Constanţa Popescu -

MICROECONOMIE

2 Bibliografia
 Maria-Cristina Ştefan, Mirela Mihaela Dogaru, MICROECONOMIE , Editura Universitară,
București, 2012
 Maria-Cristina Ştefan, ECONOMIE POLITICĂ, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009
 Maria-Cristina Ana, Economie politică şi politici economice, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
2007
 Constanţa Popescu, ECONOMIE, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009
 Badea, S.G., Iancu, D., Microeconomie – teorie, aplicatii, studii de caz, Editura
ProUniversitaria, Bucureşti, 2017
 Academia de Studii Economice, Facultatea de Economie, Catedra de Economie și politici
economice, Economie – ediția a opta, Editura Economică, București, 2009

3 CURSUL 1
Economia politică – ştiinţă socială

4 Dezvoltarea obiectului economiei politice

 Obiectul economiei politice, ca ştiinţă, nu a fost definit dintr-o dată, ci este rezultatul unei
dezvoltări istorice îndelungate.
 Teoria economică a apărut iniţial în societatea antică ca economie - ştiinţa despre
gospodăria casnică. Obiectul acesteia îl constituie educarea cetăţenilor destoinici. Termenul
de „economie ” a fost propus de Xenofon şi mai este întâlnit şi la Aristotel în lucrarea sa
„Politica”.
5
 Treptat, termenul de economie s-a extins într-o mare parte a lumii. Din punct de vedere
semantic, provine din trei cuvinte greceşti „oikos” (gospodărie), „nomos” (normă, lege) şi
„polis” (cetate, oraş, societate), cu derivatul său „politeia” care însemna organizare socială.
6 Evoluţia ştiinţei economice
 Etapa prestiintifica – din Antichitate pana in sec. al XVIII-lea;
 Etapa constituirii propriu zise a stiintei economice – intre anii 1750-1870;
 Etapa descoperirii si elaborarii principiilor teoretice fundamentale – intre 1870-1930;
 Etapa contemporana – de adancire si extindere a teoriei economice.
7
 Capitalismul a determinat apariţia unei ştiinţe independente – economia politică. În centrul
atenţiei acesteia s-a aflat iniţial, nu producţia, ci sfera circulaţiei.
 Mercantilismul (secolele al XVI-lea – al XVIII-lea) a fost o doctrină economică ce avea în
centrul său ideea că aurul şi argintul reprezintă cea dintâi bogăţie, atât pentru indivizi, cât
şi pentru state.
 În anul 1615, Antoine de Montchretien a publicat „Traité d΄économie politique”, lucrare ce a
dat denumirea viitoarei ştiinţe.
8 Şcoala clasică

1
Constanţa Popescu -
MICROECONOMIE

 Formarea economiei politice clasice a fost pregătită de dezvoltarea capitalismului. Acest

curent de gândire economică a pus bazele liberalismului economic (libertatea de decizie şi
acţiune a oamenilor şi întreprinderilor).
 Primii reprezentanţi ai acesteia au fost William Petty (1623 – 1687) în Anglia şi Pierre
Boisgilber (1646 - 1714) în Franţa. Ambii au încercat să definească valoarea prin muncă.
 Promotorul acestei şcoli, François Quesnay (1694 - 1774) a pus bazele teoriei reproducţiei
capitalului social, creând primul model macroeconomic.
9 Clasicii economiei politice
 Adam Smith (1723-1790) a explicat condiţiile producţiei şi acumulării bogăţiei în lucrarea
sa fundamentală “The Wealth of Nations: An Inquiry into the Nature and Causes of the
Wealth of Nation” (Avuţia naţiunilor) (1776).
 În centrul preocupărilor lui David Ricardo s-a aflat nu sfera producţiei, ci sfera repartiţiei.
Meritul lui său constă în aceea că a încercat să construiască sistemul de categorii ale
economiei politice pe baza teoriei valorii muncă.
 Principalul adversar al teoriei lui David Ricardo a fost Thomas Malthus, care a asigurat
trecerea de la legea valorii la teoria cererii şi ofertei. Încercarea de a împăca diferitele teorii
ale gândirii economice aparţine lui John Stuart Mill (1806-1873).

