Crus Mediu Format

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE
Catedra de Geografie
SISTEMATICA
MEDIULUI GEOGRAFIC
- CURS UNIVERSITAR -
Lect.univ.dr. Ioan Eustatiu Marinescu
Editura Universitaria
Craiova, 2010
"Natura este o prezenţă însufleţită. Ea se
contopeşte cu viaţa individului, face parte din
fiinţa lui, participă la zbuciumul existenţei
umane, este leagăn de formare şi ocrotire,
tărâm de vis şi de împliniri."
Margaret Fuller
CUPRINS
INTRODUCERE.................................................................................................................... 9
CAPITOLUL I REPREZENTĂRI ALE NOŢIUNII DE MEDIU................................. 11
1.1. CUNOAŞTEREA MEDIULUI GEOGRAFIC ........................................................................ 11

1.2. DELIMITĂRI TEORETICE ALE NOŢIUNII DE MEDIU ....................................................... 12
1.3. RELAŢII INTERDISCIPLINARE ....................................................................................... 15
CAPITOLUL II INTEGRAREA SISTEMICĂ A MEDIULUI GEOGRAFIC ......... 17
2.1. APLICABILITATEA TGS ÎN STUDIUL MEDIULUI GEOGRAFIC ....................................... 19
2.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI SISTEMELOR............................................. 19

2.3. CARACTERISTICI GENERALE ALE SISTEMELOR............................................................ 20
2.4. CALITĂŢILE SISTEMELOR ENVIRONMENTALE ............................................................. 22
2.5. STRUCTURA IERARHIC-SISTEMICĂ A MEDIULUI GEOGRAFIC ...................................... 27
2.5.1. Nivele superioare............................................................................................... 30

2.5.2. Nivele inferioare................................................................................................ 31
CAPITOLUL III STRUCTURA MEDIULUI GEOGRAFIC....................................... 33
3.1. COMPONENTELE ABIOTICE .......................................................................................... 34

3.1.1. Suportul litosferic şi morfologia terestră .......................................................... 36
3.1.2. Învelişul gazos atmosferic................................................................................. 38
3.1.1.1. Rolul învelişului atmosferic în structurarea mediului ......................................... 40
3.1.1.2. Structura funcţională atmosferei terestre.............................................................. 40
3.1.3. Hidrosfera terestră............................................................................................. 43
3.1.3.1. Rolul învelişului hidrosferic în structurarea mediului......................................... 43
3.1.3.2. Rolul componentei hidrice în cadrul geosistemului terestru................................ 44
3.1.4. Pedosfera ........................................................................................................... 46
3.2. COMPONENTELE BIOTICE ............................................................................................ 46
3.2.1. Nivelul organismelor vii ................................................................................... 47
3.2.1.1. Individul ................................................................................................................ 47
3.2.1.2. Populaţia................................................................................................................ 48
3.2.1.3. Biocenoza.............................................................................................................. 48
3.2.1.4. Biomul................................................................................................................... 49
3.2.1.5. Biosfera ................................................................................................................. 51
3.2.2. Nivelul biotopului ............................................................................................. 53
3.2.2.1. Caracteristicile structurale ale biotopului............................................................. 54
3.2.2.2. Factori determinanţi în biotop .............................................................................. 55
3.2.2.2.1. Factorii geografici.................................................................................. 55
3.2.2.2.2. Factorii mecanici.................................................................................... 56
3.2.2.2.3. Factorii fizici (ecologici) ....................................................................... 59
3.2.2.2.4. Factorii chimici ...................................................................................... 65
3.2.3. Nivelul integrat biotop-biocenoză .................................................................... 69
3.2.3.1. Ecosistemul ........................................................................................................... 70
3.2.3.1.1. Structura funcţională.............................................................................. 70
3.2.3.1.1.1. Biotopul .................................................................................. 72
3.2.3.1.1.2. Biocenoza ............................................................................... 72
3.2.3.1.1.3. Ecologia populaţiei ................................................................. 84
3.2.3.1.2. Structura spaţială.................................................................................... 91
3.2.3.1.2.1. Structura orizontală................................................................. 91
3.2.3.1.2.2. Structura verticală................................................................... 91
3.2.3.1.3. Limitele ecosistemului........................................................................... 94
3.2.3.1.4. Clasificarea ecosistemelor ..................................................................... 96
3.2.3.1.4.1. Necesarul energetic................................................................. 96
3.2.3.1.4.2. Sursa de energie...................................................................... 97
3.2.3.1.4.3. Influenţa factorului uman ....................................................... 99
3.2.3.1.4.4. Particularităţile biotopului ...................................................... 99
3.2.3.1.4.5. Ponderea categoriilor funcţionale......................................... 100
3.2.4.1.4.6. Stadiul de dezvoltare ............................................................ 100
3.2.3.1.5. Succesiunea ecologică ......................................................................... 101
3.2.3.2. Ecobiomul ........................................................................................................... 102
3.2.3.3. Ecosfera............................................................................................................... 102
3.3. COMPONENTELE SOCIALE ......................................................................................... 103
3.3.1. Omul, element edificator al masei biotice ...................................................... 104
3.3.2. Omul, creator al mediului geografic............................................................... 105
3.3.3. Omul, factor de stres în mediu........................................................................ 108
3.3.4. Relaţii caracteristice sistemelor sociale.......................................................... 109
CAPITOLUL IV FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI GEOGRAFIC ................... 111
4.1. PRINCIPII DE FUNCŢIONARE ALE STRUCTURILOR MEDIULUI .................................... 111

4.2. LEGI CARE GUVERNEAZĂ DINAMICA MEDIULUI ........................................................ 113
4.3. CIRCUITUL ENERGIEI ÎN MEDIUL GEOGRAFIC ............................................................ 114
4.3.1. Sursele de energie cosmică ............................................................................. 115
4.3.1.1. Radiaţia solară..................................................................................................... 115
4.3.1.2. Radiaţia corpusculară.......................................................................................... 119
4.3.2. Sursele de energie telurică .............................................................................. 120
4.3.2.1. Energia gravitaţională ......................................................................................... 120
4.3.2.2. Energia tectonică................................................................................................. 120
4.3.3. Fluxuri de energie liberă ................................................................................. 121
4.3.4. Rezervele de energie chimică ......................................................................... 124
4.4. CIRCUITUL MATERIEI ÎN MEDIUL GEOGRAFIC ........................................................... 130
4.4.1. Circuitul geologic (litosferic).......................................................................... 130
4.4.2. Circuitul biogeochimic al oxigenului ............................................................. 133
4.4.3. Circuitul biogeochimic al carbonului ............................................................. 136
4.4.4. Circuitul biogeochimic al azotului.................................................................. 144
4.4.5. Circuitul biogeochimic al fosforului............................................................... 149
4.4.6. Circuitul biogeochimic al calciului................................................................. 152
4.4.7. Circuitul biogeochimic al sulfului .................................................................. 154
CAPITOLUL V UNITĂŢILE FUNCŢIONALE ALE MEDIULUI GEOGRAFIC. 156
5.1. UNITĂŢI FUNCŢIONALE NATURALE ........................................................................... 156

5.1.1. Unităţile funcţionale terestre........................................................................... 156
5.1.1.1. Unitatea de pădure .............................................................................................. 157
5.1.1.1.1. Pădurea de molid ................................................................................. 159
5.1.1.1.2. Pădurea de fag...................................................................................... 160
5.1.1.1.3. Pădurea de stejar .................................................................................. 160
5.1.1.1.4. Funcţiile ecologice ale pădurii............................................................. 162
5.1.1.1.4.1. Protecţia apelor ..................................................................... 163
5.1.1.1.4.2. Protecţia terenurilor şi a solurilor......................................... 163
5.1.1.1.4.3. Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice ............................ 164
5.1.1.1.4.4. Protecţia fondului genetic..................................................... 166
5.1.1.1.4.5. Funcţia de recreere................................................................ 166
5.1.1.2. Unitatea stepică ................................................................................................... 166
5.1.1.3. Unitatea pajiştilor alpine ..................................................................................... 167
5.1.2. Unităţi funcţionale acvatice ............................................................................ 168
5.1.2.1. Unităţile funcţionale lentice................................................................................ 168
5.1.2.1.1. Unitatea lacustră .................................................................................. 168
5.1.2.1.1.1. Subunitatea pelagică ............................................................. 168
5.1.2.1.1.2. Subunitatea bentonică........................................................... 169
5.1.2.1.2. Unitatea de baltă .................................................................................. 169
5.1.2.1.3. Unitatea de mlaştină ............................................................................ 170
5.1.2.1.4. Unitatea marină.................................................................................... 170
5.1.2.2 Unităţi funcţionale lotice ..................................................................................... 171
5.1.2.2.1. Subunitatea funcţională de munte ....................................................... 171
5.1.2.2.2. Subunitatea funcţională a zonelor de deal........................................... 171
5.1.2.2.3. Subunitatea funcţională de câmpie...................................................... 172
5.2. UNITĂŢILE FUNCŢIONALE ANTROPICE ...................................................................... 172
5.2.1. Unităţile funcţionale agricole.......................................................................... 174
5.2.1.1. Biotopul agricol................................................................................................... 175
5.2.1.2. Biocenoza agricolă.............................................................................................. 175
5.2.1.3. Subsistemul agrofitotehnic ................................................................................. 176
5.2.2. Unităţile funcţionale urbane............................................................................ 178
5.2.2.1. Biotopul urban ........................................................................................ 178
5.2.2.2. Biocenoza urbană.................................................................................... 179
5.2.3. Unităţile funcţionale rurale ............................................................................. 181
5.2.4. Unităţile funcţionale industriale...................................................................... 183
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 185

INTRODUCERE
Sistematica mediului geografic reprezintă o abordare teoretică

interdisciplinară a conceptului de mediu geografic, ca expresie a
manifestării spaţio-temporale, înalt organizate, a materiei, energiei şi
informaţiei.
Lucrarea vine în sprijinul lămuririi celor mai importante aspecte
referitoare la dimensiunea, forma şi modul de organizare a structurilor
environmentale terestre, surprinzând în detaliu geosferele clasice (litosfera,
atmosfera, hidrosfera, biosfera), rolul lor în structurarea mediului dar şi
mecanismele care asigură funcţionalitatea, stabilitatea şi evoluţia
geosistemului planetar.
Caracteristicile generale ale mediului geografic sunt prezentate
sistematic, pornind de la definiţia lui Alexandru Roşu, în lucrarea „Terra –
Geosistemul vieţii”, care abordează conceptual sistemul mediului geografic
sub denumirea de geosistem.
Componentele abiotice sunt prezentate sintetic, punându-se accent
mai ales pe rolul şi funcţiilor acestora în structurarea actuală a mediului
geografic, în timp ce componenta biotică, este percepută drept cea mai
înaltă formă de organizare a materiei şi analizată la nivelul biotopului,
biocenozei şi ecosistemului (unitate structurală şi funcţională fundamentală
a biosferei).
Ca formă integratoare a sistemelor şi subsistemelor mediului
geografic, noţiunea de ecosferă ne-a permis prezentarea organizării
ierarhizate a componentelor abiotice, biotice şi sociale, prin raportarea
sistemelor biologice la ierarhia sistemelor ecologice.
Funcţioanlitatea mediului geografic este redată prin analiza
circuitului energiei şi materiei, făcându-se o distincţie clară între circuitul
geologic mineral şi circuitele biogeochimice gazoase şi sedimentare ale
macronutrienţilor principali (carbon, oxigen, azot, calciu, fosfor, sulf).
În lucrare se realizează o sistematizare a unităţilor funcţionale
terestre, prin indentificarea celor mai reprezentative entităţi geografice cu
rol funcţional din domeniul terestru şi acvatic, tinându-se seama de factorii
naturali şi antropici care intervin în structurarea spaţială orizontală şi
verticală a mediului geografic
Lucrarea aduce un plus de informaţie pe latura biotică a mediului
geografic, foarte sintetic prezentată în lucrările de specialitate din domeniul
geografiei mediului, şi un conţinut teoretic sistemic, care vine in sprijinul
unei bune cunoaşteri a mediului geografic, prin raportarea permenentă la
ansamblul funcţional geoplanetar.
Autorul
CAPITOLUL I
REPREZENTĂRI ALE NOŢIUNII DE MEDIU
Mediul reprezintă o noţiune complexă, cuprinzătoare, frecvent

utilizată, care în accepţiunea sa fundamentală stă la baza ecologiei ca ştiinţă.
Termenul a devenit ulterior un concept modern, reprezentând centrul
preocupărilor geografice contemporane.
Mediul este rezultatul interferenţei celor patru geosfere clasice care în
sens larg definesc geosistemul terestru: atmosfera, litosfera, hidrosfera şi
biosfera.
Studierea integrată a geosferelor debutează în secolul XIX, dar
dezvoltarea unei ştiinţe a mediului de sine stătătoare devine posibilă abia
după un secol, după elaborarea teoriei sistemului şi după ce se acceptă ideea
că Terra este un sistem care integrează trei componente majore: abiotice,
biotice şi sociale, între care există relaţii puternice de întrepătrundere
(Povară, 2007).
Ştiinţa mediului se fundamentează aşadar pe ştiinţe care deşi relativ
recente, controlează de câteva decenii formele cele mai răspândite de
cercetare a problemelor de mediu: sistemica şi ecologia (Ungureanu, 2005)
1.1. CUNOAŞTEREA MEDIULUI GEOGRAFIC
Terra este singura planetă din sistemul solar şi, probabil, din uriaşul
număr de planete al galaxiei Calea Lactee, în care factorii fizico-chimici
întrunesc valori compatibile cu formele de viaţă pe care astăzi omul le
cunoaşte.
____________________________________Sistematica mediului geografic

12_______________________________Reprezentări ale noţiunii de mediu
Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de evoluţie a

Terrei, în urmă cu milioane de ani, se menţin şi astăzi, permiţând
perpetuarea vieţii. Un rol important la apariţia vieţii l-au avut formele de
materie şi energie care înconjoară sistemele vii, forme care reprezintă
mediul ambiant al sistemelor respective sau, mai exact mediul geografic.
Acest concept reprezintă o realitate de dimensiuni infinite, care se extinde
din imediata vecinătate a sistemului viu către profunzimile spaţiului cosmic.
Pe măsura integrării problemelor din diferite ştiinţe sub aspectul
complex al mediului, preocupările geografilor s-au orientat cu precădere în
direcţia studiului integrat al geosferelor terestre prin analiza sistematicii,
structurii şi funcţionalităţii mediului geografic. În acest sens, sistematica
mediului geografic îşi propune cunoaşterea geosistemului terestru, ca
structură ce integrează ierarhic ansamblul ecosistemelor planetare, atât prin
prisma studiereii componenelor structurale cât şi prin intermediul analizei
detaliate a schimburilor funcţionale ce au loc între elementele sistemice.
Sistematica mediului geografic analizează relaţiile dintre
componentele biotice şi abiotice ale mediul natural şi social, precum şi
raporturile care se stabilesc între societate şi mediul său de viaţă. Demersul
analizei integrate a mediului va cuprinde cunoaşterea interrelaţiilor
structurale şi funcţionale, nu numai la scară locală, dar şi la scară regională
sau globală.
1.2. DELIMITĂRI TEORETICE ALE NOŢIUNII DE MEDIU
Ceea ce ne înconjoară reprezintă rezultatul unei evoluţii de aproape 4

miliarde de ani. În faza iniţială de constituire a Terrei, au existat numai
componente fizice ale mediului, cunoscute şi sub denumirea de
componente abiotice sau componente primare (rocă, apă, aer). Pe baza
acestora s-au dezvoltat componentele biotice (plante, animale), solurile şi
omul (componenta socială), considerate şi componente secundare, deci
derivate din primele. Ansamblul componentelor menţionate, aflate în relaţii
complexe de interacţiune, alcătuiesc mediul geografic.
Termenul de „environnement” apare în secolul al XIV-lea în limba
franceză, cu înţelesul de contur, incintă, împrejurimile unui loc. În
terminologia de mediu din România, termenul a pătruns pe filieră engleză,
Sistematica mediului geografic ____________________________________

Reprezentări ale noţiunii de mediu _______________________________13
fiind foarte utilizat de geografii anglo-saxoni, într-un înţeles apropiat celui

de mediu geografic.
Într-o accepţiune generală, prin mediu înconjurător se înţelege
ansamblul spaţio-temporal al factorilor naturali şi antropici, aflaţi în relaţii
de interdependenţă, care influenţează echilibrul ecologic şi determină
apariţia unor noi condiţii de mediu care, la rândul lor, influenţează
funcţionarea sistemelor biologice şi sociale. Caracteristicile iniţiale ale
mediului sunt astfel modificate, iar noului sistem îi sunt caracteristice
structuri şi funcţionalităţi noi.
Conform CEE, mediul înconjurător este perceput ca „ansamblu de
elemente care în complexitatea relaţiilor lor constituie cadrul, mijlocul şi
condiţiile de viaţă ale omului, acelea care sunt, ori nu sunt resimţite”
(Prieur, 1991, citat de Voiculescu, 2002, pag. 9).
O altă definiţie folosită în ştiinţele geografice consideră mediul
înconjurător ca fiind: „spaţiul care înconjoară fiinţele vii şi cu care acesta
realizează un schimb permanent de materie şi energie, făcându-le mai mult
sau mai puţin dependente de el” (Geografia de la A la Z, 1986, p. 168).
În accepţiunea sa actuală, mediul înconjurător presupune, pe de o parte
ansamblul factorilor ecologici care creează ambianţa, iar pe de altă parte
influenţele antropice la nivel de individ şi de societate. Aceste influenţe au
repercusiuni de multe ori ireversibile asupra componentelor cadrului natural.
În acelaşi timp, noţiunea de mediu înconjurător are un sens mai
restrictiv, cu conotaţie antropocentristă, orice parte a realităţii teritoriale
putând fi selectată din context şi plasată central, considerând drept mediu
înconjurător tot ceea ce intră în relaţie cu centrul (Mac, 2000).
Ştiinţa contemporană foloseşte termeni diferiţi care definesc mediul,
registrul conceptual grupându-se în sfera unor termeni precum:
– Mediul geografic este noţiunea cea mai cuprinzătoare. Acesta a fost
definit iniţial de către E. Reclus (1876) drept „cadrul natural în care se
dezvoltă societatea”, iar mai recent ca “spaţiu natural sau amenajat ce
înconjoară fiinţele şi societatea umană, asupra căruia ea acţionează şi ale
cărui componente (climatice, biologice, hidrologice, edafice, economice,
politice, psiho-sociologice etc.) au repercusiuni asupra stării şi
comportamentului grupurilor umane” (Geografia de la A la Z, 1986, pag
169).
– Mediul natural reprezintă totalitatea factorilor naturali aflaţi în
relaţii de interdependenţă şi într-o stare de echilibru dinamic, cuprinzând:
apa, aerul, roca şi solul, relieful şi subsolul. Aceştia determină condiţiile de

viaţă pentru vegetaţie, animale şi om. Mediul natural este un sistem complex
în continuă transformare, cu două dimensiuni distincte: una temporală şi alta
spaţială. Este considerat natural mediul în care predomină elementele care
nu au suferit modificări antropice (pădurea ecuatorială primară, o insulă
nelocuită, taigaua siberiană, lacurile glaciare etc.).
– Mediul antropizat este rezultatul interferenţei activităţii umane cu
mediul natural, acesta din urmă păstrând unele caracteristici iniţiale.
Bivalenţa activităţii umane se manifestă în doua direcţii antagoniste:
distrugerea unor elemente ale mediului natural, dar şi crearea unui mediu
nou. Se naşte astfel a treia dimensiune a mediului şi anume mediul social,
specific fiecărei societăţi (Ungureanu, I., 2005).
– Mediul antropic materializează mediul în care componentele
naturale iniţiale au fost înlocuite în cea mai mare parte în urma activităţii
umane, rezultând sisteme funcţionale noi, adaptate necesităţilor vieţii
omului (medii urbane, rurale, industriale, de transport, agricole).
– Peisajul se impune ca spaţiu unitar în care câteva componente ale
mediului geografic dau nota caracteristică (peisaj glaciar, deşertic, savană,
taiga, peisaj urban, industrial).
– Sit-ul are un caracter mult mai restrictiv, fiind un termen utilizat cu
precădere în arhitectură şi urbanism. El a fost preluat de ştiinţele
environmentale şi utilizat pentru desemnarea unei unităţi teritoriale restrânse
ce găzduieşte o activitate socială sau naturală cu două dimensiuni: una
verticală şi alta orizontală (Bonnefous, 1976, citat de Roşu, Ungureanu,
1977).
– Geosistemul a fost definit ca unitate teritorială ale cărei elemente
geografice componente îi dau o structură şi o funcţionalitate distincte,
ierarhizate în timp şi spaţiu geografic, cărora le sunt proprii un peisaj, un
potenţial energetic şi o productivitate biologică (Roşu, 1987).
Aproape fără excepţie, astăzi nu se mai poate vorbi despre un mediu
natural nemodificat deoarece activitatea umană a indus (direct sau indirect)
transformări în cele mai retrase regiuni ale Terrei. Biosfera primară este
puternic transformată. Se apreciază că modificările generate de activitatea
umană vor transforma treptat biosfera într-un sistem radical modificat, care
poate fi denumit biotehnosferă, şi care va evolua după legi încă insuficient
cunoscute (Mac, 2003).

Reprezentări ale noţiunii de mediu _______________________________15
1.3. RELAŢII INTERDISCIPLINARE
Tot ceea ce ne înconjoară este alcătuit din două componente majore,

una naturală şi alta antropică. Interacţiunea permanentă dintre acestea
determină starea mediului la un moment dat.
Iniţial, vieţuitoarele au fost studiate de către Biologie, iar elementele
fizice ale mediului, de către Geologie şi Geografie. Apariţia unei noi ştiinţe,
Ecologia, definită de Haeckel (1866), “ştiinţa relaţiilor organismelor cu
mediul lor, înţelegând prin aceasta, în sens larg, toate condiţiile lor de
existenţă”, marchează un salt important în cunoaşterea relaţiilor dintre
lumea vie şi mediul fizic (Ungureanu, I, citat de Povara, 2007, pag. 17).
Reprezentând o ştiinţă a habitatelor şi vieţuitoarelor, ecologia s-a impus pe
două direcţii şi anume: autoecologia (relaţiile unei specii sau populaţii cu
mediu) şi sinecologia (relaţiile biocenozelor şi ecosistemelor cu mediu).
Odată cu apariţia fenomenelor de poluare şi degradare a mediului,
ecologia a fost trecută în rândul ştiinţelor prioritare, cu un pronunţat rol
practic. Fenomenul ecologic, prin latura sa negativă (afectarea proceselor
naturale de obţinere a hranei, a existenţei societăţii), devine un partener
permanent în procesele de adoptare a deciziilor economice, sociale şi chiar
politice. Ecologia, ca ştiinţă a interacţiunilor din şi dintre sistemele
supraindividuale, are puternice legături cu activitatea omului, în general, şi
cu activitatea economică, în special.
O latură distinctă a ecologiei este reprezentată de ecologia umană,
noţiune care a apărut din necesitatea unei abordări integrate, holistice a
studiului aşezărilor umane şi a tuturor problemelor pe care acestea le ridică,
pornindu-se de la faptul că omul şi societatea în ansamblul său implică o
interacţiune dinamică între componentele mediului natural, altfel spus ale
mediului fizic, chimic, biologic şi ale spaţiilor sociale, culturale, tehnologice
şi economice (Voiculescu, 2002).
Aproape nu mai există ecosisteme în care activitatea umană să nu fi
determinat o reacţie, alta decât cea naturală. Între ştiinţele naturii şi cele
umane şi sociale a apărut o zonă largă de interferenţe, cele din urmă
conturându-şi o latură ecologică proprie.
Geoecologia studiază natura relaţiilor mediului cu vieţuitoarele,
factorii şi procesele din mediu care determină modificări ale lumii vii, deci
se bazează pe identificarea şi analiza arealelor geografice specifice anumitor
organisme. Ea reprezintă mai cu seamă o metodă de investigare şi de analiză

sistemică, decât o ştiinţă. Analiza porneşte de la mediu către vieţuitoare, dar

influenţa activităţii antropice este minimalizată. Termenul de „geoecologie”
a fost deja utilizat de către două organisme internaţionale (UNESCO şi
UGI) pentru denumirea Comisiei referitoare la geoecologia regiunilor
muntoase înalte.
Sistematica mediului geografic răspunde necesităţilor de analiză
globală, prin studierea potenţialului ecologic al mediului, nu numai a celui
natural, ci şi a celui transformat de om şi integrează în mediu omul şi
activităţile sale socioproductive.
În acest mod, studierea mediului geografic se raportează la ecologie,
orientându-se către organizarea sistemică a componentelor mediului, şi
conservarea dirijată a structurii şi funcţionalităţii lui.
Obiectivele principale ale sistematicii mediului geografic sunt:
• cunoaşterea organizării sistemice a mediului geografic;
• cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii geosistemului terestru:
• evaluarea dinamicii post-biogene a mediului geografic;
• raportarea mediului geografic la lumea vie.
Ritmul în care omul a intervenit în mediu a fost puternic accelerat mai
ales în secolul trecut. Perioada ce a urmat Revoluţiei Industriale, marcată de
exploatarea masivă a resurselor naturale, reprezintă debutul intervenţiei
omului în sistemica globală, prin modificări la nivelul compoziţiei şi
dinamicii geosferelor. Dezvoltarea unor uriaşe capacităţi de producţie
industrială şi agricolă, sistemele complexe de transport, concentraţiile
masive ale populaţiei în centre urbane, au depăşit capacitatea de adaptare a
biosferei la noile condiţii, cu producerea unor grave dezechilibre ecologice,
transformări adesea ireversibile.

CAPITOLUL II
INTEGRAREA SISTEMICĂ A
MEDIULUI GEOGRAFIC
Teoria Generală a Sistemelor (T.G.S.) a fost enunţată pentru prima

dată de biologul austriac Ludwig von Bertalanffy în anii '50, contribuţiile
sale depăşind domeniul biologiei, fiind utilizate în ştiinţe precum: fizică,
cibernetică, istorie, psihologie, sociologie, etc.
Considerat întemeietorul conceptului de sistem, Bertalanffy spunea că
teoria generală a sistemelor reprezintă „studiul ştiinţific al totului şi al
totalităţii”. Scopul acestei teorii a fost acela de a formula principii valabile
pentru orice sistem şi a înţelege consecinţele acestuia. El definea sistemul ca
„un sistem de elemente în interacţiune” (fig. 2.1.).
Ştiinţa clasică, prin diferitele sale discipline (fizică, chimie, biologie),
a încercat teoretic şi experimental izolarea elementelor universului observat
(compuşi chimici, celule, indivizi etc.). Apoi s-a încercat ansamblarea lor
înr-un sistem. De aceea, pentru înţelegerea acestor ansambluri (sisteme),
trebuie să cunoaştem nu numai elementele constitutive, ci şi relaţiile dintre
aceste elemente (M. Voiculescu, 2002).
Sistemul este definit ca „un complex de elemente în interacţiune”
(Bertalanffy, 1968), sau „un set de obiecte luate împreună cu relaţiile dintre
aceste obiecte şi atributele lor” (Hall, Gagen, 1956, citat de Chorley, 1962,
Zăvoianu, 1978, Voiculescu, 2002). Obiectele reprezintă parametrii ai
sistemului care includ: input, procese, output, feedback şi restricţii
(Whittow, 1984, citat de Voiculescu, 2002).
În literatura românească, primele preocupări în domeniul teoriei
sistemelor aparţin lui Simion Mehedinţi, care încă din 1900 menţiona că:

18_________________________Integrarea sistemică a mediului geografic
„geografia ca studiu al relaţiilor maselor celor 4 sfere (atmosferă,

hidrosferă, litosferă, biosferă) considerate în timp şi spaţiu, capătă un sens
mai profund decât acela pe care il are ca ştiinţă descriptivă. Ea devine
studiul unui organism complex” – în sine un sistem.
Fig. 2.1. Sisteme: concepte de bază

(după Botez, Cela, 1980)
Tot Mehedinţi explica că „fenomenele celor 4 sfere sunt într-o anumită

ordine de complexitate şi fiecare fenomen atârnă cauzal de altele din sfera
superioară .... niciuna dintre sfere, nici cu privire la forme, nici cu privire la
mişcări, nu poate fi explicată până când cea imediat precedentă nu este bine
cunoscută”. Astfel, Mehedinţi a anticipat şi una dintre proprietăţile
importante ale sistemului – ierarhizarea.
Mai târziu Mehedinţi revine cu o definiţie foarte concretă a geografiei
ca „ştiinţa descriptivă şi explicativă a raporturilor statice şi dinamice între
cele patru învelişuri ale planetei Terra, privită din punct de vedere al
maselor” (S. Mehedinti, 1930, citat de Mihăilescu, 1968), prefigurând în
acest fel obiectul de studiu al mediului geografic.

Integrarea sistemică a mediului geografic_________________________19
2.1. APLICABILITATEA TGS ÎN STUDIUL

MEDIULUI GEOGRAFIC
Teoria generală a sistemelor a pătruns în Geografie, fiind aplicată

integrat, în sens larg dar şi pe anumite ramuri ale ştiinţelor geografice. În
geografie, sistematica este cea care reuseşte sa explice relaţiile de
interdependenţă şi condiţionare cauză-efect, având un rol hotărâtor în
geomorfologie, unde agenţii, procesele şi morfologia pot fi integrate pe
tipuri în cadrul unui sistem sau al altuia cum ar fi: sistemul eroziunii
fluviatile, sistemul de eroziune al regiunilor aride, sistemul de eroziune al
regiunilor glaciare.
Teoria generală a sistemelor şi implicit abordarea sistemică şi-au găsit
locul şi în geografia umană, dacă avem în vedere faptul că aşezările umane
se comportă ca „sisteme termodinamice şi informaţionale optimal deschise”
care realizează schimburi permanente de masă şi energie cu mediul (Ianoş,
Humeanu, 2000). Cu alte cuvinte, orice aşezare umană poate fi considerată
un organism care funcţionează sistemic într-un teritoriu dat, ce reprezintă
însuşi mediul din care aşezarea îşi preia resursele şi îşi neutralizează
deşeurile.
Orientarea analizelor către efectul transformat multiplu al
modificărilor de structură ori de stare a învelişurilor geografice, dar şi
cercetarea elementelor naturale ale Terrei intacte sau transformate, omul,
viaţa psiho-socială, stilul de viaţă al popoarelor, tipurile de aşezări omeneşti,
activităţile umane, fac obiectul mediului geografic integrat sistemicii
contemporane (Ungureanu, 2005).
2.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

TEORIEI SISTEMELOR
În prezent, mediul înconjurător este abordat cu ajutorul teoriei

sistemelor care concepe obiectele în mişcare, le studiază în interdependenţă,
prin prisma schimbului permanent de materie, energie şi informaţie.
Sistemul este constituit dintr-un complex de elemente care interacţionează
între ele, dar care funcţionează ca un ansamblu.

Ideile fundamentale care stau la baza teoriei sistemelor se referă la

(Walliser, 1977, citat de Povară, 2007):
• prezenţa unui ansamblu de factori aflaţi în raport reciproc cu mediul,
schimburile cu acesta asigurându-i autonomia;
• existenţa sub forma unui ansamblu alcătuit din subsisteme în
interacţiune unul cu altul, a căror interdependenţă le asigură coerenţa;
• referinţa unui ansamblu supus modificărilor mai mult sau mai puţin
profunde în timp, care însă îi conservă caracterul permanent.
2.3. CARACTERISTICI GENERALE ALE SISTEMELOR
Astăzi mediul geografic poate fi abordat cu ajutorul teoriei sistemelor

care concepe obiectele în mişcare, le studiază în interdependenţă, prin
prisma schimbului permanent de materie, energie şi informaţie. Sistemul
este constituit dintr-un complex de elemente care interacţionează între ele,
dar care funcţionează ca un ansamblu.
În conformitate cu această teorie, orice sistem trebuie să aibă o
structură ierarhizată, o funcţionalitate şi o evoluţie permanentă.
1. Structura sistemului se referă la forma de organizare şi ordonare a
elementelor constitutive şi a tuturor proceselor. Modul de organizare şi
funcţionare ţine de capacitatea elementelor de a se organiza în ansambluri
funcţionale.
Structura poate fi descrisă prin caracteristici cantitative, calitative şi
relaţionale (relaţiile reciproce dintre componente). Ierarhizarea internă a
componentelor este completată de integrarea unui sistem în câmpul de
acţiune al altui sistem (suprasistem sau subsistem).
2. Funcţionalitatea sistemului decurge din capacitatea funcţională a
elementelor sale componente – subordonată funcţionalităţii de ansamblu; cu
alte cuvinte funcţionalitatea reprezintă totalitatea proceselor de transport,
transformare, stocare şi transfer de energie, substanţă şi informaţie care au
loc într-un sistem (Roşu, 1983).
Sub acest aspect, sistemele finite (noninfinite) se împart în trei mari
categorii (Botnariuc, 1976, citat de Roşu, Ungureanu, 1977, Stugren 1994).
- sisteme izolate – practic inexistente în natură, deci sisteme
teoretice, caracterizate pin absenţa oricărui schimb de materie, energie sau

informaţie cu sistemele vecine. Poate fi luat ca exemplu un termos ermetic

ce menţine o temperatură constantă.
- sisteme închise – caracterizate prin schimburi de energie numai
cu sistemul superior. Exemplul clasic este cel al unui vas ermetic care
conţine apă caldă şi care cedează energie calorică mediului învecinat. Un
asemenea sistem este considerat a fi Terra, care are în esenţă numai
schimburi energetice cu sistemul planetar – exceptând aportul de pulberi,
meteoriţi şi migrarea gazelor atmosferice.
- sisteme deschise – caracterizate prin schimburi permanente de
materie, energie şi informaţie în ambele sensuri şi în care se încadrează toate
sistemele din natură. Aşa este cazul unei păduri, unui lac, unei păşuni alpine.
3. Evoluţia sistemului. Independent de structură, dar dependent de
funcţionalitate, un sistem se autoorganizează şi prin aceasta se dezvoltă.
Orice sistem se dezvoltă în afara spaţiului în care funcţionează, spaţiu cu
care interrelaţionează prin schimburi de substanţă, energie şi informaţie
(Mac, 2003).
Luând exemplul unui sistem hidrografic, putem observa că bazinul
hidrografic include o anumită alcătuire geologică, suport al reliefului, pe
care se dispun asociaţii vegetale sau animale dependente de factorii
climatici; toate acestea dau structura bazinului hidrografic, nivelul lui de
organizare şi ierarhizare. Structura unui sistem nu reprezintă suma părţilor
componente. Diversitatea elementelor pe care le integrează un sistem,
determină o diversitate de combinaţii între acestea. Un bazin hidrografic
este compus din elemente precise, dar modul în care ele sunt asamblate,
calitatea şi proporţia componentelor dau gama infinită de sisteme bazinale,
în care fiecare componentă are un aport propriu în funcţionarea bazinului:
roca răspunde diferit la procesele tectonice sau la cele denudaţionele,
contribuie la pedogeneză, reglează cantitatea de precipitaţii infiltrate,
scurgerea de suprafaţă şi subterană, este suport pentru vegetaţie, pentru
construcţii etc., situaţie în care sistemul evoluează.
În cadrul sistemelor environmentale, pot exista 3 situaţii diferite de
stare (Tivz şi O'Hare, 1981, citaţi de Mac, 2003):
a) Starea de stabilitate, caracteristică pentru funcţionarea echilibrată a
sistemelor, în absenţa unor procese perturbatoare;
b) Starea de fragilitate, se instalează sub influenţa unor procese
perturbatoare generatoare de disfuncţionalităţi care pot fi suportate de către
sistem;

c) Starea de regresivitate, se declanşează sub influenţa unor procese

care perturbă însăşi structura şi funcţionalitatea sistemului a cărui capacitate
de suport este depăşită. Astăzi, numeroase ecosisteme naturale se află în
stare de regresivitate ca urmare a activităţii antropice.
2.4. CALITĂŢILE SISTEMELOR ENVIRONMENTALE
Orice sistem se remarcă printr-o serie de însuşiri care evidenţiază

caracteristicile generale ale acestuia. Aceste calităţi generale stau la baza
analizei geoecologice a fiecărui sistem în parte şi sunt expresia organizării
întregurilor succesive ale elementelor mediului geografic, aflate în legături
reciproce, deci în interrelaţie.
Pentru o unitate teritorială specifică, fiecare componentă a mediului
geografic este organizată şi funcţionează ca un subsistem.
Sistemul mediului geografic se caracterizează prin următoarele
trăsături generale:
1. Integralitatea, exprimă tendinţa părţilor componente ale sistemului
de a deveni un întreg, un tot, de a se integra acestuia. Sistemul astfel
individualizat îşi va pune amprenta asupra fiecărei componente în parte,
funcţionând ca un organism complex, cu legi proprii.
De exemplu, muntele este în sine un sistem deschis care realizează un
permanent schimb de materie, energie şi informaţie cu sistemele învecinate.
Din punct de vedere al componentelor care îl alcătuiesc, muntele „nu este
numai o masă de materie înălţată deasupra vecinătăţilor, nici numai rocă,
nici numai climă, nici numai vegetaţie şi animale care sunt legate de el ...
muntele este o îmbinare de foarte multe elemente mai simple , dar asocierea
acestora în ceea ce numim munte face să apară manifestări noi pe care nu
le are parţial nici una din componente” (Vâlsan, 1964).
Cu alte cuvinte în sistemele deschise, deci şi în geosisteme,
componentele îşi pierd individualitatea. Fiecare componentă va dobândi
atribute noi, determinate de relaţiile cu celelalte componente.
2. Caracterul istoric se referă la evoluţia în timp a unui sistem
geografic şi la transformările pe care acesta le suferă. Astfel, orice sistem
prezintă o serie de elemente şi stucturi cu caracter relict, cât şi premisele
unora ce au caracter viitor, în curs de formare (Roşu, Ungureanu 1977).

Deci starea actuală a unui geosistem este rezultatul unei evoluţii în

timp, care poate fi descifrată având ca reper temporal scara geocronologică,
deoarece o parte dintre transformările suferite este “memorată” de
structurile fosile sau relicte ale unor componente.
3. Caracterul informaţional redă starea de moment a unui geosistem,
conţine informaţia care îl defineşte, dar şi un stoc de informaţii care provin
din sistemele anterioare din care acesta a evoluat. Impulsurile
informaţionale sunt cele care determină sensul probabil de evoluţie a
geosistemului.
Astfel, considerând unitatea carpatică meridională un sistem complex,
cu o structură şi funcţionalitate aparte, putem considera că relieful glaciar,
specific prin excelenţă Carpaţilor Meridionali, reprezintă în sine un stoc de
informaţii, moştenit de sistemul actual şi provenit din sistemele anterioare.
Putem obţine informaţii asupra climatului trecut, propriu perioadelor
glaciare, asupra proceselor de eroziune glaciară, asupra formelor şi
microformelor de relief rezultate prin eroziune, transport şi acumulare etc.,
(Voiculescu, 2002).
4. Conexiunea inversă (feed-back) Într-un sistem există variabile de
intrare, preluate şi prelucrate de către acesta şi variabilele de ieşire. Prin
mecanismele feed-back-ului se realizează autoreglarea sistemului, astfel
încât variabilele de intrare să fie relativ egale cu variabilele de ieşire pentru
un moment dat.
Schema conexiunii inverse a fost inspirată din sistemele biologice
astfel (fig. 2.2):
Fig. 2.2 – Schema conexiunii inverse

(prelucrare dupa Botnariuc, 1976, citat de Roşu, Ungureanu, 1977)
Ca atare funcţionarea unui sistem este exprimată în mod simplu de

următoarea relaţie:
output + emisiuni = input + imisiuni

Feed-back-ul poate apărea sub două forme:

1. Feed-back-ul negativ sau conexiunea negativă este cel în care
reduce volumul substanţei, energiei şi informaţiei în cadrul sistemului
(Stugren, 1994), menţine efectul prelucrării informaţionale între anumite
limite, determinând practic stabilitatea întregului sistem (fig. 2.3).
Fig. 2.3 – Feed-back-ul negativ într-un sistem deschis

(prelucrare după Whittow, 1984, citat de Voiculescu, 2002)
Un exemplu de feed-back negativ este reprezentat de sistemul

glaciar. În acest caz, precipitaţiile solide (ninsorile) reprezintă intrările în
sistem. Acestea determină creşterea volumului de gheaţă, cu extinderea
în suprafaţă a gheţarului. De partea cealaltă a sistemului sunt ieşirile din
sistem, reprezentate de procesul de ablaţie şi în mod implicit de producţia
maselor de topire glaciară (Stugren, Brian, 1976, citat de Voiculescu,
2002) (fig. 2.4).
Cu alte cuvinte acesta se caracterizează prin diminuarea variabilelor de
intrare şi conservarea variabilelor de ieşire determinând stabilitatea
sistemului.
2. Feed-back-ul pozitiv sau conexiunea pozitivă (fig. 2.5) se manifestă
atunci când efectul schimbării impune sistemului continuarea schimbărilor
în aceeaşi direcţie, altfel spus, când determină un aşa-zis efect-bulgăre.
Feed-back-ul pozitiv determină apariţia de noi proprietăţi în sistem prin
creşterea volumului de substanţă, energie şi infomaţie.

Cu alte cuvinte, conexiunea pozitivă conservă variabilele de intrare şi

amplifică variabilele de ieşire (fig. 2.6).
Fig. 2.4 – Feed-back-ul negativ în cazul creşterii precipitaţiilor într-un bazin

glaciar (prelucrare dupa Sugden, Brian, 1976, citat de Voiculescu, 2002)
Fig. 2.5 – Reprezentarea schematică a feed-back-ului pozitiv într-un sistem

deschis (prelucrare după Whittow, 1984, citat de Voiculescu, 2002)

Fig. 2.6 – Modelul intrărilor şi ieşirilor într-un sistem glaciar, intrări de

masă şi energie (prelucrare după Sugden, Brian, 1976,
citat de Voiculescu, 2002).
Intrările în sistem sunt reprezentate de sfărâmături, precipitaţii solide,
iar ieşirile de masa, de sedimente, apele de topire, evaporarea şi deflaţia.
5. Autoreglarea reprezintă o expresie alternativă pentru feed-back-ul
negativ, care se referă la anihilarea efectelor pe care schimbările externe le
au asupra funcţionării sistemului. Autoreglarea este o însuşire a oricărui
sistem, strâns legată de mecanismul de feed-back care dirijează ansamblul
proceselor din cadrul sistemului către finalitate, către starea de echilibru a
acestuia. De menţionat că starea de finalitate nu reprezintă sfârşitul acţiunii
ci sensul acesteia. (Roşu, Ungureanu, 1977).
Autoreglarea este un concept sinonim homeostaziei, prin care un
organism sau un sistem oarecare îşi arată capacitatea de a menţine starea de
echilibru, prin adaptarea la schimbările de mediu cu ajutorul mecanismului
de feed-back negativ
6. Echilibrul dinamic caracterizează orice tip de sistem, având în
vedere că evoluţia sa este o succesiune în timp şi spaţiu de echilibre şi
dezechilibre (Ianoş, 2000, citat de M. Voiculescu, 2002). Echilibrul dinamic
este prezent în orice sistem fizic, de la cele simple până la cele complexe. El
stă la baza dinamismului proceselor naturale (Roşu, Ungureanu, 1977 citat
de M. Voiculescu, 2002).
7. Reflectarea este o caracteristică importantă a sistemelor strâns
legatată de informaţie. Este evidenţiată prin interacţiunea dintre două

sisteme în care unul dintre acestea, după ce înregistrează şi păstrează

informaţiile, le transmite ulterior sistemului cu care se află în interacţiune.
De exemplu, dispunerea etajelor vegetale în cadrul etajelor şi
subetajelor montane determinată de coordonata altitudinală şi influenţată de
relief, climat, tipuri de soluri. Astfel, vegetaţia reprezintă o reflectare a
condiţiilor de mediu, a interacţiunilor dintre sistemul de componente, relief-
climat-soluri (Voiculescu, 2002).
8. Autostabilitatea este în strânsă legătură cu mecanismul conexiunii
inverse. Ca proprietate a sistemului, aceasta arată capacitatea tuturor
proceselor de a menţine întregul ca pe un tot funcţional şi a-l adapta
permanent la influenţele exterioare (Roşu, Ungureanu, 1977, citat de M.
Voiculescu, 2002)
9. Ierarhizarea presupune o relaţie de subordonare organizatorică şi
implicit funcţională. Aceasta se bazează pe existenţa unor subsisteme situate
la nivelele inferioare de organizare în cadrul unui sistem. La rândul său
sistemul devine subsistem, integrat ierarhic altui sistem situat la un nivel
superior de organizare. Dispunerea subsistemelor se face în formă
piramidală, în funcţie de gradul lor de complexitate (Voiculescu, 2002).
2.5. STRUCTURA IERARHIC-SISTEMICĂ A

MEDIULUI GEOGRAFIC
Ierarhizarea şi clasificarea sistemică reprezintă o metodă de analiză şi

cercetare specifică analizei mediului geografic, utilizată cu precădere în
structurarea componentelor şi regionarea lor geografică. În literatura de
românească de specialitate, o contribuţie însemnată în fundamentarea
teoretică a regionării geografice a fost adusă de Vintilă Mihăilescu (1968),
spunând că aceasta reprezintă un mod de „a evidenţia marea varietate a
combinaţiilor locale şi regionale ale elementelor complexului geografic”.
Ierarhizarea subsistemelor care alcătuiesc un anumit sistem, se
realizează pe baza existenţei unor nivele structurale şi funcţionale diferite,
determinate de relaţiile ce se stabilesc pe verticală. Spre exemplu, sub aspect
ierarhic, Masivul Parâng reprezintă o subunitate a grupei cu acelaşi nume,
înscrisă unităţii de ordinul III a Masivelor Centrale Înalte. La rândul ei,
aceasta se încadrează unităţii de ordinul II a Carpaţilor Meridionali, care la
rândul lor sunt integraţi marii unităţi carpatice de ordinul I (fig. 2.7).

