatura

electromedicală pot fi încadrate , în general, în două categorii distincte.
In prima categorie intră pericolele datorate energiei electrice care poate fi livrată neintenţionat
pacientului din cauza manevrării greşite sau a defectării echipamentului. Rezultatul poate fi
producerea de arsuri, blocarea funcţiei respiratoare, lezarea unor ţesuturi, fibrilaţia ventriculară
şi altele.
Cea de-a doua categorie o constituie pericolele presupuse de folosirea unui echipament care
nu funcţionează în modul aşteptat. Exemple de astfel de situaţii sunt întreruperea funcţionării
unui echipament de susţinere a unor funcţii vitale , furnizarea de informaţii incorecte etc.
22
Pericolele asociate folosirii echipamentului electromedical pot fi minimizate prin proiectarea şi

utilizarea adecvate. In acest scop este utilă stabilirea şi respectarea anumitor criterii bine
înţelese şi însuşite atât de către proiectant cât şi de către utilizatorul echipamentului.
Proiectantul trebuie să ţină cont de câteva criterii la proiectarea unui aparat electromedical:
1. Funcţia de îndeplinit;
2. Domeniul de lucru;
3. Mediul în care va lucra (temperatura, agresivitate, presiune);
5. Asigurare unei funcţionări nepericuloase de-a lungul vieţi aparatului;
6. Modul de prezentare : inteligibilitatea comenzilor , ergonomicitatea , design etc.
23
Problemele proiectantului legate de minimizarea riscului de şoc electric variazâ în funcţie de
modul în care echipamentul acţionează asupra pacientului. Din acest punct de vedere se pot
distinge trei tipuri de echipamente electromedicale:
1. Echipament a cărui funcţionare nu presupune nici un fel de conexiune conductoare cu

pacientul; este cel mai simplu din punct de vedere al riscului de şoc electric. Totuşi, în anumite
condiţii de defect, această situaţie se poate schimba în mod radical. In această situaţie,
proiectantul trebuie să analizeze defectele care pot apare şi care influenţează securitatea
electrică şi să ia măsuri de limitare a curentului de scurgere prin pacient la valori admise.
2. Echipament destinat să măsoare potenţialele electrice la nivelul pacientului, ceea ce

presupune în mod necesar o conexiune conductoare. Realizarea amplificatoarelor de intrare
flotantă, soluţie adoptată la marea majoritate a echipamentelor moderne, pune probleme
tehnice deosebite datorită faptului că se lucrează cu semnale mici şi zgomote considerabile. In
plus, în proiectare trebuie avută grijă ca izolarea părţii aplicate să nu se reducă inadmisibil din
cauza defectării, umidităţii sau din alte motive.
24
3. Echipament destinat să furnizeze diverse tipuri de energie electrică anumitor părţi ale
corpului pacientului. Exemple tipice le constituie defibrilatorul cardiac, echipamentul pentru
electrochirurgie şi, în special, stimulatorul cardiac. Proiectarea acestor echipamente trebuie să
aibă în vedere posibilitatea funcţionării lor simultan cu alte echipamente conectate la pacient,
ceea ce poate avea ca efect cumularea curenţilor de scurgere pe o conexiune conductoare
directă cu cordul. Pentru echipamentul cu aplicare cardiacă directă, o soluţie cu largă
acceptare o constituie alimentarea din sursă electrică internă.
In concluzie, aparatele electromedicale trebuie să fie prevăzute cu protecţie faţă de acţiunile

incidente periculoase. Supratensiunile şi supracurenţii ce pot surveni pe reţeaua de alimentare
sau pe circuitele de intrare şi de ieşire se anihilează prin circuite de protecţie, siguranţe
limitatoare, întrerupătoare automate rapide etc. Efectele temperaturii, umidităţii şi presiunii
atmosferice trebuie analizate şi reduse şi, dacă se poate , eliminate. Dacă aparatul conţine
generatoare de înaltă frecvenţă trebuie utilizate filtre pentru reducerea la minim a radiaţiei
electromagnetice în mediul înconjurător.
25
Defectarea unui aparat electromedical reprezintă un pericol iminent pentru pacient. De
aceea, siguranţa în funcţionare trebuie să întreacă exigenţele puse în general aparaturii
electronice profesionale.
Normele de electrosecuritate în aparatura medicala sunt prevăzute în standardul internaţional

IEC 601. Standardul Britanic BS 5724 conţine protocolul de testare al aparaturii
electromedicale în vederea admiterii lor în practica curentă în spitale şi policlinici.
Iată câteva dintre verificările stipulate de acest standard:

1. Identificarea clasei aparatului şi testarea eficienţei împământării
2. Marcarea aparatului (claritatea) la exterior şi interior , simboluri
3. Documentaţie însoţitoare
De exemplu, documentaţia trebuie să însoţească aparatul şi să furnizeze o descriere tehnică

corespunzătoare, să dea adresa producătorului, să conţină informaţii cu privire la exploatarea
aparatului şi semnalizările pe care le face. Se verifică de asemenea existenţa accesoriilor,
modul în care se poate face sterilizarea şi dacă au fost efectuate verificările periodice.
26
CAP 3. Semnale biomedicale
Semnalele biomedicale
sunt folosite pentru a extrage informaţie din sistemele biologice investigate.
Procesul de a extrage aceste informaţii poate fi simplu (pentru măsurarea
pulsului) sau complex (analiza ţesuturilor computerizată). De multe ori simpla
măsurare a semnalului nu este suficientă, deoarece se întâmplă ca informaţia
conţinută de semnal să conţină zgomot sau să nu fie relevantă de aceea se
folosesc metode specifice pentru a extrage informaţia din semnal prin filtrare,
modulare chiar amplificare cu amplificatoare de instrumentaţie a semnalului
perceput de la un traductor, senzor din exterior adaptat pentru aplicaţia
respectivă. Metoda cea mai bună se alege în funcţie de scopul prelucrării,
condiţiile de testare, caracteristicile semnalului utilizat, existând de fapt o
varietate de astfel de metode.
Traductorul
este un dispozitiv care transformă o formă de energie a unui sistem într-o altă
formă de energie .
Senzorul
este un dipozitiv care răspunde unui stimul fizic sau chimic pe care-l con-
verteşte într-un semnal electic, iar senzorul poate fi asimilat cu un sistem de
achiziţie de date.
1
Clasificarea traductoarelor
La baza clasificării traductoarelor stau trei criterii:
1.domeniu de măsură (acustic, chimic, electric, magnetic, etc),
2.tipul conversiei realizată de traductor (biologic, chimic, fizic, mecanic),
3.parametrii tehnologici (domeniu maxim al ieşirii, histereza, linearitatea,

domeniul de măsură, offset-ul, repetabilitatea, rezoluţia, selectivitatea, viteza de
răspuns)
Majoritatea semnalelor biomedicale din lumea reală sunt fie imprevizibile (din
punct de vedere al schimbării parametrilor) şi zgomotoase, fie necunoscute, de
aceea este destul de dificil a le clasifica.
2
Din punct de vedere al modului de reprezentare
1. deterministe (descrise matematic sau grafic)

a. periodice(sinus,complex)
b. neperiodice(quasiperiodic, tranzitoriu)
2. stohastice (descrise probabilistic).

