LIMBAJUL

V. Formele limbajului:

Limbajul: 1. extern; 2. intern.

1. Limbajul extern se realizează în două forme: a. limbaj oral; b. limbaj scris.

a. Limbajul oral: este modul natural şi primordial de realizare a limbajului verbal. În ontogeneză (proces de dezvoltare
individuală a unui organism de la embrion până la sfârşitul existenţei), el este primul care se constituie şi stă la baza
limbajului scris. Limbajul oral este limbajul de bază, prezent la toţi subiecţii normali, prin intermediul lui constituindu-se
citirea, scrierea şi limbajul intern.

În funcţie de modul în care este structurată reţeaua de comunicare, limbajul oral are următoarele forme:
- limbaj monologat / monologul;
- limbaj dialogat / dialogul;
- limbaj colocvial / colocviul.
Limbaj monologat / monologul: el presupune un auditoriu în faţa căruia vorbim, iar comunicarea trebuie atent pregătită în
prealabil, pentru a fi cursivă şi a transmite lucruri valoroase, interesante. Monologul trebuie să ţină cont de trăsăturile
auditoriului, de regulile gramatical-logice, să fie fluent şi modulat în latura sa expresivă pentru a uşura înţelegerea şi
convingerea auditoriului. Monologul se adresează minţii şi inimii, incitând atât latura intelectuală cât şi pe cea
emoţională, feed-back-ul realizându-se numai prin priviri, mimică, prin manifestarea atenţiei/nerăbdării. El presupune un
efort de dedublare anticipativă (să te pui în mintea auditoriului şi să anticipezi ecoul, dar şi problemele ce pot fi ridicate).
Limbaj dialogat / dialogul: limbajul oral se desfăşoară într-o situaţie dată, presupune participarea unuia (dialog), are un
pregnant caracter adresativ, beneficiază de o puternică susţinere expresivă. În desfăşurarea lui, el presupune alternarea
rolurilor de emiţător-receptor, ceea ce antrenează pe rând participanţii. Fiind posibile completări şi reveniri, aceeaşi idee
circulă prin mai multe capete, ceea ce duce la îmbogăţirea cunoaşterii prin comunicare. Prescurtările, comutările de sens,
folosirea unor sensuri aluzive sau contextuale, bazate şi pe patrimonii comune de experienţă ( repertorii comune) fac
specificul acestui tip de comunicare.
Limbajul colocvial/colocviul: presupune implicarea a mai mult de doi participanţi, comunicarea dintre ei făcându-se în
reţele de tipuri diferite (lanţ, triunghi, circular, radial, în furcă etc.) forma reţelei, configuraţia ei în timp, fiind determinată
de poziţia şi rolurile fiecărui membru din grup.
* Când monologul se desfăşoară în absenţa unui public, vorbim de solilocviu, prezent mai ales la copii, înainte de apariţia
limbajului intern, uneori la bătrâni, în anumite boli psihice sau la cei care îşi pregătesc monologurile publice (actorii).

b. Limbajul scris: apare şi se dezvoltă, în ontogeneză, mai târziu decât cel oral şi acesta numai printr-un poroces
organizat de învăţare. El apare odată cu începerea şcolarităţii, perfecţionându-se paralel cu aceasta, dar şi mult timp după
aceea. Este mult mai pretenţios decât cel oral, necesitând o perioadă lungă de formare, asistată de persoane calificate
(institutoare, profesorii de limba română şi limbi străine, în special). Nedispunând de contextul situaţional, de funcţiile de
susţinere ale expresivităţii şi de posibilitatea de a reveni pentru corecturi şi completări, limbajul scris este strict, normat
gramatical, este concis, sistematizat şi clar, pentru a facilita lectura (scrisul este descifrat cu mai mult efort decât
vorbirea). Fiind mai elaborat, mai pretenţios, limbajul scris pune mai bine în evidenţă capacitatea de gândire a unei
persoane, capacităţile sale intelectuale, bogăţia interioară şi stilul său (teste verbale în aprecierea inteligenţei). În
caracterele scrisului (grafologia-studiul scrisului) se exprimă trăsături importante de personalitate. Dacă limbajul oral ţine
cont de context, situaţie, cel scris ţine cont de destinaţia sa, în funcţie de care se organizează.

2. Limbajul intern: iniţial, el se realizează în plan extern (vorbirea cu voce tare), iar, treptat, schemele articulatorii se
consolidează, până la automatizare, putându-se activa fără a mai pune în funcţiune mişcările fonatorii. Baza articulatorie
la nivelul coardelor vocale se menţine, prin „pronunţarea în minte” aunui cuvânt, are loc o vibraţie adecvată a coardelor
vocale. Limbajul intern este limbajul pentru sine, se dezvoltă din limbajul oral prin interiorizare (după 5–6 ani). El este
asonor, centrat pe înţelesuri, pe idei şi imagini, este extrem de condensat şi economic, deoarece substituie grupurile de
cuvinte prin imagini, de unde marea sa viteză de lucru. Dezvoltat din limbajul oral şi scris, limbajul intern devine forul
intim al acestora, el proiectându-le, organizându-le şi coordonându-le din interior, de aceea el este considerat rampă de
lansare a limbajului extern. Interiorizarea sa face ca el să capete atributele gândirii conceptuale: este centrat pe
semnificaţie, foarte comprimat, rapid, tematizat, punând în relaţie înţelesurile cu expresivitatea verbală, de unde marea sa
importanţă. Limbajul intern este un centru al întregului limbaj.