Fig. 2.7 – Încadrarea ierarhică a Masivului Parâng

(prelucrare după Voiculescu, 2002)
În literatura internaţională, cele mai importante contribuţii la

regionarea mediului geografic, au fost aduse de geograful german Troll,
geograful rus Soceava şi şcoala franceză de la Toulouse (cf. Roşu,
Ungureanu, 1977). Troll a evidenţiat ecotopurile ca unităţi teritoriale
elementare ale sistemului planetar, iar Soceava a stabilit trei ordine
principale de mărimi geoecologice: planetar, regional şi topologic (tabelul
2.1)
Tabelul 2.1 – Clasificarea geosistemelor
SERIA ORDINUL DE SERIA GEOCORELOR

GEOMERILOR MĂRIME
Suita de tipuri de mediu Zona fizico-geografică
natural (peisaj geografic)
Tip de mediu natural planetar Subcontinent
(peisaj geografic) Grup de domenii fizico-geografice

SERIA ORDINUL DE SERIA GEOCORELOR

GEOMERILOR MĂRIME
Clasă de geomi Domeniul fizico-geografic
Subclasă de geomi Cu zonalitate Cu zonalitate
latitudinală verticală
Grup de geomi regional Zonă naturală Grup de provincii
Geom Subzonă Provincie
naturală
Clasă de faciesuri Macrogeocoră (district1)
Grup de faciesuri Topogeocoră (regiune)
Facies topologic Mezogeocoră (tinut)
Arie omogenă elementară Macrogeocoră
Arie eteogenă elementară
(Soceava, 1975, citat de Voiculescu, 2002)
În context geoecologic, Soceava desprinde următoarele caracteristici:
- mediul geografic se bazează pe o organizare de tip ierarhic, în care
subsistemele de ranguri diferite sunt legate între ele prin relaţii de
subordonare;
- fiecare geosistem dispune de legi proprii de funcţionare în limitele
determinate, caracteristice diferitelor ordine de mărime;
- mediul geografic prezintă două particularităţi: omogenitatea şi
eterogenitatea (M. Voiculescu, 2002), Soceava numind aceste geosisteme
geomeri, în cazul omogenităţii şi respectiv geocore, în cazul eterogenităţii.
Reprezentanţii şcolii franceze vin cu o contribuţie importantă în
domeniul clasificărilor taxonomice a componentelor mediului natural.
Astfel, Bertrand (1968) stabileşte o scară taxonomică a tipurilor de peisaj,
identificând 6 unităţi de peisaj principale: zonă, domeniu, regiune naturală,
geosistem, geofacies, geotop.
Neuray (1982) face o clasificare a nivelelor de percepţie ecologică
identificând 5 nivele corelate cu scara de expresie grafică, astfel: zonă
ecologică – scara foarte mică 1:10.000.000, regiune ecologică – scară mică
1:10.000.000-1:500.000, sector ecologic – scară medie 1:25.000-1:50.000,
staţiune ecologică – scară mare şi foarte mare 1:25.000-1:10.000, element
de staţiune ecologică – scară foarte mare 1:500-1:1.
Demangeot (1992) a realizat o clasificare dimensională sistemică
structurată pe şapte nivele cu dimensiuni aproximative (tabelul 2.2).
1
Domeniile fizico-geografice sunt considerate atât ca taxoni planetari cât şi ca taxoni
regionali

Tabelul 2.2 – Clasificarea dimensională sistemică
Nivele Dimensiuni aproximative

Zonă 10.000-2000 km
Domeniu 2000-1000 km
Regiune = landscape 1000-100 km
Geosistem = landform 100-1 km
Geofacies = unit landform 1000-100 m
Geotop 100-10 m
Ecotop = nişă2 Sub 10 m
(dupa Demangeot, 1992)
În literatura geografică din România au fost sintetizate două mari
categorii spaţio-temporale, aşa-numitele macronivele şi micronivele (Ianoş,
2000) sau nivele superioare şi nivele inferioare (fig. 2.8) (M. Voiculescu,
2002).
2.5.1. Nivele superioare
1. Zona – reprezintă primul nivel superior de clasificare, are scară

planetară fiind sub directa incidenţă a formei şi dimensiunilor Pământului.
Acest nivel de clasificare se individualizează pe baza climatului, a marilor
formatiuni vegetale de tipul biomurilor, dispuse în mod succesiv de la
Ecuator spre poli.
2. Domeniul – reprezintă al doilea nivel de clasificare, ocupă suprafeţe
extinse, individualizându-se sub forma sistemelor montane, a marilor câmpii
sau podişuri (domeniul alpin, domeniul subalpin etc.)
3. Regiunea naturală reprezintă al treilea nivel de clasificare şi se
individualizează printr-un spaţiu caracterizat de un anumit tip de relief,
climă sau vegetaţie, din cadrul unor forme majore de relief: Carpaţii,
Depresiunea Transilvaniei, Câmpia Română.
2
Noţiune folosită pe scară largă în ecologie sub denumirea de nişă ecologică se referă la
relaţia dintre funcţie şi habitat, reprezentând optimul dintre habitat şi mediu pentru fiecare
organism specific (Whittow, 1984).

Fig. 2.8. - Nivele de organizare sistemică a unităţilor teritoriale

(prelucrare după Ianos, 2000, citat de Voiculescu, 2002)
2.5.2. Nivele inferioare
1. Geosistemul reprezintă cel mai important nivel inferior al

clasificării taxonomice. Se individualizează prin următoarele caracteristici:
- deţine un nivel intermediar de mărime pe scara spaţio-temporală,
având o suprafaţă cuprinsă între câţiva km² şi câteva sute de km²;
- se extinde într-o unitate teritorială unitară sub aspectul
componentelor mediului natural;
- îi sunt proprii un peisaj, un potenţial energetic şi o productivitate
biologică;
- geosistemul rezultă din combinarea tuturor factorilor geomorfologici
(natura rocilor, declivitatea, dinamica versanţilor), climatici (temperatura,
precipitaţiile, vântul) şi hidrologici (pânza freatică, organismele
hidrografice), reprezentând în ansamblu potenţialul ecologic al acestuia.
2. Geofaciesul reprezintă un nivel ierarhic inferior geosistemului şi se
individualizează prin câteva trăsături carcteristice:
- este bine reprezentat la nivel local şi corespunde nivelului 5 de
mărime taxonomică, ocupând o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi;
- îi sunt proprii un potenţial energetic şi o productivitate biologică;

- scara de lucru a geofaciesului poate fi cuprinsă între 1:5.000 şi

1:25.000, cea mai convenabilă fiind cea mare de 1:20.000 (cf. Bertrand,
1968)
3. Geotopul – ocupă nivelul 6 de ierarhizare taxonomică şi se
individualizează prin următoarele caracteristici:
- are cea mai mică valoare spaţială, ocupând suprafeţe de câţiva metri
pătraţi, cum ar fi diferitele microforme de relief (fund de vale, poliţă
structurală, diaclază, crov);
- condiţiile ecologice ale acestor forme sunt total diferite de cele ale
geosistemului cărora le sunt integrate ierarhic;
4. Ecotopul – reprezintă ultimul nivel de organizare taxonomică şi se
individualizează prin următoarele caracteristici:
- ocupă suprafeţe de câţiva metri patraţi până la câţiva decimetri
patraţi;
- structurile biologice care populează aceste microforme au adeseori
caracter relict sau endemic.

CAPITOLUL III
STRUCTURA MEDIULUI GEOGRAFIC
Întregul mediului geografic va fi redus la părţile sale componente şi

considerat un sistem deschis multidimensional şi multifuncţional, alcătuit
din componente diferite aflate în raporturi dinamice în timp şi spaţiu.
Acestea sunt integrate ca subsisteme în mediu, putând fi analizate şi ca
sisteme cu particularităţi distincte subînscrise noţiunii de geosistem
(ecosferă), ca ansamblu sistemic integrator şi funcţional al totalităţii
ecosistemelor terestre şi acvatice.
Nivelul fundamental de organizare a mediului îl constituie
geosistemul, ansamblu sistemic generat de integrarea componentelor
abiotice, biotice şi sociale, alcătuite din aceleaşi elemente chimice,
structurate însă în mod diferit. La originea tuturor se află atomii, al căror
aranjament determină formarea celulelor vii sau a celor minerale (cristalele).
Celulele reprezintă nivelul la care abioticul se separă de biotic, lumea vie de
cea lipsită de viaţă (Povară, 2007).
Relaţiile de interacţiune dintre componentele mediului geografic au
caracter: spaţial, cauzal, funcţional şi dinamic-evolutiv etc. Aceste
caracteristici ale mediului (geosistemului) îi conferă acestuia imaginea unui
sistem unitar deschis prin schimburile de energie, organizat prin modul de
grupare şi structurare al componentelor şi ierarhizat prin dispunerea pe mai
multe nivele de mărime, organizare şi funcţionare a relaţiilor dintre
componente (fig. 3.1).
Nivelele de organizare ale mediului prezentate în capitolul precedent,
se raportează la unitatea spaţio-temporală terestră având ca suport cele patru
geosfere aflate în relaţii de interdependenţă.
Caracterul unitar al compartimentelor mediului geografic este
confirmat de structura elementelor verticale, prin concentrarea structurilor

34____________________________________Structura mediului geografic
listoferice, hiodrosferice şi gazoase sub forma unor straturi distincte, cu

particularităţi fizice şi chimice proprii.
Fig. 3.1. – Niveluri de integrare structurală a mediului înconjurător

(sursa: http://www.scritube.com/files/ecologie/75_poze/image012.jpg
15.07.2010, ora 12:36)
3.1. COMPONENTELE ABIOTICE
Componentele fizice naturale (primare), includ substratul petrografic

şi structural, atmosfera, apa (în toate stările de agregare), relieful şi solul,
considerat a fi suportul geoecologic. Componentele abiotice prezintă
următoarele caracteristici comune: (1) origine cosmică (exclusiv relieful şi

Structura mediului geografic____________________________________35
solul); (2) prezenţă în cantitate finită; (3) suport al vieţii; (4)

întrepătrunderea lor în forme variate, în timp şi spaţiu (Mac, 2003).
Componentele primare (fig. 3.2) au compus mediul fizic iniţial care a
marcat trecerea de la faza protoplanetară la faza geoplanetară. Ulterior,
procesul de diversificare a durat foarte mult şi a fost întreţinut de schimbul
material, energetic şi informaţional (Mac, 2003).
Fig. 3.2 - Modelul relaţional dintre componentele mediului înconjurător

(prelucrare dupa Mac, 2003)
Cea mai mare parte din masa planetară este de origine minerală.
Ordonarea zonal-concentrică a Terrei este materializată prin prezenţa celor
trei elemente structurale: nucleu, manta şi scoarţă.
Prin comparaţie cu masa minerală a Terrei, toate celelalte componente
se găsesc în cantitate infimă. Învelişul solid al Terrei este îmbogăţit
permanent prin aportul de materie cosmică sub formă de meteoriţi sau praf
cosmic, atrase de gravitaţie. Spre deosebire de acesta, aerul şi apa se află în
cantitate finită, fiind supuse unor procese de transformare continuă. Solul
(pedosfera) se află sub incidenţa directă a factorilor de mediu menţionaţi, la
care se adaugă activitatea organică şi activităţile umane.
Toate aceste componente se află într-o strânsă interdependenţă
condiţionându-se reciproc, iar unitatea lor sistemică diferă la scara timpului
în cadrul aceleiaşi unităţi teritoriale.
Cele mai importante componente abiotice, aerul şi apa sunt
considerate a fi cele mai vulnerabile. La rândul său, pedosfera, este marcată
de limite atât în privinţa arealului cât şi a productivităţii biologice, având o

capacitate de regenerare limitată. Supraexploatarea solului este la fel de

periculoasă ca şi deteriorarea calităţii aerului şi a apei.
3.1.1. Suportul litosferic şi morfologia terestră
Suportul geologic al mediul înconjurător este reprezentat de scoarţa

terestră (litosfera), cu o grosime medie cuprinsă între 30-50 km, repartizată
tipologic sub cele trei forme cunoscute (Posea et al., 1976):
- crusta sedimentară (10 km);
- crusta granitică (16-17 km);
- crusta bazaltică (19-23 km).
Aceasta s-a constituit după ce Pământul a trecut pragul etapei
pregeologice sau astronomice pentru a intra în cea geologică, atunci când se
definitivează poziţia sa în sistemul solar şi începe consolidarea scoarţei, cu
4,65 miliarde de ani în urmă. Sub aspect chimic, partea superioară a
litosferei – cea care interesează prin prisma celor mai intense raporturi cu
celelalte geosfere, este constituită din: SiO2 – 60%, Al2O3 – 15%, CaO –
6%, FeO – 3,5%.
Procesele din partea superioară a mantalei şi din scoarţă, generează
transformări semnificative ale mediului geografic la nivel global, regional şi
local, la scara timpului geologic sau uman. Acestea pot avea un timp de
manifestare lent sau brusc, caracter continuu sau discontinuu, iar durata de
manifestare variază de la secunde la milioane de ani (Tomescu V., 2009):
- expansiunea fundului oceanic (adaosul de materie din manta în zona
rifturilor şi consumarea plăcilor în zonele de subducţie au drept consecinţe:
- formarea catenelor montane;
- erupţii vulcanice şi cutremure;
- apariţia şi evoluţia zonelor de subsidenţă;
- schimbări în repartiţia apei şi a uscatului:
- apariţia unor noi forme de relief;
- dispariţia altora;
- modificarea intensităţii factorilor exogeni.
- modificări ale compoziţei, structurii şi funcţionalităţii atmosferei,
hidrosferei şi pedosferei.
Resursele minerale ale litosferei se află în cantitate finită (rocă,
minereuri metalifere şi nemetalifere, combustibili minerali – petrol, cărbune,

gaze), multe dintre acestea sunt neregenerabile la scara timpului uman

(Ungureanu, 2005).
Morfologia terestră reflectată în mediul geografic
Morfologia terestră participă alături de substratul petrografic şi
structural la edificiul mediului fizic şi la organizarea setului componentelor
derivate şi antropice. Suprafaţa Pământului delimitată prin morfologia
actuală serveşte drept limită şi câmp al reacţiei dintre procesele endogene şi
cele exogene. Astfel, relieful terestru aparţinând domeniului continental şi
oceanic se constituie în suportul topografic al celor mai multe procese
geodinamice.
La nivel macroscalar relieful terestru cuprinde elementele genetice
geotecturale, sub forma continentelor şi bazinelor oceanice. Ele constituie
suportul celor două tipuri fundamentale de mediu ale geosistemului terestru
şi anume mediul acvatic (71%) şi mediul terestru (29%), corespunzătoare
formelor de relief de ordinul I – continentele şi bazinele oceanice (Mac,
2003). (fig. 3.3)
Fig. 3.3 - Morfologia terestră la scară planetară exprimată prin curba

hipsografică cumulată (prelucrare după Willie, 1971, citat de Bleahu, 1983)

La rândul lor, formele de relief de ordinul I constituie suportul

topografic pentru formele de relief de ordinul II (mezoformele), rezultate
atât în urma modelării tectonice a bazinelor oceanice (platformă şi povârniş
continental, platou suboceanic, dorsală oceanică, groapă abisală, rift), cât şi
a suprafeţei continentale (lanţ montan, câmpie, deal, podiş, depresiune).
Formele de relief de ordine inferioare III, IV, V, VI şi VII denumite şi
microforme sau forme sculpturale, sunt grefate pe formele de relief de
ordinul II.
La rândul lor, formele de relief influenţează tipologia, structura şi
funcţionalitatea unor componente ale geosferelor exterioare (atmosferă,
hidrosferă, pedosferă) prin caracteristicile impuse de:
- dezvoltarea altimetrică a reliefului condiţionează dezvoltarea unor
medii specifice (alpin, subalpin, de câmpie, litoral) în care climatul are un
rol determinant;
- fragmentarea reliefului condiţionează învelişul de sol, modul de
utilizare al terenurilor, tipologia bazinelor hidrografice şi a apelor subterane;
- panta impune caracterul scurgerii pe versanţi şi în albii, raportul
dintre eroziunea verticală şi laterală, procesele gravitaţionale, (alunecări,
prăbuşiri), viteza de denudare;
- expoziţia versanţilor condiţionează cantitatea radiaţiei solare,
albedoul, tipul de ecosistem.
Relaţiile calitative şi cantitative dintre elementele definitorii ale
morfologiei, alcătuiesc un sistem funcţional aflat în continuă evoluţie.
3.1.2. Învelişul gazos atmosferic
Atmosfera reprezintă învelişul gazos al Terrei a cărei prezenţă este

determinată de gravitaţia terestră.
Din punct de vedere chimic atmosfera este un amestec de gaze în care
ponderea volumetrică revine în ordine azotului (78%), oxigenului (21%) şi
argonului (0,94%). Diferenţa de 0,6% este ocupată de alte 17 gaze mai
importante, din rândul cărora menţionăm: CO2 (0,03%), NOx, SOx, CH4, O3.
La acestea se adaugă vaporii de apă şi particule solide de diferite dimensiuni
(1%) (Bălteanu, Şerban, 2005).
Apoximativ trei sferturi din masa atmosferei se concentrează în primii
11 km desupra scoarţei terestre. Limita dintre atmosfera terestră şi spaţiul

cosmic este adesea considerată „Linia Karaman3”, situată la aproximativ

100 km altitudine (wikipedia.org/wiki/Kármán_line).
Atmosfera nu trebuie considerată o simplă listă de gaze, ci un
geosistem bine structurat pe verticală şi orizontală, aflat în echilibru dinamic
şi în permanentă interacţiune cu celelalte geosfere terestre (fig. 3.4).
Fig. 3.4 - Structura verticală a învelişului gazos atmosferic

(prelucrare după http://www.kowoma.de /en/gps/ additional/
atmosphere_02.jpg. 22.10.2010, ora. 15.11)
3
Inginerul aeronaut Theodor von Karaman a calculat că în jurul acestei altitudini, atmosfera terestră devine prea
rarefiată pentru a permite zborul

3.1.1.1. Rolul învelişului atmosferic în

structurarea mediului
Învelişul gazos al Pământului joacă un rol important în structurarea şi

funcţionalitatea de ansamblu a mediului, constituind o masă portantă pentru
majoritatea proceselor şi fenomenelor bio-geografice. Cele mai importante
trăsături fizico-chimice cu rol în structurarea mediului (cf. Mac, 2003) se
referă la:
• formarea aerului atmosferic, legată de procesul de segregare din
nebuloasa primară şi prin degazeificarea mantalei, crustei şi rocilor. La
schimbarea compoziţiei atmosferei au contribuit în bună parte procesele
biotice şi activitatea organismelor;
• transformările din cadrul învelişului geografic, reflectate în
evoluţia atmosferei, cu trecere de la atmosfera iniţială fizică la atmobiosferă
şi în final la atmosfera geografică actuală;
• participarea învelişului atmosferic la alcătuirea mediului geografic
prin masă, compoziţie, proprietăţi fizico-chimice, dinamică, mod de
manifestare şi organizare (vreme, climă);
• contribuţia circulaţiei atmosferice la intensificarea schimburilor cu
celelalte geosfere atât prin distribuţia luminii, căldurii, umidităţii, presiunii,
cât şi la constituirea unităţilor climatice: zone, regiuni, arii, şi diferenţierea
pe macroclimă, microclimă şi topoclimă.
3.1.1.2. Structura funcţională atmosferei terestre
Învelişul gazos atmosferic intervine în reglarea bilanţului energetic al

planetei prin mecansime complexe care filtrează, stochează sau reflectă
radiaţia de unde scurte primită de la Soare sau radiaţia în spectru infraroşu
emisă de suprafaţa terestră.
În troposferă (tropos = agitat, turbulent) cu o grosime de 12 km (8 km
în zona polilor şi 17 km la ecuator), se desfăşoară majoritatea proceselor
meteorologice. Ea reprezintă învelişul geosferic în care se dezvoltă biosfera
şi societatea omenească. Partea inferioară a troposferei (sub 3 km) are
următoarele caracteristici:

- turbulenţă maximă şi dinamică predominant orizontală, completată

de deplasări ale aerului provocate de convecţie;
- mediu de concentrare a celei mai mari cantităţi de substanţe
poluante rezultate din procesele naturale şi activităţile antropice;
- mediu de desfăşurare a celor mai importante reacţii chimice de
oxidare ale unor gaze poluante precum şi reacţii chimice dintre radicalul
hidroxil OH şi oxizii de azot şi sulf, în urma cărora rezultă acizii azotic şi
sulfuric – preluaţi apoi de precipitaţii şi transferaţi sub forma ploilor acide;
- mediu de absorbţie şi stocare a unei mari cantităţi de energie
primită de la Soare;
- mediu de dispersie şi diluţie a poluanţilor (celulele Hadley şi
Ferrel);
- mediu de concentrare a aerosolilor şi a particulelor
nesedimentabile.
După estimările NASA, în fiecare zi intră în atmosferă cca. 10.000
tone de pulbere cosmică (foarte fină – dimensiuni coloidale) cu timp mare
de persistenţă la înălţimi mai mari de 10 km (Povară, 2007).
- la partea superioară a troposferei acţionează curenţii jet (curenţi
rapizi sau curenţi fulger), a căror viteză de deplasare este de peste 450
km/oră. Aceştia sunt cei mai rapizi transportatori ai substanţelor poluante,
introduse în atmosferă (natural sau artificial) care pot trece astfel dintr-o
emisferă în alta. (Ielenicz, Comanescu, 2005).
Stratosfera este extinsă în intervalul altimetric 12-55 km şi prezintă
următoarele caracteristici:
- mediu de concentrare a celei mai mari cantităţi de ozon – cca 90%
din total;
- mediu de variabilitate termică cuprinsă între -60 – 3-4ºC la contactul
cu mezosfera;
- partea superioră a stratului de ozon reflectă în totalitate radiaţia de
unde scurte cu lungimi de undă vătămătoare extinse înafara intervalului
0,17-10 µ, iar partea inferioară reflectă 95% din radiaţia ultravioletă;
- distrugerea meteoriţilor de dimensiuni reduse;
Mezosfera se desfăşoară în intervalul altimetric cuprins între 50-85
km, are un aer foarte rarefiat şi prezintă temperaturi foarte scăzute de până
la -90ºC. În termosferă, moleculele gazelor extrem de rarefiate sunt
disociate în atomi de către razele ultraviolete, proces care determină o
creştere a temperaturilor până spre 1000ºC.

Termosfera se extinde de la cca. 80-90 km până la 800-1000 km

altitudine. Se caracterizează printr-o creştere brusca a temperaturii cu
3-8ºC/km, astfel încât la limita superioară a acesteia se ating valori de 2000-
3000ºC. La limita superioară a acesteia se află termopauza, dincolo de care
se întinde spaţiul interplanetar.
Complexitatea compoziţiei chimice a atmosferei dar şi a proporţiei
dintre componenţi, face ca în cuprinsul atmosferei să se individualizeze trei
straturi distincte: homeosfera, heterosfera şi exosfera (Mac, 2003).
Homeosfera se extinde între 0-100 km (troposfera, stratosfera,
mezosfera), fiind caracterizată printr-o compoziţie chimică uniformă, în
cadrul căreia predomină azotul şi oxigenul în stare moleculară.
Exosfera se întâlneşte la altitudini de peste 100 km (termosfera). Aici
predomină elementele în stare atomică. Are loc o ionizare intensă în urma
bombardării gazelor rarefiate de către radiaţia ultravioletă şi fotodisocierea
moleculelor de O2 şi N2 sub impulsul radiaţiilor ultraviolete. În cadrul
acesteia se produc aurorele polare (100-400 km înălţime). Ionizarea intensă,
face ca această parte a atmosferei să se mai numească şi ionosferă.
Exosfera se extinde dincolo de 800 km înălţime, făcându-se treptat
trecerea către vidul interplanetar. La altitudini mai mare de 10.000 de km se
întâlnesc numai liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru care
delimitează magnetosfera cu o grosime de 65.000 km în zona expusă spre
Soare şi cca. 130.000 km în partea opusă acestuia (Povară, 2007).
Importanţa atmosferei pentru mediul înconjurător rezidă din funcţiile
multiple pe care aceasta le îndeplineşte în cadrul geosistemului planetar şi
anume:
• reglarea cantităţii de energie solară ce ajunge la suprafaţa Terrei;
• lipsa acesteia ar face ca trecerea de la zi la noapte să se realizeze
brusc, ziua fiind o lumină orbitoare iar noaptea un întuneric profund;
• reglarea temperaturii la suprafaţa solului;
• mediul de desfăşurare a circuitelor biogeochimice ale macro şi
micronutrienţilor, reprezentând factorul determinant al circuitului apei în
natură;
• rolul de filtru natural pentru unele radiaţii nocive vieţii – radiaţiile
ultraviolete;
• „oceanul aerian” este un mediu prielnic pentru transmiterea şi
propagarea sunetului, a radiocomunicaţiilor sau efectuarea zborurilor
aeriene;

3.1.3. Hidrosfera terestră
Apa are un rol determinant în dinamica Sistemului Terestru,

condiţionând direct atât elementele abiotice (dinamica sedimentelor şi a
unor gaze precum dioxidul de carbon) cât şi pe cele biotice. Apa este vitală
pentru devoltarea celui de-al treilea element al mediului – mediul social,
fiind condiţionată de activităţile umane (Balteanu, Şerban, 2005).
3.1.3.1. Rolul învelişului hidrosferic în

structurarea mediului
Apa s-a format în mediu odată cu trecerea de la stadiul protoplanetar la

cel geoplanetar, constituind un înveliş distinct considerat o componentă
primară a mediului geografic. Provenienţa apei din hidrosferă este pusă pe
seama proceselor de degazeificare a mantalei (atmosfera primară) şi a
disocierii constituenţilor rocilor în care aceasta apărea iniţial sub formă de
compuşi chimici (Mac, 2003).
Individualizarea apei a dus la formarea învelişului hidrosferic, în care
apa se gaseşte sub toate cele trei forme de agregare – lichidă, solidă şi
gazoasă.
Acest înveliş, are ca limită inferioară suprafaţa mantalei, în timp ce
limita superioară este mai greu de precizat, gasindu-se în atmosferă până la
înălţimea de 5 km. Apa se constituie într-un subsistem deschis al mediului,
care realizează schimburi complexe de tip material, energetic şi
informaţional având o importanţă covârşitoare la funcţionalitatea de
anasamblu a geosistemului terestru.
Componenta hidrică participă la structura mediului atât prin funcţiile
sale, cât şi prin constituirea unor tipuri de medii specifice – mediile hidrice
(Mac, 2003). Agent de relaţionare a componentelor mediului apa, poate
apărea în soluţia solului, apa constituie componenta cea mai dinamică din
setul componentelor fizice.
Atmosfera şi oceanele îndeplinesc rolul major de rezervoare ale apei la
scară globală, iar Soarele reprezintă sursa principală de energie necesară
proceselor de evaporaţie şi mişcare (Zăvoianu, 1978).

Resursele globale de apă sunt estimate la cca. 1,4 miliarde de m3. Din
această cantitate, cca. 96,5% este stocată în Oceanul Planetar, restul de 3,5%
adică cca. 84,3 milioane m3 revenind rezervelor de apă dulce. Volumul de
apă dulce este concentrat în cea mai mare parte în calotele glaciare şi în
gheţari (69%), restul de apă dulce regăsindu-se în sol, ape subterane (30%),
lacuri şi mlaştini (0,35%), în cursurile de apă (0,01%) şi în atmosferă
(0,04%) (Bălteanu, Serban, 2005).
Unităţile hidrosferei sunt cuprinse în trei mari domenii, în care apa are
pondere diferită iar procesele ce au loc se desfăşoară după legi specifice.
Între acestea există legături de intercondiţionare: domeniul oceanic şi marin,
domeniul acvatic continental (apele curgătoare, apele subterane, lacurile şi
mlaştinile, terenurile mlăştinoase, gheţarii şi zăpada) şi domeniul aerian.
3.1.3.2. Rolul componentei hidrice în cadrul

geosistemului terestru
Dintre funcţiile cele mai importante ale hidrosferei în mediul

înconjurător menţionăm (Povară, 2007):
• participă la alcătuirea celorlalte geosefere terestre şi deţine ponderea
maximă în organismele vii;
• reprezintă mediul în care se dezvoltă cea mai mare varietate de
biocenoze acvatice;
• declanşează lanţul de procese vitale din atmosferă şi hidrosferă ca
rezultat al încălzirii diferenţiate (anuală şi diurnă) la latitudini extratropicale
şi al conductibilităţii termice reduse a apei;
• înmagazinează energia termică provenită de la Soare şi o transportă prin
intermediul curenţilor oceanici şi marini, iar prin diferenţa de densitate dată de
temperatura şi salinitatea apei, determină circulaţia termohalină, cu rol
covârşitor în viaţa ecosistemelor acvatice şi caracteristicile climatice globale;
• asigură legătura între atmosferă şi litosferă asigurând funcţionalitatea
geosistemică la nivelul circuitului energiei şi materiei (fig. 3.5);
• exercită cea mai puternică acţiune de modelare a părţii superioare a
scoarţei terestre prin intermediul proceselor de eroziune, transport şi
acumulare;

Fig. 3.5 – Circuitul hidrologic

Sursa: http:// www.scritube.com/files/tehnica %2520mecanica
/1481_poze/image002.jpg (data 18.06.2010, ora 11.30)
• reprezintă o resursă minerală neregenerabilă, în cantitate finită,

indispensabilă activităţii antropice şi constituie cea mai ieftină sursă de
energie electrică;
• transportă substanţele poluante naturale sau antropice din locul de
emisie, determinând diluarea şi dispersia acestora prin procese naturale
specifice, transferând elementele poluante în zonele „curate” şi contribuind
la poluarea transfrontalieră.
În raport cu componenta socio-economică a mediului, hidrosfera
îndeplineşte următoarele funcţii (Ungureanu, 2005):
- sursă de biomasă (hrană şi materii prime);
- resursă de apă potabilă pentru dezvoltarea comunităţilor umane;
- sursă de apă pentru industrie şi agricultură;
- funcţie de transport maritim şi fluviatil;
- funcţie de stocare a substanţelor poluante antropogene.

3.1.4. Pedosfera
Solurile s-au format ca un înveliş de sinteză, în strânsă legătură cu

apariţia primelor forme de viaţă, pe baza matricei oferite de materialul
mineral.
Solul îndeplineşte o funcţie primordială în geosistem prin asigurarea
nutrienţilor necesari plantelor. Împreună cu aportul de energie solară, prin
producţia de biomasă vegetală, solul asigură tranziţia către învelişul de
viaţă.
Degradarea solurilor şi reducerea potenţialului productiv al acestora,
este generat de o serie de procese naturale cum ar fi (Posea, 1986):
- eroziunea accelerată în climatele umede;
- procesul de sărăturare şi deflaţie în climatele aride;
- gleizarea şi pseudogleizarea în condiţiile unui regim hidric stagnant
şi a unui material parental argilos;
- acoperirea solurilor cu materiale deplasate gravitaţional sau rezultate
în urma unor fenomene naturale extreme.
Dezvoltarea demografică din ultimul secol a generat o presiune
constantă şi tot mai intensă asupra solurilor, atât prin intensificarea
valorificării lor agricole, cât şi prin extinderea arealelor locuite în
detrimentul suprafeţelor cultivate.
3.2. COMPONENTELE BIOTICE
Sistemul biotic este definit ca ansamblul format din totalitatea

organismelor vegetale şi animale care depind în mod vital şi specific unele
de altele şi care prezintă o mare variabilitate spaţială (Ungureanu, 2005).
Componentele biotice, secundare sau derivate, sunt reprezentate de
vegetaţie, faună şi sol. Acestea formează un înveliş distinct în cadrul
geosferelor terestre, numit biosferă. Rezultată ca urmare a interacţiunii
factorilor cosmici (radiaţia solară) şi tereştri, biosfera este caracterizată
printr-un înalt nivel de organizare a materiei.
Biosfera este situată la nivelul câmpului de interferenţă a energiilor din
toate învelişurile Terrei. Analiza biosferei şi a relaţiilor acesteia cu
componentele abiotice ale mediului se poate face la nivelul organismelor

vii, la nivelul biotopului şi la nivel integrat biotop-biocenoză. (vezi

subcapitolul 3.2.1.5.)
3.2.1. Nivelul organismelor vii
Nivelul organismelor vii (plante şi animale): individ, populaţie,

biocenzoză, biom, biosferă (fitocenoză sau zoocenoză).
3.2.1.1. Individul
Nivelul individual de organizare a biosferei este reprezentat prin

individul biologic, verigă de bază în organizarea materiei vii. Cu o stuctură
mono sau pluricelulară, indivizii (bionţii) cu aceleaşi caracteristici aparţin
aceleiaşi specii, având o răspândire adesea eterogenă în teritoriu. De regulă,
totalitatea unităţilor teritoriale în care există indivizii aceleiaşi specii
formează arealul speciei. La rândul său, acesta poate avea caracter continuu
sau discontinuu (Pârvu, 2001).
Funcţiile metabolice ale populaţiei se realizează prin intermediul
individului biologic. Tot el reprezintă mijlocitorul schimburilor de substanţe
şi energie cu mediul geografic, fapt pentru care individul este considerat
verigă de bază în organizarea sistemică a materiei vii, reprezentând în
acelaşi timp unitatea funcţională elementară a ecosistemului şi implicit a
biosferei.
Indivizii biologici pot îmbrăca forme variate, începând de la complexe
macromoleculare, până la organisme evoluate din regnul animal sau vegetal.
Aceştia reprezintă sisteme deschise care desfăşoară o serie de procese
specifice de ordin biochimic, genetic, fiziologic, ce condiţionează
modificările biologice din cadrul nivelelor superioare de organizare ale
biosferei (Mohan, Ardelean, 1993).
Cele mai importante atribute ale individului se referă la:
- instinctul de conservare, care se realizează numai în cadrul funcţiilor
sale ecologice (rezistenţa în faţa condiţiilor de presiune a mediului de viaţă,
căutarea de hrană, apărarea faţă de duşmani, acumularea materiei şi
energiei, în scopul supravieţuirii în cadrul populaţiei);

- instinctul de reproducere, ca funcţie fiziologică ce asigură

perpeturarea indivizilor în cadrul populaţiei biocenozelor.
3.2.1.2. Populaţia
Populaţiile reprezintă sisteme de indivizi din acceeaşi specie, care

posedă un patrimoniu ereditar comun şi ocupă acelaşi loc (habitat) din
scoarţa terestră (Stugren, 1982, citat de Povară, 2007).
În cadrul biosferei, populaţia reprezintă treapta cea mai simplă de
organizare sistemelor vii supraindviduale.
K.M. Zavadski, 1963 şi N. Botnariuc, 1967 considerau specia şi
populaţia ca reprezentând acelaşi nivel de organizare a lumii vii. Populaţia
în acest context devine un sistem biologic deschis, caracterizat printr-o
anumită structură şi funcţionalitate, menţinându-se ca un întreg în cadrul
biocenozei din care face parte. Ca orice sistem deschis, populaţia prezintă
schimburi de materie şi energie cu mediul înconjurător, aşa cum se întâmplă
şi cu individul izolat (Mohan, Ardelean, 1993).
Principalii indicatori statici şi dinamici ai populaţiei se referă (vezi
subcapitolul 3.2.3.1.1.3) la: efectivul numeric, natalitate, mortalitate,
creştere, structură şi funcţii. Cea mai importantă caracteristică a populaţiei
este efectivul numeric, prin care aceasta ocupă un areal (unitate teritorială)
şi totodată un loc în economia unei biocenoze, influenţând atât
productivitatea brută cât şi pe cea netă (Mohan, Ardelean, 1993).
Totodată, trebuie menţionat că efectivul numeric al populaţiei poate
varia în timp şi spaţiu, atât ca urmare a influenţei condiţiilor de mediu, cât şi
ca rezultat al propriei organizări.
De exemplu, ansamblul cervidelor din Carpaţii Româneşti alcătuiesc o
populaţie, iar urşii, capra neagră, rozătoarele, peştii, formează populaţii
distincte, cu un habitat (biotop) propriu, individualizat prin arealul speciei.
3.2.1.3. Biocenoza
Biocenoza (comunitatea): populaţii de plante (fitocenoză) şi

animale (zoocenoză) care trăiesc în acelaşi areal. În Munţii Făgăraş coexistă
populaţii de capră neagră, rozătoare, lupi, insecte etc., alături de cea de urşi.

Ansamblul acestora alcătuieşte comunitatea faunistică sau zoocenoza

faunistică a Munţilor Făgăraş. Biocenoza, ca formă de organizare a
sistemelor supraindividuale, va face obiectul unei prezentări mai ample în
cadrul analizei componentei abiotice la nivel integrat biotop-biocenoză
(subcapitolul 3.2.3.), ţinându-se seama de raportul stabilit cu ecosistemul.
3.2.1.4. Biomul
Biomul reprezintă un complex de biocenoze existente pe un spaţiu

geografic extins cu trăsături relativ asemănătoare ale factorilor abiotici
putând fi considerat un macrobiotop. Cu alte cuvinte biomurile reprezintă
macrounităţi teritoriale ale biosferei ce pot aparţine domeniului terestru
(continental) sau acvatic (marin şi continental), putându-se diferenţia pe
baza speciilor proprii de plante şi animale dar şi pe baza caracteristicilor
climatice, geografice, de latitudine şi altitudine (fig. 3.6).
Principalele biomuri terestre (Mohanu, Ardelean, 1993) sunt:
- pădurea temperată;
- pădurea de conifere;
- preeria;
- tundra;
- deşertul;
- savana tropicală;
- pădurea ecuatorială.
Există două biomuri particulare:
- biomul mediteranean;
- biomul polar.
Biomurile acvatice marine şi continentale – au cea mai mare pondere
si se diferenţiază la rândul lor în mai multe categorii. În domeniul marin cea
mai mare concentrare de vieţuitoare este înregistrată în stratul de la
suprafaţa oceanelor cu o adâncime de până la 100 m numit zonă eufotică.
Fitoplanctonul şi zooplanctonul din acest strat sunt strâns dependente de
variaţiile radiaţiei solare şi ale temperaturii apei, constituind hrana
nectonului (peşti, cetacee, delfini etc). Cea mai mare concentrare de
organisme se întâlneşte în zonele litorale, care sunt însă expuse direct unei
presiuni antropice accentuate. Biodiversitatea cea mai ridicată se întâlneşte
în zonele tropicale cu recifi de corali şi în cadrul ţărmurilor cu mangrove.

Fig. 3.6 - Biomurile Terrei (prelucrare după Britanica, 2008)

Mai mult de o pătrime din speciile existente în oceane sunt concentrate
în cadrul ecosistemelor de corali, aici fiind localizate arealele cele mai
bogate în specii endemice. Speciile respective au o valoare estetică
inestimabilă, fiind foarte vulnerabile atât la oscilaţiile de nivel ale Oceanului
Planetar cât şi la creşterea temperaturii apei. (Dan Bălteanu, Mihaela
Şerban, 2005)
Biomurile aparţinătoare domeniului acvatic sunt diferenţiate pe baza
speciilor de plante şi peşti.
Principalele biomuri acvatice sunt:
- biomul bentonic (de fund);
- biomul bancurilor coraligene;
- biomul pelagic;
- biomul bălţilor şi lacurilor;
- biomul râurilor şi fluviilor.
Biosfera integrează la scară planetară toate nivelurile de organizare ale
materiei vii.

3.2.1.5. Biosfera
Nivelul integrator al vieţii la scară planetară este reprezentat de

sistemul ecologic numit biosferă. În accepţiunea lui Odum (1971), biosfera
formează sistemul biologic planetar cel mai cuprinzător. Aceasta realizează,
în cel mai înalt grad, idealul existenţei unui sistem atotcuprinzător care
rezolvă autoîntreţinerea pe baza resurselor interne, cu excepţia energiei de
provenienţă extraterestră (energia solară).
În anul 1875, Eduard Suess (1831-1914) introduce în ştiinţă termenul
de biosferă (de la gr. bios – viaţă şi spharain – sferă) în cadrul unui studiu
dedicat Munţilor Alpi. Alţi ecologi consideră că acest termen a fost introdus
de J.B. Lamarck (1744-1820). Spre deosebire de Lamarck, Suess a
considerat biosfera un înveliş caracteristic Pământului, alături de celelalte
trei învelişuri: litosfera, hidrosfera şi atmosfera.
Definită mult timp ca înveliş geografic care cuprinde totalitatea
vieţuitoarelor, în concepţia actuală, biosfera este constituită nu numai din
substanţă organică, dar şi din materia anorganică fie de provenienţă cosmică
(energia solară), fie terestră (roci, apă, aer). Biosfera reprezintă forma cea
mai cuprinzătoare de interdependenţă dintre natura vie şi natura anorganică,
din care rezultă unitatea ei indestructibilă şi permanentă.
UNESCO defineşte biosfera ca „stratul exterior al Globului unde a
luat naştere viaţa şi unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme
diferite care populează straturile inferioare ale atmosferei, hidrosfera şi
litosfera emersă. Ea rezultă din interacţiunea substanţelor biotice şi a
substanţelor abiotice ale Pământului. Graţie acţiunii plantelor, biosfera
pune în rezervă şi redistribuie energia provenită din spaţiul cosmic.”
Acest înveliş numit biosferă, înveliş geografic sau biogenosferă,
constituie un complex ecologic planetar sau un sistem ecologic unitar al
Terrei – ecosistem planetar.
În biosferă se realizează schimbul reciproc de substanţă şi energie prin
transferul acestora între elementele componente. Apariţia vieţii a marcat
trecerea de la simpla conexiune aer-apă-scoarţă la forma biotic-integrativă a
învelişurilor mediului geografic.
Viaţa reprezintă un generator de resurse, reprezentând forma cea mai
înaltă de organizare şi structurare a mediului geografic Caracteristica
principală a acestor resurse constă în faptul că ele se refac continuu.