10 Şcoala neoclasică
 Noţiunea „economie politică” (political economy) este înlocuită cu noţiunea „economics”,
prin care se înţelege ştiinţa analitică a folosirii de către oameni a resurselor limitate pentru
producerea diferitelor produse şi servicii, repartiţia acestora şi schimbul între membrii
societăţii în vederea consumului.
 Primul care a folosit termenul de „economics” a fost Alfred Marshall (1842 - 1924) în
lucrarea „Principles of Economics” (Principiile economiei) (1890).
 Alţi reprezentanţi: William Stanley Jevons, Carl Menger, Franz Wieser, Leon Walras.
11 Keynesismul
 John Maynard Keynes (1883-1946) – lucrarea sa fundamentală: „The General Theory of
Employment, Interest and Money” (Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor) apărută în 1936. Keynesismul, ca nouă direcţie în gândirea economică, a pus în
centrul atenţiei problemele macro-analizei.
12
 Alte curente de gandire economica:
 Neokeynesiştii (Robert Harrod, E. Domar, Alvin Hansen etc.) au abordat problemele
dinamicii economice, încercând să găsească un raport optim între ocuparea forţei de
muncă şi inflaţie. În aceiaşi direcţie se situează şi concepţia sintezei neoclasice a lui Paul
Samuelson care a încercat să unească în mod organic metodele reglării de către piaţă şi de
către stat.
 În anii ΄60-΄70, postkeynesiştii (Joan Robinson, Nicholas Kaldor etc.) au încercat să
completeze keynesismul cu ideile lui David Ricardo. Noii adepţi ai lui Ricardo au cerut o
mai egală repartizare a veniturilor, restrângerea concurenţei de piaţă, realizarea unui sistem
de măsuri pentru o luptă eficientă cu inflaţia.
 Radicalii, socialistii …

2
Constanţa Popescu -
MICROECONOMIE

Radicalii, socialistii …
13 Definirea economiei politice
 Economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice,
procese prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.
 Economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu coerent de cunoştinţe despre
realitatea economică, o reflectare universalizată, generalizată a acestei realităţi.
 Ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei complexitate, are în vedere
interdepedenţele dinamice din economia reală.
 În calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică încearcă să elimine
opoziţia dintre teorie şi doctrină.
 Economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a faptelor economice,
împrumută tehnici şi instrumente de la alte ştiinţe.
14 Obiectul economiei politice
„Economia politică este o ştiinţă socială, care studiază procesele şi fenomenele economice în
strânsă legătură cu factorii şi împrejurările care le determină (producţia, repartiţia, schimbul şi
consumul de bunuri şi servicii) în vederea desprinderii legilor şi raporturilor de condiţionare,
interdependenţă şi funcţionalitate, respectiv a punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de
utilizare eficientă a resurselor şi a impulsurilor (mobilurilor) care îi animă pe agenţii economici
în activitatea economică”.
15 Locul economiei în sistemul general de ştiinţe

16 Sistemul ştiinţelor economice

Cuprinde:
a) ştiinţe economice fundamentale (ex: economia politică, istoria economiei naţionale, istoria
gândirii economice);
b) ştiinţe economice teoretico – aplicative care cuprind:
 ştiinţe economice speciale (finanţe, monedă şi credit, economia muncii etc.);
 ştiinţe economice de ramură (economie industrială, economie agricolă etc.);
 ştiinţa întreprinderii (managementul firmei);
 ştiinţe ale economiei mondiale (relaţii economice internaţionale).
c) ştiinţe economice de măsurare şi funcţionale (statistica economică, managementul,
marketingul);
d) ştiinţe economice de graniţă (econometria, sociologia economică, cibernetica economică,
drept economic, etc.)