a. staţionar
b. nestaţionar (de tip special),
În îndeplinirea funcţiilor sale, organismul generează o multitudine de semnale elec-trice şi

magnetice. Aceste semnale sunt rezultatul activităţii electrochimice a anumitor ce-lule. Prin
măsurarea selectivă a semnalelor dorite (fără a afecta organismul), se pot obţine informaţii
clinice utile despre funcţii particulare ale organismului.
3
Dintre investigatiile utilizate pot fi amintite:

- relexul galvanic al pielii (RGP) datorat glandelor sudoripare ca răspuns la stimulii emoţionali (1mV,
5Hz)
- măsurarea potenţialelor de acţiune generat de membrana excitabilă a celulei nervoase sau

musculare (100mV, 2kHz), electroneurograma (ENG) generata de nerv fără penetrarea membranei
celulare (5µV-10mV, 1kHz); electromiograma (EMG) generată de muşchi (5µV-5V, 500Hz)
- măsurarea potenţialelor inimii (electrocardiograma ECG); (10µ-5mV, 0,05-100Hz)
- măsurarea potenţialelor creierului, atunci când nu se efectuază o activitate specifică

(electroencefalograma EEG); (2-100µV, 100Hz), iar pentru potenţionale evocate (PE) ca răspuns al
creierului la un stimul specific care poate fi:
- vizual (1-20µV, 1-300Hz)
- somatosenzorial(2-3000Hz)
- auditive (0.5µV, 100-300Hz )
4
Dintre investigatiile utilizate pot fi amintite:

-măsurarea semnalelor magnetice ale creierului (magnetoencefalo-grama),
- măsurarea potenţialelor retinei (electroretinograma ERG),ca răspuns la un stimul luminos (0.25-1.5s,

0-200Hz)
- măsurarea potenţialelor ochiului (electrooculograma EOG), (-7mV)
- măsurarea semnalelor magnetice ale inimii (magnetocardiograma MCG),
- măsurarea semnalelor asociate cu creşterea oaselor şi bio-feedback
Toate aceste investigaţii sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului şi tratamentul afecţiunilor
organismului şi sunt interpretate numai de către medici de specialiate.
5
Caracteristicile semnalelor şi ale traductoarelor folosite în

măsurarea parametrilor electrici
6
Structura semnalelor biomedicale

Cea mai simplă desfăşurare în timp a unei funcţii periodice este funcţia oscilaţiei sinusoidale
(armonice):
s (t ) = A sin 2πft
Ca exemple se amintesc: tensiunea electrică alternativă, mişcarea pendulului oscilant, etc.
Forma armonică în desfăşurarea evenimentelor clinice se întâlneşte rar - cele mai multe functii periodice
sunt deformate în raport cu sinusoida, ca de exemplu, funcţia triunghiulară sau trapezoidală. Conform
analizei armonice (Fourier), funcţiile periodice de formă staţionară pot fi reprezentate ca o sumă (serie)
de termeni sinusoidali constituind armonicile funcţiei periodice analizate:
A0
s (t ) = + A1 sin( 2πf1t + ϕ1 ) + A2 sin( 2πf 2t + ϕ 2 ) + ...
2
7
Factorul de multiplicare exprima ordinul armonicii. De exemplu, în figura.2., a fost reprezentată o funcţie
periodică nesinusoidală. Ea poate fi considerată ca o sumă de funcţii sinusoidale, din care primii doi
termeni au fost reprezentaţi (fig. 2b). Conform teoriei, funcţia analizată este fidel reprezentată
numai dacă seria de armonici se întinde la infinit. În
practică, reconstrucţia unei funcţii periodice este posibilă
cu un număr relativ redus de termeni, de ordinul sutelor
sau mai puţin.
În figura 2.a, se prezintă o formă oarecare de biosemnal
(funcţia pulsului sanguin periferic). Admiţând că funcţia se
reproduce periodic, frecvenţa fenomenului este dată de
reciproca perioadei, . În mod evident, semnalul nu este
sinusoidal. Pentru efectuarea analizei, se recurge la un
analizor spectral multicanal (fig. 2.b). Analizorul "desface"
semnalul analizat într-un număr de armonici sinusoidale,
în total n armonici, fiecare având câte o amplitudine Ai, o
frecvenţă fi şi un defazaj ϕi bine determinat. Primul
termen, , reprezintă componenta medie (continuă) a
funcţiei analizate. Admitem că analizorul furnizează la
ieşire, pe n canale distincte, armonicile sinusoidale a0 ...
an. Reprezentând valorile armonicilor prin amplitudinile
respective în funcţie de frecvenţa fiecăreia, , se obţine
spectrul semnalului (pentru i=n).
8
Frecvenţa fiecărei armonici este un multiplu întreg al frecvenţei funcţiei periodice analizate. Factorul de
multiplicare exprimă ordinul armonicii.
De exemplu, în figura 3.a, a fost reprezentată o
funcţie periodică nesinusoidală. Ea poate fi
considerată ca o sumă de funcţii sinusoidale,
din care primii doi termeni au fost reprezentaţi
(fig. 3).
9
Pentru uşurinţa schimbului informaţional în lumea medicală şi unificarea aparaturii necesare în
explorările funcţionale, au fost acceptate metode şi tehnici de prelevare, prelucrare şi interpretare ale
semnalelor bioelectrice emise de organismul uman. Astfel, efectele electrice generate de inima în
funcţiune, detectabile în cea mai mare parte a corpului, formează obiectul cercetării în
electrocardiografie (ECG). Înregistrarea rezultată în decursul timpului se numeşte electrocardiogramă. În
funcţie de punctele contactate pe corp şi circuitele electrice realizate - pe de o parte - şi starea sănătăţii
celui investigat - pe de altă parte - înregistrările ECG prezintă aspecte distincte. Cu toate că inima bate
ciclic datorită automatismului funcţional, înregistrările nu se repetă întocmai ca formă, amplitudini şi
intervale. Din această cauză, semnalele biolectrice ECG fac parte din categoria funcţiilor aleatoare, a
căror interpretare reclamă şi analiza statistică. Cele arătate mai sus sunt valabile şi pentru celelalte tipuri
de semnale bioelectrice - EEG (electroencefalograme) generate în procesele activităţii cerebrale; -
EMG (electromiografie) oglindind activitatea musculară; - ENG (electronystagmografie) pentru urmărirea
activităţii electrice a musclaturii globilor oculari, sau - ERG (eletroretinografie), care furnizează
activitatea electrică a retinei stimulate pe cale optică.
Chiar şi reflexul electrodermal prezintă o formă activă (REDA) ce poate fi captată şi înregistrată
asemenea altor biopotenţiale.
10
Amplificatorul diferential
Amplificarea în tensiune a circuitului poate fi