Limitele spaţiale ale biosferei

În cadrul geosistemului terestru, grosimea spaţiului vital nu este mai
mare de 20-25 km. În oceane, limita inferioară a biosferei coboară până la
4.000-5.000 m adâncime. În cadrul litosferei, biosfera se extinde până la
adâncimi de circa 5 km, cuprinzând mai cu seama zonele superioare ale
acesteia.
Exstensiunea spaţială a vieţii se bazează pe energia depozitată în
moleculele organice, fiind condiţionată în special de intensitatea iradierii
solare ca factor limitativ.
În aer, frontiera superioară a biosferei este situată la o altitudine de
circa 3000-4000 m, dincolo de care întâlnindu-se doar sporii polenici sau de
ciuperci.
Limita inferioară a biosferei poate fi extinsă până acolo unde pătrund
capilarele acvifere. Astfel, în formaţiunile carstice fauna cavernicolă este
reprezentată de biotopuri speciale, care fac tranziţia între domeniul subteran
şi sol. În structurile petroliere, la adâncimi de peste 4000 m, se găsesc
bacterii anaerobe.
Limitele fizice
În condiţii extreme (de exemplu, temperaturi ridicate), existenţa vieţii
a fost posibiliă prin apariţia şi formarea unor biotopuri speciale. Astfel, dacă
la temperaturi de 20-40°C putem vorbi de o relativă varietate a
biocenozelor, numărul speciilor şi al indivizilor se reduce considerabil la
temperaturi de 70-90°C. Temperaturile ridicate conduc la dispariţia algelor,
şi permit doar existenţa anumitor specii de bacterii. De exemplu, în parcul
Yellowstone din statul Wyoming (S.U.A.), apele cu temperaturi mai mari de
90°C din gheizerul Uriaşul Alb, permit existenţa unor comunităţi biotice
formate doar din bacterii termofile.
La adâncimi de 200-290 m, în calota glaciară din părţile centrale ale
Antarcticii, supravieţuiesc bacterii, ciuperci, microfauna fiind bogată în
specii chiar la temperaturi de -57°C.
În Dry Valley (Valea Uscată) din deşertul pietros Ross (Antarctica),
viaţa este posibilă numai sub gheaţă, fiind reprezentată prin alge şi
protozoare. Pe grohotişurile din cadrul aceleiaşi văi, sunt prezente algele
albastre, iar în fisurile stâncilor îşi fac apariţia lichenii. (Vincent, W.F.,
1981, p. 1215-1224)

Limite chimice
Concentraţiile ridicate ale unor compuşi cu sulf, a dioxidului de
carbon, carbonatului de sodiu condiţionează formarea aşa-ziselor biotopuri
extreme.
Compuşii sulfului au o largă răspândire, ajungând la concentraţii
ridicate care induc caracterul extrem în numeroase biotopuri. În condiţii
naturale cel mai întâlnit este hidrogenul sulfurat, iar contaminarea antropică
a extins prezenţa dioxidului de sulf, provenit natural mai ales din erupţiile
vulcanice.
Biotopuri caracterizate de concentraţii ridicate ale hidrogenului
sulfurat sunt prezente în zonele de mare adâncime. Acestea sunt favorabile
proceselor de reducere şi descompunere anaerobă de pe fundul mărilor şi
lacurilor, unde circulaţia verticală a apei este redusă datorită lipsei
curenţilor. Astfel de acumulări există în cadrul Golful Bremenhaven din
Marea Nordului, în zona Napoli din Marea Mediterană, în unele chott-uri
din Africa, în zona deşertică Sahariană dar şi la adâncimi mai mari de 150 m
în Marea Neagră. Biotopuri similare au fost depistate şi în fosele abisale din
vecinătatea insulei Vancouver (Canada) şi insulele Galapagos etc.
În sectorul Kamceatka – insulele Nipone, s-a observat faptul că
animalele şi-au dezvoltat o anumită rezistenţă la erupţiile de dioxid de sulf;
covorul vegetal este sărac în specii şi indivizi, iar solurile sunt sărate şi
acide.
Analiza biotopurilor extreme confirmă existenţa vieţii în condiţii
aparent nefavorabile, extinzând limitele spaţiale, fizice şi chimice ale
biosferei la nivelul întregului geosistem.
3.2.2. Nivelul biotopului
Analiza la nivelul ansamblului condiţiilor fizice naturale în care trăiesc

organismele include:
Biotopul (habitatul), reprezintă mediul fizic (rocă, sol, aer, apă) în
care trăiesc biocenozele, mediu cu care se află într-o interacţiune continuă.
Biotopul reprezintă o arie caracterizată prin condiţii eterogene de mediu,
care oferă spaţiu vital pentru comunităţi specifice de plante şi animale.
Conceptul de biotop a fost utilizat pentru prima dată de zoologul
german Ernst Haeckel (1834-1919), faimos pentru teoria recapitulării

biologice. În cartea sa, intitulată Morfologie Generală (1866), el defineşte

termenul de ecologie, accentuând asupra importanţei conceptului de habitat,
ca element esenţial pentru existenţa organismelor. Tot el explică faptul că,
în cazul unui ecosistem, fondul de specii din care se compune biocenoza
este determinat de condiţiile de viaţă existente în biotop. Ideea originală a
conceptului de biotop este strâns legată de teoria evoluţionistă, noţiunea
fiind utilizată pentru prima oară de F. Dahl, profesor la Muzeul Zoologic din
Berlin, care a făcut referire la acest sistem ecologic sub termenul de biotop
(1908).
Habitatul reprezintă o porţiune a biotopului, caracterizată prin
condiţii uniforme ale factorilor de mediu. Adesea termenul de habitat este
utilizat sub înţelesul de mediu de viaţă pentru anumite specii de plante şi
animale.
3.2.2.1. Caracteristicile structurale ale biotopului
Factorii abiotici prezintă caracterisitici diferite în funcţie de poziţia în

latitudine, altitudine şi relief. De aceea, ei determină pariticularităţile
morfologice şi structurale ale biotopilor care la rândul lor condiţionează
existenţa, dezvoltarea şi evoluţia unui anumit tip de biocenoză.
Aşa cum s-a arătat, biotopul este componenta nevie a ecosistemului,
iar factorii abiotici structurali ai acestuia pot fi grupaţi după modul de
acţiune în:
- factori de existenţă, care sunt absolut necesari supravieţuirii, cum
sunt lumina, aerul, apa etc.
- factori de influenţă, care intervin uneori, fără a fi necesari existenţei
vieţuitoarelor, de exemplu: inundaţiile, poleiul, o furtună etc.
De asemenea, se pot deosebi:
- factori abiotici direcţi, ce acţionează nemijlocit asupra organismelor
vii (oxigenul etc.);
- factori abiotici indirecţi care se manifestă prin modificarea modului
de intervenţie al altor factori; de pildă, umiditatea şi vântul, pot modifica
acţiunea temperaturii asupra organismelor.
În raport cu modificarea factorilor abiotici, posibilităţile de
supravieţuire ale organismelor se situează între anumite valori maxime şi

minime, ce reprezintă amplitudinea toleranţei individuale a populaţiei sau a

speciei.
Limitele de toleranţă ale organismelor (speciei) pot fi „largi” sau
„înguste”. Gradul toleranţei relative favorabile se notează cu prefixele euri-
şi steno- adăugate la numele factorului considerat. Termenul de euri-
adăugat unui factor reprezintă limite largi suferite de un organism pentru
acel factor şi termenul steno- limite restrânse pentru factorul respectiv. De
exemplu, omul este un organism euriterm faţă de temperatură, întâlnindu-se
de la ecuator pînă la poli, iar fluturele de mătase este stenoterm,
supravieţuind numai între variaţii foarte precise de temperatură (minim
+20ºC şi maxim +30ºC).
3.2.2.2. Factori determinanţi în biotop
Din punct de vedere structural, biotopul curinde totalitatea factorilor

abiotici: tipul de substrat (terestru sau acvatic), tipul de sol, tipul de apă
(stătătoare, curgătoare, dulce sau sărată), factorii geografici (poziţia
matematică pe glob, altitudinea, orientarea), factorii mecanici (mişcarea
maselor de aer, curenţii de apă, valurile, mareele, cutremurele, erupţiile
vulcanice), factorii fizici (radiaţia solară, umiditatea, temperatura), factorii
chimici (azotul, oxigenul, disoxidul de carbon, pH-ul, salinitatea,
substanţele minerale din sol).
3.2.2.2.1. Factorii geografici

Factorul geografic joacă un rol determinant în precizarea
caracteristicilor morfologice şi spaţiale din cadrul biotopului:
- poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) indică
apartenenţa unui ecosistem la o anumită zonă de climă cu anumite
caracteristici ale factorilor ecologici;
- altitudinea, reprezintă un factor ecologic ce condiţionează etajarea
organismelor în diverse ecosisteme, care aparţin aceleiaşi zone climatice;
creşterea altitudinii ducând la modificarea unor parametri climatici precum
temperatura, presiunea atmosferică, umiditatea şi luminozitatea;
- orientarea (expoziţia) se constituie într-un factor ecologic ce
condiţionează distribuţia spaţială a biocenozelor prin cantitatea de lumină şi

căldură ce pătrunde în ecosistem, de asemenea prin restricţionarea sau

favorizarea unor elemente fizice cum sunt circulaţia maselor de aer, dar şi
eroziunea;
- morfologia unui ecosistem contribuie substanţial la creşterea sau
eliminarea diversităţii specifice. Astfel, o insulă cu ţărmurile sinuoase şi cu
numeroase golfuri va prezenta o diversitate specifică mult mai mare decât o
insulă de aceleaşi dimensiuni, dar cu ţărmurile aproape circulare.
3.2.2.2.2. Factorii mecanici

Dintre factorii mecanici cei mai cunoscuţi, cu rol important în
ecosistem, sunt cei reprezentaţi de mişcarea aerului (vântul) şi apei (curenţi),
iar cu rol mai puţin important cutremurele de pământ şi erupţiile vulcanice.
- Mişcarea aerului se face simţită prin apariţia şi evoluţia vânturilor ca
urmare a diferenţelor de temperatură între zonele de maximă şi minimă
presiune, cu efecte multiple asupra organismelor, cu precădere în zonele de
circulaţie permanentă şi direcţie predominantă.
O clasificare ecologică a curenţilor de aer, pune în evidenţă prezenţa
vânturilor permanente (alizeele) sau periodice şi a vânturilor cu caracter
neperiodic (furtuni, urgane).
Vânturile permanente sau periodice au un rol ecologic deosebit de
important deoarece pot interveni în modificarea şi alterarea ecosistemelor,
prin eroziune (deflaţie). În zonele lipsite de vegetaţie, sau în regiunile cu
vegetaţie săracă, efectul eolian se manifestă cu precădere prin antrenarea
solului în cazul unei texturi nisipoase (zonele stepice). Suprafeţe întinse pe
glob în Asia Centrală, Europa Răsăriteană, Africa, bazinul mediteranean şi
vestul Statelor Unite au fost afectate de eroziunea eoliană mai ales pe fondul
perioadelor prelungite de secetă. Spre exemplu în 1930, în Statele Unite ale
Americii, tornadele şi furtunile de praf au cuprins o suprafaţă de 450.000
km², transportând sute de milioane de tone de sol (P. Neacşu, 1984, citat de
Mohan şi Ardelean, 1993).
Vânturile din categoria celor periodice dominante exercită o influenţă
puternică asupra plantelor de talie mare, în special asupra arborilor, prin
deformarea coroanei şi uneori chiar dezrădăcinarea pe direcţia lor de
deplasare (arborii drapel).
Ca factor ecologic, vântul constituie un factor major de polenizare
pentru plante precum anemofilele: confierele (Abies, Picea, Pinus, Larix),
stejarul (Quercus robur), plopul (Populus), nucul (Juglans), dar şi de

diseminare a seminţelor pentru plante din categoria anemochore, cu adaptări

speciale pentru plutirea în aer a fructelor şi a seminţelor: păpădie (Tara-
xacum officinale), carpen (Carpinus betulus), jugastrul (Ace campestre).
- Mişcarea apei este prezentă în toate categoriile de corpuri de apă.
Deşi din punct de vedere al mişcării, apele sunt împărţite în curgătoare
şi stătătoare, nu înseamnă că acestea din urmă se află în nemişcare.
Deplasări şi mişcări ale apei există în toate apele stătătoare (bălţi, lacuri,
mări şi oceane) exprimate prin curenţi orizontali, curenţi verticali ascendenţi
(de convecţie), valuri, oscilaţii de nivel etc.
În cazul apelor curgătoare, viteza de mişcare este determinată de
gradul de înclinare al pantei, scăzând progresiv de la aproximativ 5 m/s în
zona de pârâu, la 3 m/s în zona de râu şi la 0,15 m/s în zona fluvială (P.
Neacşu, 1984, citat de Mohan şi Ardelean, 1993).
Forţa erozională a apei are drept efect desprinderea şi transportarea
materialelor de substrat, existente de-a lungul văilor şi condiţionează
intensitatea de erodare, prin viteza impusă de panta de scurgere şi debit,
impus de volumul de apă scurs. Apele curgătoare reprezintă un mediu de
viaţă puţin favorabil pentru macrofite, popularea acestora realizându-se cu
precădere dinspre amonte spre aval, rareori în sens invers. Dintre speciile de
macrofite care se pot dezvolta în ape cu viteză de scurgere de 80-120 m/s
menţionăm Ranunculus fluitans, Potamogeton fluitans.
Plantele acvatice din apele curgătoare prezintă o serie de modificări
morfo-funcţionale adaptative în comparaţie cu cele din apele stătătoare. Ca
exemple, pot fi menţionate unele specii de diatomee (Gomphonema),
cianoficee (Rivularia) pereţii celulari ai tegumentelor exterioare secretă un
mucus cu ajutorul căruia, aceste plante aderă la substratul pe care se
dezvoltă. La animale, apar modificări adaptative de formă, cu o puternică
turtire dorso-ventrală ca în cazurile speciilor de efemeroptere şi heteroptere,
iar la unele specii apar ventuze (larvele dipterelor din genul Liponeura),
ghiare puternice (hidracarienii din genurile Aturus, Pionia) sau coroane de
cârlige din genul Simulium (Mohan şi Ardelean, 1993).
Curenţii oceanici
Mişcarea apei în domeniul marin este generată de curenţii de aer
permanenţi (vânturile permanente şi periodice), diferenţele de salinitate şi
temperatură, dar şi diferenţa de nivel dintre două bazine marine.
Curenţii oceanici reprezintă fluxuri permanente de apă asemenea unor
fluvii calde sau reci. Dintre curenţii calzi, cei mai cunoscuţi sunt Curentul

Golfului (Gulfstream) în Atlantic şi Kuro-Shivo în Pacific. Curenţii reci sunt

reprezentaţi prin Curentul Labradorului şi cel al Groenlandei în lungul
coastelor Pen Labrador şi respectiv Kamceatka.
Curenţii oceanici sunt purtătorii unei faune bogate de animale
pelagice, pe care le împrăştie departe de locul de origine. De exemplu,
Curentul Golfului transportă miliarde de pui de anghilă de la locul unde
eclozează (insulele Bermude) către ţărmurile Europei.
- Valurile reprezintă un element al habitatului oceanic carcaterizat prin
mişcări ondulatorii, care în funcţie de viteza vântului generator pot ajunge la
înălţimi de 4-5 m în mările închise şi ajunge la 15-25 m în zona oceanelor.
În funcţie de dimensiunile valurilor, lungimea lor poate varia între 15 şi 150
m. Un fenomen interesant cu implicaţii mai ales asupra planctonului îl
reprezintă valurile interne. Acest tip de mişcare se petrece în masa apei, în
zona de contact între două straturi de apă cu densităţi diferite. Cauza exactă
a acestui fenomen nu este pe deplin lămurită, dar ecografierile amănunţite
au arătat că aglomerările de indivizi aparţinând unor organisme planctonice
urmează fidel suprafaţa internă a valurilor (Mohan şi Ardelean, 1993).
- Fluxul şi refluxul oferă un biotop specific prin înaintarea şi retragerea
periodică a apelor din mările şi oceanele deschise sub acţiunea forţei de
atracţie a Soarelui şi a Lunii. De aceea mişcarea apei produsă de flux şi
reflux are în fiecare moment două unde: o undă solară şi o undă lunară de
amplitudine mai mare decât cea solară. Fluxul şi refluxul au determinat la
organismele situate în această zonă anumite adaptări morfofuncţionale
precum fixarea puternică în substrat cu ajutorul unor rădăcini proptitoare
(Pandanus), altele îşi reduc suprafaţa de evaporaţie închizându-se în cochilii
(unele moluşte) sau îşi retrag tentaculele şi apendicele (aricii de mare,
anemonele, calamarul). Oscilaţiile fluxului şi refluxului determină la unele
organisme o alternanţă ritmică de activitate şi inactivitate. De exemplu,
amfipodul Syachelidium sp., prezintă un ritm de activitate sincronizat la flux
şi reflux cu variaţia presiunii apei, iar moluştele Mytilus californianus şi M.
Edulis şi-au adaptat viteza de filtrare a apei în funcţie de flux şi reflux, rata
filtrării crescând la flux şi scăzând la reflux (P. Neacşu, 1984, citat de
Mohan şi Ardelean, 1993).
Cutremurele de pământ produc modificări importante în litosferă,
afectând în special ecosistemele urbane.
Erupţiile vulcanice au provocat victime şi schimbări ale peisajului
natural în diverse regiuni ale Globului. De exemplu, în anul 79 e.n. oraşele

romane Pompei şi Herculanum, datorită erupţiei vulcanului Vezuviu, au fost

acoperite cu lavă.
Uneori, cutremurele şi erupţiile vulcanice sunt însoţite de furtuni care
antrenează valuri sau dau naştere la alte fenomene meteorologice ce măresc
consecinţele negative asupra ecosistemelor.
3.2.2.2.3. Factorii fizici (ecologici)

Principalii factori fizici ce influenţează organismele sunt: temperatura,
umiditatea, lumina şi focul.
1. TEMPERATURA – reprezintă un element cu variabilitate în timp.
De aceea, schimbările de temperatură pe parcursul unui an conduc la
modificări de ansamblu a biocenozei şi implicit a ecosistemului din care
face parte. Temperatura are un rol limitativ pentru structura calitativ-
populaţională a biocenozei atunci când limita superioară sau inferioară a
temperaturii de toleranţă a unei specii (populaţii) este depăşită.
În anumite condiţii, perioda critică pentru specie poate fi depăşită prin
hibernare sau migrare. În acelaşi timp, temperatura atmosferică
condiţionează în mare măsură existenţa şi evoluţia organismelor terestre,
constituind un factor ce condiţionează distribuţia lor pe suprafaţa terestră.
Pentru a pune mai bine în evidenţă modificările biocenozei la condiţiile
biotopului vom face o scurtă trecere în revistă a categoriilor de organisme
diferit adaptate la condiţiile de temperatură:
- organismele euriterme, sunt organisme capabile să suporte variaţii
mari de temperatură, cum este vrabia (Passer domesticus) care suportă
modificări ale temperaturii cuprinse între -30 şi +37º C;
- organismele mezoterme, sunt organisme care se dezvoltă în limite
medii ale temperaturii mediului ambiant, cum sunt: lămâiul (Citrus limon),
măslinul (Olea europaea), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul
(Euscorpius);
- organismele stenoterme, reprezintă acele organisme care suportă
variaţii mici şi foarte precise de temperatură, cum sunt larvele viermelui de
mătase (Bombix mori) şi care se dezvoltă în limite termice cuprinse între 20-
23ºC (Mohan şi Ardelean, 1993).
În cadrul biocenozelor terestre există organisme a căror temperatură
internă poate fi sau nu modificată de temperatura mediului ambiant. Aici
menţionăm:

- organismele poikiloterme – reprezentate de grupul de animale la

care temperatura corpului se modifică odată cu variaţiile termice ale
mediului extern, ridicându-se exagerat sau scăzând foarte mult (mai ales în
timpul hibernaţiei sau estivaţiei) cum sunt: nevertebratele, peştii, amfibienii,
reptilele, dar şi unele păsări şi mamifere;
- organismele homeoterme, reprezentate de specii a căror temperatură
internă a corpului este aproape constantă, indifierent de modificările
mediului ambiant. Aici intră majoritatea păsărilor şi mamiferelor.
2. UMIDITATEA este factorul abiotic indispensabil unui ecosistem
darotirtă faptului că apa reprezintă solventul substanţelor minerale din rocile
ce alcătuiesc biotopul şi reprezintă elementul de transfer al elementelor
biogene din rocile biosferei în materia vie a ecosistemului (plante, animale
şi invers).
Apa este constituentul esenţial al fiinţelor vii. Ea asigură desfăşurarea
reacţiilor chimice din mediu şi biochimice din corpul plantelor şi al
animalelor. Corpul multor animale inferioare (spongieri, meduze) este
alcătuit în procente de peste 90% din apă. La mamifere, circa 93% din
greutatea sângelui şi 80% din masa musculară conţin apă.
In natură, apa joacă rolul de factor limitant în dezvoltarea şi distribuţia
speciilor pe glob. De exemplu, reducerea precipitaţiilor anuale sub 750 mm
opreşte dezvoltarea arborilor, iar sub 250 mm determină apariţia pustiurilor.
Perioadele critice de scădere a umidităţii din anumite ecosisteme
terestre au dus la adaptări variate şi complexe ale speciilor de plante şi
animale.
În raport cu nevoile de apă, organismele sunt grupate în patru
categorii:
- organismele xerofite (plante) şi respectiv xerofile (animale) se
întâlnesc în zone aride, cu deficit temporar sau permanent de umiditate, atât
în aer cât şi în sol, de exemplu plăvaiţa (Xeranthemum annum), palmierul de
ceară Klopstokia), unii melci, şopârla australiană;
- organismele mezofite (plante) şi respectiv mozofile (animale) care
ocupă biotopuri cu umiditate moderată, suportând variaţii mari ale
umidităţii, cum sunt plantele din componenţa formaţiunilor de pajiste
naturală din zonele temperate (Poa pratensis, Dactylis glomerata), unii
amfibieni (Salamandra salamandra, Hyla arborea);
- organismele higrofite (plante) şi respectiv higrofile (animale) care
trăiesc în locuri cu umiditate excesivă şi care suportă variaţii mici de

umiditate. Aici pot fi menţionate coada calulului (Equisetum orvense), râma

(Limbricus terestris);
- organisme hidrofite (plante) şi respectiv hidrofile (animale) care
trăiesc numai în apă, cum sunt nufărul (Nymphaea alba), Elodea
canadensis, Ceratophyllum demersum, larvele efemeropterelor şi odonatelor
(Mohan şi Ardelean, 1993).
Precipitaţiile sub formă de zăpadă joacă un rol termoizolator pentru
speciile ce iernează în sol sau la suprafaţa sa. Animalele care rămân active
în timpul iernii, au fost grupate în chionofobe şi chionofile. Primele duc o
viaţă subnivală, celelalte o viaţă supranivală. Intre ele, pot exista specii
chionoeufore (rezistente la zăpadă).
Grindina are o acţiune directă asupra plantelor şi animalelor, mai ales
atunci când aversele sunt de intensitate ridicată.
Cantitatea anuală de precipitaţii care ajunge la suprafaţa Terrei a fost
estimată la o valoare de 518.000 mii de m³ de apă. Distribuţia spaţială a
cantităţii de precipitaţii condiţionează în mare măsură repartiţia geografică a
plantelor şi animalelor.
Lipsa sau excesul precipitaţiilor modifică profund aspectul
organismelor, astfel, la plantele de climă aridă apar adaptări care au rolul de
a limita pierderile de apă prin evaporare: epiderma devine mai groasă şi
devine dură (laurul – Ilex aquifolium), sau se acoperă cu ceară (palmierii),
stomatele se deschid la baza unei cavităţi epidermice (Pinus), frunzele se
acoperă cu peri (lumânărica) sau în tulpină apare un ţesut acvifer ce conţine
şi înmagazinează o mare cantitate de apă (cacteele).
La plantele acvatice, pereţii celulelor epidermice sunt lipsiţi de
cuticulă, scimbul de gaze se face liber iar stomatele lipsesc pe partea
inferioară a frunzelor. În tulpină şi frunzele plantelor superioare întâlnim un
ţesut aerifer (care înmagazinează aer), ceea ce le permite să plutească în
mediul acvatic.
Umiditatea aerului – reprezintă cantitatea de apă existentă la un
moment dat în atmosferă sub formă de vapori şi poate fi exprimată ca
umiditate absolută (cantitatea în grame de vapori pe unitatea de volum de
aer) sau umidiate relativă (cantitatea de vapori existentă în aer faţă de
cantitatea de vapori de saturaţie, în condiţii de temperatură şi presiune
maximă a vaporilor de apă existenţi în atmosferă la o temperatură dată).
Pentru viaţa organismelor, umiditatea aerului are o importanţă
deosebită, ea condiţionând intensitatea transpiraţiei şi deci consumul de apă
al plantelor şi animalelor. Excesul de umiditate din atmosferă frânează

înfloritul şi fecundarea plantelor, fazele de coacere, măreşte conţinutul de

apă din fructe, favorizează dezvoltarea bolilor şi atacul anumitor dăunători
asupra plantelor.
La animale, umiditatea atmosferei intervine în procesul de
termoreglare şi de reproducere. Majoritatea speciilor de animale care trăiesc
în medii aride prezintă o serie de adaptări fiziologice specifice care le permit
economisirea şi conservarea apei. Mamiferele întâlnite în pustiuri elimină
foarte puţină urină, dar foarte concentrată în uree. Reabsorbţia apei la
nivelul tubulilor uriniferi la aceste animale este mult mai puternică decât la
mamiferele din zonele mai umede. S-a constatat că aceste animale sunt
capabile să utilizeze apa metabolică provenită din reacţiile chimice energice
care se desfăşoară în ţesuturile lor. Este cazul anumitor insecte care se
dezvoltă în lemn foarte uscat sau în făină (Tenebrio molitor) şi unele
mamifere din pustiuri, cum este cămila, la care grăsimea depozitată în
cocoaşe serveşte la obţinerea prin oxidare, a unor cantităţi de apă ce pătrund
direct în circulaţia sanguina, se suplineşte astfel aprovizionarea deficitară cu
apă a animalului şi permiţându-i supravieţuirea (Mohan şi Ardelean, 1993).
3. LUMINA influenţează viaţa organismelor prin trei aspecte esenţiale
şi anume: durată, intensitate şi lungime de undă. Asupra factorilor generatori
şi moderatori ai luminii vom insista cu precădere în capitolul 4.1. referitor la
circuitul energetic. În acest capitol vom insista asupra modului în care
lumina intervine în crearea condiţiilor de biotop şi a adaptărilor lumii
vegetale şi animale la acest factor abiotic.
Lumina solară este compusă din radiaţii ultraviolete, cu lungimea de
undă de 0,28 - 0,38 µ m; radiatii vizibile (fotosintezante) cu lungimea de
undă de 0,38 - 0,78 µ m şi radiaţii infraroşii cu lungimea de undă de 0,78 -
3 µ m (fig. 3.7).
Cu privire la durata iluminării, aceasata variază în diverse zone
geografice din cauza inegalităţii zilelor şi nopţilor. Pe măsură ce ne
apropiem de poli, perioadele zilelor şi nopţilor continui cresc şi sfârşesc prin
a predomina. Pentru emisfera nordică, valorile duratei zilelor şi nopţilor
polare sunt prezentate în (tabelul 3.1).
Durata zilei este mai mare faţă de a nopţii din cauza refracţiei
atmosferice. Intre cele două cercuri polare, durata zilei creşte iarna de la poli
spre ecuator şi vara invers.

Tabelul 3.1 - Durata zilelor şi nopţilor polare la diferite latitudini
(Geografie fizică generală, 2008)
Fig. 3.7 - Structura radiaţiilor din spectrul solar

(Prelucrare dupa Ungureanu Irina, 2005)
Astfel, în funcţie de lungimea perioadei de iluminare există organisme de
zi lungă cum sunt unele cereale (grâu, orz, ovăz), liliacee (crin, ceapă), vulpea
argintie (Alopex lagopus) şi organisme de zi scurtă ca de exemplu: porumbelul,
brânduşa de toamnă, majoritatea raselor de ovine etc.
După cantitatea de lumină tolerată, organismele se grupează în: fotofile
(care trăiesc în condiţii de lumină puternică), mezofotofile sau fotosciafile
(care se dezvoltă la o cantitate moderată de lumină) şi fotofobe sau sciafile
(care evită lumina).
Lumina exercită o acţiune importantă asupra zooplanctonului marin,
care efectuează migraţii verticale de la zi la noapte; seara se apropie de

suprafaţa apei, ziua coborară în adâncime. În condiţii de lumină constantă,

biotopii din zonele polare, zoplanctonul nu migrează.
La păsări lumina joacă un rol important pentru speciile din climatul
temperat şi subarctic, influenţând primăvara funcţiile glandelor sexuale.
Ţinând seama de faptul că poziţia în cadrul geosistemului terestru a
fiecărui ecosistem este constantă, variaţia factorului lumină în fiecare punct
al planetei noastre depinde atât de poziţia Terrei faţă de Soare, cât şi de
mişcările sale, fenomene cu strictă periodicitate. Astfel, variaţiile ritmice ale
intensităţii luminii, determină o anumită ritmicitate metabilică, fiziologică şi
comportamentală a lumii vii (P. Neacşu, 1984).
În rândul efectelor luminii asupra condiţiilor de habitat pot fi
menţionate homocromia, umbra criptică, coloraţia de avertizare, mimetismul
ca răspuns adaptativ al organismelor la perceperea culorilor din mediul
ambiant. În condiţiile vieţii subternane (peşteri, galerii), lipsa luminii duce
la depigmentarea animalelor şi atrofierea ochilor.
Ca efect al ciclicitaţii diurne şi nocturne, unele animale devin active în
timpul zilei şi se adăpostesc noaptea, în timp ce altele devin active in timpul
nopţii. De aceea, durata zilei devine factor de condiţionare şi pentru alte
fenomene precum reproducerea, migraţiile, ecoloziunea ouălelor.
Lumina reprezintă un factor limitativ pentru viaţa plantelor verzi, fiind
principlaul factor declanşator al procesului de fotosinteză. În lipsa luminii,
plantele se etiolează.
Plantele acvatice, cum sunt algele marine, au pigmenţi care le permit
să preia cantitatea de lumină necesar din mediu. Ele folosesc lumina
progresiv mai putin pe măsură ce adâncimea apei creşte. Datorită
necesităţilor faţă de factorul lumină, algele verzi şi brune, nu trăiesc mai jos
de 30 de metri, în timp ce algele roşii, adaptate la o luminozitate mai redusă
se întâlnesc până la 60-80 de m.
4. FOCUL, ca factor ecologic influenţează structura, dinamica şi
succesiunea biocenozelor afectate. Deşi focul este considerat ca un factor
distructiv, unele observaţii au arătat că în unele situaţii el capătă caracter de
regim cu efecte ecologice complexe.
Efectele focurilor din savane asupra fertilităţii solurilor din regiunile
tropicale rămân un subiect mult controversat. In general, în aceste regiuni,
incendiile determină creşterea potenţialului productiv al solurilor,
favorizând constituirea unui covor de graminee.

Focul, a constituit factorul primordial al reducerii pădurilor din ţările

mediteraneene, fiind favorizat şi de ariditatea estivală care caracterizează
aceşti biotopi.
Incendiile controlate sunt clasificate în 3 categorii (Mohan şi
Ardelean, 1993):
- incendii preculturale, utilizate pentru defrişarea pădurilor;
- incendii culturale, destinate curăţirii terenurilor după recoltare;
- incendii pastorale, care favorizează dezvoltarea covorului de
graminee în detrimentul vegetaţiei arbustive şi arboricole.
Incendiile modifică condiţiile ecologice ale mediului şi elimină
numeroase specii vegetale şi animale.
Perturbaţiile microclimatice determinate de foc se traduc prin creşterea
fluctuaţiilor termice zilnice, modificarea compoziţiei aerului (scade conţinutul
de oxigen şi creşte cel de dioxid de carbon), majorarea pH-ului şi cantităţii de
elemente nutritive din sol, reducerea humusului şi a capacităţii de reţinere a
apei.
3.2.2.2.4. Factorii chimici

Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul
chimic. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia chimică a
solurilor, a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei, astfel:
Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru, în care
oxigenul se menţine la concentraţii foarte ridicate – 20,95%. Alte gaze sunt
azotul (78%) şi gazele rare (argon, hidrogen, kripton, xenon, neon, heliu,
radon), respectiv gaze compozite (dioxid de carbon, metan, amoniac, dioxid
de sulf, oxizi de azot etc.).
1. AZOTUL
Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea puterii de oxidare a
aerului, în timp ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare
susţinerii proceselor vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare
biochimică). Dioxidul de carbon constituie resursă de substanţă pentru
plante şi factor al echilibrului termic la nivel planetar. Astfel, dioxidul de
carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai mari la suprafaţa
Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi sezoniere.
Atmosfera terestră conţine cca. 78% N2, reprezentând cel mai mare
rezervor natural al acestui element chimic. Azotul constituie un element
esenţial pentru procesele biologice, reprezentând un element crucial al

biotopurilor terestre. Azotul (N) intră în componenţa aminoacizilor, a

proteinelor şi este prezent – ca parte componentă a acizilor nucleici ADN şi
ARN. Plantele utilizează azotul în moleculele clorofiliene care stau la baza
procesului de fotosinteză şi a creşterii plantelor.
Fixarea N2 este necesară pentru conversia azotului gazos în forme
utilizabile de către organismele vii. Fixarea azotului se realizează în timpul
trăsnetelor au a alor fenomene electrice atmosferice, dar cea mai mare parte
a procesului de fixare este realizată de către bacteriile simbiotice. Aceste
bacterii au enzime nitrogenoase (azotoase) care combină (amestecă) azotul
gazos cu hidrogenul pentru producerea amoniului, care este ulterior este
covertit (transformat) de către bacterii pentru obţinerea compuşilor organici.
Unele bacterii fixatoare ale azotului (Rhizobium phaseoli, Rhizobium
trifolii) se găsesc la nivelul rădăcinilor leguminoaselor (mazăre sau fasole).
Aici, bacteriile fixatoare de azot formează o relaţie de reciprocitate cu
planta, producând amoniu în schimbul carbohidraţilor.
2. OXIGENUL (O2)
Oxigenul reprezintă circa 21% din compoziţia atmosferei terestre.
Acesta are o importanţă vitală pentru procesul de respiraţie al organismelor.
Acestea pot folosi oxigenul molecular liber din atmosferă, fiind supranumite
şi aerobe (cea mai mare parte a plantelor şi animalelor pluricelulare dar şi
monocelulare), sau pot folosi oxigenul disponibil în diferiţi compuşi chimici
sau substanţe organice, cum sunt organismele anaerobe (unele
microorganisme).
Biotopul terestru dispune de oxigen în cantităţi mari, cu o diminuare
substanţială în zonele de mare altitudine, locuri cu emanaţii puternice de
dioxid de carbon, unele peşteri dar şi în straturile profunde ale solurilor unde
devine factor limitativ pentru dezvoltarea organismelor.
3. DIOXIDUL DE CARBON (CO2)
Bioxidul de carbon detine o pondere de 0,03% din compoziţia
atmosferei, înregistrând în ultima jumătate de secol, o creştere a
concentraţiilor de pana la 320-350 ppm, ca urmare a emisiilor din industrie
şi transporturi. Acest gaz este de 35 de ori mai solubil în apă decât oxigenul,
atingând concentraţiile cele mai ridicate în apele reci şi sărate. Astfel,
biotopul apelor dulci se caracterizeză printr-o concentraţie a dioxidului de
carbon de 0,5 cm3/l la 0 ºC şi 0,2 cm3/l la temperatura de 24 ºC, în timp ce în
apa mărilor şi oceanelor, cantitatea de dioxid de carbon dizolvat variază
între 40-50 cm3/l.

Efectul creşterii concentraţiei de carbon din aer până la 1-3% faţă de

valoarea normală, este reprezentat de o creştere apreciabilă a frecvenţei de
respiraţie, iar în rândul animalelor hibernante determină instalarea
prematură a stării de hibernare.
Sursele de carbon la nivelul oceanelor sunt reprezentate de activitatea
populaţiilor vegetale şi animale dar şi dedescompunerea substanţelor
organice. Carbonul formează în apă combinaţii de carbonaţi şi bicarbonaţi
cu rol nutritiv şi tampon pentru menţinerea concentraţiei ionilor de hidrogen
la nivelul valorilor neutre.
4. pH-ul (concentraţia ionilor de hidrogen)
Într-o soluţie, proporţia relativă a ionilor de H+ şi ionii de OH- indică
aciditatea, neutralitatea sau alcalinitatea mediului extern (apă, soluţie, sol)
sau intern (plasmă, suc citoplasmic). Valoarea pH-ului se raportează la un
interval cuprins între 0-14. Conţinutul ridicat de ioni de hidrogen la care
corespunde un pH mai mic de 7, indică o reacţie acidă, în timp ce valorile
mai ridicate ale pH-ului, cuprinse între 7 şi 14 indică reacţia alcalină.
În cadrul biotopilor tereştrii, solurile au un pH cuprins între 3-8, în
vreme ce biotopii acvatici, mai cu seama apele marine şi ocenice, au valori
cuprinse între 8,2-9,4.
Modificarea pH-ului este condiţionată de raportul dintre cantitatea de
oxigen şi dioxid de carbon dizolvate în apă, el creşte sau scade în mod
determinant în funcţie de reducerea sau intensificarea nictimerală şi
sezonieră a fotosintezei. În funcţie de aceste modificări sunt şi migraţiile
nictimerale şi sezoniere verticale ale animalelor acvatice (P. Neacsu, 1984).
Ca factor indicator al reacţiei chimice din mediile de viaţă acvatice şi
terestre, fluctuaţiile pH-ului sunt direct implicate în delimitarea arealului
speciilor şi deci în determinarea structurii biocenozelor naturale (Krebs, 1978).
5. SALINITATEA (S‰)
Reprezintă gradul de concentrare în săruri a bazinelor acvatice.
Salinitatea medie din ecosistemele marine este de 35‰, cu oscilaţii cuprinse
între 33 şi 37‰ în oceanele deschise. Un areal distinct în rândul
biotopurilor marine îl reprezină Marea Roşie unde valorile salinităţii ating
41‰, iar în Marea Neagră şi Marea Baltică scade la 17‰.
În funcţie de gradul de toleranţă al organismelor la salinitate, acestea se
împart în două mari grupe ecologice: stenohaline care suportă variaţii foarte
mici ale salinităţii şi eurihaline care suportă variaţii largi ale acestui factor.
Pe baza indicatorului salinitate, biotopurile acvatice se pot clasifica în:
ape dulci salinintate 2‰, ape salmastre 2-17‰, ape marine cu peste 17‰.

Apele dulci se caracterizează prin conţinut ridicat de cabonaţi (79%),

sulfaţi (13,2%) şi cloruri (6,9%). Ordinea concentraţiei cationilor este
următoarea: calciu 64%, magneziu 17%, sodiu 16%, potasiu 3%. Clorurile
provin mai cu seama din apa de ploaie, pirită şi emanaţii vulcanice (Mohan
şi Ardelean, 1993). Calciul reprezintă un element important al apelor dulci,
având rolul de factor limitant în răspândirea organismelor.
Apele salmastre prezintă modificări frecvente ale valorilor salinităţii.
Zonele de vărsare ale fluviilor în mările salmastre, fără maree puternice,
constitue areale în care amestecul apelor se realizează foarte lent, pătura de
apă dulce rămânând un timp îndelungat deasupra apei sărate din adânc.
Carenţele de O2 şi abundenţa de H2S sunt mai evidente în cadrul apelor
salmastre şi constituie efectul stratificării saline, de durată sau chiar
permanentă cum este cazul mărilor semiînchise (cazul Mării Negre)
Apele marine se deosebesc de celelalte tipuri de ape prin compoziţia
chimică cât şi prin stabilitate. Acestea formează un biotop distinct ce oferă
condiţii de viaţă pentru plancton, a cărui migraţie se face prin urmărirea
izoconcentraţiilor salinităţii. În cadrul acestui biotop există specii
stenohaline cum sunt coralii şi speciile de peşti care trăiesc în recifii
coraligeni. O particularitate ecologică importantă a organismelor ce
populează apele salmastre constă în faptul că în marea lor majoritate,
acestea sunt eurihaline. Toleranţa la o salinitate variabilă este dată de
prezenţa unor mecanisme de reglaj (activitatea organelor de excreţie,
membrane impermeabile pentru apă).
Trebuie menţionat că în cadrul biotopurilor marine, ritmul de creştere
al animalelor este mult ridicat faţă de speciile ce populează apele dulcicole.
Astfel, prin trecerea în mare, somonul (Salmo salar) şi păstrăvul de mare
(Salmo trutta fario) îşi măresc simţitor sporul de creştere, care se menţine
ridicat în decursul întregii perioade de viaţă marină.
Adaptarea organismelor la acest tip de biotop induce schimbări ale
aspectului morfologic al animalelor. La peştii din bazinele cu salinitate mare
cum este scrumbia (Gadus morhua) creşte numărul de vertebre în regiunea
caudală, ceea ce constituie o adaptare la un mediu mai dens.
De aceea salinitatea, ca proprietate chimică a apei, reprezintă un factor
esenţial al ecosistemelor acvatice, ale cărei fluctuaţii în timp şi spaţiu
influenţează profund structura biocenozelor naturale, induce adaptări
complexe la populaţiile componente, condiţionând şi influenţând
răspândirea geografică a speciilor

6. SUBSTANŢELE MINERALE DIN SOL

Solul reprezintă un element indispensabil habitatelor terestre. Acesta
constituie sursa de substanţe minerale şi de apă necesare plantelor, biotopul
animalelor din sol, substratul şi fondul speciilor terestre. Solul conţine
elemente vitale necesare tuturor organismelor, reprezentate prin sărurile
dizolvate, numite şi săruri biogene care pot fi grupate în macroelemente
(necesare organismelor în cantităţi mari), de exemplu fosforul, azotul,
potasiul, sulful, calciul, magneziul, fierul şi microelemente (nceseare
organismelor în cantităţi mici) cum sunt borul, clorul, cobaltul, zincul,
cupru, mangan, etc.
Macro şi microelementele din sol pot înregistra modificări cantitative
în funcţie de tipul de sol şi de substrat, variaţii care în cazul
microelementelor pot merge până la lipsa unora dintre ele. De exemplu pe
substratul de nisip şi de granit lipseşte cobaltul.
Macroelementele şi microelementele pot fi adesea factori limitanţi prin
faptul că de multe ori concentraţia în sol este mai mică decât cerinţele
organismelor. Carenţa solului în elemente minerale influenţează mult
producţia biocenozei. De exemplu, la plante s-a constatat că fosforul
reglează înflorirea şi favorizează dezvoltarea rădăcinilor, potasiul uşurează
acumularea de substanţe de rezervă (amidonul în grâu) şi creşterea
rezistenţei la boli. Absenţa fierului se caracterizează prin cloroza frunzelor.
Unele specii stenotope s-au adaptat şi trăiesc numai în soluri cu o
anumită concentraţie în elemente minerale. Aceste specii numite
bioindicatori caracterizează un anumit tip de sol sau anumite elemente pe
care acesta le conţine. De exemplu, rostopasca (Chelodonium majus) indică
un sol bogat în azot. În solurile sărăturate se dezvoltă ca bioindicatori
speciile: Sueda maritima, Salicornia herbacea, Salsola soda, Obione
verrucifera etc.
3.2.3. Nivelul integrat biotop-biocenoză
Prezentarea componentelor biotice ale mediului geografic la nivel

integrat biotop-biocenoză, oferă posibilitatea unei analize holistice sub
aspect structural, funcţional şi evolutiv, prin evidenţierea complexităţii
relaţiilor dinamice din cadrul sistemelor deschise de tipul sistemelor
biologice.