17 C2 Metoda economiei politice
 Cuvântul “metodă” provine din limba greacă – methodos, însemnând „cale către ceva”. În
sens larg, metoda poate fi definită ca activitate orientată spre atingerea unui numit
obiectiv. Metoda unei ştiinţe, pe de o parte, reflectă legile cunoscute ale sferei cercetate
din lumea înconjurătoare, iar pe de altă parte, este un mijloc de cunoaştere în continuare.
18
 Economia politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee
ştiinţifice:

3
Constanţa Popescu -
MICROECONOMIE

ştiinţifice:
1. metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul de
elaborare a conceptelor ştiinţifice. Aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu
ajutorul comparaţiei;
2. abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract,
acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.
• Analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a obiectului de studiu
în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor
caracteristice;
• Sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. Cu alte cuvinte,
analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală;

19
3. inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea concluziilor generale din analiza
cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea tezelor generale, a principiilor la
analiza fenomenelor, proceselor particulare;
4. metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al
cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării. Concluziile obţinute prin această metodă sunt
probabile, ele nu sunt certe;
5. metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la simplu la complex,
urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă;
6. metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic;
7. metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii statistico-matematici.

20 Legile economice
 Forma exterioară de manifestare a activităţii economice, respectiv acele elemente, aspecte
şi/sau acte ale vieţii economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia, putând fi
cunoscute direct de către oameni, pe bază de experienţă poartă denumirea de fenomen
economic.
 În categoria fenomenelor economice pot fi incluse: tranzacţiile economice, cererea şi oferta
de mărfuri, nivelul preţurilor şi tarifelor, al profitului, al impozitelor şi taxelor, abundenţa
sau penuria unor mărfuri pe piaţă etc.
 Privite în mişcarea lor, în dinamica temporală şi spaţială, fenomenele economice devin
procese economice.
 Prin proces economic se înţeleg acele transformări în starea activităţii economice, care
evidenţiază dezvoltarea în timp şi spaţiu a fenomenului economic.
 Procesele economice includ ansamblul faptelor şi activităţilor referitoare la viaţa
economică, cum ar fi: procesele de producţie, de distribuţie, de consum, de muncă etc.
21
 Legile economice desemnează acele legături necesare, esenţiale, relativ stabile şi repetabile
de cauzalitate sau dependenţă mutuală existente în mod obiectiv între fenomenele şi
procesele economice.
 Legăturile dintre fenomenele şi procesele economice nu sunt produsul voinţei oamenilor,
ci reprezintă necesităţi obiective, ele existând independent de voinţa şi conştiinţa

4
Constanţa Popescu -
MICROECONOMIE

Legăturile dintre fenomenele şi procesele economice nu sunt produsul voinţei oamenilor,

ci reprezintă necesităţi obiective, ele existând independent de voinţa şi conştiinţa
oamenilor.
22 Capitolul 2
 Noţiuni economice de bază
23 Activitatea economică şi componentele sale
Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice care urmăreşte realizarea
unor scopuri precise şi anume satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor. Activitatea
economică reflectă efortul esenţial al oamenilor de a utiliza resurse economice, în vederea
producerii, repartiţiei, schimbului şi consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi
intereselor oamenilor.

24
Caracteristicile activităţii economice:
 are sens, are finalitate;
 este creatoare, amplă şi diversificată;
 activitatea economică reprezintă suportul existenţei şi dezvoltării societăţii.
 Activităţile economice se pot grupa după specificul lor în activităţi de: producţie; repartiţie;
schimb; consum.