calculată cu relaţia de mai jos, considerând
amplificatorul operaţional ideal.
R1 + R 2 R 4 R2
Uo = ⋅ ⋅ Ui 2 − ⋅ Ui1
R3 + R 4 R1 R1
Uo = a2 ⋅ Ui 2 − a1 ⋅ Ui1 a1 = a2
R4 R1 + R 2 R 2
⋅ =
R3 + R 4 R1 R1
R2 R4
K= = R2 R2
R1 R3 1+
R1 = R1
R4 R4
1+
R3 R3 11
Amplificatorul diferential
Expresia tensiunii de la ieşirea amplificatorului diferenţial este:
Uo = K ⋅ (Ui 2 − Ui1)
unde K se observă că are expresia: Uo
K=
Ui 2 − Ui1
şi se numeşte amplificarea diferenţială a circuitului.
Dacă considerăm cazul unui amplificator operaţional real, este necesar să luăm în considerare
atât curenţii de polarizare a intrărilor acestuia, cât şi efectul rejecţiei de mod comun finite a
amplificatorului operaţional.
În ceea ce priveşte efectul curenţilor de polarizare, acesta poate fi neglijat dacă impunem
condiţia:
R1 ⋅ R 2 R3 ⋅ R 4 ⎧ R1 = R3
= ⎨
R1 + R 2 R3 + R 4 ⎩R2 = R4
⎧Ui1 = Ui 2 = 0
Relaţia de mai sus rezultă foarte uşor din condiţiile: ⎪
⎨Uo = 0
⎪I − ≈ I +
⎩ 12
Efectul rejecţiei de mod comun finite
Pentru un amplificator operaţional, este valabilă relaţia:
Uo = Ad ⋅ Uid + Ac ⋅ Uic
unde Ad reprezintă amplificarea diferenţială a amplificatorului operaţional, Ac amplificarea de
mod comun, Uid valoarea tensiunii diferenţiale de intrare şi Uic valoarea tensiunii de intrare
de mod comun. Prin împărţirea ambilor membrii ai relaţiei de mai sus la Ad, obţinem:
Uo Ac
= Uid + ⋅ Uic
Ad Ad
Deoarece Uo are o valoare maximă aproximativ egală cu tensiunile de alimentare, iar Ad
este de ordinul 104, rezultă că membrul stâng al relaţiei poate fi neglijat. În aceste condiţii
avem:
Ac
Uid + ⋅ Uic ≈ 0
Ad
13
Tensiunile de intrare diferenţială şi de mod comun pot fi scrise în funcţie de potenţialele
intrărilor amplificatorului operaţional (intrarea inversoare şi intrarea neinversoare).
⎧Uid = Up − Un
⎨
⎩Uic = Up
⎛ 1 ⎞
⎜
Up ⋅ ⎜1 + ⎟⎟ = Un
⎝ CMR AO ⎠
unde CMRAO reprezintă raportul de rejecţie de mod comun al amplificatorului operaţional şi
este definit ca raportul dintre amplificarea diferenţială şi cea de mod comun .
Pentru a calcula raportul de rejecţie a modului comun a amplificatorului diferenţial, dacă
considerăm un amplificator operaţional real, folosim circuitul din figura urmatoare. Tensiunile
de intrare sunt egale între ele şi egale cu Uic (tensiunea de mod comun).
14
Circuitului pentru calculul raportului de rejecţie de mod comun a amplificatorului diferenţial.
Dacă în relatia anterioara înlocuim expresiile potenţialelor intrărilor amplificatorului

operaţional (Up şi Un) în funcţie de Uic şi Uid, obţinem:
R4 ⎛ 1 ⎞ R1 R2
⋅ ⎜⎜1 + ⎟⎟ ⋅Uic = ⋅ Uo + ⋅ Uic
R3 + R 4 ⎝ CMR AO ⎠ R1 + R 2 R1 + R 2
15
Amplificarea de mod comun a amplificatorului diferenţial:
Uo K
Ac = =
Uic CMR AO
Ad K
CMR AD = = = CMR AO
Ac K
CMR AO
Relaţia ne arată că raportul de rejecţie de mod comun al amplificatorului diferenţial este egal
cu cel al amplificatorului operaţional în jurul căruia este acesta realizat, dacă rezistenţele R1
… R4 respectă condiţia specificata anterior.
16
Efectul toleranţei rezistenţelor
În cazul pe care îl propunem pentru discuţie în continuare, considerăm un amplificator
operaţional ideal (CMRAO → ∝). Pentru rezistenţele R1 … R4 considerăm cazul cel mai
defavorabil:
⎧ R2
⎪⎪ K1 = R1 = K ⋅ (1 + δ )
⎨
⎪ K = R 4 = K ⋅ (1 − δ )
⎪⎩ 2 R3
Folosind acelaşi circuit prezentat în figura anterioara, putem scrie expresia tensiunii la
ieşirea amplificatorului diferenţial astfel:
R4 R1 + R 2 R2
Uo = ⋅ ⋅ Uic − ⋅ Uic
R3 + R 4 R1 R1
17
obţinem:
⎛ ⎞
⎜ ⎟
1 K ⋅ (1 + K1 ) − K1 ⋅ (1 + K 2 )
Uo = ⎜ ⋅ (1 + K1 ) − K1 ⎟ = 2
⎜ 1 ⎟ 1+ K2
⎜ 1 + ⎟
⎝ K2 ⎠
− 2 ⋅ K ⋅δ
Uo = ⋅ Uic
1 + K ⋅ (1 − δ )
Amplificarea de mod comun si raportul de rejectie a amplificatorului diferenţial sunt:
Uo − 2 ⋅ K ⋅δ Ad K 1 + K ⋅ (1 − δ )
Ac = = CMRAD = = =
Uic 1 + K ⋅ (1 − δ ) Ac − 2 ⋅ K ⋅δ − 2 ⋅δ
1 + K ⋅ (1 − δ )
18
Considerând cazul real, pentru care δ << 1, relaţia se transformă astfel:
Ad 1 + K
CMR AD = ≈
Ac − 2 ⋅ δ
Pentru a analiza influenţa celor doi factori (rejecţia de mod comun finită a amplificatorului operaţional
şi toleranţa rezistenţelor folosite) considerăm următorul caz: CMRAO = 80 dB şi δ = 0.1 %.
Prin neglijarea toleranţei rezistenţelor, obţinem:
CMRAD = CMRAO = 80 dB
Considerând că amplificatorul operaţional are o rejecţie de mod comun infinită, raportul de rejecţie de
mod comun al amplificatorului diferenţial este stabilit de toleranţa rezistenţelor utilizate. Pentru cazul
prezentat anterior, obţinem:
1+ K
CMR AD = ≈ 1000 = 60 dB
2 ⋅δ
19
Concluzie
principalul factor care determină valoarea raportului de

