Sunteți pe pagina 1din 15

6.

TEORII DE REZISTENŢĂ. SOLICITĂRI


COMPUSE

6.1 Variaţia tensiunilor în jurul unui punct

Un corp asupra căruia acţionează forţe exterioare se deformează, iar în


interiorul său iau naştere tensiuni. În capitolul 1 s-a arătat că dacă se izolează din
interiorul corpului un cub de laturi dx, dy, dz pe fiecare faţă a cubului vor acţiona o
tensiune normală şi două tensiuni tangenţiale. Starea de tensiune în punctul din
care a fost izolat cubul este determinată de tensorul tensiune:

 σ x τ xy τ xz 
 
Tσ =  τ yx σ y τ yz  .
 
 τ zx τ zy σ z 

Fig. 6.1 Fig. 6.2

Starea de tensiune poate fi: monoaxială (fig. 6.1), atunci când numai una
din tensiunile normale, de exemplu, σ x ≠ 0, situaţie studiată în capitolul 2, plană
92 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
(fig. 6.2), atunci când σ x ≠ 0, σ z ≠ 0, τ xz = τ zx ≠ 0 şi generală, dacă toate
componentele tensorului tensiunilor sunt diferite de zero.
Determinarea tensiunilor după o direcţie înclinată faţă de axe, în cazul
stării plane (fig. 6.3) se face scriind ecuaţiile de echilibru a forţelor pe direcţiile
tensiunilor σ şi τ , pentru un element prismatic cu baza triunghiulară.
Notând aria secţiunii înclinate (AB⋅dy) cu A rezultă ariile OB⋅dy=Acosα
şi OA⋅dy=Asinα.
Ecuaţiile de echilibru pentru elementul prismatic sunt:
σ A - σ x Acos 2α − σ z A sin 2 α − τ xz Asinα cosα - τ zx Asinα cosα = 0,
τ A + σ x Acosα sinα - σ z Asinα cosα - τ xz Acos 2α + τ zx Asin 2α = 0.

Ţinând seama că τ ij =τ ji se obţine:


σ+σz σ x−σz
σ = + x
cos2α + τ xz sin2α ,
2 2
(6.2)
σ −σz
τ = − x sin2α + τ xz cos2α ,
2

relaţii care dau tensiunile într-o secţiune înclinată în


funcţie de tensiunile după direcţia axelor de
coordonate şi de unghiul de înclinare a secţiunii.
Direcţiile pe care tensiunea este maximă
sau minimă, numite direcţii principale şi expresiile
respective ale lui σ , numite tensiuni principale,
rezultă din anularea derivatei tensiunii în raport cu
α:

Fig. 6.3 = − (σ x − σ z )sin2α + 2τ xz cos2α = 0 = − 2τ ,

deci pe direcţiile principale, tensiunile tangenţiale sunt nule.
2τ xz
Se obţine tg 2α = , (6.3)
σ x−σ z

1 2τ xz
sau α = (arctg + kπ ),
2 σx−σ z
6. TEORII DE REZISTENŢĂ. SOLICITĂRI COMPUSE 93

π
existând două soluţii care diferă între ele prin şi deci două direcţii principale
2
perpendiculare între ele. Înlocuind aceste valori în relaţia (6.1), rezultă cele două
tensiuni principale,
σ +σ 1
σ 1,3 = x z
± (σ x −σ z )2 + 4τ 2
xz , (6.4)
2 2
unde σ 1= σ max şi σ 3= σ min.

Procedând analog pentru determinarea maximelor şi minimelor lui τ, se


obţine,

= − (σ x −σ z ) cos2α − 2τ xz sin2α = 0,

σ1−σ 1
având soluţia tg2α 1 = − 2
= − , (6.5)
2τ xz tgα
şi deci direcţiile 2α şi 2α1 sunt perpendiculare între ele, tensiunile tangenţiale
fiind maxime la 45° faţă de direcţiile principale. Dacă se înlocuieşte expresia (6.5)
a lui α1 în (6.2) se găseşte
σ1−σ3
τ max = ± . (6.6)
min 2

