LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

Termeni cheie: lichiditate internaţională, rezervă valutară, aur monetar, rezervă în DST, poziţie
creditoare faţă de FMI, lichiditatea rezervei valutare, rentabilitatea rezervei valutare,
restricţionarea schimbului valutar

1. Structura lichidităţii internaţionale

La nivelul fiecărei economii naţionale se formează un disponibil curent de mijloace băneşti cu circulaţie
internaţională. Aceste mijloace băneşti sunt rezultanta activităţilor de vânzare/cumpărare de valută şi de alte
valori ce constituie o creanţă asupra străinătăţii (aur, titluri, alocaţii în DST). În sensul cel mai larg, acest
disponibil reprezintă lichiditatea internaţională a unui stat.
Lichiditatea internaţională poate fi privită în sens strict ca o sumă a rezervelor de valute, aur, devize
deţinute de autorităţile valutare ale unui stat şi în sens larg ca suma tuturor mijloacelor de plată utilizate în
relaţiile internaţionale de care dispun la un moment dat, băncile centrale, comerciale şi particularii (valute,
devize, aur, credite primite, rambursări de credite, dobânzi de încasat ajunse la scadenţă etc.).
La nivelul fiecărei ţări, băncile centrale au rolul principal în administrarea lichidităţii internaţionale
deoarece ele deţin tezaurul naţional şi acţionează asupra celorlalte bănci din sistem. În situaţia în care o ţară
se confruntă cu lipsă de lichiditate, aceasta poate apela la practicarea decontării plăţilor internaţionale pe
bază de cliring, în relaţia dintre anumite ţări. Deconatarea pe bază de cliring este caracteristică mai ales
ţărilor în curs de dezvoltare ce au monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată. Lipsa de lichiditate
în anumite ţări este o situaţie nefavorabilă deoarece determină contractarea de către ţările respective a unor
datorii externe cu repercursiuni ulterioare asupra dezvoltării acestor ţări.
În situaţia în care lichiditatea internaţională constă din mijloace de plată (valute, devize, aur) existente în
rezerva autorităţilor valutare şi care pot fi utilizate în orice moment pentru stingerea obligaţiilor de plată în
context internaţional, lichiditatea este necondiţionată.
Lichiditatea poate avea şi caracter condiţionat dacă mijloacele de plată de care dispun autorităţile
valutare pot fi utilizate numai în anumite situaţii (împrumuturi interguvernamentale, credite obţinute de la
Fondul Monetar Internaţional, rambursări de credite şi dobânzi scadente de încasat etc.).

Din componenţa lichidităţii internaţionale se consideră a face parte:

 rezerva oficială ce cuprinde activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă de valute, aur,
disponibilităţi în DST, poziţie creditoare faţă de Fondul Monetar Internaţional;
 mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri uşor transformabile în valută deţinute de băncile
comerciale, instituţii financiare, agenţii economici nonbancari, persoane fizice.

2. Formarea rezervei oficiale internaţionale

În cadrul lichidităţii internaţionale, cel mai important element îl reprezintă rezerva oficială, ca sumă a
activelor externe deţinute de autorităţile unui stat sub formă de: valute, aur, DST, creanţe asupra Fondului
Monetar Internaţional, titluri exprimate în monede convertibile, alte creanţe.
Pe plan internaţional, rezervele oficiale constituie un indicator important, ele caracterizând economiile
naţionale în privinţa credibilităţii financiare şi economice. Se consideră un nivel corespunzător pentru
rezerva oficială acel nivel care poate acoperi importurile ţării respective pentru o perioadă de 3 - 5 luni fără a
se apela la alte mijloace de plată; de aceea, fiecare stat, chiar în condiţiile unei balanţe de plăţi echilibrată, îşi
formează o rezervă oficială pentru a o utiliza în situaţii critice.