rejecţie de mod comun al unui amplificator diferenţial
este toleranţa setului de rezistenţe utilizat pentru
realizarea acestuia.
În concluzie se poate afirma că principalele dezavantaje ale acestui tip de circuit care conduc la
implementarea cu dificultate a unui amplificator de calitate sunt:
•Impedanţe de intrare relativ mici (valorile acestora sunt dictate de valorile rezistenţelor
R1 … R4);
•Modificare dificilă a amplificării în tensiune (trebuie modificate simultan cele două
rapoarte a rezistenţelor);
•Rejecţie de mod comun scăzută.
20
Amplificatoare de instrumentaţie
Amplificatoarele de instrumentaţie sunt amplificatoare diferenţiale care se caracterizează prin

performanţe deosebite care le apropie cât mai mult de cele ale amplificatorului ideal.
Principalii parametrii care sunt avuţi în vedere sunt:

•Impedanţă de intrare foarte mare atât pentru intrarea inversoare cât şi pentru cea
neinversoare;
•Rejecţie de mod comun ridicată, situată în domeniul 100 … 120 dB;
•Amplificare în tensiune finită, cunoscută cu precizie.
•Există posibilitatea de modificare a valorii amplificării în tensiune prin intermediul unei
singure rezistenţe.
21
Schema cea mai răspândită de amplificator de instrumentaţie este prezentată în figura de mai jos. şi
conţine 3 amplificatoare operaţionale. Se observă că acest circuit are la bază amplificatorul diferenţial
prezentat în paragraful anterior.
Amplificatoarele A1 şi A2
formează un prim etaj de
amplificare care realizează
impedanţele mari de intrare
pentru sursele de semnal Ui1 şi
Ui2. Dacă notăm cu Uo1 şi Uo2
tensiunile la ieşirile
amplificatoarelor operaţionale A1
şi A2, expresiile acestora sunt:
R1
Uo1 = Ui1 + ⋅ (Ui1 − Ui 2 )
Rv
R1
Uo 2 = Ui 2 − ⋅ (Ui1 − Ui 2 )
Rv
22
Tensiunea la ieşirea amplificatorului de instrumentaţie este:
R3 R3 ⎛ 2 ⋅ R1 ⎞
Uo = ⋅ (Uo 2 − Uo1) = ⋅ ⎜1 + ⎟ ⋅ (Ui 2 − Ui1) = K ⋅ (Ui 2 − Ui1)
R2 R2 ⎝ Rv ⎠
Expresia amplificării diferenţiale în tensiune este :
Uo R3 ⎛ 2 ⋅ R1 ⎞
Ad = = ⋅ ⎜1 + ⎟=K
Ui 2 − Ui1 R 2 ⎝ Rv ⎠
Rezistenţele de intrare ale amplificatorului de instrumentaţie prezentat sunt egale cu rezistenţele

intrărilor neinversoare ale celor două amplificatoare operaţionale.
23
Se consideră circuitul din figura de mai jos. Tensiunile de intrare sunt egale între ele şi egale cu Uic.
În acest caz, Tensiunile la ieşirile amplificatoarelor operaţionale sunt egale între ele şi egale cu
valoarea Uic. Aceasta, deoarece valoarea curentului care circulă prin ramura compusă din cele două
rezistenţe R1 şi rezistenţa Rv este 0.
Uo1 = Uo 2 = Uic
K3 R3
Uo = ⋅ Uic, K3 =
CMR AO 3 R2
24
Raportul de rejecţie de mod comun al amplificatorului de instrumentaţie este dat de relaţia:
⎛ R1 ⎞
⎜1 + 2 ⋅ ⎟ ⋅ K 3
Ad ⎝ Rv ⎠ ⎛ R1 ⎞
CMR = = = ⎜1 + 2 ⋅ ⎟ ⋅ CMRAO 3
Ac K 3 ⎝ Rv ⎠
CMRAO 3
Relaţia este deosebit de importantă deoarece arată faptul că raportul de rejecţie de mod comun al
amplificatorului de instrumentaţie este egal cu produsul dintre cel al amplificatorului operaţional A3 şi
amplificarea circuitului de intrare.
Deci se obţine o îmbunătăţire a raportului de rejecţie a modului comun a amplificatorului

operaţional.
25
Folosind acelaşi algoritm de calcul ca şi cel prezentat în paragraful anterior, obţinem următoarea
expresie a amplificării de mod comun:
2 ⋅ K 3⋅δ
Ac = −
1 + K 3 ⋅ (1 − δ )
Trebuie remarcat faptul că nu ne interesează decât toleranţa rezistenţelor R2 şi R3, deoarece
valoarea curentului care circulă prin R1 şi Rv este 0. În aceste condiţii raportul de rejecţie de mod
comun este:
⎛ R1 ⎞
⎜1 + 2 ⋅ ⎟ ⋅ (1 + K 3 ⋅ (1 − δ ))
Rv ⎠
CMR = − ⎝
2 ⋅δ
26
Considerând cazul real, când δ << 1, relaţia devine:
⎛ R1 ⎞
⎜ 1 + 2 ⋅ ⎟ ⋅ (1 + K 3)
Rv ⎠
CMR ≈ − ⎝
2 ⋅δ
Comparând expresiile obtinute cu cele de la amplificatorul diferential, ajungem la concluzia că se

obţine o îmbunătăţire a raportului de rejecţie a modului comun a amplificatorului de
instrumentaţie faţă de amplificatorul diferenţial.
27
Pentru proiectarea unui amplificator de instrumentaţie cu un raport de rejecţie a modului comun cât
mai mare este necesar, deci, ca amplificarea etajului de intrare realizat cu amplificatoarele
operaţionale A1 şi A2 să fie cât mai mare. Este indicat să se meargă până la limită, când amplificarea
etajului diferenţial (realizat cu A3) este unitară, iar amplificarea întregului circuit este dată de A1 şi
A2.
Principalele avantaje ale amplificatoarelor de instrumentaţie sunt:
•Impedanţe de intrare mari şi egale pe cele două intrări;