 σ 1 0
Tensorul tensiunilor în cazul stării plane are forma Tσ =  , (6.7)
 0 σ 3
σ 1 0 0
 
iar în cazul stării generale Tσ =  0 σ 2 0, (6.8)
0 0 σ 3 

unde σ 1 >σ 2 > σ 3.
Într-un punct din corpul solicitat poate exista o stare de deformaţii cu
direcţiile principale de deformaţii care coincid cu direcţiile principale de tensiuni.
Tensorul deformaţiilor în cazul stării plane exprimat în funcţie de deformaţiile
specifice principale este

ε 0 
Tε =  1 , (6.9)
0 ε 3
şi în cazul stării generale de deformaţii, când ε1 > ε2 >ε3, tensorul deformaţiilor este
94 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

ε 1 0 0 
 
Tε =  0 ε 2 0  , (6.10)
0 0 ε 
 3

6.2 Legea lui Hooke generalizată

Stabilirea legăturii între tensiuni şi deformaţii specifice, în cazul general,


se face luând un cub de latură unitate pe ale cărui feţe acţionează tensiunile
principale σ 1, σ 2, σ 3, ca în figura 6.4, a.

Fig. 6.4

În cazul stării monoaxiale de tensiune s-a văzut că există legea lui Hooke,
σ = E ε , iar deformaţia transversală are expresia, ε tr = −ν ε .
Dacă se aplică cubului trei stări de tensiune, ca în figura 6.4,b,c şi d, se
obţin deformaţiile specifice corespunzătoare fiecărei stări monoaxiale, astfel:
- pentru σ 1≠ 0, σ 2= 0, σ 3= 0,
σ1 σ1 σ1
ε 1' = , ε 2' = − ν , ε 3' = − ν ;
E E E
6. TEORII DE REZISTENŢĂ. SOLICITĂRI COMPUSE 95

- pentru σ 1= 0, σ 2≠ 0, σ 3= 0,

σ2 σ2 σ2
ε 1'' = − ν , ε 2'' = , ε 3'' = − ν ;
E E E
- pentru σ 1= 0, σ 2= 0, σ 3≠ 0,

σ3 σ3 σ3
ε 1''' = − ν , ε '''2 = − ν , ε '''3 = .
E E E
Dacă σ 1≠ 0, σ 2≠ 0, σ 3≠ 0, deformaţiile specifice au expresiile:
1
ε1 = [σ 1 − ν ( σ 2 + σ 3 ) ] ,
E
1
ε 2 = [σ 2 − ν ( σ 3 + σ 1 ) ], (6.11)
E
1
ε 3 = [σ 3 − ν ( σ 1 + σ 2 ) ]
E
Dacă direcţiile principale nu coincid cu direcţiile axelor de coordonate x,
y, z, relaţiile (6.11) se pot stabili în mod analog, sub forma:

ε x
1
E
= [
σ x − ν (σ y + σ z )],
εy=
1
E
[
σ y − ν (σ z + σ x ) ], (6.12)

εz =
1
E
[
σ z − ν (σ x + σ y )].
Axele x, y, z nefiind axe principale, lunecările specifice sunt:
τ xy τ yz τ
γ xy = , γ yz = , γ zx = zx
. (6.13)
G G G
Relaţiile (6.12) şi (6.13) reprezintă legea lui Hooke generalizată.
În cazul stării plane de tensiune, pentru care σ y =τ xy =τ yz = 0, legea lui
Hooke generalizată este:
1 ν 1 τ
ε x = (σ x −νσ z ), ε y = − (σ z + σ x ), ε z = (σ z −νσ x ) , γ xz = xz
. (6.14)
E E E G
sau, faţă de direcţiile principale:
96 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
1
ε1 = (σ 1 − ν σ 3 ) ,
E
ν
ε 2 = − (σ 3 + σ 1 ), (6.15)
E
1
ε 3 = ( σ 3 − ν σ 1 ).
E

6.3 Energia de deformaţie

Sub acţiunea forţelor exterioare corpul se deformează, iar forţele se


deplasează, efectuând astfel un lucru mecanic care este acumulat de corp sub forma
energiei de deformaţie.
Dacă o forţă F, se deplasează pe direcţia ei de acţiune cu δ , atunci lucrul
δ


mecanic efectuat este L = F ⋅ dδ .
0

Între forţele exterioare aplicate static şi deformaţiile pe care le produc


există relaţia de proporţionalitate F=k δ , astfel că
δ
kδ 2 Fδ
L=k ∫ δ dδ =
0
2
=
2
. (6.16)