Organizarea supraindividuală a materiei vii şi încadrearea acesteia în

sisteme ecologice funcţionale, face obiectul unei abordări bivalente orientate
către transferul de energie, materie şi informaţie dinspre sistemele biologice
către sistemele ecologice (fig. 3.8).
Fig. 3.8 - Organizarea supraindividuală a materiei şi raportarea acesteia la

ierarhia sistemelor ecologice (prelucrare după Neacşu, 1984)
3.2.3.1. Ecosistemul
Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se

constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei. Noţiunea de ecosistem
aparţine botanistului englez A.G. Tansley (1935).
Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care
formează ceea ce numim mediul biomului (Tansley, 1935).
Ecosistemul, ca orice sistem, are o structură unitară.
Microorganismele, plantele şi animalele sunt reunite într-un tot unitar cu
biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii ale realităţii fizico-
chimice „Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un
teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul
de energie creează o anumită structură trofică, o densitate de specii şi un
circuit de substanţe în interiorul sistemului (schimbul dintre partea biotică
şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem”(Odum, 1971).
3.2.3.1.1. Structura funcţională

Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă
în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare. După o concepţie

tradiţionalistă, mai mult morfologică decât funcţională, ecosistemul este

alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. Deşi obiectul care ne
interesează mai mult poate fi organismul, totuşi, nu putem separa
organismul de mediul său, în asociere cu care se formează un sistem.
Aşadar, ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din:
• biotop – subsistem primar anorganic, respectiv partea nevie
(abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice;
• biocenoză – subsistem biologic, respectiv partea vie (biotică),
formată din populaţiile diferitelor specii, aflate în interacţiune.
Împreună, cele două componente formează, sub aspect structural şi
funcţional, o arhitectură unică, un sistem deschis. Acest sistem –
ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei, care utilizează
constructiv, sub raport dinamic şi structural, sursa de energie captată de la
Soare sau introdusă indirect, sub formă de biomasă.
Din punct de vedere termodinamic, ecosistemul este relativ stabil,
intrările fiind reprezentate de energia solară, precipitaţii şi substanţe
chimice, în timp ce ieşirile se referă cu precădere la căldură, dioxid de
carbon, oxigen şi detritus.
În cadrul unităţii spaţiale a ecosistemului, elementele biotopului şi
biocenozei sunt grupate după criterii morfologice şi taxonomice (fig. 3.9).
Fig. 3.9 - Elemente componente ale ecosistemelor naturale

(prelucrare după Pârvu, 2004)
Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem, caracterizată prin
natura şi însuşirile elementelor componente, prin dispoziţia lor spaţială şi
prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce.
În acest context, identificăm sub raport structural două perspective:
una determinată de funcţiile îndeplinite de componente, iar cealaltă spaţial
determinată reprezentată de ordonarea componentelor în funcţie de

particularităţile spaţiului de viaţă, respectiv (caracterul eterogen al

biotopului).
În vederea sistematizării cercetării mediului geografic se acceptă
concepţia conform căreia biotopul îndeplineşte funcţia de mediu de viaţă, în
timp ce biocenoza este subsistemul care are rolul de a menţine
particularităţile specifice unui sistem viu la acest nivel de organizare, prin
intermedierea fluxului material.
3.2.3.1.1.1. Biotopul
Biotopul constituie, conform accepţiunii generale, partea nevie a

ecosistemului, reprezentând mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.
Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen, format dintr-un
complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei
Pământului sau a părţii lui subterane care asigură mijloacele materiale
necesare biocenozei. (Pârvu, 2001)
Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele
populaţii ale speciilor componente, precum şi locul care ar putea fi ocupat
de viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma caracteristicilor pe care le
înregistrează pe larg descrise în subcapitolul 3.2.2.
Prin mulţimea particularităţilor sale fizice, chimice şi biologice,
biotopul formează un puternic filtru în structura speciilor care urmează să-l
populeze. Constituirea unei biocenoze într-un spaţiu dat nu poate să aibă loc
decât prin intermediul filtrului de biotop. Acesta conferă speciilor adaptate
la o anumită ambianţă multiple şanse de supravieţuire, pe când cele
neadaptate au şanse minime, care tind spre zero.
3.2.3.1.1.2. Biocenoza
Reprezintă partea vie a ecosistemului (comunitatea), fiind formată din

totalitatea diferitelor specii cuprinse în trei sectoare interdependente:
• fitocenoza (comunitatea plantelor), cu o contribuţie determinantă la
biomasa ecosistemului;
• zoocenoza (comunitatea animalelor);
• microbiocenoza (comunitatea microorganismelor).
Cele trei sectoare au roluri structurale şi funcţionale bine definite în
arhitectura de ansamblu a ecosistemelor mediului geografic.

Totalitatea relaţiilor de interdependenţă dintre indivizii diferitelor

populaţii formează o reţea de interacţiuni, iar speciile componente comunică
prin intermediul acesteia la diverse niveluri. Reţelele de interacţiune
deosebesc atât biocenozele cât şi ecosistemele, de o mulţime oarecare de
elemente alăturate, fără dependenţe reciproce între ele (Primack et all.,
2002).
Interacţiunile care se stabilesc între indivizii şi populaţiile diferitelor
specii constituie un puternic filtru de selecţie pentru speciile provenite din
ecosistemele învecinate.
Respingerea unei specii nou venite într-o biocenoză se poate datora fie
unui factor din biotop cu acţiune restrictivă, fie reţelei de interacţiuni a
biocenozei, conform legii lui Gause:
Legea lui Gause
Într-un ecosistem, indiferent de configuraţia lui, două specii nu pot să ocupe
în acelaşi timp aceeaşi nişă ecologică, adică să îndeplinească exact
aceleaşi funcţii într-o configuraţie dată.
Structura unei biocenoze poate fi analizată pe baza următorilor
indicatori (Botnariuc, N, Vădineanu, A, Ecologie, 1982):
• Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte o
specie dată faţă de totalul numărului de probe. Aceasta aduce informaţii în
legătură cu densitatea, respectiv omogenitatea sau eterogenitatea unei specii
în cadrul biotopului pe care îl ocupă.
• Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei specii,
şi numărul indivizilor din celelalte specii. Termenii folosiţi pot fi numărul de
indivizi sau biomasa, acesta din urmă fiind considerat mai potrivit pentru a
exprima bogăţia de indivizi a unei specii în cadrul biocenozei.
• Constanţa reprezintă un indicator exprimat prin frecvenţă. Se
consideră că speciile a căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt
componente constante (specii permanente); cele cu frecvenţă cuprinsă între
50 şi 25% sunt specii accesorii, iar cele cu frecvenţă sub 25% sunt specii
accidentale. Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante.
• Dominanţa speciilor exprimă rolul mai mare sau mai mic jucat de o
specie în cadrul biocenozei, rolul speciei în transferul substanţei şi energiei
într-un ecosistem. Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată
în biocenoză sunt considerate specii cu rol esenţial în determinarea structurii
şi funcţionării biocenozei, respectiv specii dominante.

• Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza

din care face parte, gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta. Există
astfel specii caracteristice (legate strict de o anumită biocenoză),
preferenţiale (care pot trăi îndeosebi în anumite biocenoze); străine (care nu
aparţin biocenozei) şi ubicviste (care se găsesc în ecosisteme foarte variate).
Într-o biocenoză, cele mai puţine sunt speciile caracteristice (adaptate strict)
şi cele mai multe speciile preferenţiale.
Speciile caracteristice prezintă o mare importanţă practică, deoarece
permit stabilirea faptului că pentru anumite biocenoze este tipică prezenţa
unei anumite specii. Aceasta devine specie indicator al stării unei
biocenoze.
• Echitabilitatea exprimă modul în care este distribuită abundenţa
relativă a speciilor unei biocenoze. Echitabilitatea ideală este determinată de
numărul egal de indivizi ai speciilor din biocenoză (Neacşu, 1984, p. 134).
Biocenozele au în general puţine specii cu indivizi numeroşi şi multe specii
cu indivizi puţini.
• Diversitatea exprimă raportul dintre numărul speciilor şi numărul de
indivizi dintr-o biocenoză. Diversitatea maximă se realizează atunci când
speciile dintr-o biocenoză sunt cât mai apropiate ca frecvenţă. În cazul în
care comparăm două biocenoze care au echitabilitate maximă (proporţii
egale între specii), diversitatea va fi mai mare acolo unde numărul speciilor
va fi mai ridicat.
Structura trofică
Este determinată de interacţiunea dintre specii pe baza relaţiilor de
nutriţie (trofice).
Categoriile trofice care definesc această structură sunt reprezentate de:
a. Producători
Sunt organisme capabile să producă substanţe organice pornind de la
substanţe anorganice prin utilizarea unei surse de energie de natură
nebiologică (organisme autotrofe) (Pârvu, 2001, p. 162)
În economia ecosistemului cele mai importante sunt plantele
superioare (cu clorofilă), care produc substanţă organică prin fotosinteză.
Acestora li se adaugă microorganismele, cum sunt bacteriile fotosintetizante
şi chemosintetizante (care folosesc energia chimică a unor reacţii de oxidare
anorganice).

b. Consumatori
Produc substanţă organică proprie pornind de la substanţe organice
preexistente (organisme heterotrofe). În marea lor majoritate sunt
reprezentate de animale, dar şi de microorganisme parazite.
În funcţie de regimul de hrană se deosebesc mai multe categorii de
consumatori, astfel:
• primari (organisme erbivore sau fitofage);
• secundari şi terţiari (organisme carnivore sau zoofage).
c. Descompunători (reducători)
Au ca bază trofică substanţa organică moartă (frunze căzute, cadavre,
excremente etc.), pe care o transformă în substanţă anorganică prin aşa
numitul proces de mineralizare. Aceştia sunt reprezentaţi de
microorganisme (bacterii, ciuperci saprofage) care degradează succesiv
resturile organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de organisme.
Descompunătorii constituie o verigă funcţională deosebit de
importantă pentru menţinerea echilibrului, pe de o parte prin eliminarea
„reziduurilor” (a căror acumulare ar afecta celelalte specii prin toxicitate,
ocuparea spaţiului etc.), iar pe de altă parte prin reconstituirea fondului de
resurse de substanţă, fiind astfel veriga care asigură caracterul ciclic al
circulaţiei substanţei în ecosistem.
Categoriile funcţionale menţionate, aşa cum s-a subliniat, au roluri
bine definite în raport cu transferul materiei sub cele trei forme ale sale –
substanţă, energie, informaţie (tabelul 3.2).
Tabelul 3.2 - Nivelurile trofice

Grup trofic Nivel trofic Explicaţii
I. Grupul Nivelul Producătorii primari sunt reprezentaţi de
producătorilor producătorilor organismele autotrofe, între care, cele mai
primari importante sunt plantele – pentru domeniul
terestru şi algele – pentru domeniul acvatic.
II. Grupul 1. Nivelul Consumatorii primari sunt reprezentaţi de
consumatorilor consumatorilor organismele heterotrofe care consumă
primari hrană vegetală (organismele fitofage).
2. Nivelul Acest nivel este ocupat de organismele
consumatorilor heterotrofe carnivore primare, care
secundari consumă organisme fitofage.
3. Nivelul Consumatorii terţiari, sunt carnivore
consumatorilor secundare, acestea hrănindu-se cu carnivore

Grup trofic Nivel trofic Explicaţii

terţiari primare.
4. Nivelul Aceste organisme, se hrănesc cu detritus
detritofagelor şi sau cu cadavre, înainte ca acestea să intre în
necrofagelor descompunere.
5. Nivelul Unele bacterii şi ciuperci, îşi asigură
saprofitelor nutriţia pe baza materiei organice nevii,
aflate în descompunere. În urma
metabolismului, saprofitele descompun
total doar unele substanţe organice,
eliberând o anumită cantitate de compuşi
minerali necesari producătorilor primari,
restrul materiei organice, fiind utilizată în
scopuri proprii. Din acest motiv,
saprofitele, pot fi situate la graniţa dintre
consumatori şi descompunători.
III. Grupul Nivelul Unele bacterii şi ciuperci, descompun
descompunătorilor descompunătorilor materia organică, eliberând substanţe
saprofiţi minerale necesare producătorilor primari.
Nivelul reducătorilor Reducătorii sunt microorganisme care
desăvârşesc descompunerea substanţei
organice, eliberând elemente minerale
necesare producătorilor .
Sursa: Pârvu, 2001
Structura trofică a ecosistemului poate fi analizată folosind două
modalităţi de abordare: piramida trofică şi reţeaua trofică (Tufescu, V.,
Tufescu, M., 1981, p. 110).
Piramida trofică (eltoniană, ecologică)
Reprezintă o modalitate ştiinţifică de ilustrare a diferenţierii
funcţionale sub aspect trofic, într-o biocenoză. Metoda a fost pusă la punct
de zoologul britanic Charles Elton.
Elton, Charles Sutherland (1900-1991), zoolog britanic, profesor
universitar la Universitatea Oxford, fondator al biologiei populaţiilor.
Acesta a formulat conceptele fundamentale ale trofoecologiei: lanţ trofic,
nişă ecologică, reţea trofică, piramida numerelor şi biomasei, numită şi
eltoniană.
Piramida trofică priveşte diferenţierea între organisme pe baza
regimului de hrană.
Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei şi prin
poziţia lor faţă de producătorii primari (acelaşi număr de intermediari)
constituie un nivel trofic.

Producătorii primari constituie un singur nivel trofic, în timp ce

consumatorii sunt diferenţiaţi pe mai multe niveluri.
Piramida trofică rezultă prin reprezentarea într-un sistem de axe
rectangulare (pe ordonată notând nivelele trofice, la intervale egale şi pe
abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic. Forma caracteristică
rezultă din scăderea numărului de indivizi de la un nivel la altul. Mărimea
fiecărui nivel se poate exprima nu numai prin numărul de indivizi, ci şi prin
biomasa sau energia înglobată în aceasta, rezultând astfel trei tipuri de
piramide: numerică, a biomaselor şi energetică (fig. 3.10).
Fig. 3.10 – Distribuţia pe niveluri trofice a numărului de indivizi, biomasei

şi cantităţii de energie într-un ecosistem natural de tip pădure ecuatorială
(după Strahler, 1974)

Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele,

animalele mici – au un potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu
animalele mari, precum şi faptul că un animal mare consumă de regulă mai
multe animale mici.
Se constată faptul că producătorii deţin cantitatea cea mai mare de
biomasă. Aceasta se diminuează succesiv prin traversarea verigii trofice a
erbivorelor, înregistrând cantitatea minimă în cadrul consumatorilor de ordinul
trei (carnivorele de ordinul doi). Această micşorare treptată a biomasei se
explică prin faptul că nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor
superioare, iar substanţa ingerată prin hrană nu este convertită integral în
biomasă proprie; o parte din hrană nu este digerată, iar o altă parte este
transformată în cataboliţi.
Piramida energetică reflectă pierderile de energie de la un nivel la
altul, corespunzătoare randamentului de transfer energetic. În aceeaşi ordine
de idei, se poate realiza o altă schematizare, pentru ilustrarea
interdependenţei dintre relaţiile spaţiale şi cele trofice. Astfel, piramida
inversă de biotop (fig. 3.11) reflectă mobilitatea crescută a organismelor de
pe niveluri trofice superioare, care se deplasează pentru procurarea hranei pe
suprafeţe mai mari, tranzitând mai multe biotopuri.
Fig. 3.11 - Piramida inversă de biotop (după Bran Florina, 2001)
Reţeaua trofică
Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între
populaţiile dintr-o biocenoză. Reţeaua trofică reflectă căile de vehiculare a
materiei în ecosistem.
Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. Ne
dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un
organism este mâncat de un alt organism, acesta de un alt organism şi aşa
mai departe. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie, în ordinea în care
sunt consumate unele de celelalte, constatăm că hrana circulă în biocenoze

numai de la stânga la dreapta, respectiv faptul că populaţiile constituie un fel

de verigi ale unui lanţ.
Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior, structura
trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) →animal erbivor
(CI)→ animal carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II
(CIII) (fig. 3.12), sau materie organică moartă (detritus) → detritivore
specializate pe diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică.
Fig. 3.12 - Reprezentarea schematică a unui lanţ trofic

În cadrul unui lanţ trofic, un organism dintr-o anumită specie, situat pe
un nivel trofic oarecare, se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic
precedent. Circulaţia în sens invers, de la dreapta la stânga, este imposibilă.
Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a
captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare.
Exemple de lanţuri trofice
• în stepă: graminee → gărgăriţe → şopârla de câmp → şoim
• în păduri: frunze → omidă păroasă → ciocănitoare → uliul păsărelelor
• în bălţi şi lacuri: diatomee → răcuşori → boul de apă → pasăre de baltă
(gâscă, raţă) → uliul de baltă
• în mări: diatomee→crustacee→rechin
În funcţie de hrana consumată, omul poate fi situat pe nivelul trofic al
fitofagelor, alteori pe cel al zoofagelor. Toate lanţurile trofice, inclusiv cele
care includ omul, pornesc de la o bază vie, plantele verzi.
Clasificarea lanţurilor trofice
La nivelul ecosistemului, lanţurile trofice se diferenţiază în funcţie de
lungime, de caracteristicile primei verigi şi importanţă.
a. Lungime
Lungimea unui lanţ trofic reflectă favorabilitatea biotopului. Astfel,
substanţa şi energia aduse de producător, limitează uneori numărul de verigi
într-un lanţ trofic, existând situaţii în care acesta se reduce la producător →
consumator primar. O astfel de simplificare poate fi şi rezultatul intervenţiei
transformatoare a omului, aşa cum se întâmplă în ecosistemele agricole
unde consumatorii secundari sunt eliminaţi datorită intoxicării cu
insecticidele folosite pentru a apăra plantele cultivate de consumatorii
primari.

Supraoferta de hrană contribuie la o creştere a numărului de verigi

într-un lanţ trofic. Un exemplu poate fi perna de muşchi de pe solul pădurii
care formează un lanţ trofic lung: briofită (muşchi) → rotifere → tardigrade
→ nematode → larve de diptere → chiţcan.
b. Caracteristicile primei verigi
Prima verigă a unui lanţ trofic poate fi reprezentată de mai multe tipuri
de organisme. Pe această bază se diferenţiază:
- lanţuri trofice erbivore (ale producătorilor) de tipul P → C I → C II
→ C III, prima verigă fiind reprezentată de plantele verzi, urmate de
animale erbivore (fitofage) şi animale carnivore (zoofage). În aceste lanţuri,
nevertebratele sunt pe poziţia a doua, reprezentând prada vertebratelor.
Adeseori vertebratele sunt prada, iar nevertebratele, prădătorul şi astfel
poziţia de vârf este ocupată de un nevertebrat (Stugren, 1994, p. 193). De
exemplu, scorpionul (Parabuthus villosus) din deşertul Sahara vânează şi
consumă şopârla de ziduri (Podarnis muralis). În America de Sud, pasărea
colibri este distrusă de păienjenii uriaşi (Avicularis, Atrax etc.);
- lanţuri trofice detritivore (ale descompunătorilor), în care prima
verigă este reprezentată de materia organică moartă (detritus). În solul şi
frunzarul din pădure există numeroase lanţuri de acest gen, la fel ca şi în
ecosistemele acvatice (detritus → copepod → salmonid). Detritusul este
colonizat de bacterii, astfel că detritivorele sunt şi bacterivore. Există însă şi
lanţuri trofice care depind direct de bacterii. Astfel, în sol, în pelicula de
apă, protozoarele consumă bacterii formând un lanţ trofic bacterivor;
- lanţuri trofice parazitice, care au ca punct de plecare organismul
gazdă, transferul realizându-se apoi spre parazit şi un şir de hiperparaziţi sau
alţi consumatori. De exemplu, spic de grâu → rugina grâului (Puccinia
graminis) → bacteria Xanthomonas uredovorus → bacteriofage. Unele
lanţuri trofice sunt formate însă numai din două verigi (cartof → mana
cartofului; cartof → Rhisochtonia solani şi Fusarium solani, care trebuie să
atace concomitent), (Dommergues, Mangenot, 1970, p. 168). În lanţurile
trofice parazitice erbivore, plantele sunt atacate de animale erbivore, care, la
rândul lor, sunt atacate de paraziţi. De exemplu, dud (Morus) → omida
fluturelui de mătase (Bombyx mori) → virus.
- Lanţuri trofice derivate (minore). Din lanţurile trofice erbivore sunt
derivate câteva tipuri de lanţuri trofice speciale prin hrana utilizată, astfel:
• lanţuri trofice granivore, care lucrează pe baza energiei din
seminţele plantelor superioare. Schimbul de energie depinde de energia
depozitată în fondul de seminţe exploatat, care este caracteristic, după

specie. De exemplu, seminţele de Umbelifere şi Asteraceae au cel mai înalt

conţinut de energie, iar seminţele de graminee cel mai redus (Tudorancea,
1969, p. 185-204). Mamiferele granivore asimilează 80% din consum,
furnicile numai 20%. Astfel, prin consumul de seminţe se îmbunătăţeşte
randamentul energetic;
• lanţurile trofice nectarivore lucrează pe baza energiei conţinute în
nectarul florilor. Nectarul reprezintă un important „combustibil” pentru
zborul insectelor. Unele specii de insecte sunt deosebit de eficiente în
utilizarea energiei obţinute din această sursă.
Albinele ating un consum ridicat de energie pe baza unui consum redus de
nectar. Ele prezintă un comportament energetic foarte rentabil. Pentru a
întreţine un kilogram de albine lucrătoare pe timpul verii sunt necesare
0,042 kg de miere de albine şi 0,0031 kg polen floral. Necesarul de hrană
zilnic creşte până la 0,154 kg miere de albine şi 0,0557 kg polen floral
pentru întreţinerea larvelor şi edificarea fagurelui (Turcek, 1969, p. 31-35)
În păduri şi pajişti apare un exces de hrană bogată în glucide, care
reprezintă baza trofică pentru multe lanţuri. Excesul de glucide este eliminat
de insecte sub formă de lichide dulci („roua de miere”), valorificate ca sursă
de energie.
• lanţurile trofice briovore lucrează pe baza energie briofitelor
(muşchi). Într-o pădure, numeroase specii de păsări şi mamifere utilizează
ca hrană briofitele şi lichenii;
• lanţurile trofice micetofage lucrează pe baza consumării
macromicetelelor (ciuperci cu pălărie);
• lanţuri trofice bazate pe plante carnivore. Energia poate circula şi de
la animal la plantă (spre producători). Se deosebesc trei categorii de plante
carnivore: prădători de nematode (ciuperci carnivore), prădători de insecte
(roua cerului – Drosera rotundifolia) şi planctonofage. În bugetul energetic
al biocenozelor aceste plante sunt neînsemnate.
c. Importanţă
În funcţie de importanţa lor se disting lanţuri trofice principale,
alcătuite din specii dominante ca număr şi biomasă şi care au un rol esenţial
în transferul de substanţă şi energie în ecosistem. Alături de acestea
funcţionează numeroase lanţuri trofice secundare, conectate la ele prin
verigi care sporesc sau dimpotrivă, anulează o parte din productivitate.

Numeroase lanţuri trofice din biocenoză se întretaie în anumite noduri.

În natură, sunt specii cu un regim alimentar diversificat şi de aceea pot
funcţiona în mai multe lanţuri trofice.
De exemplu, furnicile devorează orice material organic, viu sau mort;
buha, cucuveaua (păsări răpitoare de noapte) consumă broaşte, şopârle,
păsări, mamifere mici etc. Datorită nodurilor, lanţurile trofice alcătuiesc, în
ansamblul lor, o reţea trofică.
Stabilitatea reţelei trofice şi conservarea structurii sale reprezintă o
premisă pentru stabilitatea ecosistemului, întrucât prin lanţurile trofice se
realizează reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor.
Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate, deoarece lanţurile depăşesc
limita ecosistemelor. Prin deplasarea consumatorilor în mai multe
ecosisteme se realizează conexiuni trofice interbiocenotice, conform
piramidei inverse de biotop.
Lăcustele migrează dintr-un ecosistem de luncă într-un ecosistem agricol;
acestea, la rândul lor, vor servi drept hrană păsărilor insectivore din
ecosistemele învecinate cu ecosistemele agricole invadate.
Uliul, consumator terţiar, îşi procură hrana din păşuni, fâneţe, terenuri
arabile, păduri sau chiar din intravilan. Păsările insectivore (consumatori
secundari) sunt vânate de ulii. Acestea se deplasează în terenurile cultivate,
păşuni realizând „conectări” trofice între ecosistemele respective. La limita
dintre lacuri şi uscat, lanţurile trofice conduc materia şi energia în ambele
direcţii.
Astfel, lanţul nevertebrate acvatice → raţe → uliul de baltă (Circus
cyaneusi) tranzitează energia de la apă spre uscat, iar lanţul insectelor
terestre → broasca verde de lac (Rana ridibunda) → şarpe de apă (Natrix
tessellata), transferă energia în sens invers.
Desigur, caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport funcţional
nu se poate rezuma la structura determinată de relaţiile de hrană. Practic,
fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin interacţiunea cu elementele
(abiotice şi biotice) ecosistemului, astfel că Johnson (1910) introduce
termenul de nişă ecologică.
Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii, câmpul ei de activitate,
relaţiile sale cu comunitatea de specii în care se află, cum şi cu cine (pe
seama cui) se hrăneşte, cui serveşte drept hrană.
Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde cu
„adresa” ei, în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia.

Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. Primele includ păsările răpitoare,
care se hrănesc din mai multe biotopuri, în timp ce a doua categorie îşi
procură hrana numai dintr-un singur biotop.
Conform legii lui Gause, două specii nu pot exista într-o nişă decât
segregate ecologic. Mulţimea condiţiilor ecologice, cu opţiuni pentru mai
multe specii apropiate (dar care diferă între ele prin anumite particularităţi)
vor menţine echilibrul speciilor. Apariţia unor condiţii ecologice limitate, cu
posibilităţi de satisfacere, în egală măsură, a mai multor sau cel puţin a două
specii, face ca speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să
înlocuiască speciile convieţuitoare, mai puţin adaptate. Practic, în
ecosistemele naturale nu există nişe libere.
În cadrul mediului geografic, biocenozele amplasate diferit determină
apariţia nişelor echivalente. De exemplu, cerbul european – cerbul Wapiti
(Canada); gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de Nord) îndeplinesc
funcţii similare, cu toate că aparţin unor biocenoze amplasate diferit din
punct de vedere geografic (Primack et all., 2002).
Plante – animale fitofage. Compoziţia şi biomasa covorului vegetal sunt

supuse presiunii continue din partea fitofagelor. Acţiunea acestora se
manifestă pe trei planuri: păşunat, distrugerea seminţelor, transformarea
solului. De exemplu, suprapăşunatul mamiferelor sălbatice nu conduce la
distrugerea covorului vegetal. În diferite zone ale globului, s-a observat că
păşunatul selectiv în pădurile mixte, are efecte favorabile aspra diversităţii
covorului vegetal. Un efect similar are şi invazia rozătoarelor, care
contribuie la eliberarea covorului vegetal de resturi şi la germinarea
seminţelor unor specii vegetale.
Plante – polenizatori. Atinge punctul culminant în situaţia în care
dezvoltarea unor plante este legată strict de prezenţa unei anumite specii de
polenizatori. De exemplu, pasărea colibri este adaptată la polenizarea
plantelor din pădurea tropicală. Cele 20 de specii de colibri se
interconectează cu 45 de specii de plante. Smochinul, yucca sunt plante
polenizate numai de o singură specie de insecte.
Plante – microorganisme. Pe rădăcinile plantelor se dezvoltă o bogată
microfloră, ca un subsistem aparte al ecosistemului. Acestea au rolul de a
disponibiliza substanţele minerale necesare plantelor. Astfel, multe specii
de plante formează micorize, simbioze cu ciuperci inferioare – lămâi,
leandru, orhidee etc.

Animale – microorganisme. În diferite aparate şi sisteme ale organismului

animal se dezvoltă bacterii şi ciuperci care concură în metabolism. Astfel,
furnicile attide din Brazilia cultivă ciuperci şi se hrănesc cu hidraţii de
carbon furnizaţi de acestea prin degradarea celulozei. Termitele sunt
dependente de ciuperci, fiindcă nu sunt capabile să digere lignina, bogat
reprezentată în hrana lor.
În ansamblul lor, relaţiile interne din biocenoză, în special cele trofice,
constituie factori ecologici dependenţi de comunitatea de specii, respectiv
factori biotici. Acţiunea lor interdependentă generează, la nivelul
ecosistemului, coevoluţia. (Pianka, 1979, p. 38)
Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale speciilor,
specii care sunt ecologic conectate între ele, fără însă a schimba gene între
ele.
Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme de relaţii
de tipul: plante – animale fitofage; plante cu flori – animale polenizatoare;
plante – microorganisme; animale – microorganisme; sisteme gazdă –
parazit; sisteme patogene; concurenţă interspecifică; relaţia pradă –
prădător.
3.2.3.1.1.3. Ecologia populaţiei
Populaţia reprezintă ultimul nivel al organizării sistemice a vieţii care

face obiectul cercetărilor geoecologice în cadrul mediului geografic.
Aceasta constituie în acelaşi timp, ansamblul sistemic supraindividual cu
integralitatea cel mai bine exprimată.
La nivelul populaţiei „se intersectează” sistematica biologică şi
sistematica ecologică. Delimitarea populaţiei în cadrul biocenozei se
realizează prin bariera reproductivă.
Specia şi populaţia se pot însă suprapune în cazul endemismelor.
Existenţa acestora se explică fie prin apariţia relativ recentă a speciei, astfel
încât nu a trecut timp suficient pentru dispersare, fie prin barierele
geografice care au împiedicat dispersarea – habitate insulare, lanţuri
muntoase, cursuri de apă etc.
Studiul populaţiilor împrumută numeroase noţiuni şi tehnici din
demografie. Aceste cercetări sunt reunite şi sub denumirile de demoecologie
sau ecologie demografică.

Pentru caracterizarea populaţiei se folosesc două mari categorii de

indicatori. Prima categorie surprinde populaţia la un moment dat (statica
populaţiei sau caracteristici cantitative), iar a doua se referă la dinamica
populaţiei, evaluată prin modele de creştere realizate pe baza integrării
influenţelor factorilor ecologici asupra schimbărilor de efective.
Statica populaţiei
Indicatorii care caracterizează populaţia la un moment dat sunt
reprezentaţi de efectiv, densitate şi distribuţie, structura pe vârste, structura
genetică şi mişcarea naturală (mortalitate, natalitate, rată de creştere).
Descrierea populaţiei prin utilizarea acestor indicatori presupune colectarea
datelor empirice prin măsurători de teren, care apoi sunt prelucrate prin
metode matematice, considerând populaţia o colectivitate statistică.
Efectivul reprezintă numărul total al indivizilor care alcătuiesc
populaţia. În funcţie de poziţia trofică a populaţiei, acest indicator poate
varia în limite largi. Cu toate acestea, s-au stabilit limitele minime necesare
pentru ca populaţia să poată să-şi asigure continuitatea fără a intra în drift
(derivă, genetică) respectiv pentru a putea face faţă unor schimbări de
diferite amplitudini din mediu.
Astfel, populaţia minimă viabilă (PMV), în care să se evite
cosangvinizarea, are efectivul de 50 de indivizi; pentru a se asigura o
oarecare supleţe evolutivă sunt necesari cel puţin 500 de indivizi; factorii
accidentali, în raport cu care specia nu are dezvoltate adaptări, vor fi
contracaraţi dacă specia are cel puţin 1.000 de indivizi, iar supravieţuirea
după catastrofe va fi posibilă numai în cazul în care populaţia numără
1.000.000 de indivizi (Chauvet, Olivier, 1993)
Densitatea şi distribuţia. Densitatea populaţiei se obţine raportând
efectivul la suprafaţa sau volumul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Este un indicator necesar pentru cunoaşterea stării populaţiei în
privinţa numărului de indivizi raportaţi la posibilităţile de suport ale
spaţiului.
Repartizarea populaţiei în spaţiu se realizează după trei tipuri de
modele de distribuţie (fig. 3.13):

Fig. 3.13 - Modele de distribuţie ale indivizilor într-o populaţie.

A, uniform; B, aleator; C, grupat (după Mohan şi Ardelean, 1993)
• distribuţia uniformă se întâlneşte mai rar, în cazul în care

competiţia pentru hrană sau spaţiu sunt foarte severe;
• distribuţia întâmplătoare (aleatore), presupune distanţe diferite
între indivizi. Se întâlneşte frecvent în cazul organismelor care trăiesc în
medii omogene şi nu au tendinţă de agregare;
• distribuţia grupată, se realizează atunci când pe anumite suprafeţe
se realizează densităţi foarte mari, înconjurate de suprafeţe cu densităţi
foarte scăzute ale indivizilor. Acest model de distribuţie poate reflecta o
viaţă socială dezvoltată (căutare colectivă a hranei, apărare colectivă) sau
neuniformităţi ale biotopului.
Structura populaţiei se apreciază prin identificarea unor categorii
diferite de populaţie şi a raporturilor dintre acestea. Din punct de vedere
ecologic, interesează categoriile delimitate pe baza criteriilor genetice, de
vârstă şi sex.
Structura genetică este determinată de fondul de gene prezente în
genomul indivizilor biologici. Indivizii care formează o populaţie, deşi
aparţin aceleaşi specii, nu sunt identici. Ei se caracterizează printr-un
polimorfism genetic care va asigura adaptarea şi elasticitatea în faţa
schimbărilor din mediu. Structura genetică se modifică prin migraţie,
mutaţie, selecţie, izolare sau drift genetic (în cazul unor efective foarte mici)
(Primack et all., 2002).
Structura pe vârste (fig. 3.14) se defineşte prin numărul claselor de
vârstă şi modul cum se repartizează indivizii pe aceste clase. În general, se
delimitează trei categorii – juvenili (indivizi aflaţi în diferite stadii de
dezvoltare), maturi (indivizi aflaţi în perioada de reproducere) şi senili (de la
ultima reproducere până la moarte).

Fig. 3.14 - Distribuţia indivizilor pe clase de vârstă în cadrul unei populaţii

A - în creştere; B - staţionare; C – în declin (Neacşu, 1984)
Structura pe sexe reflectă în general un raport unitar între cele două

sexe şi furnizează informaţii în legătură cu evoluţia viitoare a populaţiei.
Astfel, dominarea femelelor presupune o populaţie în plin progres numeric;
dominarea masculilor caracterizează regresul numeric, în timp ce raportul
unitar descrie starea staţionară (Neacşu, 1984, p. 150)
Mişcarea naturală a populaţiei este descrisă de modificările care
apar în efectivul şi structura populaţiei, ca urmare a intrărilor şi ieşirilor de
indivizi. Intensitatea acestor procese se apreciază folosind indicatori
specifici, cum sunt:
- Natalitatea asigură perpetuarea indivizilor, continuitatea populaţiei.
Rata natalităţii se calculează ca raport între numărul de indivizi apăruţi prin
germinare, ecloziune, naştere etc. într-o perioadă dată şi efectivul populaţiei.
Factorii externi şi interni vor influenţa nivelul natalităţii, care este mai mic
decât potenţialul biologic al populaţiei. Capacitatea fizică de reproducere a
populaţiei reprezintă fecunditatea, iar capacitatea fizică de a introduce noi
indivizi în populaţie exprimă fertilitatea.
- Mortalitatea duce la eliminarea indivizilor prin deces. Ea „este
condiţionată genetic, fiziologic şi ecologic.” (Pârvu, 2004). Rata mortalităţii
se calculează ca raport între numărul de indivizi decedaţi într-o perioadă
dată şi efectivul populaţiei.
- Imigrarea şi emigrarea. Într-o populaţie intrările sunt asigurate de
natalitate, iar ieşirile de mortalitate. Totuşi, absenţa barierelor reproductive
face posibil contactul cu alte populaţii din care indivizii pot să intre în

populaţia dată (imigrare) sau spre care pot să se deplaseze în anumite

condiţii (emigrare). Astfel de procese se produc la nivelul aşa ziselor
metapopulaţii (Mohan şi Ardelean, 1993)
Interacţiunea cu mediul geografic determină un anumit nivel al
indicatorilor menţionaţi, acesta constituindu-se într-o nouă stare, care va
determina o serie de modificări prin retroacţiune (feedback), manifestată ca
reglare a numărului de indivizi sau ca variaţii genetice (fig.3.15).
Fig. 3.15 - Relaţii de interacţiune populaţie-mediu geografic

(după Barbault, 1997)
B. Dinamica populaţiei
Schimbările cantitative şi calitative ale populaţiei se produc sub
influenţa factorilor interni şi externi, pe baza unei interdependenţe
complexe.
În absenţa factorilor limitativi, dinamica populaţiei se materializează
în creşterea exponenţială a numărului de indivizi, conform modelului
malthusian (fig. 3.16). Astfel de situaţii nu se pot manifesta decât temporar,
atunci când populaţia se află într-un mediu foarte favorabil şi lipsesc
concurenţii. Disponibilitatea resurselor şi favorabilitatea mediului sunt, la

rândul lor, influenţate de creşterea populaţiei, devenind limitative la un

moment dat. Sub acţiunea factorilor menţionaţi, creşterea populaţiei se
realizează după un model logistic, în care K reprezintă capacitatea de suport
a mediului geografic (fig. 3.16).
Fig. 3.16 Curba creşterii populaţiilor. A - în absenţa factorilor limitativi

(creştere exponenţială); B - sub acţiunea factorilor limitativi
(creştere logistică)
Ca urmare a faptului că factorii ecologici se modifică, independent de

ceea ce se întâmplă în populaţie, dinamica acesteia din urmă va reflecta
aceste schimbări prin fluctuaţii sezoniere (în cazul populaţiilor cu mai multe
generaţii pe durata unui an); periodice plurianuale şi aperiodice plurianuale.
Populaţiile de iepure (Lepus americans) şi râs (Felix canadensis) din
Canada, cunosc oscilaţii periodice conjugate. Fenomenul este documentat
de datele statistice înregistrate din 1845 până în 1935 la Compania Golfului
Hudso,n care se ocupa cu recoltarea pieilor de vânat.
Populaţiile de iepuri ating un maxim la fiecare 10 ani, iar populaţiile de
râşi canadieni urmează o evoluţie decalată cu 9 luni, până la 2 ani. Cicluri
populaţionale asemănătoare se înregistrează pentru hering (Culpea
harengus), potârniche (Perdix perdix), cărăbuş de mai (Melolontha
melolontha) ş.a.

Reglarea numerică a populaţiei se realizează în funcţie de intensitatea

acţiunii factorilor ecologici. Varietatea acestora, precum şi modul foarte
diferit în care aceştia influenţează populaţia la un moment dat, impune
gruparea lor în scopul realizării unor modele care să permită prognozarea
evoluţiei populaţiilor.
Cel mai frecvent factorii sunt grupaţi în funcţie de influenţa densităţii
asupra acţiunii lor. Astfel, se diferenţiază factori dependenţi de densitate
(parazitismul, concurenţa etc.) şi factori independenţi de densitate
(temperatura, salinitatea, radiaţia solară, altitudinea etc.). Cu toate acestea,
„orice clasificare este nesatisfăcătoare, deoarece împletirea factorilor
ecologici este intimă şi multilaterală” (Pârvu, 2001 p. 144), reglarea
numerică fiind dependentă şi de capacitatea populaţiei de a reacţiona la
modificarea factorilor externi.
Teoria lui Milne integrează acţiunea factorilor ecologici dependenţi şi
independenţi de densitate. În analiză se pleacă de la observaţia că efectivul
unei populaţii poate varia între două limite: inferior, care duce la extincţie
prin insuficienţă numerică şi superior, care este urmat de autodistrugere
prin epuizarea resurselor de hrană, a spaţiului etc. Pentru a defini aceste
niveluri se introduc conceptele de:
• capacitate ultimă – limita numerică superioară, niciodată atinsă;
• capacitate a mediului (capacitate de suport, capacitate portantă) –
efectivul maxim care poate fi atins şi menţinut în permanenţă, fără efecte
distructive asupra populaţiei sau a mediului;
• nivel de extincţie – limita numerică inferioară, niciodată atinsă, cu
excepţia situaţiei de dispariţie a populaţiei.
Factorii reglatori sunt grupaţi în trei clase: factori independenţi de
densitate (A); factori imperfect dependenţi de densitate (B) şi factori perfect
dependenţi de densitate (C). Se consideră că, singurul factor perfect
dependent de densitate este concurenţa intraspecifică. Ceilalţi factori
dependenţi de densitate (prădătorismul, parazitismul, concurenţa
interspecifică) nu se corelează perfect cu modificările densităţii populaţiei
reglate, ceea ce a făcut să fie grupaţi separat.
În timp, au fost elaborate numeroase teorii privind reglajul numeric al
populaţiei, între care mai cunoscute sunt: teoria reglajului climatic, teoria
reglajului trofic, teoria reglajului prin acţiunea globală a factorilor de mediu,
teoria reglajului prin mecanisme interne, teoria sintetică, teoria lui
Nicholson, teoria lui Milne, modelul Lotka-Volterra etc.

3.2.3.1.2. Structura spaţială

Organizarea spaţială a unui ecosistem a fost descrisă printr-o structură
orizontală şi una verticală. Existenţa acestor structuri se datorează faptului
că, în ecosistem, biotopul şi biocenoza aferentă nu sunt omogene.
3.2.3.1.2.1. Structura orizontală
În descrierea părţilor structurale orizontale este luată în considerare

numai dispunerea elementelor în raport cu dimensiunile lungime şi lăţime.
În ecosistem, părţile structurale orizontale sunt: bioskena, consorţiul şi
sinuzia.
Bioskena
Este un fragment minim de biotop, având condiţii relativ omogene,
pentru un organism sau un grup de organisme (de exemplu, faţa superioară
sau inferioară a unei frunze, suprafaţa unei pietre etc.).
Consorţiul
Numit şi biocharion sau microcenoză, este o grupare de indivizi din
diferite specii determinată de condiţiile temporare de adăpost sau hrană.
Astfel, în segmentele unei ciuperci cu pălărie, alcătuite din mai multe
grupări funcţionale (corpul ciupercii, lamelele de sub pălărie, suprafaţa
exterioară a pălăriei), se realizează conexiunea foarte strânsă dintre ciupercă
şi unele specii de coleoptere; în jurul unui stejar se formează un consorţiu
alcătuit din inele (cercuri) de specii cu diferite funcţii trofice în consorţiu.
Sinuzia
Este alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central şi care
grupează în interiorul ei populaţii din alte specii. Se poate spune că sinuzia
desemnează un complex de plante şi animale, dar, în practică, este dificil a
se descrie asemenea unităţi complexe, reprezentate de sinuzii vegetale şi
animale (Barbault, 1997, p. 163).
3.2.3.1.2.2. Structura verticală
A. Ecosistemele terestre
Analiza stratificării biocenozelor, a nomenclaturii straturilor din
ecosistemele terestre vegetale, a solului şi a faunei concretizează noţiunea
de stratificare ecologică.