•Raport de rejecţie a modului comun îmbunătăţit;
•Posibilitatea modificării amplificării în tensiune prin intermediul unei singure
rezistenţe (R3).
Pentru implementarea practică a unui amplificator de intrare performant, se poate alege un

amplifcator de instrumentaţie integrat de tipul INA118. Structura acestui circuit este identică cu cea
prezentată în figura anterioara, şi prezintă marele avantaj al rezistenţelor integrate în chip. Aceste
rezistenţe sunt ajustate în procesul de fabricaţie astfel încât raportul de rejecţie al modului comun
poate atinge valoarea de 120 dB.
28
Amplificatoare de instrumentatie monolitice
LT 1167F
29
Aplicatii tipice
Amplificator de impulsuri nervoase
30
Aplicatii tipice
Monitor de presiune sanguina
31
Aplicatii tipice
Amplificator de semnale biomedicale
32
Aplicatii tipice
Monitor de presiune de mare precizie
33
CAP 5. Aparatură de stimulare cardiacă
Defibrilarea
Fibrilaţia ventriculară este rezultatul depolarizărilor necontrolate localizate în
muşchiul cardiac. Acest proces afectează activitatea de pompare a sângelui de
către inimă. Deoarece în această situaţie după 3 minute se produc distrugeri
ireparabile ale creierului şi moartea, este obligatorie intervenţia de urgenţă în
vederea restabilirii funcţiei cardiace. Instalarea fibrilaţiei ventriculare apare
datorită unor medicamente, tromboză coronariană, dereglări electrolitice sau
electroşocuri la curenţi de frecvenţa reţelei .
Tratamentul acestei afecţiuni se face prin depolarizarea în totalitate şi sincron
a muşchiului cardiac . În urma depolarizări, nodurile Sino-Atrial şi Atrio-
Ventricular trebuie să îşi reia funcţia de pacemaker şi să restabilească ritmul
normal al inimii .
Metoda cea mai sigură şi mai eficace de a opri fibrilaţia ventriculară constă în
a trece un puls de curent de scurtă durată prin ventricule . Acest lucru poate fi
realizat fie prin aplicarea electrozilor direct pe inimă, fie cel mai adesea prin
plasarea electrozilor pe pieptul pacientului .
1
Defibrilarea
Defibrilarea se defineste ca fiind procesul electric de transmitere a unui curent prin
electrozi spre muschiul cardiac al pacientului in scopul restabilirii ritmului cardiac. Acest
curent se poate aplica;
• direct pe muschiul cardiac – curenti de valoare mica, metode chirurgical invazive;
•Transtoracic – metode neinvazive care necesita in schimb curenti relativ mari.
2
Defibrilarea
Acest puls de curent are durata de
aproximativ 10ms şi amplitudinea maximă
de 50 A . Forma lui este sinusoidală
amortizată .
Dacă apreciem impedanţa pieptului dintre
electrozi la 50 Ω putem calcula energia
aproximativă necesară defibrilării :
unde Iv este curentul de vârf, R este

impedanţa peieptului, iar t este durata
pulsului . În condiţiile date energia va fi de
320 J .
3
Defibrilarea
Acest impuls de defibrilare se obţine prin descărcarea unui condensator pe electrozii
aplicaţi pacientului . În cazul în care circuitul de descărcare este realizat ca un simplu
contact electric, circuitul echivalent va fi de tip RC. Forma impulsului de defibrilare în
acest caz va fi o exponenţială. Vârful de curent va avea o durată insuficientă
depolarizării, iar scăderea exponenţială ar putea induce refibrilarea . Defibrilatoarele
moderne au înseriată o bobină în circuitul de descărcare ceea ce conferă forma de
sinusoidă atenuată impulsului de defibrilare .
Datorită pierderilor de enrgie în condensator şi bobină, energia înmagazinată va fi cu
aproximativ 25 mai mare decât cea care ajunge la pacient. Valoarea maximă
înmagazinabilă este de 400 J . În condiţiile în care energia din condensator poate fi
exprimată prin :
1
Ec = CU 2
2
4
Defibrilarea
rezultă că un condensator cu capacitatea C = 16 µF care va stoca o energie de Ec = 400
J, va trebui încărcat cu o tensiune de 7 KV .
O energie de 400 J este suficientă pentru defibrilarea unui adult voluminos folosind
electrozi aplicaţi pe piept. Energia de defibrilare va fi redusă pentru adulţi cu greutate
mai mică sau pentru copii. Se apreciază că energia iniţială pentru defibrilare să fie de 3
J/Kg pentru electrozi externi şi de 0.5 J/Kg pentru electrozi aplicaţi intern [ Păun -
Medicină internă 1989 ] . Acest ultim tip de plasare a electrozilor se foloseşte la
defibrilarea pacienţilor în timpul operaţiilor pe cord, iar electrozii sunt plasaţi direct pe
muşchiul cardiac . Energia din condensator este limitată la max 50 J. Din această cauză
mufa defibrilatorului pentru electrozii interni este diferită de cea pentru cei externi .
5
Defibrilarea
Schema de principiu a unui defibrilator este prezentată în figura de mai jos:
6
Defibrilarea
Acest tip de undă se numeşte

LOWN şi forma ei depinde de
rezistenţa echivalenta între
electrozi .
7
Defibrilarea
Comutatorul folosit de defibrilator este dublu şi cuplează armăturile condensatorului
concomitent la circuitul de încărcare fie la electrozi . Acest comutator este de obicei un
releu vidat, pentru evitarea formării arcului electric la contacte . Condensatorul de înaltă
tensiune este umplut cu ulei şi se încarcă printr-o diodă de la un transformator ridicător
de tensiune . Tensiunea din primarul transformatorului este controlată cu ajutorul unui
autotransformator . Electrozii de pacient sunt metalici şi au o formă plată cu diametrul
de 10 cm având mânere izolante . Mânerele sunt astfel proiectate încât să împiedice
scurgerea gelului de contact spre mâna operatorlui, punându-i viaţa în pericol .
8
Defibrilarea
Majoritatea defibrilatoarelor conţin circuite de sincronizare a descărcării cu unda R a
ECG- ului . Acest regim de lucru permite realizarea cardioversiei . Termenul de
cardioversie a fost introdus de Lown şi colab. şi se referă la restaurarea ritmului sinusal
în tratamentul aritmiilor cardiace cu ajutorul şocului electric de curent continuu,
sincronizat, aplicat transtoracic .
Sincronizatorul asigură o întârziere de 20 ms aproximativ între vârful undei R şi
declanşarea impulsului de defibrilare, în vederea evitării zonelor de vulnerabilitate
atrială şi ventriculară ( unda T ) .
Unele defibrilatoare permit monitorizarea undei ECG prin electrozii de defibrilare.
Există variante de aparate de defibrilare potabile echipate cu baterii de alimentare
reâncărcabile . Verificarea bunei funcţionări a defibrilatorului se poate face prin
descărcarea pe o sarcină artificială .
9
Defibrilarea
Schema unei astfel de sarcini este dată în figura de mai jos:
În caz de bună funcţionare becul cu neon trebuie să se aprindă . Unele defibrilatoare au

construită intern o asfel de sarcină de testare .
10
Defibrilarea
Există şi alte tipuri de impulsuri de defibrilare .