Fiecare componentă a rezervelor oficiale se formează prin operaţiuni specifice. Astfel:

 rezerva în valute se constituie diferit în funcţie de gradul de convertibilitate al monedei naţionale:
- pentru ţările cu monedă convertibilă se constituie pe baza deficitului balanţelor de plăţi ale ţărilor
emitente ale valutelor de rezervă;
- pentru ţările cu monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată se constituie din încasările la
export care depăşesc plăţile pentru import, din primiri de fonduri financiare şi de credit, transferuri,
operaţiuni de cumpărare de pe piaţa valutară etc.
 În cadrul rezervei de valute sunt incluse în principal valutele liber utilizabile, dar şi alte valute cu
convertibilitate oficială care sunt cel mai frecvent utilizate ca mijloace de plată la nivel internaţional. La
constituirea rezervei valutare, fiecare ţară are în vedere operaţiunile comerciale şi necomerciale derulate cu
precădere în anumite valute, precum şi valutele cu o stabilitate cât mai ridicată astfel încât pierderile
generate de fluctuaţia cursului valutelor de rezervă să fie limitate.

 aurul monetar provine din achiziţiile Băncii Centrale din producţia internă a ţării sau de pe piaţa
internaţională a aurului, precum şi din alte surse (returnări din fondurile de la instituţiile internaţionale,
confiscări etc.);
 rezerva în DST are ca provenienţă emisiunile Fondului Monetar Internaţional şi distribuirile sale gratuite
către ţările membre, precum şi încasările ulterioare pentru operaţiunile de creditare în cadrul mecanismului
DST. Alocările de DST au la bază contribuţia fiecărei ţări la constituirea resurselor fondului, iar utilizarea
DST este legată de posibilitatea folosirii alocărilor de DST pentru procurarea de valute convertibile în
vederea onorării obligaţiilor de plată şi pentru echilibrarea balanţei de plăţi.
 poziţia creditoare în cadrul FMI se obţine prin Mecanismul Drepturilor Obişnuite de Tragere care se
bazează pe structura contribuţiei fiecărei ţări la formarea resurselor Fondului Monetar Internaţional:
- 25% din contribuţie se achită de către fiecare stat membru în valută convertibilă sau DST;
- 75% din contribuţie este reprezentată de moneda naţională a ţării membre într-un cont pe numele
Fondului Monetar Internaţional păstrat la Banca Centrală a fiecărui stat membru.
În cazul în care soldul contului în care se înregistrează contribuţia la Fond în monedă naţională este mai
mic decât nivelul de 75%, apare poziţia creditoare a ţării respective în cadrul Fondului Monetar
Internaţional. Astfel, Mecanismul Drepturilor Obişnuite de Tragere presupune că pentru procurarea
mijloacelor de plată exprimate în moneda altei ţări membre la Fond se pot efectua trageri asupra părţii din
contribuţia păstrată pe numele Fondului Monetar Internaţional în moneda ţării respective.
Abaterile faţă de nivelul de 75% monedă naţională reprezintă:
- o datorie în cadrul FMI, dacă nivelul real depăşeşte 75%
(situaţia ţării A);
- o creanţă în cadrul FMI, dacă nivelul real se situează sub 75%
(situaţia ţării B).

3. Utilizarea rezervei oficiale internaţionale

O ţară îşi constituie rezerve valutare în principal cu scopul de a dispune, la un moment dat, de capacitate
rapidă de stingere a unor obligaţii valutare în context internaţional. Însă, trebuie remarcat faptul că rezerva
oficială intră în operaţiunile de plată internaţionale după ce sunt utilizate celelalte modalităţi de plată
reprezentate de încasarea contravalorii exporturilor, angajarea de credite comerciale şi bancare, primirea de
fonduri financiare, mobilizarea de fonduri pe piaţa internaţională de capital etc.
Destinaţiile rezervei oficiale vizează:
- acoperirea deficitului balanţei de plăţi, prin balansarea acesteia cu ajutorul operaţiunilor de tip monetar
(încasări din rezerva valutară pentru plăţi în afara ţării);
- intervenţii pe piaţa valutară pentru a sprijini cursul monedei naţionale în raport cu celelalte monede (se
influenţează raportul cerere/ofertă de valută);
- garantarea solvabilităţii economiei naţionale pe piaţa financiar-monetară internaţională (se influenţează
poziţia ţării pe scara bonităţii întocmită de organisme financiare internaţionale specializate).