Fluxul de materie din ecosistem străbate toate straturile sub forma

circulaţiei biogene a atomilor elementelor chimice.
„Rădăcinile copacului aparţin de sol, tulpina constituie elementul unui
strat autonom, prin care migrează pe verticală atomii elementelor chimice
în ambele sensuri, iar coroana arborelui este inclusă în plafonul
(coronamentul) pădurii. Migraţiile insectelor dintr-un strat în altul
contribuie la realizarea unei coeziuni interne a macrostructurii din
ecosistem”.(Stugren, 1994 p. 99-100)
În zona temperată, într-o pădure se găsesc arbori cu înălţime mare, sub
ei sunt arbori tineri şi arbuşti, iar la suprafaţa solului, mai ales primăvara,
înainte de apariţia frunzişului, sunt plante ierboase, ele având o perioadă
scurtă de vegetaţie, atâta timp cât există suficientă lumină.
Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală datorită
condiţiilor concrete de migraţie. Astfel, păsările cu deschiderea mare a
aripilor nu vor putea coborî la sol din cauza coroanei arborilor, deci ele îşi
vor face cuiburile în acest sector. Ciocănitorile se vor întâlni, cu precădere
pe trunchiurile arborilor. La suprafaţa solului vor fi căprioarele, mistreţii,
lupii etc. În adâncime, rădăcinile arborilor vor pătrunde mai adânc decât
rădăcinile plantelor ierboase, iar o serie de rozătoare îşi fac galerii în sol, cu
toate că îşi procură hrană de la suprafaţa lui.
În mod similar, pe terenurile cultivate, floarea soarelui va forma etajul
superior (datorită înălţimii plantei), sub care se vor întâlni ierburile de talie
mai mică.
Repartizarea uniformă a indivizilor într-o plantaţie şi în terenurile
agricole este o consecinţă a activităţii omului. În ecosistemele naturale,
repartizarea plantelor şi animalelor este condiţionată de tipul de spaţiu
(Stugren, 1994).
B. Ecosisteme acvatice
Stratificarea acestor medii este determinată de variaţia factorilor
ecologici condiţionali, dar şi a celor de tip resursă. Astfel, densitatea apei se
modifică în funcţie de temperatură, fapt care determină o stratificare în
adâncime. Corelat cu transparenţa apei, se modifică grosimea stratului în
care intensitatea luminii (resursă de energie) este suficient de ridicată pentru
realizarea fotosintezei, în timp ce concentraţia de oxigen depinde fie de
temperatură, fie de lumină, în funcţie de troficitatea apei. Prin urmare,
structura spaţială este determinată de distribuţia temperaturii, luminii şi
oxigenului în raport cu adâncimea.

a. Temperatura
Înregistrează variaţii diferite în funcţie de anotimp, pe baza cărora se
pot distinge trei elemente structurale, prezente în cursul verii şi al iernii. În
anotimpurile de tranziţie stratificarea este distrusă. Astfel, stratul în care se
realizează saltul termic se numeşte termoclină, deasupra acestuia situându-
se epilimnionul, iar în partea inferioară hipolimnionul (fig. 3.17).
Fig. 3.17 – Zonarea termică a lacului: 1 – vara; 2 – iarna

(preluat după Tufescu, Tufescu, 1981)
b. Lumina
Pătrunde numai în zona de ape superioare, numită eufotică, după care
urmează nivelul de compensaţie. Pe acest interval, rata fotosintezei (F) este
egală cu rata respiraţiei (R).
În profunzime, razele de lumină nu pot pătrunde, astfel că ne situăm în
zona afotică (lipsită de lumină) (fig. 3.18).
Fig. 3.18 - Zonarea apelor lacului în funcţie de accesibilitatea luminii solare

(după Tufescu, Tufescu, 1981)

Adâncimea relativă la care se individualizează aceste straturi depinde

de culoare şi transparenţa apei, respectiv de încărcarea cu materii în
suspensie. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât se diminuează grosimea
stratului eufotic, ceea determină modificarea raportului dintre fixarea şi
entropizarea energiei, dintre producţia şi consumul de oxigen.
c. Oxigenul
Se repartizează diferit în funcţie de troficitatea apei (aprovizionarea cu
elemente nutritive, în special azot şi fosfor).
Astfel, în apele sărace în elemente nutritive (oligotrofe – lacurile
glaciare din Munţii Carpaţi – Bucura, Câlcescu, Iezer etc.), repartiţia
oxigenului urmăreşte variaţia temperaturii, în timp ce în lacurile eutrofe
(bogate în substanţe nutritive – lacurile de câmpie, din Delta Dunării) este
dependentă mai mult de distribuţia luminii, respectiv de prezenţa plantelor
fotosintetizatoare.
3.2.3.1.3. Limitele ecosistemului

În analiza mediului geografic apare uneori nevoia de a identifica
limitele ecosistemului. Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt
unanim acceptate, pentru că identificarea limitelor între unităţile ecologice
nu este uşor de făcut.
În anumite cazuri, limitele sunt de natură fizică, uşor de remarcat din
configuraţia biotopului. Astfel, un lac este adesea intuitiv considerat un
ecosistem având contururi destul de evidente prin linia ţărmului, care
constituie limita de demarcaţie faţă de ecosistemele terestre învecinate. În
realitate, linia ţărmului este în continuă schimbare datorită fluctuaţiilor de
nivel, iar în mediile puţin adânci există o zonă de tranziţie, slab definită
spaţial, între mediul acvatic şi mediul terestru.
În acest context, se admite existenţa unor zone de discontinuitate între
două ecosisteme învecinate, zone care sunt percepute de observator drept
zone de tranziţie. În literatura de specialitate astfel de zone sunt desemnate
prin termenul de ecoton, care acoperă şi alte formulări: interfaţă, bordură,
zonă de frontieră, zonă de contact etc.
Încă din 1897, Clements defineşte ecotonul ca zonă de frontieră între
două asociaţii sau două comunităţi vegetale, unde au loc procese de schimb
şi relaţii de competiţie între populaţiile din biocenozele vecine. Mai târziu,
în 1971, Odum revine asupra problematicii de delimitare, sugerând faptul că

în zonele de ecoton apar nu numai specii din comunităţile învecinate, dar şi

specii caracteristice.
Indiferent de conţinutul care s-a atribuit noţiunii de ecoton, respectiv
particularităţile identificate în astfel de spaţii, se pot desprinde următoarele
concluzii:
- un ecoton nu este o zonă statică de contact între două comunităţi. El
este caracterizat de o dinamică proprie şi are proprietăţi specifice, iar
limitele spaţiale variază şi ele;
- ecotonul nu este o entitate fizică izolată. El face parte dintr-un peisaj,
formând zone de tranziţie între ecosisteme învecinate, având un ansamblu
de caracteristici definite în mod unic prin scările de timp şi de spaţiu şi prin
forţa de interacţiune între sistemele ecologice adiacente;
- ecotonul poate influenţa fluxul de materie sau de organisme între
entităţile ecologice adiacente. Acest rol de filtru chimic şi biologic a fost
studiat mai cu seamă în cazul pădurilor riverane, cum sunt pădurile de
mangrove.
În cazul ecosistemelor terestre, ecotonul se identifică pe orizontală,
definirea lui având la bază modificarea structurii fitocenozei. O altă
observaţie interesantă este faptul că, ecotonul este mai larg în sol decât pe
suprafaţa acestuia, deoarece fauna solului migrează pe orizontală numai
după ce se extind şi locurile în care se găsesc condiţii favorabile pentru
dezvoltarea animalelor edafice.
Ecotonul poate să fie identificat şi pe verticală. Astfel, de-a lungul
apelor curgătoare există un compartiment fluvial subteran, cu grosimi care
variază în limite largi. Această zonă hiporeică, formată dintr-un amestec de
pietriş, nisip şi argilă ocupă toată câmpia fluvială şi adăposteşte în
interstiţiile sale o întreagă lume vie, de la bacterii la nevertebrate.
Tipul ecosistemelor care se învecinează influenţează intensitatea şi
sensul fluxurilor dintre cele două entităţi. Astfel, în ecotonul teren cultivat
(cereale) – pajişte, fluxul schimbului de specii este îndreptat dinspre pajişte
spre terenul cultivat cu cereale, ca rezultat al biocenozei „incomplete”, cu
numeroase nişe ecologice rămase neocupate în cadrul ecosistemului agricol.
La nivel regional, zona de silvostepă sau Sahelul sunt considerate
având caracterul unei zone de tranziţie, deci ale unui ecoton, de data aceasta
între două biomuri.
Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele
ecosisteme (biomuri). Astfel, există situaţii în care aceste zone au devenit
protejate, întrucât ele au permis supravieţuirea unor specii relicte. În acelaşi

timp, este o zonă de tensiune ecologică şi cu o stabilitate redusă, deoarece

nivelul factorilor ecologici nu atinge întotdeauna valoarea optimă. De
exemplu, în Sahel variaţiile relativ mici în volumul şi repartiţia
precipitaţiilor (în sensul scăderii cantităţii lor) conduc la scăderea nivelul
resurselor de apă sub limitele de toleranţă pentru speciile caracteristice
savanei.
3.2.3.1.4. Clasificarea ecosistemelor

Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un răspuns similar
în organizarea sistemelor vii, determinând o mare diversitate a ecosistemelor
în tendinţa de extindere continuă a spaţiului de viaţă şi de valorificare
eficientă a resurselor.
Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de condiţiile genetice,
caracteristicile biotopului, particularităţile economiei energetice, evoluţia în
timp, elemente dimensionale, structura biocenotică ş.a.
3.2.3.1.4.1. Necesarul energetic
Ţinând seama de fluxul de energie necesar pentru subzistenţă, precum

şi de nivelul de negentropie sau entropie generat, Odum (1971) a sintetizat
principalele tipuri de ecosisteme (tabelul 3.3):
Tabelul 3.3. – Clasificarea ecosistemlor după necesarul energetic

3.2.3.1.4.2. Sursa de energie

Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare pentru
întreţinerea structurilor şi funcţiilor, ecosistemele care alcătuiesc ecosfera se
pot împărţi în trei mari categorii (Dajoz, 1970, p. 168) :
- ecosisteme majore
- ecosisteme minore
- ecosistemele mixte
Ecosistemele majore

98___________________________________Structura mediului geografic
Sunt reprezentate de ecosistemele naturale racordate la sursa de

energie solară prin intermediul plantelor verzi (producători primari). Aceste
ecosisteme posedă structura cea mai complexă şi funcţii multiple în natură.
Prin intermediul lor se realizează complet ciclurile biogeochimice legate de
cele două procese fiziologice complementare la scară globală: fotosinteza şi
respiraţia.
Ecosistemele majore posedă trei atribute esenţiale: se autoorganizează,
pe baza unui curent de energie solară care se scurge printre ele, se
autoreglează şi se autoregenerează.
Ecosisteme minore
Sunt fie ecosisteme naturale, fie constituite de om, lipsite de
producători primari. Din această cauză ele sunt dependente de ecosistemele
majore care le furnizează energia sub formă de substanţă organică. Cele
construite de om sunt racordate la o altă sursă de energie (combustibilii
fosili). Dintre ecosistemele naturale, în categoria ecosistemelor minore pot fi
încadrate ecosistemele din peşteri, ecosistemele din apele freatice, parţial
ecosistemele din sol.
Dintre ecosistemele constituite de om, aşezările urbane pot fi
considerate ecosisteme minore. Acestea, deşi beneficiază de lumină solară,
nu reuşesc să o utilizeze în sensul ecologic al transferului de energie.
Ecosistemele artificiale minore sunt organizate de către om conform
unor cerinţe specifice, pe baza energiei aduse din exterior; în zilele noastre,
aceasta provine cu precadere din fotosinteza ecosistemelor naturale ale
epocilor geologice din trecut (combustibili fosili, lichizi şi gazoşi), precum
şi din fotosinteza realizată în ecosisteme agricole, furnizoare ale produselor
agroalimentare distribuite în spaţiul urban.
Ecosisteme mixte
Sunt acelea a căror existenţă depinde de folosirea unei surse de energie
provenită din două sau mai multe surse distincte.
Prima sursă o constituie energia solară intrată prin intermediul
producătorilor primari. A doua sursă, secundară sau suplimentară, se poate
datora unor factori naturali sau poate fi introdusă de om.
Dintre ecosistemele naturale, în categoria ecosistemelor mixte putem
include ecosistemele din estuare şi din zona litorală care beneficiază atât de
lumina solară, cât şi de aportul de substanţă organică şi minerală de pe
continente, precum şi de energia valurilor.
În cadrul ecosistemelor mixte, omul introduce în mod conştient un
surplus de energie sub diferite forme. Aceste ecosisteme sunt reprezentate

Structura mediului geografic __________________________________99
de: ecosistemul agricol, ecosistemul cvasinatural de tip forestier şi

acvaculturile.
3.2.3.1.4.3. Influenţa factorului uman

O altă clasificare a ecosistemelor ţine seama de contribuţia antropică,
în care gruparea ecosistemelor se realizează pe baza factorului uman. În
raport cu acesta deosebim ecosisteme naturale şi artificiale, cu diferite grade
de antropizare.
Ecosistemele naturale
Prin ecosisteme naturale, înţelegem acele ecosisteme în care influenţa
umană nu este sesizabilă. Teoretic, astfel de ecosisteme s-ar găsi în adâncul
oceanelor, în ţinuturile albe de zăpadă ale Groenlandei şi ale Antarcticii, în
unele părţi ale pădurilor ecuatoriale.
Ecosisteme modificate
Majoritatea ecosistemelor prezente sunt ecosisteme spontane, naturale,
constituite acum câteva secole, care au suferit o influenţă antropică – în cea
mai mare parte indirectă – şi care poartă numele de ecosisteme modificate.
Ecosistemele amenajate
Sunt formate în principal din culturi agricole, păduri aflate sub control
uman (în vederea exploatării, vânătorii, replantării etc), ecosisteme lacustre
şi marine (amenajate pentru piscicultură) şi din ecosisteme urbane şi rurale.
În ultimii ani, s-au proiectat şi construit ecosisteme industriale, în care se
încearcă respectarea principiilor generale care stau la baza proceselor
ecologice.
3.2.3.1.4.4. Particularităţile biotopului

Diversitatea modalităţilor de combinare a componentelor mediului
geografic generează o diversitate uriaşă de medii de viaţă particularizate
apoi sub influenţa biocenozelor care le ocupă.
Particularităţile biotopului realizează o primă diferenţiere prin poziţia
pe verticală faţă de o linie imaginară, care este substratul sau cota 0,
rezultând ecosisteme supraterane şi ecosisteme subterane.
Următoarea treaptă de diversificare este dată de caracteristicile
mediului fluid în care se găsesc comunităţile de organism. Se face astfel
diferenţa între ecosistemele acvatice şi ecosistemele terestre. În

continuare, diferenţierea merge pe căi specifice pentru fiecare din cele două
categorii.
Astfel, ecosistemele acvatice se diferenţiază în: ecosisteme
caracteristice zonelor continentale (uscatului), ecosisteme marine şi
oceanice. Ecosistemele acvatice continentale se împart mai departe, în
funcţie de chimismul apei, în ecosisteme de ape dulci şi ecosisteme de apă
sărată. Următorul nivel se delimitează în funcţie de comportamentul apei
dinamic (curgător) sau static specific numai pentru apele dulci.
În cazul apelor marine şi oceanice, delimitările următoare sunt cu
precădere spaţiale, pe două direcţii: orizontal (domeniile neritic şi litoral) şi
vertical, cu diferenţierea ecosistemelor bentonice (bentale).
Ecosistemele terestre se diferenţiază nu atât pe baza caracteristicilor
biotopului, cât mai ales pe baza reflecţiei acestora în structura biocenotică.
Sunt astfel descrise ecosisteme de pădure, de pajişte şi deşert. Următorul
nivel de clasificare se bazează pe criteriul latitudinal sau climatic (pădure
ecuatorială, păduri temperate, tundră, etc.), respectiv a unui criteriu bazat pe
specia sau grupul de specii caracteristice sau dominante (păduri de molid,
pajişte de ierburi înalte). De asemenea, există şi situaţii când se apelează la o
combinaţie a criteriilor (tufărişuri subalpine de ienupăr).
3.2.3.1.4.5. Ponderea categoriilor funcţionale

Ponderea relativă a unor categorii funcţionale de organisme permite
identificarea unor ecosisteme autotrofe (în care predomină activitatea
producătorilor – pădure, stepă etc.) şi heterotrofe (dominate de consumatori
– peşteri). Această clasificare reflectă în mare măsură tipul de dependenţă
energetică. Predominarea plantelor fotosintetizante indică faptul că
principala sursă de energie este radiaţia solară. Pe de altă parte,
predominarea consumatorilor, a organismelor heterotrofe, este posibilă
(conform piramidei trofice) numai acolo unde lipsesc plantele autotrofe,
respectiv în ecosisteme care nu beneficiază de lumină.
3.2.4.1.4.6. Stadiul de dezvoltare

Stadiul de dezvoltare se stabileşte folosind o varietate de criterii, între
care cel mai frecvent se referă la raportul dintre procesele complementare
din punct de vedere energetic, denumit generic producţie şi consum. Atunci

când raportul este supraunitar (P/C>1), ecosistemele sunt considerate tinere.

Stadiul poate fi natural, cum este cazul tufărişurilor de zmeură dezvoltate în
Munţii Harghita în urma doborâturilor de vânt, sau menţinut prin intervenţia
omului pentru a asigura o producţie mare de biomasă (ecosisteme agricole,
acvaculturi, plantaţii forestiere).
Raportul unitar indică un ecosistem matur. Aparent, pădurile sunt
ecosisteme care corespund acestui criteriu, deşi studiile de fitosociologie au
evidenţiat modificări continue, oscilaţii în jurul acestei stări.
Intensificarea proceselor de consum şi descompunere, determină un
raport subunitar caracteristic ecosistemelor senescente. Etapa este
considerată şi naturală, dar în multe cazuri ea se produce sub influenţa
factorilor antropici, în special a poluării. Uscarea pădurilor de conifere în
Germania, Austria, Suedia, sub influenţa precipitaţiilor acide, demonstrează
astfel de evoluţii.
3.2.3.1.5. Succesiunea ecologică

Succesiunea ecologică este determinată de modificările biotopului şi
biocenozei, ca rezultat al interacţiunii dintre acestea.
Activitatea biocenozei modifică biotopul, încât condiţiile de viaţă
devin improprii pentru speciile care le-au produs. Acestea dispar treptat şi
sunt înlocuite cu altele pentru care condiţiile nou create sunt potrivite.
În cazul în care schimbările intervenite în organizarea ecosistemului, atât în
ceea ce priveşte populaţiile prezente, cât şi sub aspectul raporturilor dintre
acestea, sunt durabile, fără să fie afectate de modificările periodice, vorbim
de evoluţia ecosistemului sau de succesiune ecologică.
În evoluţia spre starea de maturitate (climax) fazele timpurii se
caracterizează prin preponderenţa proceselor de producere a biomasei,
structură trofică relativ simplă, lanţuri trofice scurte, organizare şi stabilitate
reduse. Fazele succesionale târzii conduc la o echilibrare a raportului dintre
producţia şi consumul de biomasă, creşterea cantităţii de biomasă,
diversificarea reţelei trofice şi creşterea gradului de organizare prin
acumularea informaţiei astfel încât sistemul devine mai stabil.
Dezvoltarea biocenozelor şi a întregului ecosistem nu se produce la
întâmplare, ci este un proces ordonat, urmează anumite legităţi mai mult sau
mai puţin cunoscute în prezent, şi se manifestă prin schimbări structurale,
funcţionale şi informaţionale.

3.2.3.2. Ecobiomul
Reprezintă al doilea nivel de organizare a sistemelor ecologice şi

integrează un spaţiu geografic cu caracteristici unitare ale factorilor
mediului geografic. Acesta cuprinde un complex de biotopuri şi biocenoze
reunind un număr mare de ecosisteme (exemplu: Câmpia Română, cu
ecosisteme acvatice şi terestre diverse).
În prezent, ecobiomul este considerat a fi „o mare unitate ecologică
structurală, funcţională şi informaţională a ecosferei, cu aspect relativ
omogen, formată dintr-o grupare de ecosisteme cu relaţii complexe între
ele. Partea vie a ecobiomului este biomul, alcătuit din totalitatea
biocenozelor pe care le înglobează. Partea nevie a ecobiomului este
macrobiotopul format din totalitatea componentelor abiotice ale mediului”
(Pârvu, 2001).
3.2.3.3. Ecosfera
Termenul de ecosferă înglobează generic totalitatea ecosistemelor

aparţinând biosferei terestre. Reprezintă ultimul nivel în ierarhia sistemelor
ecologice supraindividuale, oferind suportul funcţional integrator pentru
întreaga ierarhie a sistemelor biologice.
În cadrul ecosferei, nu toate forţele din mediu au aceeaşi importanţă
faţă de viaţă. Unele o influenţează puternic, iar altele pot fi inactive.
Elementele calitative şi cantitative ale mediului abiotic şi repartiţia
temporală şi spaţială a acestora în ecosferă, acţionează ca factori ecologici şi
determină structura, varietatea şi dimensiunile comunităţilor biologice pe
toate treptele de organizare. Factorii ecologici susţin procesele ecologice din
ecosferă, determinând o anumita evoluţie a lumii vii.
În funcţie de modul în care factorii de mediu din ecosferă determină
repartiţia organismelor vii, deci în funcţie de natura acestora, se disting
următoarele categorii de factori geoecologici:
a) Factori periodici primari stau la baza diferenţierii unităţilor
teritoriale ale ecosferei, a tipurilor de mediu (roca, apa, aerul, radiaţia
cosmică, radiaţia solară, gravitaţia, câmpul geomagnetic, geotermalismul,
mişcarea de rotaţie, mişcarea de revoluţie).

b) Factori periodici secundari sau derivaţi sunt generaţi de către cei

primari: temperatura, direct dependentă de radiaţia solară, dar şi de energia
geotermală, succesiunea anotimpurilor, expunerea versanţilor etc.
Organismele vii sunt bine adaptate la efectele factorilor periodici secundari
datorită manifestării îndelungate a acestora. (Povară, 2007)
c) Factorii neperiodici sau întâmplători se manifestă brusc, ca urmare
a acumulărilor de materie sau energie peste limita de echilibru, în unul sau
mai multi factori naturali: vânturile neperiodice, cicloni, valuri catastrofale,
cutremure, secete etc. Tot în această categorie pot fi incluse şi unele
accidente tehnogene precum explozii, poluarea aerului sau a apei,
accidentele petroliere.
Datorită manifestării bruşte sau a concentraţiei substanţelor vehiculate,
organismele vii nu au timpul necesar pentru a se adapta şi sunt eliminate
total sau parţial.
3.3. COMPONENTELE SOCIALE
Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel existent înainte

de apariţia vieţii. Dintre toate componentele biosferei, cele mai mari
implicaţii în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi omul.
Într-o accepţiune generală, mediul înconjurător este redus la
componentele naturale sau mediul natural (Demangeot, 1990), care are
funcţia de a susţine omul pe Terra. În viziunea lui S. Mehedinţi (1930),
„omul nu poate fi dezlipit de ţesutul biosferei; aceasta ar fi o eroare şi faţă
de realitate şi faţă de logica faptelor”.
În lucrările Conferinţei ONU (Stockholm, 1972) se arată că „Omul
este, în acelaşi timp, creaţia şi creatorul mediului său înconjurător, care îi
asigură existenţa fizică şi îi oferă posibilitatea unei dezvoltări intelectuale şi
morale, sociale şi spirituale. În lunga şi laborioasa evoluţie a speciei umane
pe Pământ a sosit momentul când, datorită progreselor tot mai rapide ale
ştiinţei şi tehnicii, omul a dobândit posibilitatea de a transforma mediul
înconjurător în nenumărate feluri şi într-o proporţie fără precedent. Cele
două elemente ale mediului înconjurător, elementul natural şi creat de omul
însuşi, sunt indispensabile prosperităţii sale şi deplinei folosinţe a
drepturilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viaţă”.

3.3.1. Omul, element edificator al masei biotice
Masa biotică actuală a Terrei este estimată la cca. 1.000.000 km³.

(Mac, 2003). Încărcătura de masă umană care participă biologic la
compoziţia mediului înconjurător este extrem de dificilă. Masa fondului
vegetal depăşeşte cu mult masa fondului animal nu datorită numărului de
specii ci datorită densităţii acestora.
În prezent se apreciază că omul reprezintă specia biologică cu cea mai
mare biomasă. Prin comparaţie cu speciile animale, antropobiomasa se
ridică la aproximativ 6x10-14 kcal (Jakobs, 1975), ceea ce poate conduce la o
modificare a raporturilor în piramida trofică (Mac, 2003). Pentru anul 2050,
se estimează o încărcătură numerică semnificativă de cca. 9,3 miliarde
locuitori (Brown, 1974).
Ca fiinţă biologică, omul este definit şi printr-o serie de procese
fiziologice în care nutriţia a impus procesul de producţie. Nutriţia plasează
omul pe o verigă superioară în lanţurile trofice, participând astfel, la
transformările de substanţă şi energie în învelişul geografic şi implicit la
dinamica mediului înconjurător.
În legătură cu baza nutriţiei omului, se impun a fi precizate câteva
caracteristici are au marcat fenomenul tranziţiei demografice (Mac, 2003):
- faza premergătoare agriculturii plasează omul în rândul fiinţelor
dependente de lanţurile trofice naturale;
- total dependent de productivitatea naturală, omul obţinea cu
dificultate cca. 10 kcal/m2/an. Necesarul individual de hrană reclama prin
cules şi prin vânat exploatarea a cel puţin 10 ha.
- cultivarea primitivă a plantelor, creşterea animalelor sub forma
păşunatului nomad, a permis omului obţinerea unor valori nutriţionale mai
mari de cca. 20 kcal/m2/an concomitent cu scăderea suprafeţei bioproductive
de la 10 la 5 ha/individ. Perfecţionarea mijloacelor de producţie conduce
mai tarziu la obţinerea unor valori nutritive de cca. 80 kcal/m2/an (Mac,
2003).
- în cazul agriculturii tradiţionale, suprafaţa bioproductivă s-a redus
treptat spre 2,5-2 ha/individ, concomitent cu dublarea populaţiei în raport cu
sursele de hrană;
- agricultura modernă prin mijloace superioare de prelucrare a solului,
aport de energie suplimentar celei solare (îngrăşăminte, pesticide) impune

un ritm de creştere nemaiîntâlnit de cca. 800 kcal/m2/an, marcat şi de o

reducere a suprafeţei bioproductive individuale la cca 1,5-0,5 ha;
3.3.2. Omul, creator al mediului geografic
Ascendenţa biologică a fiinţei umane, capacitatea sa psiho-

intelectuală (care i-a permis diversificarea legăturilor interactive în
geosistem şi manipularea acestora), specificul social-economic al existenţei
sale şi mobilitatea excepţională, prin comparaţie cu orice alt element, au
stat la baza creării unei structuri sistematice total diferite faţă de cele
naturale, sistemul social economic (fig. 3.19).
Fig. 3.19 – Componenta umană şi influenţa asupra mediului geografic

Elementul cheie al acestui sistem, omul, este el însuşi o structură care
are toate datele fiinţelor vii, necesităţile şi o bună parte a comportamentului
acestora, dar şi datele unei existenţe raţionale, constituită social, creativă,
productivă, mereu mobilă, prelevând, utilizând, transformând,
extinzându-şi prezenţa şi acţiunile în toate sensurile şi din ce în ce mai
rapid. Astfel, omul este nu numai creatorul şi elementul motric al unei

structuri noi în geosistem, dar şi cel care a integrat structuri artificiale în

structuri naturale, determinând interferenţe multiple, diferite de cele
spontane, în final diversificând mult funcţionalitatea geosistemică şi nu
întotdeauna în mod benefic (Irina Ungureanu, 2000).
În ipostaza de creator, omul devine muncitor specializat, care îşi
susţine munca cu ajutorul tehnologiei, reuşind să transforme materia primă
în produse finite sub trei mari categorii (Mac, 2003):
- industria bunurilor de consum (curent şi îndelungat), activităţi
destinate realizării de produse agroalimentare, textile, pielărie şi
încălţăminte, produse farmaceutice şi electromenajere;
- industria producătoare de bunuri intermediare (piese,
subansambluri, susbstanţe sau materiale destinate obţinerii unor produse
complexe;
- industria de echipamente industriale (maşini, echipamente
industriale, aparataj şi instrumente etc).
Toate activităţile industriale şi agricole, inclusiv cele asociate, au
angrenat omul într-un proces complex de transformare a mediului prin
transferul materiei, energiei şi informaţiei. Conform Mac, 2003, această
caracteristică a omului decurge din:
- transformarea omului într-un angajat al sistemului economic
industrial, situaţie care a generat vânzarea forţei de muncă, aglomerarea în
procesul muncii, aglomerarea rezidenţială şi stresul environmental;
- realocarea substanţei şi energiei naturale prin transferuri de
combustibili minerali, metale, roci, apă, aer s.a. în cadrul altor subsisteme
energetice, metalurgice, construcţii de maşini, chimice, alimentare.
Fenomenul intermediat de activităţile de exploatare, transport, depozitare,
prelucrare primară şi produs finit, a produs schimbări profunde în sistemele
naturale, generând noi structuri şi noi stări;
- crearea unor noi structuri tehnogene, cu un mediu aparte care au dus
la antropizarea realităţii naturale supuse stresurilor multiple: de producţie,
ritm tehnogen, subordonare, colectivizare, poluare pe diferite căi;
- dezlănţuirea unei mişcări de resurse, bunuri, oameni şi servicii fără
precedent în sistemele teritoriale, marcate de o creştere a fluxurilor de
transfer dinspre stocurile de resurse naturale către subsistemele economice.
Totodata, dezvoltarea sistemelor socio-economice (cf. Mac, 2003) în
perioada industrială, este marcată de:
- diversificarea şi creşterea capitalului construit;

- creşterea ponderii sistemelor intensive de producţie a resurselor

regenerabile;
- stimularea creşterii productivităţii industriale şi diversificarea de
bunuri şi servicii;
- stimularea consumului de bunuri şi servicii;
- amplificarea serviciilor cu precădere pentru desfăşurarea producţiei,
dar şi pentru comercializarea produselor fabricate;
- creşterea cantităţii de reziduuri în măsură să inhibe viaţa curată.
Pentru a sublinia contribuţia umană la crearea mediului terestru actual
şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni în perspectivă, unii geografi,
folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă4 sau tehnosferă. Aceşti termeni
sugerează posibilitatea disocierii totale a mediului natural preexistent
apariţiei omului de cel actual.
Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene (oikumen),

nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită; aceeaşi entitate se poate
defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un conţinut mai restrâns, atribuit
peisajului modificat de om.
Prin habitatul edificat, omul a marcat trecerea de la condiţia de
vieţuire în mediu, la integrarea mediului în sistemul aşezărilor umane
(rurale, urbane), marcată printr-o dublă relaţie:
- alterarea mediului înconjurător prin exploatarea resurselor naturale în
procesul de construcţie şi prin impactul acestor activiăţi asupra
componentelor de mediu ;
- edificarea unui mediu propriu – mediul modificat (ambientul).
Daca în cadrul aşezărilor rurale, mediul natural reprezintă încă
elementul predominant, aşezările urbane constituie mediul în care
componentele naturale au fost înlocuite în cea mai mare parte, putând vorbi
despre un mediu realmente antropic.
În timp ce aşezarea rurală îl leagă puternic pe locuitor de spaţiul său,
oraşul oferă libertate experimentală, mobilitate şi dinamism dar şi fenomene
precum pierderea personalităţii şi înstrăinarea. În prezent, conform
statisticilor ONU, peste 50% din populaţia lumii trăieşte în ariile urbane,
acest procent fiind de peste 80% în cadrul statelor industrializate.
Conform Mac, 2003, cu un secol în urmă, doar 14 oraşe din lume
aveau peste 1 milion de locuitori; acum sunt 235 de astfel de oraşe, iar în
4
termen creat de Teilhard de Chardin pentru a desemna învelişul spiritual al Pământului, reprezentat de omenire.

secolul următor cifra se va dubla. Creşterea populaţiei urbane se realizează

pe cale naturală şi prin migrare. Deplasarea de la sat la oraş este fie
rezultatul împingerii în afara ruralului din diverse cauze, fie datorită
atragerii prin avantaje şi oportunităţi urbane.
Aprecierile făcute de urbanistul Constantin Doxiadis în privinţa
spaţiului construit, reflectă faptul că în mai puţin de un secol, suprafaţa
oraşelor va deţine cca. 30% din suprafaţa Terrei aptă de utilizare, restul
revenind în proporţii apropiate agriculturii 37% şi terenurilor destinate
recreerii 33%. Pe fond se remarcă o tendinţă de amplificare a urbanizării
spaţiului terestru. Conform Mac, 2003, în Germania, aproximativ 50% din
suprafaţa teritoriului este ocupată de clădiri şi căi de comunicaţie. În bazinul
Rhur nu există terenuri libere, ci doar case, uzine, fabrici, drumuri, căi ferate
etc. În Marea Britanie, în anul 1971 ponderea suprafeţelor urbane era de
7,4%, doar cu 0,8% mai puţin decât suprafaţa ocupată de păduri.
3.3.3. Omul, factor de stres în mediu
Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient,

producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea presiunii
umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea economică şi socială
(îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse destinaţii etc.), elemente care
modifică mediul geografic şi procesul de percepere a acestui ansamblu de
către om.
Impactul omului şi al activităţilor sale asupra mediului s-a
amplificat odată cu creşterea numărului de locuitori, cu înmulţirea oraşelor,
cu existenţa defrişărilor, cu exploatarea neraţională a resurselor etc.
Extinderea habitatului, apariţia şi dezvoltarea industriei, practicarea
neraţională a agriculturii, au făcut să scadă tot mai mult calitatea mediului,
intervenţia omului în mediul natural fiind tot mai greu „de stăpânit”.
Aşezările urbane mari de tip megalopolis, reprezintă astăzi un simbol
al civilizaţiei putând fi reduse compoziţional şi structural la un amestec de
beton, cărămidă, oţel, sticlă şi asfalt, sute de întreprinderi industriale,
păienjeniş de străzi şi drumuri, milioane de automobile, într-un cuvânt
deşerturi de piatră, un tip de mediu greu de suportat.
Conform Mac, 2003, printre consecinţele activităţii umane asupra
mediului înconjurător se numără:

- modificările microclimatice generatoare ale climei urbane, cu

intensificarea insulelor de căldură şi efectului de dom (calotele atmosferice)
deasupra marilor oraşe ca urmare a concentrării noxelor;
- modificări ale ecosistemelor hidrografice până la transformarea lor în
adevărate canale industriale;
- modificări ale acumulărilor de ape subterane până la secătuirea
rezervelor sau până la degradarea calităţii lor prin poluare;
- modificări ale suprafeţei topografice prin lucrări edilitare, cu apariţia
unui relief antropic specific;
- modificări ale suprafeţei subiacente, prin structura pavimentelor cu
restrângerea până la totalitate a posibilităţilor de infiltraţie şi exfiltraţie ale
apei, favorizând astfel revărsările şi inundaţiile catastrofale;
- modificări ale vegetaţiei naturale până la eliminarea totală a acesteia;
- apariţia maselor imense de deşeuri urbane şi reziduuri industriale
nedegradabile, cu grad mare de persistenţă în mediul biochimic;
- favorizarea apariţiei şi transmiterii unor boli sociale specifice
aglomerarilor urbane, cu precădere a bolilor psihice;
- naşterea unei noi mentalităţi care percepe lumea înconjurătoare
mutilată de stările de instabilitate şi nesiguranţă;
- apariţia şi intensificarea fenomenelor periferice în marile suburbii
care afectează starea habitatului de locuire umană şi raporturile cu celelalte
componente ale mediului „favelhas”, „barrios”, „bidonville”,
„shantytowns”.
În concluzie se poate spune că de-a lungul timpului, fără şă-şi fi
diminuat prea mult dependenţa de natură, omul s-a integrat din ce în ce mai
puternic în geosistem, cu care a interacţionat în mod complex, consecinţele
fiind aproape întodeauna negative.
3.3.4. Relaţii caracteristice sistemelor sociale
Relaţiile dintre componentele mediului înconjurător (exclusiv

componenta socială) au suferit modificări nesemnificative la scara timpului
geologic prin natura proporţiei şi echilibrului mediului natural. Prin
comparaţie, relaţiile specifice societăţii umane, au înregistrat o evoluţie
istorică proprie, la scara ultimelor două milioane de ani fiind în continuare
sensibile la modificări impuse de evoluţia sistemelor sociale în sine.

Tipologia relaţiilor specifice din socio-sisteme a fost formulată de Mac

în 2003, citat de Povară în 2007 astfel:
- relaţii de producţie – cele dintre om şi obiectul muncii sale;
- relaţiile interpersonale, care se stabilesc social între indivizi;
- relaţiile sociale sau de grup care generează forme geografice
specifice de organizare a spaţiului de tipul unităţilor teritoriale ierarhice
(comunităţi, ţări , grupuri de ţări) şi de amenajare a teritoriului;
- relaţiile de vecinătate, generate de poziţia geografică, resursele
naturale, interese politice etc;
- relaţii comportamentale: în raport cu mediul, cele dintre indivizi şi
cele dintre diferitele structuri sociale;
- relaţiile interspaţiale care presupun deplasarea oamenilor, a
produselor şi a informaţiei între spaţii geografice diferite.
În ansamblul lor, toate categoriile de relaţii menţionate se raportează la
coordonata mediului prin efecte la scară locală sau globală, prin consecinţe
directe sau indirecte care pot avea un termen de manifestare scurt, mediu
sau lung la scara timpului uman.

CAPITOLUL IV
FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI GEOGRAFIC
4.1. PRINCIPII DE FUNCŢIONARE ALE

STRUCTURILOR MEDIULUI
Mediul geografic reprezintă o structură asociativ-dinamică care

funcţionează în virtutea integrării, relaţionării, sinergismului, evoluţiei şi
dezvoltării componentelor sale.
Interacţiunea reprezintă mecanismul fundamental prin care mediul
funcţionează, ca expresie a formei specifice de interdependenţă între
materie, energie şi informaţie. Prin interacţiune se realizează conexiunile şi
relaţiile reciproce din ecosferă (geosistem).
Un alt mecansim de bază în funcţionarea mediului este reprezentat de
autodezvoltare, ca expresie a capacităţii funcţioale a sistemelor de a evolua
şi de a se dezvolta. Sinergismul forţelor de autocreare şi succesiune,
constituie un atribut important al mişcării din mediul geografic (Clements,
1928). În accepţiunea lui Clements, înlocuirea de lungă durată a
ecosistemelor care are loc ca urmare a schimbării condiţiilor de existenţă în
decursul timpului se numeşte succesiune. Prin urmare, succesiunea stă la
baza schimbărilor primare şi secundare urmate de succesiunea abiogenă
(determinată de factorii fizico-geografici), biogenă (concurenţa
interspecifică) şi tehnogene (activitatea economică a omului) (Mac, 2003).
Privit ca sistem, mediul geografic poate fi caracterizat prin analiza
celor trei laturi cunoscute: intrări, transformări şi ieşiri. Dacă predomină
intrarile, sistemul environmental va fi carcterizat prin entropie negativă
(negentropie). Daca predomină ieşirile, sistemul va deveni entropic, iar când
este în echilibru, sistemul devine stabil.

112_____________________________Funcţionalitatea mediului geografic
Funcţionalitatea mediului geografic presupune transformări continue,

pierderi şi acumulări de masă şi energie care duc la apariţia unor manifestări
funcţionale de formă: schimbare, limită, prag (Mac, 2000).
Autoreglarea sistemelor mediului geografic, presupune capacitatea de
autoreglare, adică răspunsul componentelor mediului la interacţiuni.
Mecanismele de reglare de tipul feed-back-ului negativ asigură, aşa cum am
văzut, stabilitatea sistemului prin limitarea intrarilor (imput-uri), iar cele de
feed-back pozitiv, acţionează prin amplificarea ieşirilor din sistem în funcţie
de schimbările calitative ale sistemelor mediului geografic.
Un aspect deosebit de important se referă la faptul că funcţionalitatea
sistemelor environmentale tinde să contracareze stările extreme, şi să
conducă la realizarea echilibrului dinamic.
Senzitivitatea sistemelor environmentale evidenţiată de răspunsurile la
perturbări (vezi subcapitolul 2.3) prin cele trei tipuri de stări ale sistemelor
environmentale (stabilitate, fragilitate, regresivitate), facilitează înţelegerea
şi carcaterizarea în termeni funcţionali a unităţilor ecosferei. Acestea
funcţionează după principiile sistemelor cibernetice, dispunând de reglatori
care intră în acţiune ori de câte ori este nevoie, cu apariţia diferitelor situaţii
de stare (Mac, 1996):
- stări homeostazice – când reglatorii reuşesc să controleze parametrii
de funcţionare şi asigură sistemului o relativă constanţă dinamică (ex.
mediile subterane carstice, unde temperatura şi umiditatea sunt menţinute
uniforme prin reglarea schimbului cu mediul exterior);
- stări homeoretice – în care parametrii environmentali evoluează fie
în sens pozitiv, fie negativ, fără ca sistemul să sufere o degradare totală (de
exemplu, mediul oceanic tulburat de furtunile tropicale prezintă mari variaţii
de stare, dar rămâne „oceanic tropical”);
- stări combinate – în care funcţiile reglatoare permit mari amplitudini
de fluctuaţie între starea de normalitate şi stres, ultima fiind dominată de
afluxul de masă şi energie la intrări – cum este cazul mediilor litorale.

Funcţionalitatea mediului geografic_____________________________113
4.2. LEGI CARE GUVERNEAZĂ DINAMICA MEDIULUI
Transformările din cadrul mediului geografic se derulează pe baza

unor legi ale dinamicii structurilor environmentale ce pot fi sintetizate astfel
(Mac, 2003):
1. Legea dezvoltării progresive, conform căreia structurile mediului
geografic fac obiectul unui proces continuu de înnoire, proces marcat de
apariţia unor elemente noi, ori stări noi. Acest fapt este ilustrat de trei mari
etape:
- etapa prebiogenă, marcată în atmosferă de prezenţa predominantă a
carbonului;
- etapa biogenă, care devine evidentă prin creşterea concentraţiilor de
oxigen;
- etapa antropică – care înmulţeşte numărul poluanţilor.
Dezvoltarea prin înnoire este derivată din al doilea principiu al
termodinamicii, în virtutea căruia, procesele naturale sunt negentropice,
schimbările fiind legate de pierderile energetice în timpul schimbărilor de
mediu.
2. Legea dezvoltării ciclice, reflectată în mutaţiile succesive care au
loc în ciclul diurn, lunar, multianual, secular, geologic. Acestea înseamnă
schimbări în natura setului componentelor şi în transformările de ordin
environmental (ex. perioadele de încălzire/răcire, regresiuni/transgresiuni,
cicluri de lumină etc.)
3. Legea conservări masei şi energiei, care operează în virtutea
primului principiu al termodinamicii – energia nu se câştigă, nici nu se
pierde, dar se poate transforma în diverse forme. Aşadar, există un echilibru
de masă şi energie, încât unitatea environmentală globală poate să
funcţioneze, atunci când nu apar perturbări exterioare de natură climatică
sau antropică;
4. Legea circuitelor complexe ale materiei şi energiei. Mediul
geografic, ca sistem funcţional, se defineşte prin circulaţia substanţei şi
energiei, proces ce asigură fiziologia lui. Este vorba despre circuite ale
elementelor chimice cum sunt carbonul, oxigenul, azotul; circuite ale
componentelor – circuitul apei în natură; circuitul substanţei vii (lanţurile
trofice), apoi circuitele energetice – circuitul energiei în atmosferă, curenţii
oceanici calzi, purtători ai energiei termice.

5.Legea tendinţelor sincrone sau a dezvoltării corelative (singenetice

şi sinergice).
Legile menţionate au un impact major asupra dinamicii structurilor
mediului. Analiza dinamicii structurilor mediului geografic, impune două
sensuri:
a) cunoaşterea schimbărilor induse de fiecare component în parte,
adică dinamica elementelor componente:
- abiotice (scoarţa terestră, aer, apă, relief);
- biotice (plante, animale)
- antropice (om, societate, activităţi umane)
b) cunoaşterea transformărilor la nivelul întregului sau dinamica
comună, care poate fi echivalată cu dinamica environmentală globală.
4.3. CIRCUITUL ENERGIEI ÎN MEDIUL GEOGRAFIC
Din triada componentelor fundamentale ale mediului geografic în

genere (materia, energia şi informaţia), energia, prin discreţia cu care se
manifestă şi prin plasarea interacţiunilor sale în umbra substanţei, s-a regăsit
mereu pe un plan secundar al analizelor realităţilor geografice.
Energia stă la baza tuturor proceselor care au loc în natură. Învelişurile
geosferei se alimentează cu energie, o consumă pentru realizarea proceselor
şi fenomenelor care decurg din structura şi funcţionalitatea lor, dar o şi
stochează pentru diferite perioade de timp.
Capitalul energetic al geosistemului terestru este datorat în cea mai
mare parte radiaţiei solare şi gravitaţiei. Acestora li se adaugă şi alte surse
de natură cosmică sau telurică (energia geotermală, geomagnetică,
geoelectrică), cu o pondere mult mai redusă (Roşu, 1987). Interacţiunea
dintre aceste surse, se regăseşte în tot ceea ce ne înconjoară sub forma
fluxurilor energetice şi a ciclurilor de transformare. Acestea au rol de
refacere a energiei şi materiei învelişului geografic (Povară, 2007).
Învelişurile geosistemului terestru se alimentează cu energie, o
consumă în procesele şi fenomenele funcţionale, dar o şi stochează pentru
perioade diferite de timp.

4.3.1. Sursele de energie cosmică
4.3.1.1. Radiaţia solară
Radiaţia solară intră în geosistem sub forma radiaţiilor de undă scurtă.