Energia furnizată pacientului este proporţională cu suprafaţa delimitată de axa
timpului şi curbă .
11
Defibrilarea
O altă metodă de reglare a energiei înmagazinată în condensator constă în
utilizarea unui circuit de control al încărcării . Sursa de înaltă tensiune furnizează
la ieşire o valoare constantă.
12
Defibrilarea
Un circuit de comparare (A) controlează sursa de înaltă tensiune astfel încât în
momentul în care tensiunea de pe condensator egalează valoarea prescrisă de
potenţiometrul P , încărcarea condensatorului este întreruptă . Schema unui
circuit de descărcare sincronă este prezentată în figura de mai jos:
13
Defibrilarea
Circuitul se compune dintr-un amplificator ECG ( A) , un circuit de detecţie a
undei R şi formare a impulsurilor de comandă pentru tiristorul T . În cazul în care
comutatorul S este pus pe poziţia " instantaneu " , bobina de comandă a releului
de descărcare L va fi comandată prin apăsarea butonului B . În cazul în care S va
fi pe poziţia " sincron " , comanda bobinei se va realiza doar în cazul în care s-a
detectat unda R .
14
Defibrilarea
Schema bloc a unui defibrilator este dată în figura de mai jos:
15
Defibrilarea
Semnificaţia notaţiilor este următoarea :
DR - detector de undă R ,
FI - formator impulsuri , OSC - oscilatorul convertorului de înaltă
CM - circuit de multiplicare , tensiune ,
CF - circuit de formare , RT - redresor de înaltă tensiune ,
CI - circuit de integrare , L - bobină ,
PA - circuit de inhibare pâlpâire afişaj , Cd -condensator de defibrilare ,
CAN - convertor analog numeric , B1, B2 - butoane de start , stop ,
CID - circuit de comandă încărcare SA - sursa de alimentare ,
descărcare condensator , DEM - demodulator ,
CRP - circuit de comandă releu pacient , T1 , T2 - transformatoare de separaţie ,
RP - releu pacient , R - redresor ,
C - comparator , RMS - repetor modulator sincron .
16
Defibrilarea
Semnalul ECG alimentează detectorul DR care extrage unda R din semnal. Blocul
FI va genera un impuls TTL cu durata 240 ms sincron cu unda R. Acest semnal va
comanda atât modulul de afişare digitală cât şi circuitul de comanda a încarcării şi
descărcării în regim sincronizat. Condensatorul de defibrilare Cd se încarcă de la
redresorul de înaltă tensiune RT până la maximum 5 KV. Oscilatorul OSC
alimentează redresorul cu un semnal de 1,5 KHz. Comparatorul C urmăreşte
încărcarea condensatorului Cd şi controlează funcţionarea oscilatorului. Energia din
condensator este citită de blocul RMS flotant şi informaţia este apoi transmisă
demodulatorului DEM. Comanda încărcării şi descărcării condensatorului este dată
de blocul CID în modurile "Direct" şi "Sincro". Descărcarea condensatorului Cd
prin electrozi pe pacient se face prin închiderea contactelor releului RP.
17
Defibrilarea
Amplasarea electrozilor la defibrilare se poate face în două moduri: poziţie antero-
laterală şi poziţie antero-posterioară
18
Defibrilarea
Cel mai adesea este folosită amplasarea antero-laterală (fig. a).În felul acesta
curentul va trece de-a lungul axei longitudinale a inimii cuprinzând cea mai mare
parte a masei musculare cardiace.Electrozii nu vor fi plasaţi pe stern sau în poziţii
apropiate unul de celălalt deoarece ţesutul osos are o impedanţă şi poate scădea
eficacitatea şocului electric, iar plasarea apropiată duce la scurtcircuitarea traseului
curentului făcând defibrilarea ineficientă.
Fixarea toracică a electrozilor trebuie pregătită prin degresarea atentă a pielii cu
eter, pentru a reduce la minimum rezistenţa transcutanată şi prin aplicarea pe
electrozi a unei paste bună conducătoare de electricitate realizând astfel un bun
contact electric, un transfer de energie electrică cât mai bun şi o leziune cutanată
minimă.
Realizarea defibrilării se face după ce s-a facut anestezierea pacientului în caz că
acesta era conştient.
19
Stimulatoare de ritm cardiac
Inima nu poate să-şi îndeplinească funcţia de pompă în mod eficient numai dacă
primeşte în mod regulat semnale de stimulare de la nodul Sino - Atrial .
În cazul în care aceste impulsuri nu pot să ajungă la ventricule funcţionarea inimii
va fi asigurată de impulsuri de frecvenţă joasă ( 30 - 40 imp/min ) provenite de la
nodul Atrio - Ventricular . Această afecţiune poartă numele de Bloc Sino-Atrial.
.Cauzele acestui sindrom sunt multiple : congenital , de la operaţii chirurgicale,
afecţiuni ischemice ale inimii , artrită reumatoidă sau alte boli. Prezentarea clasică a
Blocului cardiac este cunoscută sub numele de boală Stokes - Adam , descrisă
pentru prima oară în 1761 . Afecţiunea se prezintă printr-o bradicardie extremă (
ritm cardiac foarte lent ) sau tahicardie ventriculară ( rtim cardiac foarte rapid ) şi
are ca rezultat pierderea funcţiei de pompare a ventriculelor, iar pacientul îşi pierde
conştiinţa în cazul în care circulaţia cerebrală nu este realizată. Atacurile sunt de
scurtă durată de obicei, iar pacientul redevine conştient după aproximativ 1 min .
20
Aritmii cardiace datorate blocului SA
21
Tratamentul Blocului Atrio - Ventricular se face prin utilizarea unui stimulator de
ritm ( pacemaker ) care este de obicei implantabil .
Acest dispozitiv va suplinii impulsurile nodului Sino - Atrial şi va restabili funcţia
de pompare a inimii .
Există două tipuri de stimulatoare cardiace :
- cu frecvenţă constantă , independentă de activitatea intrinsecă a inimii
- necompetitive ( evită competiţia pe una din căile de mai jos ) sau
demand, sunt inhibate de impulsurile de depolarizare intrinseci ale inimii ,
funcţionează şi în absenţa activităţii intrinseci .
22
Pentru evitarea confuziilor în legătură cu funcţionarea diferitelor stimulatoare a fost
propus un cod de trei litere cu următoarea semnificaţie :
Codurile folosite sunt :

