MITUL LABIRINTULUI

În opera sa, Mircea Eliade a făcut referire la acest mit al labirintului de la începutul
romanului până la sfârșit, evidențiind astfel dilema majoră a omului de geniu. Motivul
labirintului a constituit mereu o atracție pentru scriitorii și filosofii dornici să surprindă una din
experiențele fundamentale ale omului. El este și una din obsesiile constante ale lui Mircea
Eliade, care îl abordează deopotrivă în opera științifică și în cea literară. Labirintul poate fi
descoperit în numeroase sfere ale vieții umane: în fondarea cetăților, în orientarea meterezelor
și a fortificațiilor, în identificarea peșterilor cu geografia infernului. Astfel, labirintul constituie o
structură simbolică. El descrie, mai în adâncime, rătăcirea și căutarea, drumul spre centru, iar
uneori chiar atingerea celui din urmă. Viața este, în fapt, o pluralitate de labirinturi. Rătăcit prin
toate acestea, omul se îndreaptă către sine însuși, către propriul său centru. Acesta poate fi un
centru spațial, dar și unul temporal (reperat adesea ca fiind dincolo de timpul obișnuit) și,
totodată, un centru spiritual. La cel din urmă, mai ales, se ajunge numai prin ritualuri inițiatice,
prin încercări și depășirea propriilor limite. Cel mai adesea, imersiunea în labirint ascunde
teama de timp, de istorie, de non-sens. In opera lui Eliade: labirintul identității și cel al iubirii,
labirinturi spațiale și temporale.

Analizând expresiile prin care motivul centrului este prezent în istoria credințelor religioase,
descoperim o metafizică subiacentă tuturor credințelor religioase, identificabilă prin câteva
constante ale spiritului uman. Înainte de toate, centrul simbolizează originea, începutul,
principiul (ceea ce întemeiază și justifică totul). Prin aceste atribute, centrul este sursa puterii,
într-un sens al termenului pe care omul modern îl ratează cu dezinvoltură și, aș spune, cu
inconștiență. Dialectica centru-periferie descrie raportul sacru-profan, pe care Eliade îl
identifică în toate credințele religioase, indiferent de specificul fiecăreia. Din punct de vedere
istoric, arată Eliade, orice poate fi învestit cu puterea centrului. Oricare dintre ele, pe un palier
sau pe altul, merită a fi înțeleasă, căci prin toate reconstruim istoria spiritului uman, istoria
formelor spirituale prin care omul a dat sens lumii. Eliade nu disprețuiește nici o expresie
religioasă, oricât de primitivă ar fi. Sacrul se găsește peste tot și tocmai de aceea istoricul
religiilor este îmbogățit de obiectul studiului său. Interpretarea expresiilor religioase ține de o
hermeneutică creatoare, întrucât cercetătorul urmărește, în ultimă instanță, metamorfoza
interioară, edificarea de sine. Studiul are, astfel, o certă dimensiune existențială.

Pentru o înțelegere mai clară asupra lucrurilor să vedem în primul rînd la ce ne referim când
vorbim despre acest mit al labirintului. Conform Dicționarului de mitologie generala, labirintul
este “operă mitică de arhitectură pe care a construit-o Dedal pentru regele certan Minos[…].
Ideea de labirint ar fi apărut în mitologia greaca de la scoica spirală cu drum întortocheat. […]
Simbolul acestui mit ar fi în căile întortocheate care duc, ca niște chinuri infernale, spre ultimul
loc de lumină al inițierii totale, ultime; dar același mit sepoate interpreta drept și simbolul lumii
sau al vieții considerate o carceră din care toate drumurile încurcate nu mai pot duce niciodată
îndărăt, ci numai înainte spre moarte.”

În acest roman personajele sunt rătăcite, am putea spune, printre căile interminabile ale
labirintului prin preocupările pe care le au. “Personajele discută enorm. Și discută, mai ales,
probleme grave, capitale. Problema iubirii și a morții, a pierderii și a salvării universului, a
participării la istorie și a evadării din timp. Ca în toată proza lui Mircea Eliade, oamenii sunt, și în
acest roman, aproape toți, intelectuali prin predestinare: spirite devorate de probleme, însetate
de cunoaștere.”

Referirea autorului la acest mit face ca lectura să fie, oarecum, stufoasa, încâlcită, nu foarte
ușor de digerat. “Spre a se sugera pe această cale că personajele traversează labirinturi!
Labirintul fiind una dintre obsesiile scriitorului...” În acest caz labirintul sugerează tema
timpului, ieșirea din istorie, personajele au vrut sa fie imune la necruțătoarea trecere a
timpului.”Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră.
De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.” “…a simțit cum
trece timpul și a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai treacă.”

Prins în acest labirint fără sfârșit a fost si Ciru Partenie, personaj zugrăvit de Eliade ca un dublu
al lui Ștefan Viziru. Destinul acestor două personaje este inversat, Ioana care a fost logodnica
lui Ciru, ani buni de zile, se îndrăgostește de Viziru văzându-l din întâmplare pe stradă.

Ambele personaje, respectiv, Ciru Partenie si Ștefan Viziru se refugiază în artă pentru a scăpa de
această problemă a timpului. Ciru este un scriitor care nu apucă să își publice lucrarea pentru
că, exact în ziua când „ se trezise cu o neobișnuită poftă de scris” , este confundat din nou cu
Viziru, iar această întâmplare îi este fatală.

Din cauza asemănării fizice izbitoare dintre aceste două pesronaje, Partenie este omorît în locul
lui Ștefan. Ultimul gând a lui Ciru înainte să moara a fost: „M-a confundat cu Viziru, i se lumină
gândul. M-a confundat...” , realizând ca, de fapt, destinul lui a fost destinul lui Ștefan. Acesta din
urmă, când află de moartea scriitorului este convins de faptul că, din nou, a fost confundat și se
simte vinovat de moartea lui: “Din cauza mea l-a impușcat, continua Ștefan. L-a confundat cu
mine. Într-un anumit sens, eu l-am omorît.”

“Cine pe cine reprezintă, cine este personajul cu adevărat tragic în această confuzie de destine?
La început se pare că rorulile sunt clare: Ștefan Viziru este omul care cauta miracolele […], iar
Partenie este dublul care trăiește netulburat în orizontul profanului, cel care se exprimă(este
scriitor de succes, îl citesc și se îndrăgostesc de el liceenele, el însuși, ca individ, este un tip
frivol).”
Chiar dacă Ciru Partenie a găsit, oarecum, ieșirea din labirint prin moarte, pentru că doar
moartea poate sfida timpul și are puterea de a trece omul dintr-o lume finită într-un spațiu
infinit, putem afirma că scriitorul încă mai trăiește prin lucrările sale găsite și publicate mai
târziu.

În concluzie, putem afirma că ieșirea din labirint este posibilă doar prin moarte. “Toți suntem
nemuritori, dar trebuie să murim întâi.”

“Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase ca şi cum asta ar
avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa zis al Vieţii, e un Timp al Morţii.”

Bibliografie

1.Eliade, Mircea, Noaptea de sînziene, Editura Mineva, București, 1991.

2.Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1983.

3.Simion, Eugen, Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei,Ediția a II-a revizuită și adăugită,
Editura Univers Enciclopedic, București, 2005.