Acestea sunt triate de centurile magnetice şi ionosferice, ajungând în
geosistem doar radiaţiile cu lungimi de undă nevătămătoare (0,17-10µ),
corespunzătoare funcţionalităţii acestuia şi necesităţilor vieţii.
Cele mai multe modele referitoare la balanţa energetică a Terrei
(Flohn, 1972, Critchfield, 1974, Budîko, 1977) au pus în evidenţă un
echilibrul stabil al intrărilor şi ieşirilor din geosistem. Astfel, din cantitatea
totală de energie care ajunge la limita superioară a atmosferei (250
kcal5/cmp/an), un procent de 34% este reflectată de atmosfera terestră,
intrând în geosistem un procent de 66%. Din această ultimă cantitate, 16%
este absorbită de masa noroasă a atmosferei, 7% este reflectată de suprafaţa
geografică, iar 43% este absorbită de aceasta. Odata ajunsă la suprafaţa
activă, radiaţia solară este utilizată, transformată, sau stocată în cadrul
proceselor din învelişul geografic, pentru ca apoi, degradată să fie
transferată treptat în spaţiul interplanetar (Budîko, 1977).
Modelul bilanţului energetic elaborat de Budîko 1977, ne oferă o
imagine mai clară asupra felului în care este utilizată energia solară de către
învelişul geografic (Kcal/cmp/an - fig. 4.1)
Astfel, din cele 250 kcal/cmp/an energie solară ajunsă la limita
superioară a troposferei, la un albedou a=0,33%, sunt absorbite de
mezogeosistem 167 kcal. Din această cantitate, ajung la suprafaţa terestră
126 kcal (41 kcal fiind reţinute de atmosferă). La un albedou mediu al
solului de 0,14, sunt reflectate cca. 18 kcal/cmp/an, ceea ce înseamnă că
suprafaţa scoarţei terestre absoarbe 108 kcal/cmp/an. O cantitate de cca. 60
kcal sunt utilizate pentru evaporare, iar cca. 12 kcal sunt consumate în
încălzirea turbulentă a aerului. Valoarea radiaţiei efective este de 36 kcal
(Budîco, 1977, citat de Roşu, 1987).
Din analiza modelului de bilanţ energetic elaborat de autorul mai sus
citat se observă că mărimea cantităţii radiaţiei de unde lungi care pleacă în
spaţiul interplanetar (Is) este egală cu cea absorbită Is=Qs(1-as).
5
1 kcal = 1000 cal = 4184 J = 1,16 W/h

Fig. 4.1 - Schiţa bilanţului radiativ al Terrei

(prelucrare dupa Budîko, 1977)
Simetria dintre cantitatea radiaţiei termice intrată şi cea cedată de
geosistemul terestru se constituie într-un factor funcţional determinant ce
asigură pe de o parte stabilitatea geosistemului iar pe de altă parte utilizarea
până la degradare a energiei solare conform legii entropiei6.
Bilanţul radiativ al Terrei reprezintă dinferenţa dintre radiaţia
termică primită şi cea cedată. Radiaţia solară primită este o radiaţie de undă
scurtă. Se poate face referire la bilanţul radiaţiei de undă scurtă sub
următoare formă:
Qs=G-R=D+H-R
Qs=G(1-a)
G=radiaţia globală
D=radiaţia directă
H=radiaţia difuză
6
Principiul II al termodinamicii statuează legitatea conform căreia căldura se deplasează într-un singur sens: de la
sursa caldă către sursa rece, niciodată invers; precum şi imposibilitatea transformării integrale a energiei în lucru
mecanic; permanent o parte a acesteia se degradează, rezultând căldură, ca formă degradată a energiei.

R=procentul radiaţiei globale reflectate

a=albedoul
Suprafaţa terestră şi atmosfera emit radiaţie sub formă de căldură în

spectrul infraroşu, suprapus în parte spectrului solar. Aceste radiaţii fac
parte din categoria radiaţiilor de undă lungă, în acest caz putându-se vorbi
de un bilanţ al radiaţiei de undă lungă.
Qi=AE=AO-AG
AE=radiaţia efectivă
AO=radiaţia suprafeţei terestre
AG=radiaţia reţinută (efectul de seră)
Bilanţul radiativ al Terrei, respectiv cantitatea totală de energie,
poate fi calculată pe baza formulei:
Qt=Qs-Qi=G-Qi=G-R-AE
Încărcătura energetică a atmosferei se bazează pe trei surse:
1. Radiaţia de unde scurte absorbite de atmosferă (41 kcal) + radiaţiile
de unde scurte reflectate de albedoul suprafeţei terestre (18 kcal) care
totalizează 59 kcal/cmp/an – 23,6%;
2. Căldura rezultată din condensarea vaporilor 60 kcal – 24%;
3. Fluxul turbulent emanat de suprafaţa terestră în aer 12 kcal – 5%.
Din schema bilanţului energetic rezultă că valoarea cantităţii de
energie calorică existentă în atmosferă, se ridică la 131 kcal/cmp/an.
Cifrele redate în cadrul reprezentării schematice a modelului de bilanţ,
sunt condiţionate atât de variaţia anuală a indicelui de nebulozitate
atmosferică, cât şi de variabilitatea valorilor albedoului în timp şi spaţiu.
Energia solară absorbită de suprafaţa terestră se distribuie în trei
direcţii (Simoi, 1978, p. 296, citat de Roşu, 1987):
- energia absorbită pentru ridicarea temperaturii aerului, solului, care
stă la baza circuitelor ecosistemice primare (W termică);
- energia absorbită pentru schimbările de stare ale apei (îngheţ, topire,
evaporare, sublimare) constituind energia transformantă (W transformantă);
- energia absorbită sub formă chimică în substanţa vie – fără
modificări de temperatură, dar cu schimbări de structură a substanţei,
reprezentând energia chimică (W chimică).
Putem concluziona că: W abs. = W term. + W trans. + W chim.
Diferenţele de temperatură dintre diversele structuri ale mediului
geografic generează circulaţia substanţelor purtătoare de energie. Circuitele
care se formează devin principalele instrumente de transformare şi transfer

ale substanţei şi energiei. Mobilitatea unor substanţe precum apa, aerul sau a
organismelor vii, stă la baza tuturor proceselor de transformare structurală,
care au loc în geosistem şi explică sinergismul diferenţierilor energetice.
Învelişul geografic dispune de o mare capacitate de stocare,
transformare şi utilizare a energiei primite. Încărcătura energetică a
mezogeosistemului capătă dimensiuni de mare subtilitate prin posibilităţile
deosebite ale organismelor (lumea vegetală) de a transforma şi stoca energia
solară.
Procesul de fotosinteză:
6CO2+6H2O → (energie, lumină +CLOROFILĂ) → C6H12O6 + 6O2 ↑
Este vorba despre un proces de oxido-reducere prin care CO2 este
redus de către ionii de hidrogen (rezultaţi din descompunerea apei) la
glucoză, cu utilizare de energie luminoasă asimilată de prigmenţii
clorofilieni. Oxigenul rezultat din descompunerea apei este eliminat, în timp
ce prin reacţiile respective se produce şi o înmagazinare de energie în
substanţe organice.
La producţia anuală de fitomasă, plantele oceanice şi terestre fixează
sub formă de energie chimică cca. 0,1% din radiaţia solară absorbită de
suprafaţa terestră (Riabciov, 1980).
Valorile productivităţii se diferenţiază în funcţie de unitatea spaţială,
astfel, pe unităţi geografice mari, nivelul productivităţii primare variază
între 0,5 şi > 20g/m2/zi (tabelul 4.1). Pe tipuri de ecosisteme, producţia
primară variază conform datelor din tabelul 4.2.
Tabelul 4.1 - Producţia biologică primară pe unităţi geografice
după: http://en.wikipedia.org/wiki/Biomass

Tabelul 4.2 - Producţia biologică primară pe tipuri de ecosisteme
după: http://en.wikipedia.org/wiki/Biomass
4.3.1.2. Radiaţia corpusculară
Reziduurile radiaţiei cosmice şi ale vântului solar măcinate de

centurile magnetice şi ionosferice, ajung până la baza atmosferei sub forma
radiaţiei cosmice intergalactice sau a radiaţiilor corpusculare solare. Fiecare
cm2 al suprafeţei terestre primeşte în medie cca. 20 de particule energetice
originale din profunzimile Universului.
Cercetările ulterioare au demonstrat că aceste radiaţii sunt constituite
din nuclee de atomi rămase fără învelişul lor de electroni, reprezentând
întreaga gamă de elemente din Tabloul lui Mendeleev. Cea mai mare parte
aparţine hidrogenului 80% - elementul cel mai uşor cu nucleul format
dintr-un singur proton; urmează uraniul – elementul cel mai greu cu 8%,
restul de 2% aparţinând altor elemente. Masa acestor particule se ridică
anual, după unele estimari, la 600g, adică cca. 370 milioane de particule (0,8
ergi7/cmp/s). (Roşu, 1987).
7
1 erg = 0,0000001 J = 0,0000000239 cal

4.3.2. Sursele de energie telurică
4.3.2.1. Energia gravitaţională
Energia gravitaţională este evaluată ca energie potenţială, determinată

de ridicarea reliefului continental deasupra nivelului oceanului planetar,
energie care determină potenţialul de denudaţie a reliefului.
Denudaţia transformă energia gravitaţională în energie mecanică, iar
potenţialul denudaţional al Terrei este evaluat la echivalentul a ½ din
energia primită de la Soare (Povară, 2007).
Forţa gravitaţională se manifestă şi în producerea ritmică a mareelor
terestre (min. 23 mm) sau acvatice (max. 12 m), care dispun de un potenţial
energetic echivalent cu 5% din fluxul anual al radiaţiei solare. Din punct de
vedere cantitativ, aceste surse potenţiale nu sunt reprezentative ca valoare în
cadrul bilanţului energetic al planetei, dar calitativ, acestea dau dimensiunea
complexităţii întrepătrunderilor energetice la nivelul geosistemului terestru.
4.3.2.2. Energia tectonică
Se consideră că profunzimile Terrei dispun de o serie de surse

principale capabile să producă energie termică. Aceste surse de energie
relictă se păstrează din faza protoplanetară, când substanţa iniţială se afla
într-o stare de incandescenţă. Potenţialul real al acestor surse nu este încă
bine cunoscut. De referinţă sunt totuşi parametrii citaţi A.M. Raibcicov
(1980, citat de Roşu în 1987), conform cărora, de-a lungul timpului, în
procesele tectonice ale Pâmântului s-au cheltuit din energia produsă, un total
de 25x1038 ergi din care: pentru acreţie, făurirea de scoarţă oceanică, s-au
consumat 20x1033 ergi, pentru diferenţierea gravitaţională 3x1038 ergi; iar
pentru descompunerea radioactivă 1,1038 ergi.
Cea mai importantă cantitate de energie telurică aparţine fluxului
geotermic, evaluat la 30x1022 waţi, sau 55 ergi/s/cm2, adică 1,32x1066
kcal/cm2/s. (Mac, 1980). Din această cantitate, 1,0x1027 ergi/an sunt
furnizaţi de procesele tectonice, iar 5% (0,5x1026 ergi) sunt reprezentaţi de
energia seismică. Într-o pondere mai redusă, se adaugă erupţiile vulcanice
cu 0,1-1 erg/s/cm2, a apelor termale cu 100 ergi/s/cm2. La aceasta se poate

adăuga dezagregarea elementelor radioactive, care poate genera o valoare de

3,4 - 7,2x1020kcal/cm2/an (Roşu, 1987).
Energia geotermală reprezintă o sumă a energiei relicte din faza
protoplantară (materie sub formă semiincandescentă), cu cea rezultată din
reacţiile radioactive şi geochimice specifice diferenţierii gravitaţionale a
materiei.
4.3.3. Fluxuri de energie liberă
Unele structuri ale mediului au rol de stocare a energiei directe

(primare) – stocarea energiei solare în bazinele oceanice, rocă şi atmosferă.
Altele au rol de tranport prin intermediul unor subsisteme geosferice
(curenţi marini, mase de aer, lave).
Fluxuri energetice importante sunt realizate prin intermediul apelor
curgătoare. Astfel, circuitul hidrologic realizează concentrarea curgerii
organizate şi ierarhizate a râurilor, pe care le alimentează astfel cu energie
mecanică determinată de gravitaţia terestră. Procesul de curgere transformă
energia gravitaţională în energie cinetică şi căldură, cantitatea acestora fiind
condiţionată de debit şi diferenţa de altitudine.
Acest tip de energie este regenerabilă prin intermediul circuitului
hidrologic mare, putând fi stocată cu uşurinţă în spatele unor baraje şi
trasformată în energie potenţială.
La scară planetară, potenţialul teoretic liniar al cursurilor şi căderilor
de apă de pe continente, a fost estimat la cca 3,8x106 MW8 (conf. Roşu,
1987), căruia îi corespunde o cantitate de energie anuală de 33.000 miliarde
kWh9, echivalentă cu 0,0015% din fluxul anual al radiaţiei solare (Isacenco,
1981).
O resursă energetică importantă este reprezentată de masele portante
ale hidosferei şi atmosferei, prin intermediul curenţilor marini şi al maselor
de aer (fig. 4.2).
8
1 Megawat = 1x106 waţi (un milion wati)
9
1 Kilowat oră = 3,6x106 J = 3,6 MJ

Fig. 4.2 - Transferul orizontal şi vertical al maselor de apă în oceane

(http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.scritube.com/files/geogra
fie/775_poze/image006; 17.07.2010, ora 20:23)
Hidrosfera reprezintă o structură distinctă a mediului prin

caracteristicile fizice şi chimice ale apei. Capacitatea de retenţie a energiei
sub formă de căldură se datorează în principal conductibilităţii termice
reduse a apei, fapt ce face din bazienele mărilor şi oceanelor adevărate
baterii termice.
Căldura astfel acumulată, este cedată mediului geografic într-un timp
îndelungat, devenind generatorul fenomenelor dinamice din hidrosferă.
În zonele intertropicale, intrările de energie conduc la valori termice
constante cu temperaturi de 29-30ºC. Se crează astfel un flux permanent de
apă, dirijat prin intermediul circulaţiei termohaline dinspre Ecuator spre
zonele polare la suprafaţă, dublat în sens contrar de apele reci polare la
adâncimi de 600-800 m (fig. 4.3).

Fig. 4.3 - Mecanismul circulaţiei termohaline

(http://www.scritube.com/files/ecologie/95_poze/image028,
10.08.2008, ora 12:45)
Mecanismul de reechilibrare termică a planetei este continuat prin

dinamica maselor de aer la nivelul atmosferei. Energia eoliană care stă la
baza circulaţiei maselor de aer, a fost evaluată la cca. 0,01% din fluxul solar
anual ajuns la suprafaţa terestră (Roşu, 1987). Încălzirea neuniformă a
maselor de aer prin convecţie termică şi disipare inegală a căldurii,
contribuie de diferenţierea termică a acestora. Este momentul declanşării
vânturilor cu caracter permanent sau periodic, care transformă o parte din
căldură în energie mecanică de mişcare (fig. 4.4).
Astfel, masele de aer puternic încălzite în regiunea ecuatorială, se
înscriu pe un traect vertical al curenţilor ascensionali până la altitudini de
18-20 km, de unde coboară către zonele subtropicale şi dau naştere celulei
de convecţie Hadley. Curentul descendent al celulei de convecţie Ferrel
acţionează sinergic asupra curentului descendent din celula Hadley,
generând un flux permanent descendent al aerului în zona subtropicală,
puternic influenţată de frontul ascendent al celulei polare, care poate înainta
până la latitudini de 40-45º lat N şi S.
Dinamica atmosferei joase (limita troposferică) este completată de
mişcarea maselor de aer din stratosferă prin curenţii jet situtaţi în troposfera
înaltă, dar şi curenţii din stratosfera medie, unde mişcarea aerului se produce

sub forma a două celule de convecţie cu ramuri descendente în zona

paralelelor de 60º lat N şi S.
Fig. 4.4 – Mişcarea aerului în atmosfera terestră (după:

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://static.howstuffworks.com/gif/w
eather-global-circulation.jpg) 17.12.2009, ora 14:00
Aceste categorii de structuri geografice (aerul şi apa), formează ceea

ce numim mase portante de energii transformante. Ele stau la baza
sistemului funcţional abiotic al Terrei.
4.3.4. Rezervele de energie chimică
Energia chimică este expresia transformării biotice a energiei

provenite de la sursele cosmice sau telurice. Organismele vegetale au

capacitatea de a transforma şi stoca energia solară prin mecanisme specifice

structurii şi funcţionalităţii lor.
Fotosinteza reprezintă mecanismul natural prin care se realizează
conversia energiei solare în hidraţi de carbon şi oxigen, prin combinarea
dioxidului de carbon cu apa (fig. 4.5):
Fig. 4.5 - Ideograma procesului de fotosinteză clorofiliană la plantele verzi

(http://en.wikipedia.org/wiki/Photosynthesis) 26.08.2010, ora 17:25
6CO2 + 6H2O → (lumină + clorofilă) → C6H12O6 + 6O2 ↑

Procesul de oxidoreducere face ca dioxidul de carbon să fie redus de
către ionii de hidrogen (rezultaţi din descompunerea apei) la glucoză, prin
utilizarea energiei luminoase asimilată de pigmenţii clorofilieni. Oxigenul
rezultat din descompunerea apei este eliminat, în timp ce prin reacţiile
respective se produce o înmagazinare de energie în substanţele organice
respective. În fiecare mol de glucoză se înmagazinează o cantitate de
aproximativ 680 kcal (Roşu, 1987).

Ca urmare a acestui fenomen de asimilare fotosintetică, vegetaţia

terestră foloseşte în fiecare zi cca. 150 miliarde tone de carbon din CO2 şi 25
miliarde tone de hidrogen (din apă), cu eliminarea în atmosferă a unei
cantităţi echivalente de oxigen (N. Lupei, 1977, citat de Roşu, 1987).
Din conversia unui gram produs prin fotosinteză în 15,8x1010 unităţi
energetice, obţinem expresia globală a energiei solare transformate de
plantele terestre şi oceanice în energie chimică, de cca. 170 ergi/s/cm2.
Această cantitate reprezintă aproximativ 1% din radiaţia solară absorbită de
suprafaţa geosistemului terestru (Riabcicov, 1980).
Captarea de energie solară de către plantele terestre şi acvatice permite
sinteza anuală a aproximativ 1,7 x 1011 tone de materie organică, în ale cărei
legături chimice este stocată o energie de circa 2,5 x 1021 jouli, ceea ce
echivalează cu de 20 de ori consumul mondial actual de combustibili fosili
(Stugren, 1994).
O parte din energia fixată de producătorii primari este consumată prin
respiraţie, iar energia stocată disponibilă este destinată altor componente ale
biosferei. Lumina, temperatura, apa, elementele nutritive constituie
principalii factori ai biotopului de care depinde productivitatea într-un
ecosistem, productivitate care are o distribuţie neuniformă (Duvignaud,
1976).
Mările adânci şi terenurile aride au o bază productivă slabă, de 0,5 x
106 cal/m2/an, uneori mai mică de 0,1 x 106 cal/m2/an. Formaţiunile ierboase
(stepele, preeriile), mările mărginaşe, lacurile adânci, pădurile scunde,
pădurile de pe solurile uscate şi culturile extensive au o productivitate de
0,5-4,0 x 106 cal/m2/an (în medie, 1 x 106 cal/m2/an). Pădurile şi pajiştile
mezofile, lacurile puţin adânci şi ogoarele cu culturi permanente au o
productivitate de 4-12 x 106 cal/m2/an. Pădurile ecuatoriale, câmpurile cu
culturi intensive tropicale (banane, trestie de zahăr), formaţiunile aluviale
din zona estuarelor, deltelor, recifelor coraligene au o productivitate de până
la 10-30 x 106 cal/m2/an (tabelul 4.3). Se apreciază drept capacitate maximă
pentru productivitatea primară într-un ecosistem, nivelul de 30-40 x 106
cal/m2/an, ca urmare a concentrării factorilor limitativi ai procesului de
fotosinteză.

Tabelul 4.3 – Productivitatea primară şi fixarea energiei în domeniul

continental şi oceanic (după Lieth, 1972)
Randamentul realizat în conversia energiei solare de către ecosisteme

atinge, chiar în condiţii optime de cultură şi zile favorabile de vară, doar
12% din radiaţia luminoasă fotosintetic activă, sau de 4-5% din radiaţia

solară incidentă (Lieth, 1972). În medie, raportată la energia solară anuală,

eficacitatea fotosintezei frapează prin valorile şi mai reduse de 1,2% în
păduri, 0,66% în culturi şi în pajişti, 0,13% în tundră, 0,06% în deşert. Din
cantitatea de energie solară incidentă, numai 0,3% la nivelul ecosistemelor
terestre şi 0,12% la nivelul ecosistemelor oceanice şi între 0,15-0,18% la
nivelul întregii biosfere, este convertită şi stocată în compuşi organici.
S-a estimat că la nivelul biosferei, este sintetizată anual o cantitate de
155,2 x 1010 tone de materie organică, echivalentă cu o cantitate de energie
fixată de cca. 686,9 x 1018 kcal (tabelul 4.3). Dacă se ia în considerare
faptul că producţia anuală cumulată a industriei chimice, metalurgice şi
miniere însumează cca. 9 x 1010 tone, iar producţia anuală de energie atinge
doar 0,5825 x 1018 kcal, adică, în medie, doar 9% din energia solară
convertită şi stocată de plante, apare pregnant faptul că fotosinteza
constituie cel mai grandios proces de transformare energetică de pe Terra.
Transferul de energie de la un organism la altul, respectiv de la un
nivel trofic la alt nivel se realizează, în toate cazurile, concomitent cu
„transformarea energiei libere inclusă în structuri organice ordonate, la
forme joase de energie care se răspândeşte în mediu ca energie legată, fără
a mai putea fi utilizată de către sistemele vii” (Coste, 1982, p. 89). Astfel,
funcţionarea ecosistemelor şi, la nivel global, a întregii biosfere, este
condiţionată de intrarea energetică permanentă din exterior, astfel că
circulaţia energiei prin biosferă are un evident caracter aciclic (fig. 4.6).
Randamentul transferului energetic de la un nivel trofic inferior la unul
superior, este estimat ca reprezentând un procent cca. 10%. Din energia
acumulată de plantele consumate, erbivorele utilizează în jur de 10%, iar
carnivorele de ordinul I doar 10% din energia conţinută de erbivorele
consumate. Chiar şi în cazul unor animale domestice, prin ameliorarea
raselor s-au obţinut randamente de conversie de până la 15-25%, valoare
totuşi redusă.
Scurgerea energiei „se face în flux continuu prin biocenoza al cărei
stoc energetic rămâne vreme îndelungată constant, la valori caracteristice,
printr-o reglare complexă de tip feed-back. Mărirea consumurilor
energetice peste posibilităţile de fixare ale producătorilor determină
prăbuşirea ecosistemului, urmată, în mod natural, de instalarea şi evoluţia
unui nou ecosistem.” (Stugren, 1994)

Fig 4.6 - Pierderi entropice rezultate prin transferul energiei

(prelucrare după Stugren, 1994)
În vârful piramidei trofice a întregii biosfere se situează specia umană,
care domină celelalte specii. Simpla existenţă a speciei umane este
indisolubil legată de producătorii primari ai biosferei, singurii capabili să
genereze un surplus de materie organică, respectiv energie liberă.
Unitatea naturală fundamentală a biosferei, realizează o corespondenţă
între biotop şi biocenoze. Prin activitatea sa permanentă, omul poate să
conserve sau să dezechilibreze producătorii primari ai biosferei, contribuind,
totodată, la oscilarea stocului de energie care, în momentul diminuării, poate
duce la dispariţia unor specii şi, astfel, la manifestarea unor
disfuncţionalităţi.
Cuantificarea surselor principale de energie ale Terrei, a permis
diferenţierea mai multor tipuri de mediu şi fizionomii ale peisajului
geografic pe baza bilanţului energetic echilibrat, deficitar sau excedentar.
În funcţie de raportul dintre cantitatea de energie intrată şi cea cedată,
există trei tipuri principale de peisaje geografice (Deploux, 1972, citat de
Roşu, Ungureanu, 1977):
- peisaje echilibrate, slab afectate de activitatea umană, în care energia
captată la nivelul lor este utilizată integral de componentele biotice;
- peisaje exportatoare de energie, în care energia solară captată iniţial
este stocată sub formă de materie organică vegetală şi animală prin
fotosinteză sau procese biogeochimice. Materia organică este exportată de
către om din locul în care s-a format, deci rezerva de energie înmagazinată
în ea nu se va mai găsi în bilanţul energetic al ecosistemului respectiv;

- peisaje importatoare de energie – corespunzătoare habitatelor de

locuire umană, sunt carcterizate prin intrări masive de materie, energie şi
informaţie în scopul asigurării funcţionalităţii, evoluţiei şi dezvoltărrii lor.
4.4. CIRCUITUL MATERIEI ÎN MEDIUL GEOGRAFIC
Circuitul energetic stă la baza schimbărilor succesive ale materiei

organice şi anorganice, dar şi a schimburilor cantitative şi calitative de
materie între componentele mediului geografic.
4.4.1. Circuitul geologic (litosferic)
Circuitul biogeochimic al litosferei pune în evidenţă relaţia de

cauzalitate a evenimenelor geologice. Toată masa materială situată deasupra
nivelului Oceanului Planetar sau a nivelelor locale de raportare, este supusă
acţiunii necontenite a factorilor exogeni prin eroziune. Această fază este
denumită de geologi – faza de gliptogeneză. Materialele erodate, sunt
relocate în zonele mai joase ale reliefului terestru, pe uscat (câmpii) sau în
ape (delte, lacuri, mări, oceane), unde formează depozite sedimentare.
Acumularea, însoţită de separări şi compactizări ale materialului sedimentar,
compune faza de litogeneză, formarea învelişului petrografic. Forţele
laterale şi verticale produc dislocarea sedimentelor prin mecanismul
orogenetic, constituind faza de orogeneză (fig. 4.7).
Fig. 4.7 – Ciclul structurilor geologice ale mediului

(preluat după Mac, 2003)

Procesele diastrofice (încreţiri, falieri, ridicări epirogenetice, coborâri

etc) sunt însoţite de procese asociate (vulcanice, magmatice, metamorfice,
metalogenetice). Circuitul geologic oferă posibilitatea vizualizării dinamicii
interne şi externe a corpurilor solide (fig. 4.8).
Fig. 4.8 – Schimbări de stare ale masei minerale prin transferul succesiv al
magmei între structurile mediului
Astfel, magma trece succesiv prin procesul de cristalizare în fondul

magamatic (roci magmatice prin cristalizare subterană şi vulcanice prin
cristalizare la suprafaţă). Forţele de înălţare transferă fondul magmatic către
suprafaţă, unde acesta intră sub incidenţa factorilor exogeni. Procesul de
gliptogeneză contribuie la constituirea fondului sedimentar, care prin
sistemul geomorfologic este transferat în zona de formare a litosferei. În
această etapă, intervine procesul de metamorfism care poate aduce roca în
zona de gliptogeneză direct sau indirect urmand verigile susccesive ale
acestui circuit (fig. 4.8).
Ideograma circuitul litosferic (fig. 4.9), integrează sistemic structurile
mediului, prin evidenţierea sinergismului unor circuite secundare (circuitul
hidrologic) şi primare (circuitul tectonic) ce vin să confirme dezvoltarea prin
înnoire a mediului terestru.

Fig. 4.9 – Ideograma circuitului geologic

(circuitele tectonice, hidrolgice şi litologice)
(prelucrare după 2003 John Wiley and Sons Publishers)
Circuitele biogeochimice ale materiei

Principalele elemente şi substanţe chimice necesare funcţionalităţii
mediului geografic, se derulează prin fluxurile de materie din cadrul
circuitelor biogeochimice (Mac, 2003).
Elementele principale încorporate în materia vie sunt C, N, O, H, Ca,
K, S, P, Mg şi poartă denumirea de macronutrienţi. Lor li se adaugă
micronutrienţii (Na, Cl, Zn, Co) şi ultraelementele (Au, Rb, Cs).
În cadrul circuitului biogeochimice, materia trece succesiv prin forme
organice şi anorganice. În circuitul fiecărui element se pot analiza două
categorii de procese distincte:
- constituirea unuia sau mai multor rezervoare de energie, plasate
de obicei în atmosferă, hirosferă sau litosferă;

- procesele de circulare activă, biologică a elementului dat

(fig. 4.10).
Fig. 4.10 – Modelul sintetic al compartimentelor unui circuit biogeochimic

(după Krohne, 2006)
Analiza fluxurilor de materie se va face prin descrierea principalelor

circuite biogeochimice ale macronutrienţilor oxigen (O2), carbon (C), azot
(N2), fosfor (P), sulf (S) şi calciu (Ca), prin acţiunea sinergică a fazelor
gazoase şi sedimentare din domeniul continental şi oceanic.
4.4.2. Circuitul biogeochimic al oxigenului
Oxigenul este cel mai răspândit element de pe planetă, găsindu-se atât

în stare liberă cât şi sub formă de compuşi. În stare liberă, oxigenul se află
fie sub formă moleculară în aer (20%), fie sub formă de ozon (O3) în
straturile superioare ale atmosferei. Oxigenul intră în compoziţia unui număr
mare de compuşi, atât în substanţe organice (grăsimi, proteine, zaharuri,
alcooli) cât şi în substanţe anorganice (apa, oxizi, silicaţi, carbonaţi, azotaţi,
fosfaţi, sulfaţi etc.)

Oxigenul reprezintă un element vital pentru procesele şi fenomenele

din ecosferă. Cea mai mare parte a oxigenului atmosferic reprezintă un
produs al proceselor din biosferă, acesta fiind generat prin fotosinteză de
către plantele cu clorofilă din domeniul terestru şi acvatic.
Procesele generatoare de oxigen la limita superioară a stratosferei, sunt
legate în principal de fotoliza moleculelor de apă (rezultate din arderea
metanului) şi fotodisocierea moleculelor de oxigen sub impulsul radiaţiei de
înaltă energie (fig. 4.11).
Fig. 4.11 – Circuitul biogeochimic al oxigenului

(prelucrare dupa Ungureanu, 2005)

În cea mai mare parte, oxigenul produs prin fotosinteză intră în

circuite atmosferice principale sau secundare, constituind baza respiraţiei
plantelor şi animalelor.
Circuitul biogeochimic al oxigenului se realizează aproape în
întregime între structurile atmosferice şi biosferă, întrucât oxigenul ca
produs al procesului de fotosinteză este consumat în procesele respiratorii.
În cadrul mediului geografic, există şi alte procese generatoare sau
consumatoare de oxigen care intră în schema de transfer biogeochimic a
acestui element. Spre exemplu oxidarea metanului CH4 la partea superioră a
stratosferei, consumă cantităţi estimate la cca. 1.000 megatone de oxigen/an.
(Lovelock, 2006). Absenţa acestui proces ar conduce la creşterea
concentraţiei de metan din atmosferă şi indirect la intensificarea efectului de
seră.
CH4 + 2O2 = CO2 + 2H2O + ENERGIE – ardere completă;
CH4 + O2 = C + 2H2O – ardere incompletă;
Balanţa oxigenului din atmosferă este menţinută şi prin procesele

naturale de extracţie a carbonului din CO2 şi eliberarea oxigenului, în timp
ce carbonul este antrenat în procesele de sedimentare şi formare a unor roci
precum carbonatul de calciu (CaCO3).
H2O + CO2 = H2CO3 = HCO3- + H+;
2HCO3- = H2O + CO3-2 + CO2;
CO3-2 + Ca+2 = CaCO3 – sedimentare;
Oxigenul reprezintă şi elementul chimic care face posibile procesele

de combustie şi descompunere a materiei moarte, iar prin reacţiile chimice
de oxidare a mineralelor contribuie la formarea oxizilor.
Schimburile anuale de oxigen şi carbon între mediile rezervoare
principale din geosistem sunt schematic reprezentate în figura de mai jos
(fig. 4.12).

Fig. 4.12 – Fluxurile anuale de oxigen şi carbon între principalele medii

rezervoare ale geosistemului terestru (litosferă, atmosferă, oceane)
exprimate în teramoli10. Cifrele din cele două rezervoare , atmosfera şi
rocile sedimentare, exprimă cantităţile totale (Sursa: Lovelock, 2006).
4.4.3. Circuitul biogeochimic al carbonului
Importanţa carbonului în ecosferă

Carbonul îndeplineşte un rol important în ecosferă prin următoarele
funcţii (Lovelock, 2006):
- prin structura sa atomică, carbonul poate realiza lanţuri sau cicluri de
atomi legaţi prin legături simple sau duble, care stau la baza tuturor
moleculelor şi macromoleculelor organice;
- structura atmoică a carbonului, permite primirea sau cedarea de
electroni, cu rol energetic deosebit în mediu. Spre exemplu, unirea
carbonului atomic cu hidrogenul atomic se realizează cu cedarea a 99 kcal;
10
Un terramol de oxigen este echivalent cu 32 megatone, iar un terramol de carbon, cu 12
megatone.

- carbonul din compoziţia dioxidului de carbon atmosferic, constituie

un ecran care opreşte radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră,
contribuind la efectul de seră şi influenţând indirect condiţiile climatice;
- în hidrosferă, CO2 dizolvat formează acidul carbonic, iar acesta,
combinat cu calciul, determină formarea carbonatului şi bicarbonatului de
calciu:
H2O + CO2 = H2CO3;
H2CO3 + CaCO3 ↔ Ca(HCO3)2;
Trecerile reversibile carbonat-bicarbonat reprezintă principalul
mecanism de tamponare a pH-ului din mediul acvatic.
În cadrul circuitului biogeochimic al carbonului, carbonul trece
suscesiv prin forme organice şi anorganice, fiind transferat între învelişurile
geosistemului terestru. În situaţiile de echilibru, cantitatea de carbon fixată
este aproximativ egală cu cea eliberată în atmosferă. Fără influenţa
schimbărilor climatice, cantitatea de CO2 din atmosferă ar fi aproximativ
constantă, clima fiind un factor constant de influenţare a absorbţiei şi
eliberării carbonului.
Circuitul carbonului se realizează între principalele medii cu rol de
rezervor localizate la nivelul celor 4 geosfere terestre (fig. 4.13):
Fig. 4.13 – Circuitul biogeochimic al carbonului


Cele mai importante rezerve de carbon sunt stocate la nivelul

principalelor geosfere (Botnariuc, Vădineanu, 1982).
- atmosfera deţine cantităţi importante de carbon sub formă de CO2.
Acestea au fost estimate la cca. 7 x 1011 tone. Alte gaze atmosferice care au
în componenţa lor carbon sunt metanul (CH4) şi grupa clorofluorcarbonilor
(de origine antropică).
- hidrosfera deţine o cantitate de carbon estimată la cca. 4 x 1013 tone,
mai ales sub formă de carbonaţi şi bicarbonaţi, şi o cantitate de 3 x 1012 tone
carbon integrat substanţei organice marine;
- biosfera înglobează o cantitate totală de carbon estimată la cca.
8 x 1011 tone, distribuite relativ uniform în substanţa vie din domeniul
continental şi oceanic;
- în litosferă, cantitatea de carbon este distribuită eterogen, cuprinzând
o cantitate estimată la cca. 3 x 1012 tone în humus şi turbă, cca. 1 x 1013 sub
formă de combustibili fosili (cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi şi nisipuri
bituminoase), 2 x 1016 tone în rocile carbonatice (calcare şi dolomite)
(fig. 4.14).
Circuitul biogeochimic al carbonului are două componente (terestră şi
oceanică), cuprinzând următoarele secvenţe: CO2 din atmosferă este fixat de
biosferă, soluri şi oceane. Din aceste medii este ulterior eliberat în atmosferă
cu o întârziere de la câteva ore la câteva mii de ani, în funcţie de diferite
procese. În situaţiile de echilibru, cantitatea de carbon fixată este
aproximativ egală cu cea eliberată în atmosferă.
Cel mai important rezervor de carbon îl reprezintă apele adânci ale
oceanelor (34 Gt), urmat de apele de suprafaţă, atmosfera terestră, biomasa
terestră, sol, combustibili fosili etc.
Cu toate că cea mai mare cantitate de carbon este stocată în apele
adânci ale oceanelor, schimbul cu apele de suprafaţă se realizează foarte
lent. Mult mai rapid este schimbul dintre atmosferă, apele de suprafaţă ale
oceanelor, sol şi biosferă. Carbonul este transferat înspre şi dinspre ocean
spre atmosferă prin procesul de difuzie. De la suprafaţa terestră CO2 este
transferat în atmosferă pe mai multe căi: prin meteorizarea rocilor, prin
incendiile de pădure şi ierburi, prin emisii vulcanice, prin arderea
combustibililor fosili şi prin alte activităţi industriale. (Dan Bălteanu,
Mihaela Şerban, 2005)

Fig. 4.14 – Fluxuri anuale de carbon (miliarde tone carbon)

(Sursa: Bolin, 1970, citat de Povară, 2007)
Vom prezenta succesiv procesele de circulare activă a carbonului la
nivelul principalelor medii rezervoare (R1, R2, R3), ţinând seama de faptul
că acest element chimic se integrează unui circuit de tip gazos.
La nivelul atmosferei (R1)
Din atmosferă, carbonul este preluat în mod diferit de către structurile
mediului astfel:
1. La nivelul biosferei, preluare de către plante în procesul de
fotosinteză, prin care carbonul trece în carbohidraţi, cu eliberare de O2.
Acest proces este mult intensificat de pădurile tinere unde producţia de
biomasă este rapidă.
6CO2 + 6H2O → lumină + căldură → C6H12O6 + 6O2 ↑

Într-un interval de 24 de ore, un stejar preia din atmosferă cca. 60 kg de

CO2, iar un hectar de foioase consumă în medie 21 de tone CO2 în acelaşi
interval de timp. Ecosistemul pădurii de conifere este şi mai eficient,
preluând din atmosferă o cantitate de 42 de tone de CO2, cu eliberarea unei
cantităţi de 30 de tone de oxigen (date prelucrate după Europe’s
Environment, 1994).
2. La nivelul suprafeţei oceanelor, preluarea prin dizolvarea unor
cantităţi enorome de carbon în apropierea zonelor polare, unde procesul
este favorizat de creşterea solubilităţi carbonului odată cu scăderea
temperaturii apei şi formarea unori cantităţi mari de acid carbonic (H2CO3).
Acest proces se află în strânsă legătură cu circulaţia termohalină care
transportă apele dense dinspre suprafaţă spre adâncime.
H2O + CO2 = H2CO3 = HCO3- + H+
2HCO3- = H2O + CO3-2 + CO2
CO3-2 + Ca+2 = CaCO3 - sedimentare
Eliberarea carbonului în atmosferă se realizează printr-o serie de
procese biotice şi abiotice, sub următoarele forme:
1. Prin procesele respiratorii ale plantelor şi animalelor, ca reacţii
exotermice, realizate prin descompunerea glucozei şi moleculelor organice
în dioxid de carbon şi apă (fig. 4.15).
Fig. 4.15 – Principalele trepte de transfer ale oxigenului şi

dioxidului de carbon în biosferă

Reacţia exotermică presupune un transfer de căldură dinspre sistem

către mediul exterior.
C6H12O6 + 6O2 → 6CO2 + 6H2O + căldură
2. Prin descompunerea materiei organice vegetale şi animale.

Bacteriile şi ciupercile descompun compuşii de carbon care intră în
alcătuirea vegetaţiei şi animalelor moarte, transformând carbonul în CO2
când descompunerea are loc în prezenţa oxigenului, sau în CH4, când
reducerea se produce în lipsa acestuia.
3. Prin arderea materiei organice în urma căreia carbonul este
oxidat, rezultând CO2 şi alte gaze cum ar fi vaporii de apă.
4. În urma procesului tehnologic de fabricare a cimentului, ca
rezultat al încălzirii calcarului (CaCO3) pentru obţinerea varului (CaO) prin
calcinare (încălzire la 825ºC)
CaCO3 → calcinare 825ºC → CaO + CO2↑
5. În urma reacţiilor chimice ale calcarului. Calcarul, marna şi

gipsul sunt constituite predominant din carbonat de calciu (CaCO3). În urma
contactului prelungit cu apa, carbonatul de calciu este descompus şi
formează printre altele dioxid de carbon şi acid carbonic.
CaCO3 + CO2 + H2O → Ca(HCO3)2 ↔ Ca2+ + 2HCO3_
6. La nivelul suprafeţei oceanelor, ca urmare a creşterii temperaturii

apei, dioxidul de carbon dizolvat este eliberat în atmosferă
7. În urma erupţiilor vulcanice care eliberează în atmosferă vapori
de apă şi oxizi ai carbonului şi sulfului (CO2 şi SO2)
La nivelul biosferei (R2)
Circulaţia carbonului este strâns legată de activitatea energetică a
biosferei, reducerea lui chimică la compuşii organici constituind modul
principal de înmagazinare şi transfer ale energiei de către sistemele vii.
Producătorii primari consumă anual aproximativ 105 miliarde tone de
dioxid de carbon, din care 32 miliarde tone (aproximativ 30%) se reîntorc
relativ repede în atmosferă datorită respiraţiei aceloraşi organisme. Cea mai
mare contribuţie la reîntoarcerea dioxidului de carbon în atmosferă o au

celelalte categorii de organisme (fig. 4.16), care elimină anual în atmosferă

circa 73 miliarde tone (Soran, Borcea, 1985)
Fig. 4.16 – Modelul de înmagazinare şi transfer al carbonului în structurile

mediului (după Ricklefs, 1976)
Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi animale
reprezintă circa 0,2-0,3% din totalul uşor accesibil. Un calcul simplu
demonstrează faptul că în starea actuală de echilibru a ecosferei, punerea în
circulaţie a întregului fond de rezervă a carbonului accesibil vieţii necesită
între 300 şi 500 de ani. Acest echilibru multimilenar este astăzi în pericol de
a fi tulburat prin arderea în cantităţi tot mai mari a cărbunelui, a petrolului,
lemnului etc.
Ricklefs (1974) aprecia că în momentul de faţă, prin consumarea
combustibililor fosili, se elimină în atmosferă o cantitate de CO2 echivalentă
cu 2% din actualul fond de schimb al carbonului pe Terra, ceea ce depăşeşte
cu 1,70-1,75% cantitatea de CO2 consumată anual prin fotosinteză.
La nivelul oceanelor (R3)
Cantitatea totală de carbon din hidrosferă, estimată la cca. 4 x1013
tone, se află mai ales sub formă de ioni de carbonaţi şi bicarbonaţi.
Cel mai puternic flux dintre atmosferă şi ocean se produce în zona
ecuatorială a Pacificului, care eliberează în atmosferă până la 1 Gt C/an.

Cauza o reprezintă mişcarea ascendentă a maselor de apă în apropierea

Ecuatorului, urmată de încălzirea puternică a acestora. În acest fel, scade
solubilitatea CO2 în apă, care se eliberează în atmosferă. Fluxul este
influenţat de lipsa relativă a activităţii planctonice din regiune, care ar fi
putut prelua o cantitate suplimentară de CO2. Cea mai importantă sursă
marină de înmagazinare a CO2 este Oceanul Atlantic de Nord, unde apele
calde aduse de Curentul Golfului sunt rapid răcite, permiţând astfel
dizolvarea unei cantităţi mari de CO2, corelat cu o activitate biologică
intensă.
Cantitatea de carbon dizolvat variază cu latitudinea, iar în compuşii cu
hidrogenul, acesta devine un important reglator al pH-ului din apă.
Astfel, prin dizolvarea dioxidului de carbon în apă se formează acidul
carbonic (H2CO3) :
CO2 + H2O ↔ H2CO3 (reversibilă până la echilibrul chimic).
O reacţie importantă care condiţionează pH-ul apelor oceanice, duce la
eliberarea ionilor de hidrogen şi a bicarbonaţilor:
H2CO3 ↔ H+ + HCO3-
Cantitatea totală de carbon în formă organică sau anorganică aflată la
dispoziţia proceselor biogeochimice, a fost estimată la cca 49.000 Gt C. Din
această cantitate, cca 71% aparţine oceanelor, prin ionii carbonaţi şi
bicarbonaţi, iar 22% sedimentelor fosile (fig. 4.17) (Coste, 1982).
materiale fosile carbonati si bicarbonati fitoplancton
ecosisteme terestre atmosfera
Fig. 4.17 – Distribuţia carbonului aflat la dispoziţia schimburilor

biogeochimice la nivelul geosistemului terestru.