V - ventircul ,
A - atriu ,
D - cameră dublă ( V + A ) ,
I - inhibat ,
T - triggerat ,
O - fără contact .
23
Următoarele funcţii sunt valabile :
AAT - stimulator triggerat de depolarizarea atrială care dă impuls de
susţinere atriului ,
VOO - stimulator ventricular asincron ,
VVI - stimulator ventricular demand inhibat de depolarizarea ventriculară ,
VVT - stimulator tiggerat de depolarizarea ventriculară şi care dă impus de
susţinere ventriculului ,
DVI - stimulator care comadă ambele camere secvenţial şi este inhibat de
depolarizarea ventriculară .
Stimulul produs de pacemaker poate fi unipolar sau bipolar .
24
•Se definesc ca surse de curent redus si factor de umplere mic utilizate la inducerea
contractiilor musculare in muschiul cardiac.
•Pulsurile de curent pot fi injectate fie la suprafata cordului (epicard), fie in muschiul
inimii (miocard), fie in cavitatea cardiaca (endocard);
•Se utilizeaza cand functia naturala de stimulare ritmica inceteaza.
25
Stimularea bipolară se face cu ajutorul a doi electrozi la capătul unui cateter introdus
printr-o venă până în camera inimii sau prin doi electrozi suturaţi în peretele extern al
ventriculelor . În stimularea bipolară trombociţii se ataşează de anod, crescând riscul de
formare al trombilor . În aceste condiţii este de preferat simularea unipolară care
presupune plasarea anodului în organism departe de inimă . Acest fapt va determina
apariţia unui semnal mare la suprafaţa corpului uşor de detectat în vederea urmăririi
bunei funcţionări a pacemaker - ului . Totuşi stimulatoarele unipolare sunt influienţate
în funcţionare prin interferenţe electro - magnetice . Au fost construite stimulatoare
care revin la o frecvenţă fixă în cazul în care nivelul de interferenţă este prea mare .
Impulsul de stimilare are în general aplitudinea de 5 V şi durata de 1 ms . Pacemaker-ul
este implantat în organism împreună cu sursa lui de energie.
26
Stimulatoare asincrone de ritm cardiac
•Produc o stimulare uniforma, independenta de necesarul organismului – stimulatoare
cu rata cardiaca fixa.
•Cele mai simple stimulatoare – nu se mai folosesc in mod curent.
•Generarea stimulului este declansata de un circuit oscilator;
•Pentru generatoarele de pulsuri de tensiune constanta, pulsurile de tensiune au nivele
de 5..5.5V si durate de 500us..600us;
•Pentru generatoarele de pulsuri de curent pulsurile au 8..10mA pe durate de 1..1.2ms.
•Frecventa de declansare e de 70..90 pulsuri/minut.
•Consum energetic: 35uW. Neglijand descarcarea bateriei, o baterie de 2000mAh ar
tine 20 de ani.
Sursa de Circuit de Fire de

Oscilator iesire
Electrozi
energie legatura
27
Circuitul de iesire
28
Cablurile de electrod. Caracteristici:

•Conductivitate marita;
•Rezistenta mecanica la torsionari frecvente datorate contractiilor muschiului cardiac;
•Izolare electrica buna;
•In mod curent se construiesc spiralat pentru a reduce efectele torsionarilor si sunt
invelite in materiale compatibile biologic;
29
Stimulatoare unipolare:
•Un singur electrod in contact cu muschiul cardiac;
•Se genereaza pulsuri negative;
•Electrodul de masa este localizat in alte parte a corpului.
Stimulatoare bipolare:
•Doi electrozi in contact cu muschiul cardiac;
•Stimulul este aplicat diferential.
30
Electrozii de contact:
31
Proiectarea circuitelor stimulatorului trebuie făcută cu grijă pentru a diminua consumul
de energie . În mod curent sunt folosite trei tipuri de baterii :
1 . Bateria mercur - zinc are o capacitate nominală de 1000 mAh la 20 °C din care se
pot utiliza cca . 600 mAh la temperatura corpului . Se folosesc 5 celule înseriate având
o durată de operare de max . 3 ani .
2 . Bateriile litiu - iod au o capacitate de 4000 mAh şi sunt larg răspândite în prezent .
Acest tip de celule nu degajă gaze şi pot fi închise ermetic . Durata maximă de operare
a lor este limitată de rezistenţa internă care creşte treptat în timp . Se apreciază că
durata maximă poate ajunge la 10 ani .
3 . Bateriile nucleare folosesc plotoniu 238 şi se bazează pe încălzirea de termocuple ca
efect al iradierii lor cu raze α şi X . Se estimează o durată de operare de peste 10 ani ,
dar preţul lor este mare. Pentru fabricarea bateriilor nucleare se poate utiliza şi
prometiu 147 care va emite radiaţii β. Electronii vor genera perechi electron-gol într-o
structură semiconductoare producând astfel direct electricitate . Durata lor de operare
ajunge la 5 -7 ani . S-au luat măsuri de precauţie extreme la realizarea acestor baterii
pentru a reduce la ninimum riscul emisiei radioactive . 32
O altă problemă importantă este încapsularea pacemaker-ului care trebuie făcută cu un
material biocompatibil . Nici o izolaţie din palstic sau epoxidică nu este perfect
impenetrabilă fluidelor biologice din organism. Pentru evitarea coroziunii, circuitul
electronic este închis ermetic .
33
Stimulatoare sincrone de ritm cardiac
•Se compun din elementele unui generator asincron si o bucla de reactie care sesizeaza
ritmul natural cardiac;
•Ciruitul timer genereaza o rata constanta 60..80 pulsuri/minut;
•Dupa fiecare puls generat, circuitul timer este resetat;
•Detectarea ritmului normal inhiba generatorul;
Circuit Circuit
electrozi
timer iesire
Circuit
Amp
reset
34
Stimulatoare sincrone atrial
Electrod Amp Circuit
•Stimulul generat de nodul SA atrial poarta
declanseaza generatorul;
•Circuitele de intarziere simuleaza
intarzierea propagarii stimulului de la Monostabil Monostabil
nodul SA la nodul AV (120ms); Multivibrator Multivibrator
•Circuitul de intarziere de 500ms 500ms 120ms
simuleaza perioada refractara;
•Circuitul de iesire comanda direct
Monostabil
contractia ventriculara; Circuit Multivibrator
•Permite nodului SA sa controleze iesire 2ms
contractiile inlesnind autoreglajul
fiziologic;
Electrod
ventricular
35
În figura urmatoare este prezentată schema bloc a unui stimulator cardiac sincronl:
36
Acest tip de pacemaker foloseşte un singur electrod atât pentru sesizarea complexului
normal QRS cât şi pentru stimulare . Filtrul bandă sesizează unda R normală cu durată
între 18 - 30 ms . Câştigul amplificatorului trebuie redus în perioada refractară pentru a
împiedica reciclarea eronată a impulsului la mai puţin de 300 ms faţă de QRS sesizat (
ex . declanşat de o undă T asemănătoare unui QRS ) . Dublorul de tensiune din etajul
final realizează un impuls " economic " de stimulare cu amplitudinea de 5 V şi durata
sub 1 ms de la o baterie de numai 2,8 V .
37
Se defineşte " pragul de captură " energia minimă necesară pentru obţinerea
depolarizării ventriculare. Acest prag de captură depinde de tipul de electrod folosit, de
amplasarea lui şi de excitabilitatea cordului . În timp pragul de excitabilitate se
modifică după curba de mai jos:
38
În aceste condiţii se prevede o amplitudine a impulsului de 2 - 4 ori mai mare faţă de
pragul de stimulare pentru a preveni efectele scăderii în timp a excitabilităţii inimii .
Ultimele studii au arătat că stimulii cu durată mai mică ( 0,5 - 0,6 ms ) ,
amplitudine 5 V / 10 mA pe o rezistenţă tipică între electrozi de 500 Ω pemit
utilizarea unei baterii Li - I care asigură obţinerea iniţială a unor impulsuri de 5,4 V
ajungând în timp la 3,3 V pe o durată sigură de 14 ani .
Blocul de Test asigură testarea externă cu ajutorul unui magnet : se verifică banda de
captură în regim asincron la 100 bătăi / min şi nivelul de descărcare al bateriei ( sub 13
bătăi / min trebuie înlocuite bateriile ) .
39
Stimulatoare de ritm cardiac cu
reactie Senzor
•Simuleaza functionarea nodului SA si a cailor