4. Gestionarea rezervei oficiale internaţionale

Are în vedere două obiective: lichiditatea si rentabilitatea

 Lichiditatea se referă la posibilitatea transformării rapide şi fără pierderi a rezervei oficiale în mijloace de
plată necesare onorării unor obligaţii la un moment dat.
De aceea, rezerva oficială se structurează:
- într-o parte lichidă păstrată în conturi la vedere;
- într-o parte stabilă (permanentă) păstrată în depozite la termen sau plasată în titluri de valoare care să
permită o fructificare cât mai importantă.
Lichiditatea rezervei trebuie sa ia în considerare şi structura sa pe valute deoarece băncile centrale
urmăresc deţinerea în rezervă a valutelor cel mai intens solicitate ca mijloc de plată.
 Lichiditatea rezervei oficiale este influenţată şi de ponderea pe care o deţin elementele sale componente.
Astfel, dacă rezerva include în proporţii însemnate aur şi DST, gradul de lichiditate al rezervei va fi mai
scăzut deoarece folosirea acestor elemente ale rezervei presupune transformarea lor prealabilă în valute
convertibile, ele neputând fi utilizate ca mijloace de plată în mod direct. Pe de altă parte, o pondere ridicată a
valutelor în cadrul rezervei, are ca efect şi o lichiditate ridicată a acesteia.
 Rentabilitatea reprezintă posibilitatea fructificării sumelor păstrate în rezervă prin plasamente efectuate în
străinătate, pe piaţa monetară şi de capital.
Fructificarea rezervei vizează:
- încasarea unor dobânzi prin păstrarea rezervei în depozite la termen la bănci din străinătate;
- încasarea de dobânzi prin plasamente în obligaţiuni emise de alte state (plasamente garantate cu grad
ridicat de siguranţă);
- încasări de dividende prin plasarea rezervei pe piaţa acţiunilor străine.

5. Intervenţia statului în susţinerea lichidităţii internaţionale

În anumite situaţii, este necesară intervenţia statului pentru susţinerea lichidităţii internaţionale. Statul
poate lua o serie de măsuri ce vor avea ca efect îmbunătăţirea lichidităţii internaţionale prin sporirea
încasărilor valutare şi diminuarea plăţilor valutare. De remarcat însă că, deşi lichiditatea internaţională a ţării
respective poate creşte ca urmare a acţiunii statului, în acelaşi timp aceste măsuri generează şi o serie de
efecte negative ce pot influenţa economia respectivă pe termen scurt sau lung.
Intervenţia statului în susţinerea lichidităţii internaţionale se poate realiza pe următoarele căi:
 restricţionarea schimbului valutar: o asemenea politică este practicată de către un stat în situaţiile în care
el are o balanţă de plăţi încordată. O balanţă de plăţi deficitară în mod cronic determină slăbirea puterii de
cumpărare a monedei naţionale. Statul va urmări echilibrarea balanţei de plăţi prin impulsionarea şi
sprijinirea activităţii de export şi a oricăror activităţi ce determină creşterea încasărilor valutare.
Restricţiile valutare impuse de stat se referă la instituirea obligaţiei de cedare către stat a valutei încasate
şi distribuirea acesteia de către stat în funcţie de priorităţi. Această politică determină monopolul valutar al
statului, cu consecinţe negative asupra iniţiativei şi interesului privat, situaţie care va duce la o încetinire a
dezvoltării economiei respective. Se poate adăuga ca restricţie blocarea disponibilităţilor valutare ale
nerezidenţilor, în special atunci când acestea provin din participări străine la investiţii de interes naţional sau
din împrumuturi în valută.
 promovarea unei politici a cotelor de schimb: statul acţionează prin aplicarea de cote procentuale
diferenţiate peste cursul de schimb normal în funcţie de natura operaţiunii (vânzări şi cumpărări de valută),
astfel:
 la import se aplică diferite cote pe grupe de mărfuri în funcţie de importanţa lor economică (cote scăzute
pentru materii prime sau bunuri de larg consum, cote crescute pentru articole de lux etc.);
 la export se aplică procente sporite, progresive pentru încurajarea exportului de produse prelucrate (în
raport cu gradul de prelucrare) şi neacordarea nici unei compensaţii pentru exportul de materii prime
(pentru descurajare);
 cote de penalizare calculate pentru evitarea câştigurilor foarte mari din schimburile valutare, în perioade
de inflaţie crescută sau pentru procurarea de resurse financiare de la societăţile străine care îşi desfăşoară
activitatea productivă pe teritoriul ţării respective;
 cote diverse determinate şi aplicate în funcţie de interesul statului în operaţiuni de import/export de
capital, prestări de servicii etc.