Dacă forţele nu sunt aplicate static, nu există proporţionalitate între


forţele aplicate şi deformaţiile produse, rezultând
L=F δ . (6.17)
Lucrul mecanic al forţelor exterioare este egal cu lucrul mecanic al
forţelor interioare. Dacă se izolează un element de volum dintr-un corp supus unei
stări liniare de tensiune, ca în figura 6.5, atunci lucrul mecanic efectuat de forţa
produsă de σ x este egal cu energia de deformaţie înmagazinată de element, adică

1 1
dU= σ x ε x dxdydz = σ x ε x dV .
2 2
Energia de deformaţie raportată la unitatea de volum poartă numele de
energie specifică de deformaţie fiind dată de expresia,
dU 1
U1= = σ xε x , (6.18)
dV 2
6. TEORII DE REZISTENŢĂ. SOLICITĂRI COMPUSE 97

şi poate fi exprimată prin aria haşurată din figura 6.6.

Fig. 6.5 Fig. 6.6

Pentru starea generală de solicitare, energia specifică de deformaţie este

U1=
1
(σ x ε x + σ y ε y + σ z ε z + τ xy γ xy + τ xz γ xz + τ zy γ zy ). (6.19)
2
Folosind relaţiile de legătură dintre tensiuni şi deformaţii specifice,
relaţiile (6.12) şi (6.13), se obţine

U1 =
1
2E
σ [ 2
x +σ 2
y +σ 2
z − 2ν (σ x σ y + σ yσ z + σ zσ x )] +
(6.20)
+
1
2G
τ ( 2
xy +τ 2
yz +τ 2
zx ).
Dacă starea de tensiune este definită prin direcţiile principale şi tensiunile
principale, situaţie în care tensiunile tangenţiale sunt nule, atunci

U1=
1
2E
σ [ 2
1 +σ 2
2 +σ 2
3 (
− 2ν σ 1σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3σ 1 )] . (6.21)

Corpul prin deformare îşi modifică atât volumul cât şi forma, astfel că se
poate considera că o parte a energiei serveşte la modificarea volumului şi altă parte
la modificarea formei:
U1=U1v+U1f. (6.22)
Elementul de volum (fig. 6.7) şi modifică volumul dacă este solicitat pe
1
toate feţele cu aceeaşi tensiune medie, p= (σ 1 + σ 2 +σ 3 ) . Atunci σ x =σ y =σ z
3
= p, τ xy =τ yz =τ zx = 0, rezultând:
3(1 - 2ν ) 2 1 - 2ν
U1v= p = (σ 1 + σ 2 +σ 3 )2, (6.23)
2E 6E
98 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

U1f=U1-U1v =
1+ ν
6E
[
(σ 1 − σ 2 ) 2 + (σ 2 −σ 3 ) 2 + (σ 3 − σ 1 ) 2 ] . (6.24)