4.4.4. Circuitul biogeochimic al azotului
Rolul biologic al azotului

Atmosfera terestră reprezintă cel mai mare rezervor natural al acestui
element chimic deţinând cca. 80% din cantitatea globală de azot. Restul de
20% este depozitat în organismele vii, în humusul din sol şi în unele
sedimente organice şi minerale. Azotul reprezintă un element esenţial pentru
procesele biologice din mediul terestru.
Azotul se găseşte în aminoacizi, în proteine şi constituie parte
componentă a acizilor nucleici ADN şi ARN. Plantele utilizează azotul în
moleculele clorofiliene, care stau la baza procesului de fotosinteză şi
creştere.
Principalele etape ale ciclării azotului
Fixarea N2 este necesară pentru conversia azotului gazos în forme
utilizabile de către organismele vii. Fixarea azotului are loc în timpul
trăsnetelor, dar cea mai mare parte a procesului de fixare este realizată de
către bacteriile simbiotice.
Aceste bacterii au enzime nitrogenoase (azotoase), care combină
(amestecă) azotul gazos cu hidrogenul, în vederea producerii de amoniului,
care este ulterior covertit (transformat) de către bacterii pentru obţinerea
compuşilor organici (fig. 4.18).
Unele bacterii fixatoare ale azotului (Riso) Rhizobia se găsesc la
nivelul rădăcinilor leguminoaselor (mazăre sau fasole), unde formează o
relaţie de reciprocitate cu planta, producând amoniu în schimbul
carbohidraţilor.
Solurile sărace în nutrienţi, pot fi plantate cu legume pentru creşterea
cantităţii de azot din sol. O altă categorie de plante, obţin azotul din sol prin
absorbţia acestuia la nivelul rădăcinilor, sub foma ionilor nitraţi sau a ionilor
de amoniu. Azotul obţinut de animale provine din consumarea plantelor în
anumite stadii ale catenei alimentare.
Ca urmare a solubilităţii crescute, nitraţii pot pătrunde în freatic.
Creşterea cantităţilor de nitraţi din apă, reprezintă o mare problemă pentru
apa de băut, întrucât nitraţii pot interfera cu nivelele oxigenului din sânge,
mai ales la copii, cauzând methemoglobinemia, cunoscută şi sub denumirea
de bluebaby syndrom.

Fig. 4.18 – Circuitul biogeochimic al azotului

Acolo unde freaticul întâlneşte cursuri de apă, apa freatică bogată în

nitraţi contribuie la creşterea gradului de eutrofizare, proces care duce la
creşterea populaţiilor de alge, în special algele verzi-albastre şi la dispariţia
vieţii acvatice datorită nevoii excesive de O2.
Conversia azotului din atmosferă în forme disponibile plantelor şi
animalelor se realizează în 4 moduri.
1. Fixare biologică: realizată de către bacteriile simbiotice (plantele
leguminoase) şi bacteriile libere, care fixează azotul şi îl asimilează sub
forma azotului organic. Pot fi menţionate Rhizobia, înlâlnită la nivelul
rădăcinilor plantelor, dar şi organismele diazotrofe, şi azobacteriile.
2. Fixarea industrială – se realizează cu ajutorul instalaţiilor
industriale chimice, pentru obţinerea fertilizanţilor şi a substanţelor
explozive, în general după formula:
N2 + 3H2 ↔ 2 NH3
Producerea pe scară industrială a amoniacului este realizată într-un
procent de 90 % din azot şi hidrogen (în raport de 1:3) după pocedeul
Haber-Bosch, procedeu descoperit de chimiştii germani Fritz Haber (1868–
1934) şi Carl Bosch (1874–1940).

Acest procedeu obţine amoniacul dintr-un amestec gazos de hidrogen şi

azot, în prezenţa unui catalizator de oxid de fier Fe3O4, K2O, CaO,
Al2O3 şi bioxid de siliciu SiO2 supus la o presiune de 300 bari şi o
temperatură de 450 °C. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Azot)
3. Eliberarea în atmosferă în urma arderii combustibililor fosili, atât
în motoare cu combustie internă (autovehicule) cât şi în termocentralele pe
bază de cărbune.
4. Formarea NO din N2 şi O2 în prezenţa luminii şi mai ales a
fulgerelor (descărcărilor electrice), având o importanţă deosebită pentru
chimia atmosferei (compoziţia chimică a atmosferei) interesând mai puţin
mediile terestru şi acvatic.
N2 + O2 → 2NO
Monoxidul de azot poate face obiectul oxidării succesive în atmosferă
prin formula:
2NO + O2 → 2NO2
În cadrul circuitului acestui element pot fi urmărite câteva procese
succesive prin care azotul trece din formă anorganică în formă organică,
devenind disponibil pentru utilizarea de către plante.
1. Asimilarea azotului
Se realizează în general la nivelul plantelor, care pot absorbi azotul
numai sub formă de nitraţi sau amoniac din sol prin intermediul
rădăcinilor.
În urma absorbţiei nitraţilor rezultă ionii nitriţi, care ulterior trec în
ioni de amoniu pentru producerea aminoacizilor (fig. 4.19).
Plantele asimilează azotul la nivelul rădăcinilor sub forma ionilor de
amoniu. Autotrofele absorb azotul sub forma aminoacizilor, acizilor
nucleici şi a moleculelor organice.
2. Amoniacarea
Prin moartea plantelor şi animalelor, rezultă materie cu conţinut ridicat
de N2 în formă organică. Bacteriile şi ciupercile transformă azotul organic
în amoniac NH3, acesta în soluţie formând NH4+ proces numit amoniacare,
mineralizare sau putrefacţie.

Fig. 4.19 – Circuitului biogeochimic al azotului

(prelucrare dupa:http//microbewiki.kenyon.edu /images/thumb/d/de/
Nitrogen_Cycle.jpg/400px-) (20.07.2010, ora 16.30)
3. Nitrificarea
Reprezintă transformarea amoniacului în nitraţi de către bacteriile din
sol sau alte bacterii - diazotrofe. Prima treaptă a procesului de nitrificare
este dată de oxidarea NH3 de către bacteriile Nitrosomone care tranformă
NH3 în nitriţi (NO2-). Alte specii de bacterii cum sunt Nitrobacteriile
oxidează nitriţii în nitraţi (NO3-).
4. Denitrificarea
Reprezintă procesul prin care nitraţii sunt reduşi şi transformaţi în N2
atmosferic, încheind astfel circuitul biogeochimic al azotului. Procesul de
denitrificare este realizat de speciile bacteriene Pseudomonas şi Costridium
în condiţii aerobe. Acestea folosesc nitratul ca sarcină receptoare de
electroni în locul oxigenului în timpul respiraţiei. Aceste bacterii facultativ
aerobe, pot trăi şi în condiţii anaerobe.

Pentru o mai bună vizualizare a rezervelor şi fluxurilor de azot vom

prezenta secvenţa schimburilor anuale (fig. 4.20):
Fig. 4.20 - Fluxurile anuale de azot (Berca, 2000, citat de Povară, 2007)
Dimensiunea fluxurilor anuale de azot, scoate în evidenţă o cantitate

totală fixată prin activitate biologică, estimată la cca. 150-175 milioane de
tone, cu un conţinut mediu de azot în plante de cca. 16 mg/g (Berca, 2000).
Fixarea azotului în apă şi sol este legată de activitatea bacteriilor din
grupul Azobacter, cantitatea disponibilă de azot pentru plante fiind un factor
de condiţionare a producţiei primare nete.
Per ansamblu, bilanţul global din ciclul azotului este pozitiv. Acest
bilanţ pune în evidenţă faptul că în perioada actuală, cantitatea de azot
redată atmosferei prin denitrificare este inferioară cantităţii de azot fixate.
Creşterea cantităţilor de azot devenit disponibil pentru biosferă, constituie

premisa generală pentru creşterea masei biosferei şi a resurselor biologice.

Un rol important în bilanţul azotului revine activităţilor antropice.
4.4.5. Circuitul biogeochimic al fosforului
Spre deosebire de celelalte elemente chimice analizate (C şi N2),

fosforul (P) şi compuşii fosforici se găsesc sub formă solidă la nivele tipice
de temperatură şi presiune în mezogeosistem. În cadrul circuitului
biogeochimic al fosforului, atmosfera nu joacă un rol important.
Fosforul apare în natură mai ales sub formă de ioni de fosfat. Cel mai
frecvent în mediu este ortofosfatul (PO43-), format dintr-un atom de fosfor şi
patru atomi de oxigen.
Importanţa fosforului (P)
Fosforul intră în alcătuirea acizilor nucleici (ADN şi ARN) din
ţesuturile vii, a scheletului vertebratelor si în structura fosfoglucidelor şi
fosfolipidelor. Are un rol determinant în procesele de fotosinteză şi de
transfer de energie. Este un element, care alături de azot, determină
capacitatea productivă a ecosistemelor. Ca parte integrantă a nucleotidelor,
fosfaţii servesc drept depozit energetic al celulelor vii. Totodată, fosforul se
integrează la nivelul sistemului osos, a cărui rezistenţă este indusă de
fosfatul de calciu.
Fosforul este un element limitativ al productivităţii biologice a
ecosistemelor. Compensarea deficitului de fosfor se face prin utilizarea
îngrăşămintelor fosfatice (6-7 mil. tone fosfor pe an) şi a detergenţilor.
Circuitul biogeochimic
Deoarece nu are compuşi gazoşi, circuitul fosforului este legat
exclusiv de circuitul apei (fig. 4.21).
În mediul terestru se întorc cantităţi de fosfor mult mai reduse decât
cele care ies din el. Cea mai mare parte a fosfaţilor se găsesc sub formă de
săruri în cadrul sedimentelor oceanice sau în roci. În decursul evoluţiei
geologice, procesele geotectonice pot aduce la suprafaţă sedimentele
oceanice, producându-se o alterare subaeriană în contact cu atmosfera
terestră.

Fig. 4.21 – Circuitul biogeochimic al fosforului

În cadrul ecosistemelor terestre, o parte a fosforului existent în
litosferă este preluat de plante, iar în cadrul ecosistemelor acvatice este
preluat de fitoplancton. Acestea sunt consumate de animale (heterotrofe), de
unde fosforul trece mai departe prin lanţul trofic către consumatorii
secundari şi terţiari. Moartea organismelor vegetale şi animale antrenează
după sine întoarcerea fosfaţilor în sol. De aici, prin intermediul infiltrării sau
al scurgerii de suprafaţă către sedimentarul oceanic, fosfaţii sunt integraţi
circuitului sedimentar.
Fosfaţii trec rapid de la plante la animale, dar procesul de transfer în
cadrul solului şi oceanelor este foarte lent, făcând ca circuitul biogeochimic
al fosforului să fie unul dintre cele mai lente (fig. 4.22)
La suprafaţa mărilor şi oceanelor se produce un consum permanent al
fosforului, în timp ce în profunzime are loc un proces de acumulare continuă
de resturi organice şi detritus, cu conţinut ridicat de fosfor. O parte a
cantităţii de fosfor este antrenată spre suprafaţă prin intermediul curenţilor
de convecţie, unde ieşirile de fosfor din mediul acvatic se produc în două
modalităţi:

Fig. 4.22 – Circuitul biogeochimic al fosforului (circuit sedimentar)

Prelucrare după: http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://bioh.
wikispaces.com/file/view/36-17-PhosphorusCycle (16.10.2010, ora, 15:20)
- excreţiile cumulate ale pasărilor acvatice (verigi ale lanţului trofic de

nivel secundar, a căror nutriţie este bazată pe plancton sau peşti), cu o
cantitate de 10.000 tone fosfor/an (Povară, 2007);
- activităţile de pescuit, care contribuie cu cca. 85.000-90.000 t/an
(Pârvu, 2004).
Compensarea deficitului de fosfor se realizează prin utilizarea
îngrăşemintelor fosfatice, acestea introducând în ecosferă cca. 7 milioane
tone de fosfor în fiecare an. Cantităţi mai mici revin detergenţilor cu
polifosfaţi şi deşeurilor organice.

Compuşii fosforului constituie surse importante de poluare a apelor,

iar prin creşterea concentraţiilor în apa lacurilor, contribuie la procesul de
eutrofizare.
4.4.6. Circuitul biogeochimic al calciului
Circuitul calciului (fig. 4.23) este de aceeaşi natură cu cel al fosforului,

putând fi caracterizat ca un circuit de tip sedimentar. Ca este o specie
chimică ce intră în structura materiei vii de origine vegetală sau animală, cu
rol important în procesele metabolice. Rezervele de calciu ale planetei sunt
uriaşe: în litosferă, rocile carbonatice (calcar, dolomit, gips şi cretă) ocupă
peste 300 mil. km3; în hidrosferă, combinat cu CO2, sub formă de carbonaţi-
bicarbonaţi, constituind mecanismul principal de reglare a pH-ului.
Fig. 4.23 - Circuitul biogeochimic al calciului (Ca)

http://www.romanstucco.com/images/lime_cycle.jpg
(27.08.2010, ora 23:25)

Absenţa unei faze gazoase a calciului, face ca circuitul acestuia să fie

asemănător celui al fosforului: apa şi CO2 se combină alcătuind H2CO3 care,
în prezenţa CaCO3, va determina formarea Ca(HCO3)2; acesta fiind solubil
va fi dizolvat de apă şi va fi antrenat în circuitul hidrologic.
H2O + CO2 = H2CO3
H2CO3 + CaCO3 ↔ Ca(HCO3)2
Intensitatea schimburilor de calciu diferă de la un ecosistem la altul. În
cazul ecosistemelor forestiere dezvoltate pe substrat calcaros, cantitatea de
calciu poate fi de până la 5-15 ori ori mai mare, deoarece pădurea eliberează
prin fotosinteză CO2, iar solurile şi rădăcinile arborilor eliberează acizi
humici care amplifică procesul de disoluţie. Ecosistemele de stepă, unde
vegetaţia predominantă este erbacee, favorizează restituirea integrală în sol a
cantităţii de calciu acumulate, contribuind astfel la îmbogăţirea acestuia.
În mediul acvatic, circuitul este reglat de reacţia reversibilă dintre
carbonaţi şi bicarbonaţi. Fauna acvatică asimilează numai forma solubilă a
calciului, respectiv bicarbonaţii. Acumularea bicarbonaţilor este favorizată
de intrarea în soluţie a unor cantităţi mai mari de CO2 la temperaturi scăzute,
însoţite de o scădere a valorii pH-ului şi a salinităţii. Creşterea pH-ului este
generată de scăderea cantităţii de CO2 dizolvat, ca rezultat al fotosintezei şi
ca efect al creşterii temperatuirii apei. Creşterea pH-ului determină reacţia
reversibilă de trecere a bicarbonaţilor în carbonaţi, deci trecerea de la forma
solubilă la cea insolubilă a calciului.
Mecanismul mai sus amintit condiţionează circuitul calciului în marile
bazine oceanice şi marine, unde se structurează două zone:
- la adâncimi mari caracterizate prin temperatură scăzută, se
acumulează cantităţi ridicate de CO2 din descompuneri fiind favorizată
solubilizarea carbonaţilor şi nu depunerea lor;
- la adâncimi reduse, în condiţiile unei temperaturi mai ridicate şi
intensificării consumului de carbon prin fotosinteză, are loc creşterea pH-
ului, favorizând acumularea depunerilor calcaroase;
În zonele oceanice tropicale (temperaturi peste 25ºC), procesul este
amplificat de simbioza dintre celenterate11 şi alge. Celenteratele eliberează
dioxidul de carbon în procesul de respiraţie, iar acesta este folosit de alge
pentru preluarea calciului din care îşi construiesc scheletul calcaros ce
formează recifii (Bolin, 1979, citat de Povară, 2007).
11
Celenterate sunt organisme care au fost încadrate în subdiviziunea Coelenterata a nevertebratelor.
Toate sunt animale acvatice, ce trăiesc în orice mediu salin

Restituirea carbonaţilor astfel depuşi, se realizează în urma proceselor

orogenetice care reintroduc depozitele carbonatice în circuitul hidrologic.
4.4.7. Circuitul biogeochimic al sulfului
Se găseşte şi ca element pur, dar mai ales în compuşi chimici, de

exemplu sulfaţi şi sulfuri. Intră în componenţa a numeroase substanţe de
interes economic: acid sulfuric, îngrăşăminte, praf de puşcă, chibrituri,
insecticide, fungicide, baterii, detergenţi, cauciuc vulcanizat, etc.
Reacţia S cu metale:
2Al+3S→Al2S3
Hg+S→HgS
Reacţia S cu hidrogenul:
S+H2→H2S
Reacţia S cu oxigenul:
S+O2→SO2
Sulful intră în structura unor aminoacizi sau a unor molecule de
proteine. Excesul de sulf sau de compuşi ai acestuia este toxic pentru
materia vie. Are o fază solidă şi, prin compuşii săi, una gazoasă. Principalele
depozite de sulf se află în litosferă, sub formă de zăcăminte biogene
(hidrocarburi) sau minerale (pirită, calcopirită, gips). În atmosferă, sulful
există în stare gazoasă sub forma de SO2 rezultat din arderea combustibililor
fosili, activităţii vulcanice sau a unor procese de foto-oxidare datorate
activităţii unor alge (cca 1 x 108 tone). Tot în atmosferă se regăseşte şi sulful
inclus în H2S (hidrogen sulfurat), rezultat în urma activităţii bacteriene de
descompunere a resturilor organice.
Principalele etape de transfer biogeochimic al sulfului:
1. În atmosferă ajung H2S şi SO2, primul fiind şi el transformat în SO2
prin oxidare, iar apoi, în combinaţie cu H2O se transformă în H2SO4, care
este antrenat de precipitaţii în circuitul hidrologic, pătrunzând în sol
(fig. 4.24).
2SO2 + O2 → 2SO3
H2O + SO3 → H2SO4
2. Din apă şi din sol sulful este înglobat în materia organică de către
plante, o parte din acestea trecând prin lanţul trofic la animale. Resturile
organice datorate amândurora, sunt supuse unor procese de mineralizare în

condiţii anaerobe (condiţii reducătoare), sau aerobe (de oxidare), în funcţie

de factorii de mediu.
Fig. 4.24 – Circuitul biogeochimic al sulfului (prelucrare după

http://echo2.epfl.ch/VICAIRE/mod_2/chapt_3/pictures/fig6.jpg)
În condiţii anaerobe, micrcorganismele precum Escherichia sau

Proteus, determină transformarea sulfului din substanţe organice în sulfuri
cum ar fi H2S, care prin oxigenarea parţială este transformat în sulf
elementar. Sulful elementar dar şi hidrogenul sulfurat (H2S), pot fi
transformaţi de către bacteriile sulfooxidante în sulfaţi, care pot intra în
circuitul trofic al producătorilor sau pot fi antrenaţi în circuitul hidrologic.
Se estimează că anual intră în atmosferă cca. 147 milioane tone de sulf
sub formă de SO2, din care peste 68 % ca rezultat al activităţii antropice
(Lovelock, 2006).

CAPITOLUL V
UNITĂŢILE FUNCŢIONALE ALE
MEDIULUI GEOGRAFIC
5.1. UNITĂŢI FUNCŢIONALE NATURALE
În cursul devenirii structurilor environmentale, unităţile sistemice

funcţionale ale ecosferei au valorificat întreaga gamă de resurse oferite de
biotopurile terestre şi acvatice la care speciile s-au adaptat. Astfel,
comunităţile biotice s-au instalat pe suprafaţa uscatului, în subteran, la
diverse adâncimi, în ape dulci sau sărate, curgătoare sau stagnante.
Organizarea unităţilor funcţionale ale mediului geografic, impune o
tratare diferenţiată a lor, atât pe baza extinderii condiţiilor de viaţă în sfera
componentelor fizice, cât şi în raport cu factorul uman.
5.1.1. Unităţile funcţionale terestre
Prezenţa învelişului mineral, aerul, apa, reprezintă factori de

diferenţiere a ecosistemelor terestre. Subtipurile identificate în această
categorie s-au delimitat pornind de la asociaţia de specii vegetale, întrucât
aceasta este distinctă şi contribuie la edificarea peisajelor specifice mediului
geografic.
În acest context, prezenţa speciilor lemnoase este un indicator
important de diferenţiere, care împarte categoria unităţilor funcţionale
terestre în păduri, tufărişuri şi pajişti. Formarea unor asociaţii de arbori

Unităţile funcţionale ale mediului geografic_______________________157
(alcătuite din plante lemnoase cu tulpină unică) este condiţionată de

disponibilitatea unor resurse, dar şi de anumite condiţii ecologice.
Cei mai importanţi factori care condiţionează răspândirea pădurii sunt
temperatura şi resursele de umiditate. Astfel, pădurile se pot forma în
zonele unde se înregistrează cel puţin 60 de zile pe an cu temperaturi medii
zilnice mai mari de 10°C. Între aceste limite, repartizarea pădurilor depinde
de bilanţul hidric din sol, respectiv de repartizarea cantităţii anuale a
precipitaţiilor.
De exemplu, în condiţiile climatului temperat-continental din
România, răspândirea pădurilor va urmări izohietele anuale de 500 mm.
(Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, 2004, p. 43)
5.1.1.1. Unitatea de pădure
Prototipul structural şi funcţional al unităţilor naturale îl constituie

pădurea, deoarece nici o altă unitate funcţională din ecosferă (biosferă) nu
reuneşte structural şi funcţional, întreaga gamă de elemente componente
într-o stare de maximă stabilitate.
În interiorul pădurii pot fi identificate diverse laturi ale complexităţii
ecosistemelor naturale, întrucât pădurea reprezintă un ecosistem, cu o viaţă
proprie, închegată, formată din milioane de indivizi aparţinând diferitelor
specii vegetale şi animale.
Ecosistemul de pădure (forestier) manifestă o tendinţă de maximizare
a stabilităţii prin optimizarea structurii biocenozei, creşterea complexităţii
relaţiilor biocenotice şi a diversităţii genetice a populaţiilor din cadrul
fiecărei comunităţi de viaţă, întărirea controlului exercitat de biocenoză
asupra biotopului, sporirea eficienţei ecologice a sistemului. (Giurgiu, V.,
1989, p. 133)
Etajele de vegetaţie, care formează adevărate subsisteme de viaţă
intercondiţionate funcţional (straturi ecologice), sunt reprezentate de:
arboret (etajul arborilor, al coronamentului), cu rol fundamental în
transferul de substanţă şi energie, întrucât asigură intrările energetice pentru
întregul ecosistem, subarboretul şi pătura erbacee. La acestea se adaugă
litiera şi solul, în care predomină componentele anorganice (fig. 5.1).
Totodată, existenţa unor condiţii ecologice particulare determină formarea a
numeroase microcenoze (consorţii).

158_______________________Unităţile funcţionale ale mediului geografic
Fig. 5.1 – Structura învelişului vegetal în pădurile de conifere şi de foioase

(după Reichholf, 1999)
Un factor important în viaţa ecosistemului de pădure este reprezentat

de ecranul continuu şi compact al frunzişului, constituit de coronamentele
arborilor. Acesta reprezintă o suprafaţă activă de reglare a unor factori de
biotop – calitatea şi intensitatea luminii, cuantumul căldurii şi precipitaţiilor,
viteza şi intensitatea vântului etc.

De cealaltă parte, la nivelul solului, întrepătrunderea şi etajarea

accentuată a sistemelor de înrădăcinare a vegetaţiei, influenţează
disponibilitatea substanţelor minerale şi a apei.
Raportul între producţia de biomasă şi consumul acesteia este unitar,
deoarece în permanenţă au loc procese de creştere, ca o rezultantă a
sintezelor şi consumului metabolic, precum şi procese de diminuare a masei
vegetale active prin eliminare naturală sau pierderi întâmplătoare etc.
Funcţionalitatea ecosistemului forestier este completată de participarea
directă a zoocenozei, fauna înregistrând informaţia habitatului pe cale
trofică şi contribuind, prin influenţa exercitată, la menţinerea echilibrului
ecologic.
În Europa, unitatea funcţională de pădure este reprezentată prin mai
multe grupe de ecosisteme. Dintre acestea, cele mai importante sunt pădurile
de molid, fag şi stejar.
5.1.1.1.1. Pădurea de molid

Este situată zona bioclimatică boreală, la altitudinea de 1200-1700 m,
coborând până la 700 m în depresiunile intramontane.
Biotop: relief frământat, versanţi cu înclinări şi expoziţii foarte
variate; climă rece (tma* = 1-4°C) şi umedă (800-1 200 mm/an), substrat
divers (şisturi cristaline, roci sedimentare, eruptive, sedimente recente etc.)
pe care s-au format soluri podzolite (acide).
Biocenoză: producătorii sunt reprezentaţi, în principal, de arbori între
care predomină molidul (Picea abies). Stratul de arbori este de regulă
închis, astfel încât, sub coroane pătrunde puţină lumină şi căldură, iar o
proporţie importantă a precipitaţiilor este reţinută. Înrădăcinarea superficială
expune arboretul la acţiunea vânturilor puternice (de altfel, caracteristice
acestui etaj climatic). Subarboretul este slab reprezentat, numai la marginea
masivelor, prin soc roşu, caprifoi, coacăz etc.
Plantele erbacee sunt, de cele mai multe ori, absente, fiind înlocuite de
un strat aproape continuu de muşchi. De la baza trofică pornesc lanţuri
trofice care valorifică cetina, scoarţa, seminţele şi fructele, lemnul,
consumatorii primari fiind, în general, insecte, păsări (cocoşul de munte),
mamifere (pârş, şoareci). Pe al doilea nivel trofic regăsim păsările
insectivore (ciocănitori), carnivore (şorecar) sau mamifere (jder, râs, lup
etc.). Acestora li se adaugă microorganisme (ciuperci de micoriză), dar şi

erbivore mari (cerbi) sau omnivore (mistreţ, urs etc.) şi organismele care
compun lanţurile detritivore.
5.1.1.1.2. Pădurea de fag

Se dezvoltă la altitudini de cca. 600-1300 m, putând coborî sau urca în
funcţie de topoclimă (văi adânci – 100 m; versanţi însoriţi – 1650m).
Biotop: relief variat, în care predomină versanţii cu diferite înclinări şi
expoziţii, climat răcoros (tma = 4,2-9,0°C) şi destul de umed (800-1000
mm/an). Substratul făgetelor din Carpaţii Meridionali şi Occidentali este
format din şisturi cristaline, iar în Orientali din roci sedimentare de fliş
(marne, gresii, calcare), soluri brune acide şi brune de pădure.
Biocenoză: Producători. Specia dominantă a arboretului este fagul
(Fagus silvatica), coroanele constituind, în perioada de vegetaţie, un ecran
puţin penetrat de lumină. Înrădăcinarea este profundă, arborii fiind expuşi la
doborâturi numai în regiunile cu soluri pseudogleizate. Subarboretul apare
prin prezenţa de exemplare izolate de soc roşu, caprifoi, tulichină sau prin
puieţii de fag de diferite vârste. La nivelul solului, se remarcă numeroase
specii cu înflorire timpurie (înainte de înfrunzit): ciuboţica cucului, ghiocel,
vinariţă, laptele cucului etc.
Grupa consumatorilor este mai diversificată, depinzând de biomasa
produsă de specia dominantă (fructe, scoarţă, jir, lemn), dar şi de celelalte
specii vegetale. Primul nivel trofic este format din insecte (omizi
defoliatoare, afide, insecte miniere, cari, molii etc.) şi diverse granivore
(păsări, mamifere). Consumatorii de ordinul doi sunt insecte parazite, păsări,
mamifere. Covorul erbaceu susţine mamifere mari cum sunt mistreţul,
cerbul, căpriorul, ursul. Litiera bogată adăposteşte numeroase detritivore
nevertebrate (acarieni, oligochete, larve) precum şi descompunătorii
(protozoare, bacterii, ciuperci).
Spre deosebire de molidiş, pădurea de fag parcurge în cursul uni an,
mai multe aspecte, de la cel preestival, vernal (cu înflorirea speciilor viorele,
spânz, crucea voinicului) la cel estival (cu frunziş complet), autumnal (când
are loc colorarea şi apoi căderea frunzişului) şi de iarnă (sub zăpadă).
5.1.1.1.3. Pădurea de stejar

Este formată din specii aparţinând genului Quercus (păduri de
cvercinee). Cea mai mare întindere o au pădurile de gorun (Q. petraea),

urmate de cele de stejar (Q. robur) şi apoi cele de cer şi gârniţă (Q. cerris,
Q. frainetto), predominarea speciilor permiţând delimitarea subzonelor
menţionate. În aceeaşi ordine cresc exigenţele manifestate faţă de
temperatură şi rezistenţa la secetă.
Biotop: relief cu fragmentare redusă, altitudini de 300-600 m (cu
diferenţieri în funcţie de specie), în care predomină versanţii cu pante medii
şi mici, alături de suprafeţe plane, platouri, coame etc.; clima este caldă (tma
= 7,5-10,0°C) şi relativ uscată (450-850 mm/an), mai ales în a doua jumătate
a verii; substratul este format din pietrişuri, nisipuri, argile aluviale, roci
sedimentare etc., pe care s-au format soluri brune de pădure tipice,
podzolite, acide; brun-roşcate (Oltenia, Banat, Muntenia) sau cenuşii
(Dobrogea).
Biocenoza: Grupa producătorilor se distinge printr-o mai mare
diversitate. Astfel, în etajul arboretului, deşi predomină cvercineele, se
găsesc frecvent şi exemplare de carpen, tei, frasin, paltin, jugastru, ulm,
precum şi specii de talie mai mică (măr, păr, mojdrean). Arbuştii formează
un strat continuu, în care sunt prezente specii precum: gherghinar, corn,
lemn câinesc, porumbar, salbă moale etc.
Etajul plantelor erbacee este bine reprezentat, aceste păduri beneficiind
de mai multă lumină. Dintre specii amintim: golomăţ, păiuş, rodul
pământului, brebenel, frag, viorea, trifoi roşu, rostopască, ghizdei etc.
Şi în rândul consumatorilor se înregistrează o diversitate ridicată ca
urmare a bazei trofice deosebit de variate. Prezenţa insectelor în rândul
consumatorilor secundari atestă abundenţa hranei. Se remarcă numeroase
lanţuri ale consumatorilor de nectar, polen, flori şi fructe sau seminţe. Dintre
păsări putem menţiona: piţigoiul albastru, ciocănitoarea, şoimul, alături de
mamifere erbivore (căprior, iepure), omnivore (mistreţ, arici) sau carnivore
(lup, vulpe etc.).
Varietatea necromasei constituie sursa pentru dezvoltarea unei
multitudini de lanţuri trofice ale ciupercilor, animalelor nevertebrate şi
specii de acarieni.
Ritmul sezonier implică parcurgerea a numeroase aspecte, în special
primăvara, caracterizate prin înflorirea/înfrunzirea succesivă a speciilor
vegetale (înflorirea efemeridelor, a cornului). O dată cu înfrunzirea
completă se produce şi înflorirea stejarilor şi arţarilor, diseminarea ulmului.
Un aspect estival este înflorirea teiului şi a lemnului câinesc, sfârşitul
acestuia fiind anunţat de căderea fructelor la numeroase specii de arbuşti.
Urmează apoi colorarea frunzişului, căderea în masă a ghindei, sfârşitul

sezonului de vegetaţie aducând desfrunzirea, urmată de aspectul pădurii

acoperite de zăpadă.
5.1.1.1.4. Funcţiile ecologice ale pădurii

Ecosistemul de pădure se remarcă prin gradul ridicat de stabilitate şi
modul complex de organizare, reprezentând punctul de plecare în cercetarea
funcţionării unui ecosistem.
Pădurea se constituie într-un factor de protecţie a mediului înconjurător şi
de menţinere a echilibrului ecologic prin exercitarea funcţiilor de protecţie
a apelor, aerului şi solului.
Sub aspect economic şi ecologic, pădurea a îndeplinit şi îndeplineşte o
serie de funcţii vitale. Volumul informaţional al ecosistemul forestier face
ca acesta să joace un rol important în menţinerea echilibrului la scară
regională, prin influenţa pe care o exercită asupra climei, circuitelor apei,
oxigenului, carbonului etc (fig. 5.2).
Fig. 5.2 – Funcţiile ecologice ale ecosistemului de pădure

(preluat după Cândea, Bran, 2001)

5.1.1.1.4.1. Protecţia apelor

Se realizează prin reglarea circuitului hidrologic, determinată de
interacţiunea dintre biotop şi biocenoză. Interceptarea apei pluviale se
realizează parţial la suprafaţa solului, ca urmare a reţinerii unei cantităţi
relative prin intermediul frunzelor. La acest nivel apa se evaporă cu uşurinţă
sau se scurge pe trunchiurile copacilor ajungând treptat la nivelul solului.
Porozitatea ridicată a acestuia permite absorbţia unui volum important
de apă, prin cedarea lentă a apei de către litieră.
Formarea rezervelor de apă
Rezervele de apă sunt aprovizionate constant prin infiltrare. Se

apreciază (Pârvu, 2001), că un hectar de pădure poate reţine la nivelul
solului, în primii 50 cm, 1450 m3 de apă (echivalentul a 145 mm de
precipitaţii). Mai mult, stratul de muşchi de la suprafaţa solului acţionează
ca un adevărat reglator, 1 m2 de muşchi putând reţine 5 litri de apă. În acest
mod, pădurea asigură debitul constant al izvoarelor, fiind cunoscut faptul că
molidişurile constituie principalul reglator al formării debitelor de apă ale
râurilor (Pârvu, 1980).
Regularizarea regimului râurilor
Se realizează prin micşorarea volumului de apă scurs la suprafaţa
solului, scăderea vitezei de scurgere, reducerea debitelor maxime ale
viiturilor. Din păcate, adevărata dimensiune a acestui efect este apreciată, de
cele mai multe ori, prin prisma consecinţelor devastatoare ale diminuării
suprafeţei împădurite în bazinele hidrografice.
Îmbunătăţirea calităţii apei
Este rezultatul îmbogăţirii acesteia în ioni de hidrocarbonat, calciu şi
scăderea conţinutului în ioni de amoniu. Aceste efecte justifică asocierea
pădurii cu garanţia aprovizionării cu apă, dar şi a siguranţei construcţiilor,
terenurilor agricole, căilor de transport etc., afectate de fenomenele
hidrologice extreme (inundaţii, ruperi de baraje, băltiri, torenţialitate ş.a.).
5.1.1.1.4.2. Protecţia terenurilor şi a solurilor

Este o funcţie deosebit de importantă în regiunile cu relief frământat şi
în regiunile cu soluri nisipoase. Pădurea joacă un rol determinant în procesul

de litogeneză, asigurând stabilitatea mecanică, bioacumularea, reţinerea apei

în profilul de sol.
Acţiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea
solului, contribuind în acelaşi timp la reducerea volumul de sedimente,
respectiv la evitarea colmatării albiilor sau lacurilor de acumulare. De
exemplu, pentru a îndeplini asemenea funcţii, este necesar ca cel puţin 50%
din suprafaţa bazinului hidrografic care aprovizionează un lac de acumulare
să fie acoperită cu pădure (Pârvu, 2001).
Pădurea participă activ şi la conservarea formelor de relief prin
diminuarea eroziunii de suprafaţă şi de adâncime, evitarea alunecărilor de
teren, fixarea solurilor nisipoase şi asanarea terenurilor cu umiditate în
exces.
Absenţa pădurii relevă importanţa acestui efect moderator asupra
agenţilor fizici de modelare actuală a reliefului. Defrişarea pădurilor de pe
coastele abrupte din zone colinare, conduce la apariţia unor întinse suprafeţe
degradate prin eroziune şi procese torenţiale
5.1.1.1.4.3. Protecţia atmosferei şi funcţiile climatice

Pădurea reuneşte pe o suprafaţă relativ restrânsă un volum important
de biomasă vegetală (arbori, arbuşti, plante erbacee) angrenate în procesul
de fotosinteză. Aceasta asigură consumul de dioxid de carbon rezultat din
„metabolismul” propriu, ecosistemele învecinate sau din poluare, eliberând
oxigenul necesar la aceeaşi scară. Această funcţie justifică denumirea de
„plămân verde”, ecosistemele forestiere, mai cu seamă cele tropicale, fiind
unele din cele mai importante producătoare de oxigen la nivel planetar.
Efectul „purificator” se manifestă pentru un spectru mai larg al
poluanţilor atmosferici – pulberi sedimentabile, dioxid de sulf, elemente
radioactive – reţinuţi mecanic sau absorbiţi de frunziş.
În cadrul ecosistemelor forestiere se înregistrează o diminuare a
încărcăturii microbiene datorată prezenţei fitoncidelor, cu până la 90% faţă
de atmosfera urbană. Aerul pădurii este, în schimb, mai bogat în ioni
negativi, favorabili sănătăţii.
Un hectar de pădure produce anual aproximativ 30 de tone oxigen, din care
aceasta consumă circa 13 tone în procesul de respiraţie al arborilor săi.
Vegetaţia arborescentă a pădurii pe suprafaţa de un hectar consumă, în
procesul de fotosinteză, circa 16 tone de dioxid de carbon.

Un curent de aer poluat cu dioxid de sulf în concentraţie de 0.1 mg/m3 poate

fi complet depoluat prin traversarea sa lentă peste un hectar de pădure.
Prin reducerea, pe cale mecanică, a vitezei vântului, un hectar de pădure
poate reţine o cantitate de 60-70 t/an de praf, ceea ce reprezintă de 6-7 ori
mai mult faţă de cantitatea reţinută de vegetaţia ierboasă. Prin emanarea
fitoncidelor volatile, în cantitate de 5-30 kg/ha, pădurea realizează o
epurare microbiană foarte eficientă, evidentă în special în pădurea de
conifere. De exemplu, în timp ce pe bulevardele din Paris s-au înregistrat
570 mii bacterii/m3, iar în unele magazine chiar 4-8 milioane bacterii/m3, în
pădurea Fontainbleu din apropiere, încărcătura microbiană era de numai
50-55 bacterii/m3 (Bran Florina, 1995)
Întrucât modifică semnificativ suprafaţa activă, ca factor genetic al
climei, prezenţa ecosistemului de pădure induce un topoclimat specific.
Acesta este determinat de influenţa exercitată asupra radiaţiei solare,
circulaţiei maselor de aer şi proceselor de evaporare.
Topoclima pădurii se diferenţiază prin moderarea extremelor de
temperatură, intensitatea scăzută a radiaţiei solare, creşterea umezelii
relative a aerului, creşterea frecvenţei calmului atmosferic şi viteze mai mici
ale vântului, repartizarea mai uniformă a precipitaţiilor şi creşterea cantităţii
acestora.
Manifestarea acestor particularităţi depinde de caracteristicile
covorului vegetal, cât şi de factorii staţionari. Astfel, diminuarea
temperaturilor în cursul verii este mai mare pentru pădurile de foioase (unde
prin evapotranspiraţie se consumă mai multă căldură); în pădurile
mediteraneene, datorită evapotranspiraţiei scăzute (ca o adaptare la regimul
hidric deficitar) nu se resimte efectul de „răcoare”(Odum, 1997).
Aceste influenţe favorabile se resimt nu numai în interior, ci şi în
zonele învecinate, pe o distanţă de 500-1.000 m, ceea ce are o importanţă
deosebită pentru comunităţile umane, în special cele urbane, dar şi pentru
culturile agricole. În cel din urmă caz, prezenţa perdelelor de protecţie aduce
importante sporuri de producţie.
În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că vegetaţia
forestieră, în special pădurea de răşinoase, diminuează intensitatea sunetului
cu până la 10 decibeli. Astfel, perdelele forestiere plantate de-a lungul
drumurilor, au un rol important pentru combaterea poluării sonore (Dajoz,
1970).

5.1.1.1.4.4. Protecţia fondului genetic

Decurge din însăşi existenţa pădurii, ecosistem în stare de climax, în
care numeroase populaţii trăiesc într-o stabilitate relativă, asigurată de
mecanismul complex de autoreglare a ecosistemului forestier. Diversitatea
biologică cea mai ridicată se înregistrează în pădure, culminând cu pădurile
tropicale. De aici decurge şi rolul pădurii pentru cercetarea ştiinţifică, pentru
identificarea posibilităţilor de protecţie ale unor specii aflate pe cale de
dispariţie, pentru cunoaşterea legităţilor care coordonează procesele din
cadrul mediului geografic.
5.1.1.1.4.5. Funcţia de recreere

În rândul funcţiilor ecologice ale pădurii, funcţia de recreere ocupă un
loc aparte prin influenţa directă asupra activităţii şi sănătăţii umane. În acest
context, unii autori (Neacşu, 1984) consideră acest rol o funcţie socială.
Prin influenţa exercitată asupra climatului şi calităţii aerului, pădurea
permite realizarea unui cadru ambiental optim pentru sănătatea umană.
Adăugând la aceasta efectul asupra psihicului uman, pădurea devine un
refugiu pentru citadinul modern care, deşi depinde în mare măsură de o serie
de facilităţi ale vieţii urbane, rămâne, legat intim de natură.
Funcţia recreativă reprezintă însuşirea pădurii de a proteja şi fortifica
sănătatea, de asigura un nivel superior al stării psihice umane, de a reface
forţele, capacitatea de muncă a oamenilor, prin mediul ambiant deosebit de
favorabil pe care îl creează (Olivier, 1993)
Din acest punct de vedere, ţinând seama de tendinţa de concentrare a
populaţiei în centre urbane, rolul pădurii devine esenţial nu numai pentru
menţinerea echilibrului ecologic, dar şi a celui psihosomatic al omului şi
societăţi.
5.1.1.2. Unitatea stepică
Constituie o unitate funcţională a ecosferei care a fost înlocuită în

cea mai mare parte prin ecosisteme amenajate (în special agricole). Totuşi,
aceasta apare ca formaţiune secundară în zonele defrişate, unde dispariţia
vegetaţiei arborescente a dus la accentuarea deficitului hidric.

În Europa, unitatea stepică ocupă câmpiile şi podişurile joase, unde

temperatura medie anuală depăşeşte 10°C, iar cantitatea de precipitaţii este
mai mică de 500 mm/an, cu un accentuat deficit spre sfârşitul verii. Deşi
caracterul excesiv al climei împiedică dezvoltarea unor ecosisteme mai
productive, solurile sunt cele mai fertile (cernoziomuri tipice, carbonatice,
soluri bălane etc.).
Grupa producătorilor este dominată de specii erbacee din familia
gramineelor (păiuş, colilie, pir) adaptate la clima secetoasă (xerofile), alături
de care apar trifoiul, lucerna, pelinul, coada şoricelului ş.a. Izolat, se
întâlnesc arbuşti de talie mică (porumbar, migdal pitic, păducel, salcâm pitic
etc.). Structura trofică cuprinde pe primul nivel numeroase specii de
insecte (cosaşi, greieri, călugăriţă), păsări şi mamifere, din care multe
granivore (dropie, prepeliţă, hârciog, popândău, şoareci de câmp).
Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de insecte, păsări insectivore
(graur) sau răpitoare (şoim, erete, şoricar), al treilea nivel fiind dominat de
specii parazite.
5.1.1.3. Unitatea pajiştilor alpine
Se desfăşoară în continuarea tufărişurilor subalpine de jneapăn şi

ienupăr sau direct, în continuarea pădurilor de molid. Diversitatea ecologică
în cadrul acestei unităţi funcţionale a mediului geografic este mult
diminuată, întrucât condiţiile de biotop sunt nefavorabile (temperaturi
coborâte, vânturi puternice, perioadă scurtă de vegetaţie). Prin urmare,
covorul vegetal este dominat de 2-3 specii de graminee, prezenţa exclusivă a
unei sau alteia dintre ele fiind legată de condiţiile locale (aciditatea solului,
exces permanent de apă, profunzimea stratului de sol, intensitatea gleizării
sau pseudogleizării etc.).
Alături de numeroşi consumatori primari din clasa insectelor, grupul
mamiferelor este reprezentat de capra neagră (specie ocrotită), marmote,
şoareci etc., consumatorii de ordinul al II-lea fiind insecte, şopârle, păsări
insectivore sau de pradă (de exemplu, acvila de munte), mamifere.