25
1. Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea factorilor de
producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare societăţii.
 În funcţie de rezultatele ei, producţia poate fi:
- producţie materială – cuprinde totalitatea proceselor fizice, chimice, biologice,
economico-sociale prin care resursele economice (inclusiv cele rezultate din procesele de
producţie anterioare) sunt transformate în bunuri economice utile;
- producţie imaterială (prestări de servicii) – activităţi ale căror rezultate satisfac nevoile
personale sau de producţie sub formă de prestări de servicii. Sau, altfel spus, reprezintă
acele activităţi care transformă intrările în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială
(transporturi, activităţi turistice etc.).
 După sfera de cuprindere, producţia poate fi:
- Primară, specifică obţinerii de bunuri acţionând direct asupra naturii;
- Secundară, activităţi economice de prelucrare a produselor primare;
- Terţiară, tip de producţie care are ca rezultat prestarea unor servicii;
- Cuaternară, specifică serviciilor informatice.
26
2. Repartiţia (distribuţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile şi serviciile
create în producţie sunt orientate spre destinaţiile lor. Mai mult, ea cuprinde acele activităţi
economice prin care se distribuie veniturile (fundamentale) create în societate, către
participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii (ex: plata salariilor, a profiturilor,
a impozitelor etc.).

5
Constanţa Popescu -
MICROECONOMIE

participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii (ex: plata salariilor, a profiturilor,
a impozitelor etc.).
3. Schimbul (circulaţia) se referă la acele activităţi economice ce asigură trecerea bunurilor şi
serviciilor din sfera producţiei, în sfera consumului, de la o persoană la alta (fizică şi/sau
juridică) (spre exemplu, deplasarea în spaţiu a bunurilor, actele de vânzare – cumpărare,
păstrarea şi depozitarea, distribuţia, etc.).

27
4. Consumul este scopul final al producţiei şi constă în folosirea efectivă a bunurilor. Prin
consum se verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi dorinţele oamenilor.
 În cadrul acestui proces au loc numeroase sub-procese cum sunt:
• consumul productiv (intermediar) – constă în consumarea unor bunuri materiale şi
servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii;
• consumul neproductiv (consum final) – reprezentat de consumarea bunurilor
economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale.
28 Nevoile umane şi resursele economice
 Nevoile umane sunt definite ca doleanţe, cerinţe şi aspiraţii ale oamenilor de a avea şi folosi
bunuri materiale şi servicii.
 În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, aceste nevoi pot fi:
 fiziologico-somatice, resimţite de fiecare individ, indiferent de zona geografică şi mediul
social în care trăieşte;
 spiritual-psihologice ce apar şi se amplifică pe măsura dezvoltării societăţii;
 de grup, resimţite participanţii la anumite socio-grupuri, ce pot fi satisfăcute numai prin
acţiuni colective.
 Nevoile se împart în:
 nevoi primare - cele care satisfac nevoi vitale ale omului (alimente, îmbrăcăminte etc.);
 nevoi secundare, din care fac parte toate celelalte nevoi(de ex. nevoile de distracţie: teatru,
cinema, sport etc.).
29
 Nevoile umane au anumite trăsături specifice, deoarece sunt:
 nelimitate ca număr – pe măsura dezvoltării societăţii numărul acestor nevoi creşte
continuu;
 saturabile, limitate ca volum – intensitatea unei nevoi individuale descreşte pe măsura
satisfacerii sale;
 concurente – unele nevoi umane se pot dezvolta în detrimentul altora;
 substituibile – anumite nevoi pot fi înlocuite cu altele care satisfac aceleaşi trebuinţe sau
sunt mai moderne;
 complementare – se condiţionează reciproc şi evoluează împreună.
30
 Satisfacerea nevoilor umane implică folosirea unor resurse economice definite ca totalitatea
elementelor, premiselor şi acţiunilor sociale practice, utilizabile sau care pot fi atrase şi
utilizate efectiv pentru producerea de noi bunuri.
 Resursele naturale împreună cu cele umane reprezintă resursele originare sau primare:
odată cu dezvoltarea societăţii au apărut resursele derivate, rezultat al folosirii şi acumulării