Energia totală de deformaţie pentru


un corp este

U= U dV. (6.25)
1 ∫
V

Fig. 6.7

6.4 Teorii de rezistenţă

La solicitarea de întindere simplă, tensiunea σ 1 produce ruperea, când


atinge starea limită σ 1= σ r. În Rezistenţa materialelor, dimensionarea pieselor se
face astfel ca starea de tensiune care ia naştere în timpul funcţionării să nu ajungă
la o anumită stare limită, care poate fi limita de elasticitate sau rezistenţa
admisibilă, până la care se consideră aplicabile relaţiile Teoriei elasticităţii.
Încercările în laborator efectuate pe epruvete solicitate la întindere au arătat că în
momentul ruperii, tensiunile normale şi tangenţiale σ şi τ , deformaţia specifică
ε şi energia specifică de deformaţie U1 ating simultan valori corespunzătoare
ruperii materialului respectiv. De aceea, la solicitarea de întindere simplă, pentru a
defini o stare limită este suficient să fie definit doar unul dintre cei patru factori,
ceilalţi rezultând implicit.
În cazul unei stări generale ( σ 1> σ 2> σ 3) se constată că dacă unul din
cei patru factori ( σ , τ , ε ,U1) atinge o stare limită, ceilalţi au valori diferite de cele
care caracterizează această stare limită la solicitarea de întindere simplă. Se pune
atunci întrebarea: ce relaţie între tensiunile σ 1, σ 2, σ 3 poate duce la starea
limită? Relaţiile matematice între tensiunile principale σ 1, σ 2, σ 3
corespunzătoare atingerii unei stării limită, au fost numite teorii de rezistenţă.
Considerând drept stare limită, rezistenţa admisibilă a materialului la întinderea
simplă, teoriile de rezistenţă stabilesc pentru starea generală de solicitare o tensiune
echivalentă, care se compară cu rezistenţa admisibilă, deci
σ = F( σ 1, σ
ech ,σ
2 3) ≤ σ a.
6. TEORII DE REZISTENŢĂ. SOLICITĂRI COMPUSE 99

Corespunzător celor patru parametri, care definesc o stare limită, au fost


stabilite următoarele teorii de rezistenţă:
-teoria tensiunii normale maxime, conform căreia o stare limită este
atinsă într-un corp, când tensiunea principală maximă din corp atinge valoarea
tensiunii corespunzătoare aceleiaşi stări limită de la solicitarea de întindere simplă:
σ ech =σ 1 ≤ σ a, (6.26)
-teoria deformaţiei specifice maxime, conform căreia o stare limită este
atinsă într-un corp, când deformaţia specifică maximă din corp atinge valoarea
deformaţiei specifice corespunzătoare aceleiaşi stări limită de la solicitarea de
întindere simplă.
În cazul stării generale de deformaţie definită prin ε 1> ε 2> ε 3 se poate
scrie,
1 σa
ε max = ε 1, sau ε 1= [σ 1 − ν ( σ 2 +σ 3 )] ≤ .
E E
Rezultă că σ ech = σ 1 − ν (σ 2 + σ 3 ) ≤ σ a . (6.27)
-teoria tensiunii tangenţiale maxime, conform căreia o stare limită este
atinsă într-un corp, când tensiunea tangenţială maximă din corp atinge valoarea
tensiunii tangenţiale corespunzătoare aceleiaşi stări limită de la solicitarea de
întindere simplă. Relaţia (6.6) arată că
σ1−σ σ1
τ max = 3
, iar la întinderea simplă τ max = .
2 2
Admiţând drept stare limită rezistenţa admisibilă la solicitarea de
întindere simplă, rezultă:
σ1−σ σ
τ max = 3
≤ a
, sau σ ech = σ 1 − σ 3 ≤ σ a. (6.28)
2 2
-teoria energiei specifice de deformaţie, conform căreia o stare limită
este atinsă într-un corp, când energia specifică de deformaţie atinge valoarea
energiei specifice de deformaţie corespunzătoare aceleiaşi stări limită de la
solicitarea de întindere simplă.
Folosind relaţia (6.21) pentru starea generală de tensiune şi apoi pentru
solicitarea de întindere simplă, unde σ 1= σ a, se scrie
σ a2
1
2E
σ ( 2
1 +σ 2
2 +σ 2
3 ) − νE (σ 1σ 2 + σ 2σ 3 + σ 3σ 1) ≤
2E
sau
100 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

σ ech = σ 2
1 +σ 2
2 +σ 2
3 − 2ν ( σ 1σ 2 + σ 2σ 3 + σ 3σ 1 )≤ σ a. (6.29)

-teoria energiei specifice de variaţie a formei, conform căreia o stare


limită este atinsă într-un corp, când energia specifică de variaţie a formei are
valoarea energiei specifice de variaţie a formei corespunzătoare aceleiaşi stări
limită de la solicitarea de întindere simplă.
Prin aplicarea relaţiei (6.24) pentru starea generală de tensiune şi apoi
pentru solicitarea de întindere simplă, unde σ 1= σ a, se scrie
1+ ν
6E
[
(σ 1 − σ 2 ) 2 + (σ 2 − σ 3 ) 2 + (σ 3 − σ 1 ) 2 ] ≤ 1+ ν
6E
2σ a , sau