de transmisie dintr-un organism fiziologic Algoritm Circuit
normal; control control
•Senzorul este folosit pentru convertirea unor
marimi fiziologice in semnal de intrare;
•Generatorul de puls va avea o rata de iesire Generator
variabila in functie de raspunsul algoritmului de puls
de control la marimea generata de senzor;
electrozi
40
Stimulatoare de ritm cardiac cu
reactie
Marime fiziologica senzor

Temperatura sanguina in ventricolul drept termistor
Unda T a semnalului ECG Electrod ECG
Unda R a semnalului ECG Electrod ECG
pH sanguin Electrod pH
Presiune sanguina ventricol Senzor preso-senzitiv tensiometric
Concentratie O2 Senzor O2 electrochimic
Rata respiratorie Pletismografie de impedanta
Volum cardiac Pletismografie de impedanta
Miscare accelerometru
41
42
43
44
45

Em An 4

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Em An 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Electronica Medicala

Progresele înregistrate în tehnica de cercetare au permis studiul biocurenţilor la celulele

De la constatarea fenomenelor electrice celulare s-a trecut la studii privind geneza

Sub aspect electric, celulei i se diferenţiază trei stări:

Explorând simultan cu un electrod suprafaţa celulei şi cu al doilea interiorul ei, se remarca

Înscriind cu ajutorul unui aparat de înregistrare potenţialul de repaus celular, se constată că

Creşterea concentraţiei sodiului intracelular deplasează rapid potenţialul de repaus de la minus

Este etapa de refacere (recuperare) a distribuţiei ionice şi a potenţialului electric de repaus. Ea se

Teoria undei monofazice explică şi aspectul normal al electrocardiogramei, în care ambele

Efectele cele mai puternice

Muşchiul cardiac poate fi stimulat şi direct prin intermediul electrozilor endocardiaci(cateter).

Toate aparatele care au electrozi în contact cu pacientul au transformatoare de izolatie

•Protectia cu intrerupator automat.

In cazul unei săli de

Curenţii de scurgere se pot măsura între :

In funcţie de relaţia cu pacientul, aparatura electromedicală se clasifică în

Conform CEI (Comitet Electronic International) aparatura electromedicală se echipează numai

Aparatele electromedicale trebuie concepute, proiectate şi realizate în conformitate cu normele

După modul de protecţie al pacientului împotriva electroşocurilor aparatele electrice alimentate de la o

Clasa a I-a de protecţie are

După modul de protecţie al pacientului împotriva electroşocurilor aparatele electrice alimentate de la o

Clasa a II-a de protecţie este

După modul de protecţie al pacientului împotriva electroşocurilor aparatele electrice alimentate de la o

La clasa a III-a de protecţie

Pericolele care pot ameninţa personalul medical şi pacienţii în contact cu aparatura

Pericolele asociate folosirii echipamentului electromedical pot fi minimizate prin proiectarea şi

1. Echipament a cărui funcţionare nu presupune nici un fel de conexiune conductoare cu

2. Echipament destinat să măsoare potenţialele electrice la nivelul pacientului, ceea ce

In concluzie, aparatele electromedicale trebuie să fie prevăzute cu protecţie faţă de acţiunile

Normele de electrosecuritate în aparatura medicala sunt prevăzute în standardul internaţional

Iată câteva dintre verificările stipulate de acest standard:

De exemplu, documentaţia trebuie să însoţească aparatul şi să furnizeze o descriere tehnică

La baza clasificării traductoarelor stau trei criterii:

1.domeniu de măsură (acustic, chimic, electric, magnetic, etc),

2.tipul conversiei realizată de traductor (biologic, chimic, fizic, mecanic),

3.parametrii tehnologici (domeniu maxim al ieşirii, histereza, linearitatea,

Din punct de vedere al modului de reprezentare

1. deterministe (descrise matematic sau grafic)

2. stohastice (descrise probabilistic).

În îndeplinirea funcţiilor sale, organismul generează o multitudine de semnale elec-trice şi

Dintre investigatiile utilizate pot fi amintite:

- măsurarea potenţialelor de acţiune generat de membrana excitabilă a celulei nervoase sau

- măsurarea potenţialelor inimii (electrocardiograma ECG); (10µ-5mV, 0,05-100Hz)

- măsurarea potenţialelor creierului, atunci când nu se efectuază o activitate specifică

Dintre investigatiile utilizate pot fi amintite:

- măsurarea potenţialelor retinei (electroretinograma ERG),ca răspuns la un stimul luminos (0.25-1.5s,

- măsurarea potenţialelor ochiului (electrooculograma EOG), (-7mV)

- măsurarea semnalelor magnetice ale inimii (magnetocardiograma MCG),

- măsurarea semnalelor asociate cu creşterea oaselor şi bio-feedback

Caracteristicile semnalelor şi ale traductoarelor folosite în

Structura semnalelor biomedicale

Amplificarea în tensiune a circuitului poate fi

Dacă în relatia anterioara înlocuim expresiile potenţialelor intrărilor amplificatorului

Prin neglijarea toleranţei rezistenţelor, obţinem:

principalul factor care determină valoarea raportului de

Amplificatoarele de instrumentaţie sunt amplificatoare diferenţiale care se caracterizează prin

Principalii parametrii care sunt avuţi în vedere sunt:

Rezistenţele de intrare ale amplificatorului de instrumentaţie prezentat sunt egale cu rezistenţele

Deci se obţine o îmbunătăţire a raportului de rejecţie a modului comun a amplificatorului

Comparând expresiile obtinute cu cele de la amplificatorul diferential, ajungem la concluzia că se

•Impedanţe de intrare mari şi egale pe cele două intrări;

Pentru implementarea practică a unui amplificator de intrare performant, se poate alege un

Amplificator de impulsuri nervoase