6
Constanţa Popescu -
MICROECONOMIE

Resursele naturale împreună cu cele umane reprezintă resursele originare sau primare:
odată cu dezvoltarea societăţii au apărut resursele derivate, rezultat al folosirii şi acumulării
celor primare.
 Resursele economice sunt analizate în practica economică sub două forme:
 - resurse materiale, în care se includ atât resursele naturale primare cât şi cele derivate
 - resurse umane formate din resurse umane primare (populaţia activă), resursele umane
derivate (stocul de cunoştinţe ştiinţifice, invenţii, inovaţii etc.) şi populaţia inactivă.
31
 Legea rarităţii resurselor, conform căreia volumul, structura şi calitatea resurselor economice
şi a bunurilor economice se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea
nevoilor economice. Utilizarea raţională şi eficientă a resurselor economice disponibile a
devenit un principiu fundamental al oricărei economii, iar alegerea, ierarhizarea şi folosirea
resursele economice în scopul satisfacerii nevoilor umane constituie problema
fundamentală a organizării oricărei economii.
32

33 C3 Banii
Banii reprezintă un instrument economic general acceptat, de măsurare şi de mijlocire a
schimburilor, de efectuare a plăţilor, de transferare a titlurilor de proprietate de la o persoană
la alta; ei exprimă dreptul deţinătorilor de a cumpăra bunuri sau alte monede naţionale pe
teritoriul ţării emitente.
Etapele parcurse de bani:
1. Prima etapă este cunoscută sub denumirea de bani-marfă – primele forme concrete de
bani au fost anumite bunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. şi care aveau rol de:
intermediar şi etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;
2. Moneda bătută (din metale preţioase) treptat rolul de bani s-a restrâns la metale preţioase
(aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:
• valoare mare într-un volum mic;
• sunt omogene şi perfect indivizibile;
34

3. Banii de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere), aceşti bani nu mai au valoare
intrinsecă, valoarea rezultând doar din semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li
s-au adăugat bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:
• certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;
• exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur (până la primul
război mondial).
Banii de hârtie, după natura lor economică, pot fi:
a) bilete de bancă (bancnote, bani de credit);
b) banii de hârtie propriu-zişi sau hârtia monedă.
4. Banii de cont sau banii scripturali - sunt disponibilităţile băneşti aflate în conturile bancare.

35 Trăsăturile banilor

7
Constanţa Popescu -
MICROECONOMIE

- banii reprezintă un instrument necesar, indispensabil pentru societate;

- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura banilor nu depinde
de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale îndeplinite;
- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor şi derularea
normală a fluxurilor economice;
- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe care o au faţă de
instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali ai banilor;
- banii au caracter:
• nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricărei datorii;
• general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei comunicaţii monetare;
• imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de vânzare-cumpărare şi
stingerea unei datorii.
36 Funcţiile banilor
 1) mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi compararea în timp şi
spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda naţională reprezintă etalonul general de
măsură pentru întreaga activitate economică, singurul mijloc capabil să comensureze şi să
compare bunuri economice şi activităţi diferite din punct de vedere:
 cantitativ;
 calitativ;
 structural.
 2) mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este mijlocitorul schimbului,
banii putând trece de la un deţinător la altul;
37 Funcţiile banilor
 3) mijloc de plată - orice obligaţie economică este evaluată în bani şi încetează prin
achitarea sumei corespunzătoare;
 4) mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al monedei care
poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice moment. Banii sunt lichiditate prin
excelenţă, adică sunt acceptaţi în tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru
deţinători;
 5) bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie sau stingerea
obligaţiilor pe plan internaţional.

38
Masa bănească (masa monetară) reprezintă cantitatea de bani aflată în circulaţie, la
populaţie, la agenţii economici, în cadrul unei economii naţionale, la un moment dat. Ea se
concretizează în totalitatea mijloacelor de circulaţie şi de plată existente în economie, sub
forma banilor de numerar şi a banilor în cont.
Deci: M = N + MS
Masa monetară se calculează cu ajutorul următoarelor formule:

8
Constanţa Popescu -
MICROECONOMIE

unde: P – preţul mediu al bunurilor sau al unei tranzacţii; Q – numărul de bunuri şi servicii
tranzacţionate; T – numărul mediu de tranzacţii; V – viteza de rotaţie a banilor.

Puterea de cumpărare – reprezintă cantitatea de bunuri materiale şi servicii care pot fi

obţinute cu o unitate monetară, la un moment dat.

Pcb= 1/p