5.1.2. Unităţi funcţionale acvatice
Se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă, apa, în

ecosisteme de ape stătătoare (ecosisteme lentice) şi curgătoare (ecosisteme
lotice).
5.1.2.1. Unităţile funcţionale lentice
Sunt de mai multe tipuri, în funcţie de dimensiuni, evoluţie,

compoziţia chimică a apei. Astfel, dimensiunea determină împărţirea în
ecosisteme de lac, mlaştină şi baltă, iar compoziţia chimică a apei le
diferenţiază în funcţie de salinitate (de apă dulce şi de apă sărată) şi
aprovizionarea cu substanţe nutritive (oligotrofe, mezotrofe şi eutrofe)
(Pleniceanu, 2003).
5.1.2.1.1. Unitatea lacustră

În cadrul acesteia, structura biotopului şi structura funcţională sunt
bine individualizate, categoriile identificate fiind utilizate şi pentru
cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice.
Structura spaţială este determinată de distribuţia temperaturii, luminii
şi oxigenului în raport cu adâncimea.
Biocenoza este structurată atât pe baza relaţiilor trofice, cât şi pe cea a
distribuţiei spaţiale a organismelor şi a caracteristicilor etologice ale
acestora în masa de apă. În cadrul acestei unităţi funcţionale se deosebesc
următoarele categorii:
5.1.2.1.1.1. Subunitatea pelagică

Această subunitate este formată din organismele aflate în masa apei,
pe întreaga întindere şi adâncime a lacului. În cadrul acesteia se deosebesc
următoarele subdiviziuni:
- neuston – populaţii de alge microscopice, protozoare, bacterii şi
ciuperci, care populează pelicula de apă la locul de contact dintre mediul
acvatic şi cel aerian;

- plancton – format din organisme de dimensiuni mici, vegetale

(fitoplancton – alge verzi, albastre) sau animale (zooplancton), care nu
înoată activ în apă (sunt purtate de curenţi);
- necton – asociaţie formată din diferite specii de animale, în general
vertebrate (şalău, lin, caracudă, plătică, ştiucă, biban etc.), care au
posibilitatea să se opună curenţilor, să înoate activ.
5.1.2.1.1.2. Subunitatea bentonică

Este formaţiunea care reuneşte organismele de pe fundul bazinului
lacustru. Plantele (fitobentosul) sunt prezente, cu precădere, în zona litorală,
fiind dependente de substratul mai mult sau mai puţin stabil şi de
accesibilitate a luminii (rogoz, limba broaştei, buzdugan, papură, trestie,
nuferi etc.). Tulpinile macrofitelor sunt, la rândul lor, suport pentru algele
microscopice, bacterii, animale inferioare care formează perifitonul.
Zoobentosul este format din totalitatea organismelor animale din mâl, nisip
etc. sau de la suprafaţa acestora şi care sunt „alimentate” de resturile
organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de organisme.
Din punct de vedere trofic, categoriile menţionate se diferenţiază
astfel: producătorii, reprezentaţi de fitoplancton; consumatorii, se regăsesc
în special în rândul vertebratelor care formează nectonul; lanţurile
detritivore şi organismele cu rol de descompunere, se situează mai ales la
nivelul bentosului.
Interconectarea acestor categorii, în condiţiile modificării structurii
spaţiale datorită variaţiilor climatice, permite o economie proprie a lacului,
care este într-o relativă izolare faţă de ecosistemele învecinate.
5.1.2.1.2. Unitatea de baltă

Are o adâncime mai mică (3-5 m). În zona malurilor, apare rogozul,
pipirigul, stuful şi papura, iar în larg sunt răspândite plante cu frunze
plutitoare ca broscariţa, plutniţa, nufărul alb şi galben, lintiţa, cât şi cele
submerse ca sârmuliţa apei, ciuma apei, brădiş etc. În structura
fitoplanctonului intră algele albastre, algele verzi, algele silicoase, iar a
zooplanctonului populaţii de rotifere.
Bentosul ocupă tot fundul bălţilor şi este reprezentat de organisme
consumatoare de mâl sau carnivore. Balta este populată de crap, biban,

ştiucă, şalău, dar şi de diferite specii de broaşte, păsări şi mamifere (guzgan,

bizam, vidră, nurcă etc. (Pârvu, 2001)
5.1.2.1.3. Unitatea de mlaştină

În Europa se diferenţiază două categorii: mlaştini eutrofe, cu vegetaţie
caracteristică bălţilor şi mlaştini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu
climat rece şi umed, în zonele cu şisturi cristaline, gresii, granite,
sedimentare sau în zonele montane unde substanţele provin parţial din
mineralizarea materiei organice animale şi vegetale. Aici este prezent
muşchiul de turbă (Sphagnum) şi alte specii vegetale (bumbăcăriţă, rogoz,
roua cerului) (Pleniceanu, 2003).
5.1.2.1.4. Unitatea marină

Pentru exemplicarea acestui tip de unitate funcţională, vom prezenta
exemplul Mării Negre. Aceasta se caracterizează prin existenţa a două
straturi de apă:
a) la suprafaţă, un strat relativ mai dulce (cu salinitate de 16- 17‰) şi
mai uşor, oxigenat, în care se situează cea mai mare parte a biocenozei;
b) un strat de adâncime (peste 180-200 m), mai sărat (salinitate – 21-
22‰) mai greu, încărcat cu hidrogen sulfurat, lipsit de oxigen şi, implicit,
de formele aerobe de viaţă.
Între cele două straturi nu există schimb de ape, stratul superficial (mai
uşor) plutind deasupra celui de adâncime (mai greu). Producătorii sunt
reprezentaţi de algele planctonice, grupa consumatorilor incluzând
zooplanctonul, peşti obişnuiţi (hamsii, stavrizi, guvizi); sturioni (nisetru,
morun, cegă, păstrugă) denumiţi de Herodot „peşti fără oase”; rechini;
delfini şi, până în 1984, foci.
Pe plaja de la Mamaia, Costineşti, Năvodari „eşuează” în cantităţi
mari alge verzi cu talul lăţit şi marginile ondulate, denumite popular sălăţica
de mare, precum şi alge brune şi roşii, bogate în iod.
În zona de litoral cuibăresc specii de pescăruş argintiu, chiră de mare,
furtunar ş.a. Printre dunele de nisip s-au identificat circa 120 de specii de
plante arenicole ca varza de nisip, cârcelul, ridichea de nisip, scaiul vânăt,
pelin de nisip, lucerna de nisip, castravetele de mare etc. (Mohan şi
Ardelean, 1993).

5.1.2.2 Unităţi funcţionale lotice
Se diferenţiază în funcţie de particularităţile morfologice ale reliefului

străbătut în pâraie şi râuri:
5.1.2.2.1. Subunitatea funcţională de munte

În albia puţin adâncă şi îngustă a râurilor şi pâraielor substratul este
neuniform format din bolovănişuri, pietrişuri, nisip. Pantele mari, uneori
discontinue, determină o viteză de scurgere mare apei şi formarea de
cascade. Debitele sunt relativ mici, temperatura apei coborâtă, variabilă de
la anotimp la anotimp.
Transparenţa apelor este mare (anulându-se însă în perioadele de
torenţialitate – ploi puternice, topirea zăpezilor), iar concentraţia de săruri
dizolvate este scăzută.
Plantele (muşchi, alge) şi animalele (rotifere, cladocere) prezente aici
au cerinţe mari faţă de oxigen, manifestând diferite adaptări morfologice
pentru a evita antrenarea de curenţii puternici. Dintre vertebrate,
reprezentativ este păstrăvul, alături de care se întâlnesc zglăvocul, lipanul,
molanul etc (Bran Florina, 1995)
5.1.2.2.2. Subunitatea funcţională a zonelor de deal

Malurile sunt mai joase, albia este mai largă şi adâncă, fiind mărginită
de bolovănişuri, pietriş, nisip. Pantele au înclinaţii mai mici, determinând o
viteză de scurgere mai mică. În apă sunt prezente atât substanţe în suspensie,
cât şi dizolvate (100-200 mg/l).
Variaţia termică mai largă în cursul anului, de la anotimp la anotimp
favorizează prezenţa planctonului, ca o componentă biocenotică
permanentă, formată dintr-un număr mic de populaţii – diatomee, alge verzi
şi albastre pentru fitoplancton şi rotifere, cladocere, copepode pentru
zooplancton. În sectoarele cu viteză redusă, algele şi numerose specii de
nevertebrate (insecte, larve, viermi sârmă, crustacee mici, gasteropode) se
fixează de elementele substratului (pietre, nisip, mâl) formând comunitatea
biocenotică bentală.
Nectonul este reprezentat de populaţii de peşti cum sunt mreana de
râu, cleanul, molanul ş.a. caracteristice regiunilor deluroase.

5.1.2.2.3. Subunitatea funcţională de câmpie

Cursul inferior al râurilor se caracterizează prin albii foarte largi, cu
acumulări de mâl şi nisip, cu viteză de scurgere şi eroziune foarte reduse,
dar şi o concentraţie de săruri care depăşeşte 1 250-1 500 mg/l.
Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinară. În apă
apar şi plante superioare submerse. Nectonul este şi el bine reprezentat
(mreană, clean, boarţă, crap, ştiucă etc.).
5.2. UNITĂŢILE FUNCŢIONALE ANTROPICE
Activitatea antropică s-a desfăşurat păstrând o legătură permanentă cu

sistemele funcţionale din natură. Acestea furnizează materiile prime,
resursele primare şi asigură menţinerea condiţiilor specifice vieţii. Pentru a-
şi atinge mai bine obiectivele, omul s-a folosit însă nu numai de ceea ce
ofereau ecosistemele naturale, ca producţie biologică, ci şi de întreaga
„tehnologie” perfecţionată evolutiv. Astfel, au luat naştere formaţiuni mai
mult sau mai puţin stabile, dependente de intervenţia umană, dar care îşi
desfăşoară activitatea pe principii similare celor naturale.
Ecosistemele amenajate sunt ecosisteme în care intervenţia umană se
manifestă la un nivel de supraveghere a funcţionării (ecosistemele forestiere
şi acvatice cu rol productiv), prin înlocuirea unor mecanisme ecologice
(ecosistemele agricole) sau prin transformarea radicală a mediului
(ecosistemele urbane, ecosisteme industriale).
Spre deosebire de ecosistemele naturale, studiul ecosistemelor urbane

trebuie să includă (Marinescu, 2006):
1. analize la nivel substanţial (material) – imput-uri de materii prime
pentru industrie, bunuri de consum, alimente realizate în afara lui, şi output-
uri prin produsele rezultate din prelucrarea materiilor prime, şi cel mai grav,
a deşeurilor rezultate (fig. 5.3);
2. analize la nivelul schimburilor de energie, adică determinări cu
privire la cantitatea de energie consumată per locuitor în toate activităţile
din ecosistem;
3. analize la nivel informaţional, respectiv tot ceea ce este legat de
domeniul desfăşurării activităţii, al reglării vieţii interne şi externe etc.

Fig. 5.3 – Ecosistemul urban - sistem deschis fără capacitate de autosuport

(prelucrare după Douglas, 1981 – The city as an ecosystem, citat de
Marinescu, 2006)
Ecosistemul urban reprezintă un spaţiu artificializat, care poate fi

cuantificat în funcţie de gradul de dezvoltare a acestuia (densitatea
populaţiei pe m² sau km² şi gradul de tehnologizare).
Componentele unui ecosistem antropic se referă la (Marinescu, 2006):
- biocenoza, în care plantele de cultură şi animalele domestice sunt
predominante, însoţite fiind de o floră şi o faună „naturale”;
- ansamblul fondului uman, factorul uman al sistemului;
- fondul construit şi elementele alohtone, care dau nota caracteristică a
acestui tip de peisaj geografic;
- reziduuri şi deşeuri aflate în afara ciclurilor biogeochimice naturale.

Caracteristic acestor ecosisteme este „intensivizarea” lor energetică,

determinată, pe de-o parte de necesitatea creării unui excedent de biomasă
(recoltă), iar pe de altă parte, de activităţi specifice omului
Astfel, energia solară este compensată prin utilizarea pe scară largă a
altor surse de energie. Are loc o creştere a numărului transformărilor
energetice şi, implicit, a acumulării de entropie, în condiţiile în care
transferul de energie nu se corelează cu cel al substanţei. Efectul acestor
transformări produce dezechilibre, manifestate prin epuizarea resurselor şi
acumularea deşeurilor.
Decizia omului nu este rezultatul prelucrării informaţiilor venite de la
componentele sistemului într-un mecanism de autoreglare, ci este dictată de
nevoile imediate, indiferent de „interesele” celorlalte componente vii sau
nevii ale ecosistemului sau chiar de arbitrar. Fluxul informaţiei, fiind
polarizat de interesele umane, antrenează în procese liniare substanţa şi
energia, care dereglează echilibrul sistemului, dependent de transferul
efectuat din alte sisteme. Practic, se declanşează mecanisme cu finalităţi
opuse celor din natură, ecosistemele artificiale îndreptându-se nu spre o
stare de climax, ci spre instabilitate crescândă şi dezordine.
Acţiunile omului ajută doar la menţinerea unui echilibru aparent, cu
preţul unui consum din ce în ce mai mare de energie, care, printr-un efect de
„cerc vicios”, antrenează şi sporirea entropizării. (Ionescu, Săhleanu, 1989)
5.2.1. Unităţile funcţionale agricole
Ecosistemul agricol constituie o unitate funcţională a biosferei, creată

şi controlată de om în vederea obţinerii unei producţii ridicate şi de calitate
superioară, în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase (Ionescu,
1982).
În plan funcţional, ecosistemul agricol integrează 3 subsisteme:
biotopul, biocenoza agricolă şi subsistemul agrofitotehnic (Dejeu, Petrescu,
1997) Interconectarea lor este reprezentată schematic în (fig. 5.4).

Fig. 5.4 - Unitatea funcţională reprezentată de sistemul agricol

(Dejeu şi colab. 1997)
5.2.1.1. Biotopul agricol
Este definit prin factorii climatici, edafici şi orografici care induc o

anumită intensitate a proceselor fiziologice. Pentru a îmbunătăţi aceste
condiţii şi pentru a le adapta la cerinţele speciei de cultură se modifică
uneori cel natural prin terasări, arături de mare adâncime (desfundări),
amendamente pentru corectarea reacţiei solului, irigaţii, cretizare etc.
5.2.1.2. Biocenoza agricolă
Este formată din plantele de cultură, împreună cu toate organismele vii

existente în spaţiul de cultură (microorganisme, dăunători, buruieni etc.).
Este o biocenoză simplă, mai puţin stabilă, fiind vulnerabilă la accidentele
climatice, dar mai ales dezechilibre generate de lipsa mecanismelor de

autoreglare a efectivelor populaţiilor. Astfel, este necesară aplicarea

lucrărilor specifice (tăieri, tratamente fitosanitare, praşile, irigaţii etc.).
Aceste măsuri vizează sporirea biomasei utile (recolta plantei de cultură), nu
realizarea unui echilibru între diferitele populaţii.
5.2.1.3. Subsistemul agrofitotehnic
Reprezintă totalitatea mijloacelor de mecanizare şi a materialelor de

producţie (îngrăşăminte, pesticide, mijloace de susţinere etc.) introduse în
ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia.
Acest subsistem cuprinde lucrările prin intermediul cărora omul îşi
exercită controlul permanent în ecosistem: tratamente, sisteme de susţinere,
praşile, tăieri, recoltare, fertilizare etc.
Interacţiunea acestor sisteme manifestată prin procese biologice de
ambianţă fizico-climatică şi socio-economice desemnează ecosistemul
agricol drept un sistemic bioeconomic, în care controlul structural şi
funcţional se realizează prin management agricol.
În ansamblu, ecosistemul agricol reprezintă o unitate funcţională
creată de om pentru a controla procesele de producţie de biomasă, creându-
se o independenţă relativă faţă de restricţiile ecologice specifice
ecosistemelor naturale. În acest context, ecosistemul agricol se
individualizează prin:
- productivitate biologică ridicată;
- randament fotosintetic ridicat prin creşterea indicelui suprafeţei
foliare (raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa de teren cultivată);
- consumuri energetice ridicate, determinate de preluarea activităţii
nişelor ecologice neocupate de către acţiuni consumatoare de energie;
- accelerarea vitezei de circulaţie a elementelor chimice (în special,
macroelemente) în ciclurile biogeochimice;
- uniformitatea biocenozei şi, implicit, a biomasei produse;
- menţinerea într-un stadiu tânăr (în care sunt predominante procesele
de fixare a energiei, de producţie a substanţei organice);
- eliminarea periodică a unei proporţii importante de biomasă;
- prezenţa de substanţe chimice de sinteză mai mult sau mai puţin
biodegradabile (pesticide, îngrăşăminte chimice etc.).

Însuşirile sistemelor biologice se transmit şi ecosistemelor agricole.

Transformările realizate de om la nivelul componentelor sistemului induce
însă manifestări deosebite ale acestor însuşiri.
Lucrările mecanice, tipul de îngrăşăminte folosite, rotaţia culturilor
modifică însuşirile solului, fiecare din aceste acţiuni având repercusiuni
asupra favorabilităţii momentane a solului pentru o specie dată şi
influenţând tipul şi intensitatea noilor intervenţii, conform caracterului
istoric.
Integralitatea din ecosistemele agricole este mult afectată pentru că
biocenozele au fost simplificate, rămânând multe nişe ecologice neocupate.
Rolul lor în funcţionarea ecosistemului este preluat de activitatea omului (de
exemplu, menţinerea unui anumit nivel al populaţiilor de insecte
defoliatoare nu se realizează prin activitatea consumatorilor de gradul al II-
lea, ci prin tratamente cu insecticide, folosirea soiurilor rezistente etc.)
Programul. La plantele din ecosistemele agricole se menţin programe
specifice (de exemplu, răsucitul frunzelor în timpul arşiţei de vară), în timp
ce altele sunt modificate în favoarea omului, urmărindu-se creşterea recoltei.
(Schiopu, 1995)
Echilibrul dinamic. Pentru a evita dezechilibrul generat de competiţia
dintre plantele de cultură şi buruieni intervin atât plantele, prin viteza de
creştere, suprafaţă foliară, cât şi omul care aplică măsuri chimice sau
mecanice pentru evitarea îmburuienării sau stabileşte epoca de semănat
astfel încât plantele de cultură să acopere prin frunze solul înainte de
răsărirea buruienilor (Schiopu, 1995)
Eterogenitatea. Este mult mai redusă, atât la plantele de superioare, cât
şi la consumatori, deoarece pe solă se cultivă, de regulă, o singură specie,
uniformitatea accentuându-se în cazul monoculturii. Efectul direct este cel
de diminuare a stabilităţii, ecosistemele agricole fiind vulnerabile la variaţii
relativ mici ale factorilor ecologici.
Autoreglarea se realizează atât prin acţiunea plantelor cultivate, cât şi
ca rezultat al intervenţiei antropice. Numărul redus al conexiunilor interne,
rezultat din uniformitatea ridicată a biocenozei şi biotopului, determină rolul
preponderent al omului în realizarea acestei însuşiri esenţiale pentru
menţinerea ecosistemului.

5.2.2. Unităţile funcţionale urbane
Sistemele funcţionale urbane se încadrează, cu precădere, în sfera

socio-economică şi clădesc o entitate distinctă creată şi controlată de om.
Alături de acestea, s-au edificat structuri specifice organizării ecosistemice
ca o manifestare a tendinţei formelor de viaţă de a-şi extinde continuu
teritoriul explorat, de a valorifica întregul potenţial al mediului geografic .
5.2.2.1. Biotopul urban

Este puternic artificializat, încărcat cu elemente alogene (clădiri,
infrastructură, căi de comunicaţie etc.) pentru a satisface nevoi umane din ce
în mai diversificate, apărute odată cu sporirea gradului de civilizaţie.
Modificarea caracteristicilor suprafeţei active induce o topoclimă
specifică, cu influenţe negative asupra posibilităţii de dispersare a
poluanţilor, respectiv asupra calităţii aerului (fig. 5.5)
Fig. 5.5 - Atmosfera în biotopul urban (Reichholf, 1999)

Suprafaţa activă în ecosistemul urban se încălzeşte puternic. Cauzele

acestui fenomen sunt legate de caracteristicile materialelor de construcţie
(piatră, ciment, sticlă, metal) care acumulează mai multă căldură decât
covorul vegetal la aceeaşi cantitate de energie radiantă solară, dar şi de
necesitatea încălzirii clădirilor pe durata sezonului rece. Un efect
compensator în această direcţie îl are transparenţa redusă a atmosferei,
care diminuează intensitatea radiaţiei solare. Încălzirea este determinată şi
de particularităţile circulaţiei curenţilor de aer. Aglomerarea clădirilor de
înălţimi mari determină formarea de unităţi celulare în care aerul practic se
recirculă, ceea ce împiedică schimbul de căldură, pe de o parte, şi
împrospătarea aerului, pe de alta. Rezultă de aici o altă caracteristică a
climei oraşului – schimbul de aer redus cu exteriorul şi acumularea
poluanţilor. Acest lucru favorizează formarea de inversiuni termice care se
materializează în aşa numita „pernă” sau „cupolă staţionară” (Ciulache,
1980) Rezultă de aici efectele sanogenetice nedorite, caracterul încărcat al
aerului urban.
O altă caracteristică a biotopului urban este diversitatea, existând însă
posibilitatea delimitării unor fragmente relativ omogene, specifice fiecărui
ecosistem urban (construcţii, locuinţe, grădini, parcuri periurbane şi urbane,
ziduri vechi, lacuri şi alte medii acvatice etc.)
În acelaşi timp, se manifestă efectele liniarizării proceselor de
transformare a substanţei prin concentrarea „reziduurilor” în atmosferă, sol,
apă ceea ce limitează nivelul de populare, supravieţuind numai speciile cu
valenţă ecologică suficient de largă.
5.2.2.2. Biocenoza urbană

Biocenoza urbană se diferenţiază de multe ori substanţial de biocenoza
ecosistemelor naturale specifice localizării respective. De asemenea, se pot
identifica câteva trăsături comune ale acesteia, indiferent de configuraţia
factorilor de mediu naturali. Prin urmare, aşezările urbane sunt atractive
pentru numeroase specii de animale prin:
- abundenţa şi accesibilitatea resurselor de hrană reprezentate de
depozitele de alimente, deşeurile menajere, dar şi de hrana oferită de om;
- adăpostul relativ pe care îl oferă faţă de prădători şi factorii climatici
nefavorabili.

Astfel, unele specii s-au adaptat atât de bine la condiţiile biotopului

urban, încât devine dificilă disocierea lor de acest mediu şi analiza
comportării lor originare (fig. 5.6).
Adaptarea este favorizată de manifestarea slabă a concurenţei
interspecifice, speciile având posibilitatea de a-şi lărgi nişele ecologice
(Reichholf, 1999)
Fig. 5.6 - Lărgirea nişei ecologice a şoarecelui de casă în ecosistemul urban

(Reichholf, 1999)
Sub raport energetic, aglomerările urbane sunt dependente de un flux
energetic deosebit de intens, alimentat de ecosistemele agricole şi surse de
energie mai mult sau mai puţin regenerabile.
La nivelul ecosistemului urban al unui oraş, se vor lua în considerare
ca factori ecologici elemente cum sunt: energia extrasomatică (energia
utilizată în afara organismelor vii), fluxurile energiei somatice şi alimentare,
posibilităţile de reciclare a materialelor, structurile edificate de om, zonele

libere, transportul, caracteristicile populaţiei, cultura şi civilizaţia umană,

suprafaţa şi repartizarea spaţiilor verzi etc (Cândea, Bran, 2001)
5.2.3. Unităţile funcţionale rurale
Localităţile rurale sunt cele mai vechi aşezări umane, a căror formare
este indisolubil legată de stabilizarea populaţiei, respectiv „decuparea”
primelor suprafeţe din natură pentru a impune controlul uman.
În analiza ecosistemelor rurale, intervine nevoia de a integra informaţii
referitoare la ecosistemele naturale şi la ecosistemele agricole, între care se
manifestă fluxuri mai mult sau mai puţin intermediate de activitatea umană.
Criteriile pentru definirea caracterului rural al unui spaţiu relevă
adoptarea unor concepţii foarte diferite (Cândea, Bran, 2001):
- în Franţa, spaţiul rural este acel teritoriu unde predomină producţia
agricolă, iar elementele naturii se găsesc în stare mai pură;
- în Belgia, se consideră că spaţiul rural defineşte, în primul rând, un
anumit gen de peisaj, fiind vorba de un teritoriu cultivat de om;
- în Germania, sunt considerate spaţii rurale toate spaţiile care se
găsesc în afara zonelor de mare densitate a populaţiei umane;
- în S.U.A., în funcţie de ponderea populaţiei agricole, se vorbeşte
despre rural agricol (rural farm) şi rural neagricol (rural non-farm) etc.
Ecosistemul rural este format de aşezările rurale şi suprafeţele de teren pe
care acestea îşi exercită influenţa (terenuri agricole, păduri, păşuni,
fâneţe), unde se corelează ritmul activităţilor social-economice cu ritmul
proceselor naturale.
Componentele ecosistemelor rurale sunt reprezentate de:
- terenul cultivat, păşunile şi fâneţele inclusiv amenajările introduse de
om, care constituie, de fapt, ecosisteme agricole;
- aşezarea rurală, ca o celulă organizatoare a vieţii rurale, care se
diferenţiază după tipul de habitat determinat de condiţiile naturale şi
activităţile agricole specifice;
- grupul uman (populaţia) – alături de care apar, de la caz la caz, alte
componente socio-economice, mai mult sau mai puţin specifice spaţiului
rural. De altfel, componentele socio-economice ale ecosistemelor rurale sunt
acelea care măsoară gradul şi intensitatea procesului de umanizare în spaţiul
respectiv; indică eficienţa sau ineficienţa intervenţiei omului asupra

factorilor de mediu şi sintetizează modele de viaţă socială şi forme de

organizare şi gestionare a spaţiului geografic.
Localizarea ecosistemelor rurale este corelată, asemenea tuturor
ecosistemelor naturale, cu accesibilitatea unor resurse vitale pentru
comunităţile de oameni. Între acestea, prezenţa resurselor de apă a fost
hotărâtoare, iar caracteristicile acestora şi configuraţa altor resurse şi
condiţii au influenţa formele de organizare a ecosistemelor rurale.
În zonele montane favorabile păşunatului, izvoarele au generat aşezări
risipite sau doar amenajări umane folosite în scop zootehnic, turistic sau
forestier. Liniile de izvolare de la contactul mediilor fizice (munte –
piemont, piemont – deal – câmpie), beneficiind de spaţii productive pentru
agricultură, au favorizat apariţia ecosistemelor rurale cu structură ramificată.
În cazul piemonturilor, cu spaţii reduse pentru activităţi economice primare,
ecosistemele rurale sunt compacte (Cucu, 2000).
La confluenţele de apă, în microdepresiuni, „zonele de răspântie”, mai
ales în câmpie, au fost favorizate variate forme de localizare a vetrelor
rurale, care s-au transformat ulterior în centre industriale sau comerciale.
Văile marilor râuri au generat, în diverse zone ale luncilor, adevărate
„furnicare” umane, adăpostite în cele mai diverse forme şi tipuri de locuire.
Nilul, „fluviul minune”, este poate, cel mai bun exemplu din istoria
omenirii, unde dezvoltarea ecosistemelor rurale a fost corelată cu ritmul
exogen, al inundaţiilor anuale.
Inundaţiile, alunecările de teren şi alte fenomene geomorfologice au
obligat comunităţile rurale să se stabilească pe promontorii naturale de tip
„popină”, ori „grădişte”, care asigurau şi o protecţie socială şi strategică.
Evenimentele istorice, dar şi activităţile economice, în special cele
agricole, au influenţat, întemeierea de noi aşezări, precum şi „dispersarea”
comunităţilor prin procese de roire ori transhumanţă.
Organizarea ecosistemului rural este determinată de modul în care se
poziţionează elementele componente cheie („dominante”). Pe baza acestui
criteriu, se identifică mai multe tipuri morfostructurale de sate, caracteristice
şi unor particularităţi ale biotopului, în special cele determinate de marile
unităţi de relief.
Elementele alogene din ecosistemele rurale sunt mai puţin agresive,
dispunerea lor reflectă o oarecare „supunere” în faţa legilor obiective ale
naturii. Acumularea deşeurilor este, de asemenea, un proces cu intensitate
scăzută datorită satisfacerii unui număr semnificativ de nevoi din
autoconsum, astfel că nu mai sunt introduse produse cu diferite ambalaje,

datorită posibilităţilor multiple de valorificare a deşeurilor organice în

cadrul gospodăriilor.
5.2.4. Unităţile funcţionale industriale
Asocierea atributului industrial cu noţiunea de ecosistem are aparent,

caracterul unei contradicţii, a unei situaţii imposibile. Faptul se datorează
obişnuinţei de a considera sistemul mediul geografic unul exclusiv natural.
Cu toate acestea, noi oamenii împreună cu tehnologiile noastre,
suntem parte integrantă a naturii. „Natura înseamnă totul, inclusiv omul cu
«minunatele lui ...maşini lucrătoare» (Bran, 2001)
Studiile referitoare la mediul geografic s-au concentrat mai mult
asupra efectelor determinate de poluare şi mai puţin asupra modului în care
se produc emisiile. În analiza funcţiei industriale a mediului geografic,
cercetările pleacă de la o abordare diametral opusă:
Sistemul industrial trebuie perceput ca un ecosistem, fiind caracterizat
de mijlocirea continuă a unui flux de substanţă, energie şi informaţie. Mai
mult, întregul sistem industrial se bazează pe resurse şi servicii furnizate de
celelalte ecosisteme, de care nu poate fi disociat.
Conţinutul atributului „industrial” este în acest context, mai larg, el
cuprinzând toate activităţile umane care au loc în societatea tehnologică
modernă – turism, menaj, servicii medicale, transporturi, industrie etc.
Ecosistemul industrial s-a conceptualizat plecând de la nevoia de a
identifica o abordare practică a durabilităţii şi de a aduce răspunsul la
întrebarea „Cum poate fi operaţionalizat conceptul de dezvoltare durabilă
într-un mod fezabil din punct de vedere economic?”
În ecosistemele industriale, se admite prezenţa aşa-ziselor lanţuri
trofice industriale, pe baza cărora s-a formulat conceptul de parc (reţea)
industrial ecologic (PIE).
Parcul industrial ecologic este un ansamblu de întreprinderi care
cooperază pentru a valorifica cât mai bine resursele prin recuperarea
reciprocă a deşeurilor pe care le generează (deşeul produs la o
întreprindere este folosit ca materie primă la o altă întreprindere).
Noţiunea de parc are un conţinut funcţional, asemenea ecosistemului,
şi nu are o proiecţie spaţială. În prezent, sunt în fază de proiectare peste 50
de PIE, în special în America de Nord, Europa de Vest şi Asia.

Analog cu modelul natural al structurii funcţionale, şi în ecosistemele

industriale se diferneţiază componente cu funcţii specifice, mai mult sau mai
puţin importante pentru integralitatea sistemului. Astfel, centralele
producătoare de electricitate reprezintă o „specie cheie”.
Adoptarea modelului „ecosistem” în proiectarea întreprinderilor
industriale, va însemna şi abandonarea realizării unor unităţi singulare.
Astfel, dacă obiectivul principal este o fabrică de prelucrare a trestiei de
zahăr, ecosistemul industrial va mai cuprinde o fabrică de hârtie, o rafinărie,
o centrală termică pentru a recupera toate produsele secundare.
Edificarea ecosistemelor industriale va avea la bază următoarele
principii:
- deşeurile şi produsele secundare trebuie valorificate sistematic,
asemenea proceselor trofice din ecosistemele naturale, unde toate
reziduurile devin resurse. Reciclarea este numai un aspect, care vizează, în
general, produsele finite, după ce s-a încheiat durata de viaţă a acestora;
- diminuarea pierderilor prin dispersarea care se produce o dată cu
trecerea produselor finite la consumatori;
- economia trebuie dematerializată, pentru a se minimiza fluxul de
substanţă şi energie. De exemplu, promovarea telefoniei mobile, în locul
telefoniei fixe, economia bazată pe internet ş.a.;
- diminuarea contribuţiei energetice a combustibililor fosili.
Deşi relativ nou, conceptul de ecosistem industrial a fost deja pus în
aplicare. Astfel, în Danemarca, acesta s-a materializat în Simbioza
industrială de la Kalundberg, în care sunt implicate: centrala termoelectrică
Asnćs, o rafinărie de petrol norvegiană, o companie multinaţională de
biotehnologii (Novo Nordisk), o companie suedeză de materiale de
construcţii (Gyproc), oraşul Kalundberg care beneficiază de energia termică,
o companie care se ocupă cu refacerea solului (Bioteknisk Jordrens) şi alte
companii mai mici la care ajung fluxurile de substanţă şi energie.
Ecosistemele industriale nu sunt imitaţii ale ecosistemelor naturale.
Ceea ce s-a preluat din noţiunea de ecosistem este însăşi esenţa ei, respectiv
funcţionarea asigurată de fluxul continuu de substanţă şi energie. Cu alte
cuvinte, imitaţia a fost depăşită prin adoptarea principiilor pe care se
bazează fenomenele ecologice şi prin interpretarea lor în termenii civilizaţiei
industriale.

BIBLIOGRAFIE
BARBAULT, R., (1997), Ecologie generale. Structure et fonctionement de la

biosphere, Masson, Paris.
BĂLTEANU, D., ŞERBAN, N., (2004), Modificări globale ale mediului, Editura
CREDIS, Bucureşti.
BERTALANFFY, L., (1968), General System Theory: Foundations,
Development, Applications, George Brayiller, New York.
BLEAHU, M., (1986), Formarea continentelor şi oceanelor, EDP Bucureşti.
BLEAHU, M., (2002), Priveşte înapoi cu mâine... Priveşte înainte cu teamă,
Editura Economică, Bucureşti.
BOGDAN, OCTAVIA, NICULESCU, ELENA, (1996), Caracteristici climatice
ale regiunii subcarpatice de la Curbură şi specificul utilizării terenurilor,
Analele Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava.
BONNEFOUS, E., (1976), Omul sau natura, Editura Politică, Bucureşti.
BOTNARIUC, N., VĂDINEANU, A., (1982), Ecologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
BOTNARIUC, N, VĂDINEANU, A., (1982), Ecologie, Editura Didactică şi
Pedagigică, Bucureşti.
BRAN, FLORINA, (1995), Pădurea factor de mediu şi ecosistem polifuncţional,
Tribuna Economica, nr. 38, Bucureşti.
BRAN, FLORINA, (1997), Starea pădurilor din România la nivelul anului 1997,
sub incidenţa activităţii umane, Economistul, nr. 256, Bucureşti.

186________________________________________________Bibliografie
BRAN, FLORINA, (2002), Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura ASE,

Bucureşti.
BRAN, FLORINA, (2002), Degradarea ecosistemelor (silvicultură şi turism).
Implicaţii economice, Editura ASE, Bucureşti.
BRAN, FLORINA, IOAN, ILDIKO, TRICĂ, CARMEN, (2004), Eco-economia
ecosistemelor şi biodiversitatea, Editura ASE, Bucureşti,
BROW, L.R., (2000), Starea lumii 2000, Editura Tehnică, Bucureşti.
CÂNDEA, MELINDA, BRAN, FLORINA, (2001), Spaţiul geografic românesc.
Organizare, amenajare, dezvoltare durabilă, Editura Economică, Bucureşti.
CIULACHE, S., (1980), Clima oraşului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
COSTE, I., (1982), Omul, biosfera şi resursele naturale, Editura Facla, 1982,
Bucureşti.
CUCU, V., (1998), Geografie umană şi economică, Editura Printech., Bucureşti.
CUCU, V., (2000), Geografia aşezărilor rurale, Editura Domino, Târgovişte.
DAJOZ, R., (1970), Precis d’ecologie, Dunood, Paris.
DEJEU, L., PETRESCU, C., CHIRA, A., (1997), Hortiviticultură ecologică,
Editura Ceres, Bucureşti.
DOMMERGUES, Y., MANGENOT, F., (1970), Ecologie microbienne du sol,
Masson, Paris.
DUŢU, M., (1999), Ecologie. Filosofia naturală a vieţii, Editura Economică,
Bucureşti.
GIURGIU, V., (1989), Funcţiile ecoproductive ale pădurii şi gestionarea ei pe
baze ecologice, Editura Academiei RSR, Bucureşti,
IONESCU, A., (1982), Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în
agricultură, Editura Ceres, Bucureşti.
IONESCU, A., SĂHLEANU, V., BÂNDIU, C., (1989), Protecţia mediului
înconjurător şi educaţia ecologică, Editura Ceres, Bucureşti.

Bibliografie ________________________________________________187
IOAN, ILDIKO, (2003), Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România,

Editura ASE, Bucureşti.
KROHNE, D.T., (2000), General ecology – 2 nd Edition, Thomson
Brooks/cole.
LOVELOCK, J., (2006), The Revenge of Gaia: Why the Earth Is Fighting
Back - and How We Can Still Save Humanity. Santa Barbara
(California): Allen Lane. ISBN 0-7139-9914-4.
MAC, I., (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca
MARINESCU, I., (2006), Disfuncţionalităţile mediului urban, Editura
Universitaria, Craiova.
MILESCU, I., (1990), Pădurile şi omenirea, Editura Ceres, Bucureşti.
MOHAN, GH., ARDELEAN, A. (1993), Ecologie şi protecţia mediului, manual
preparator, Editura Scaiul, Bucuresti.
NEACŞU, P., (1984), Ecologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti.
OLIVIER, M., L., (1993), La biodiversite, enjeu planetaire. Preserver notre
patrimoine genetique, Eds. Sang de la Terre, Paris.
ODUM, E.P., (1997), Ecology and Our Endangered Life-Support Systems,
Massachusetts, Sinauer Associates Inc. Publishers Sunderland.
PÂRVU, C., (2001), Ecologie generală, Editura Tehnică, Bucureşti.
PIANKA, E., (1979), Evolutionary Ecology, Harper&Row, New York – San
Francisco – London.
PLENICEANU, V., (2003), Zone şi lacuri umede, Editura Universitaria, Craiova,
2003
POSEA, G., et. All, (1986), Geografia de la A la Z, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti

188________________________________________________Bibliografie
POVARĂ, I., (2007), Geografia mediului. Poluare şi Protecţie, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucuresti.
PRIMACK, R., PĂTROESCU, M., ROZYLOWICZ, L., IOJA, C.,
Fundamentele conservării diversităţii biologice, Editura AGIR,
Bucureşti.
PUIA, I., SORAN, V., (1990), Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii, Editura
Ceres, Bucureşti.
RAHN, H. & G. C. WHITTOW (1984), Introduction In Seabird Energetics, G.
C.Whittow & H. Rahn (eds.). Plenum, New York.
REICHHOLF, J., (1999), A települések ökológiája, Magyar Könyvklub.
RICKLEFS, R. E. (1976), Growth rates of birds in the humid New World tropics,
Ibis 118 (The international Journal of Avian Science).
ROŞU A., UNGUREANU, IRINA, (1977), Geografia mediului înconjurător
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
ROJANSCHI, V., BRAN FLORINA, DIACONU GHEORGHIŢA, (1997),
Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică, Bucureşti.
ROJANSCHI, V., BRAN, FLORINA, DIACONU, SIMONA, FLORIAN, G.,
(2004) Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu, Editura ASE,
Bucureşti.
ROŞU, AL., (1983), Peisaj-geosistem-mediu, Sinteze geografice, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
ROŞU, AL., (1987), Terra – Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Encilopedică,
Bucureşti.
SORAN, V., BORCEA, M., (1985), Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi
Encilopedică, Bucureşti.
ŞCHIOPU, D., (1995), Ecologie şi protecţia mediului, Note de curs, USAMV
Bucureşti.

Bibliografie ________________________________________________189
STĂNESCU, V., PARASCĂU, D., (1982), Pădurea în concepţia ecosistemică.

Probleme actuale şi de perspectivă în volumul Probleme moderne de
ecologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
STUGREN, B., (1982), Bazele ecologiei generale, Editura Ştiinţifică şi
Encilopedică, Bucureşti.
STUGREN, B., (1994), Ecologie teoretică, Casa de editură „Sarmis”, Cluj-
Napoca.
THIENEMANN, A., (1956), Lebel und Umwelt, Rowohlt, Hamburg.
TOMESCU VIORICA et. all, (2009), Geografie generală, Editura Universitaria,
Craiova, 2009.
TUFESCU, V., TUFESCU, M., (1981), Ecologia şi activitatea umană, Editura
Albatros, Bucureşti.
UNGUREANU IRINA, (2005), Geografia Mediului, Editura Univertsităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi.
VOICULESCU, M. (2002), Geografia mediului înconjurator, fundamentare
teoretica, Editura Mirton, Timisoara.
ZĂVOIANU, I., (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei
Republicii Socialieste România, Bucureşti.

Crus Mediu Format

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Crus Mediu Format

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE

CAPITOLUL I REPREZENTĂRI ALE NOŢIUNII DE MEDIU................................. 11

1.1. CUNOAŞTEREA MEDIULUI GEOGRAFIC ........................................................................ 11

CAPITOLUL II INTEGRAREA SISTEMICĂ A MEDIULUI GEOGRAFIC ......... 17

2.1. APLICABILITATEA TGS ÎN STUDIUL MEDIULUI GEOGRAFIC ....................................... 19

2.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI SISTEMELOR............................................. 19

2.5.1. Nivele superioare............................................................................................... 30

CAPITOLUL III STRUCTURA MEDIULUI GEOGRAFIC....................................... 33

3.1. COMPONENTELE ABIOTICE .......................................................................................... 34

CAPITOLUL IV FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI GEOGRAFIC ................... 111

4.1. PRINCIPII DE FUNCŢIONARE ALE STRUCTURILOR MEDIULUI .................................... 111

CAPITOLUL V UNITĂŢILE FUNCŢIONALE ALE MEDIULUI GEOGRAFIC. 156

5.1. UNITĂŢI FUNCŢIONALE NATURALE ........................................................................... 156

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 185

Sistematica mediului geografic reprezintă o abordare teoretică

Mediul reprezintă o noţiune complexă, cuprinzătoare, frecvent

1.1. CUNOAŞTEREA MEDIULUI GEOGRAFIC

____________________________________Sistematica mediului geografic

Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de evoluţie a

1.2. DELIMITĂRI TEORETICE ALE NOŢIUNII DE MEDIU

Ceea ce ne înconjoară reprezintă rezultatul unei evoluţii de aproape 4

Sistematica mediului geografic ____________________________________

fiind foarte utilizat de geografii anglo-saxoni, într-un înţeles apropiat celui

____________________________________Sistematica mediului geografic

Sistematica mediului geografic ____________________________________

1.3. RELAŢII INTERDISCIPLINARE

Tot ceea ce ne înconjoară este alcătuit din două componente majore,

____________________________________Sistematica mediului geografic

sistemică, decât o ştiinţă. Analiza porneşte de la mediu către vieţuitoare, dar

Sistematica mediului geografic ____________________________________

Teoria Generală a Sistemelor (T.G.S.) a fost enunţată pentru prima

____________________________________Sistematica mediului geografic

„geografia ca studiu al relaţiilor maselor celor 4 sfere (atmosferă,

Fig. 2.1. Sisteme: concepte de bază

Tot Mehedinţi explica că „fenomenele celor 4 sfere sunt într-o anumită

Sistematica mediului geografic ____________________________________

2.1. APLICABILITATEA TGS ÎN STUDIUL

Teoria generală a sistemelor a pătruns în Geografie, fiind aplicată

2.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

În prezent, mediul înconjurător este abordat cu ajutorul teoriei

____________________________________Sistematica mediului geografic

Ideile fundamentale care stau la baza teoriei sistemelor se referă la

2.3. CARACTERISTICI GENERALE ALE SISTEMELOR

Astăzi mediul geografic poate fi abordat cu ajutorul teoriei sistemelor

Sistematica mediului geografic ____________________________________

informaţie cu sistemele vecine. Poate fi luat ca exemplu un termos ermetic

____________________________________Sistematica mediului geografic

c) Starea de regresivitate, se declanşează sub influenţa unor procese

2.4. CALITĂŢILE SISTEMELOR ENVIRONMENTALE

Orice sistem se remarcă printr-o serie de însuşiri care evidenţiază

Sistematica mediului geografic ____________________________________

Deci starea actuală a unui geosistem este rezultatul unei evoluţii în

Fig. 2.2 – Schema conexiunii inverse

Ca atare funcţionarea unui sistem este exprimată în mod simplu de

output + emisiuni = input + imisiuni

____________________________________Sistematica mediului geografic

Feed-back-ul poate apărea sub două forme:

Fig. 2.3 – Feed-back-ul negativ într-un sistem deschis

Un exemplu de feed-back negativ este reprezentat de sistemul

Sistematica mediului geografic ____________________________________

Cu alte cuvinte, conexiunea pozitivă conservă variabilele de intrare şi

Fig. 2.4 – Feed-back-ul negativ în cazul creşterii precipitaţiilor într-un bazin

Fig. 2.5 – Reprezentarea schematică a feed-back-ului pozitiv într-un sistem