σ ech =
1
2
[
(σ 1 − σ 2 ) 2 + (σ 2 − σ 3 ) 2 + (σ 3 − σ 1 ) 2 ] ≤ σ a . (6.30)

Rezultatele calculelor de rezistenţă efectuate prin aplicarea acestor teorii


de rezistenţă diferă de la o teorie la alta, încercările de laborator verificându-le
numai în anumite cazuri. Astfel,
-teoria tensiunii normale maxime (teoria I) se verifică în cazul întinderii
materialelor casante şi mai puţin pentru materiale tenace;
-teoria deformaţiei specifice maxime (teoria II) nu se verifică pentru
materiale tenace, cum sunt oţelurile moi;
-teoria tensiunii tangenţiale maxime (teoria III) a fost confirmată pentru
materialele tenace şi la încercările de compresiune pe toate direcţiile pentru
materiale casante;
-teoria energiei specifice de deformaţie (teoria IV-a) a fost verificată
1
pentru materiale tenace numai în cazul în care p = (σ 1 + σ 2 +σ 3 )〉 0;
3
-teoria energiei specifice de variaţie a formei (teoria IV-b) a fost
verificată pentru materiale tenace.
Se poate aprecia că teoria tensiunii tangenţiale maxime şi cea a energiei
specifice pentru variaţia formei sunt recomandate pentru materiale tenace, iar
teoriile tensiunii normale maxime şi a deformaţiei specifice maxime pentru
materiale fragile.
În cazul stării plane de tensiune ( σ 2=0), relaţiile care dau tensiunile
echivalente devin:
6. TEORII DE REZISTENŢĂ. SOLICITĂRI COMPUSE 101

σ I
ech = σ 1,
σ II
ech = σ 1 − ν σ 3,
σ III
ech = σ 1 − σ 3, (6.31)
σ IV - a
ech = σ 2
1 +σ 2
3 − 2ν σ 1σ 3 ,
σ IV - b
ech = σ 2
1 +σ 2
3 − σ 1σ 3 .
Înlocuind valorile lui σ 1 şi σ 3 prin relaţiile (6.4) pentru cazul uzual de
încărcare al barelor, când σ x = σ ≠ 0, τ xz = τ ≠ 0, tensiunile echivalente (6.31) se
exprimă prin relaţiile:
σ 1
σ I
ech = + σ 2 + 4τ 2 ≤ σ a ,
2 2
1− ν 1+ ν
σ II
ech = σ + σ 2 + 4τ 2 ≤ σ a ,
2 2
(6.32)
σ III
ech = σ 2
+ 4τ 2
≤ σ a,
σ IV-a
ech = σ 2
+ 2(1 + ν )τ 2
≤ σ a,
σ IV- b
ech = σ 2
+ 3τ 2
≤ σ a.

6.5 Solicitări compuse cu tensiuni normale şi


tangenţiale

La piesele la care se produc simultan tensiuni normale şi tangenţiale, aşa


cum este cazul arborilor de maşini solicitaţi la încovoiere şi răsucire, calculul de
verificare se face cu ajutorul expresiilor tensiunilor echivalente (6.32). Într-o primă
etapă se determină tensiunile σ şi τ pentru fiecare solicitare şi apoi se aplică una
din relaţiile (6.32) în punctul considerat din secţiune ţinând seama de valorile şi
semnele tensiunilor.
În cazul particular al arborilor de secţiune circulară sau inelară solicitate
prin moment încovoietor şi moment de torsiune, ca în figura 6.8, tensiunile sunt:
Mi Mt
σ = , τ = .
Wy Wp

Mt
Dar, Wp = 2Wy, astfel că τ = .
2Wy
102 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

Fig. 6.8

Tensiunile echivalente (6.32) sunt în acest caz:


1  Mi 1 
σ I
ech =  + M i2 + M 2t  ;
Wy  2 2 
1  1− ν 1+ ν 
σ II
ech =  Mi + M i2 + M 2t  ;
Wy  2 2 
1
σ III
ech = M i2 + M 2t ; (6.33)
Wy
1 1+ ν
σ IV -a
ech = M i2 + M 2t ;
Wy 2
1 3 2
σ IV - b
ech = M i2 + Mt .
Wy 4
Relaţiile (6.33) pot fi scrise sub forma

M ech
σ ech = , (6.34)
Wy
unde Mech (numit moment echivalent) se calculează după teoriile de rezistenţă, cu
relaţiile:
6. TEORII DE REZISTENŢĂ. SOLICITĂRI COMPUSE 103

Mi 1
I
M ech = + M i2 + M 2t ;
2 2
1− ν 1+ ν
II
M ech = Mi + M i2 + M 2t ;
2 2
III
M ech = M i2 + M 2t ; (6.35)
1+ ν
IV-a
M ech = M i2 + M 2t ;
2
3 2
IV- b
M ech = M i2 + Mt .
4
M ech
Cu relaţia (6.34) se pot face calcule de dimensionare Wy nec = , (6.36)
σ a
şi de determinarea capacităţii de încărcare Mcap=Wy σ a. (6.37)

Aplicaţia 1

Un motor electric având puterea P=10KW şi turaţia n=150rot/min


antrenează un arbore pe care se găseşte o roată, care acţionează un mecanism de
comandă, ca în figura 6.9. Să se dimensioneze arborele din oţel, cu secţiunea
circulară. Se dă σ a= 60 MPa.

Fig. 6.9
104 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
Rezolvare
Momentul de răsucire preluat de arbore este
30 10
Mt= ⋅ = 0,637 kNm.
π 150
Prin reducerea forţei F de la periferia roţii pe arbore rezultă o forţă
concentrată şi un moment de răsucire care echilibrează momentul de răsucire
preluat de arbore, ca în figura 6.9, adică
0,637
Mt= FR =0,637, rezultând F= = 5,3 kN.
0,12
Arborele este deci solicitat la încovoiere şi răsucire, diagramele Mi şi Mt
fiind trasate pe figura 6.9, secţiunea periculoasă a arborelui este în dreptul roţii,
unde momentul de încovoiere echivalent calculat prin teoria a III-a de rezistenţă
este

Mech= 0,53 2 + 0,637 2 = 0,829 kNm.

Diametrul arborelui rezultă:


0,829 ⋅ 10 6 π d3
Wy nec= = 13,81 ⋅ 10 3 mm 3 , de unde = 13,8 ⋅ 10 3 , d = 52 mm.
60 32

Aplicaţia 2

Arborele din figura 6.10, confecţionat din oţel cu secţiunea inelară


(d=0,8D) primeşte prin roata 1 puterea P1= 35 kW de la un motor electric şi
transmite la două maşini de lucru prin roţile 2 şi 3 puterile P2 = 20 kW şi P3 =15kW,
turaţia arborelui fiind n = 400 rot/min. Să se dimensioneze arborele după teoria a
IV-a de rezistenţă. Se dă σ a= 100 MPa.
Rezolvare
Momentele de răsucire care solicită arborele sunt:
30 P 30 ⋅ 15
M 1t-3 = = T3 R 3 , de unde T3 = = 1,79 kN,
π n π ⋅ 400 ⋅ 0,2
30 P 30 ⋅ 20
M 1-2 = = T2 R 2 , de unde T2 = = 2,39 kN.
t
π n π ⋅ 400 ⋅ 0,2
Momentul de răsucire preluat prin roata 1 este
6. TEORII DE REZISTENŢĂ. SOLICITĂRI COMPUSE 105

30 P1 30 ⋅ 35
Mt = = T1 R 1 , de unde T1 = = 2,09 kN.
π n π ⋅ 400 ⋅ 0,4

Fig. 6.10

Arborele este solicitat în plan vertical prin forţa concentrată 3T1, iar în
plan orizontal prin forţele 3T2 şi 3T3, ca în figura 6.10. Diagramele momentelor
încovoietoare în plan vertical, în plan orizontal şi de răsucire sunt trasate în desen.
Momentul încovoietor rezultant şi secţiunea periculoasă a arborelui din
dreptul roţii 1 este:

Mi = 2
M iV + M iH
2
= 1,25 2 + 1,25 2 = 1,77 kNm.
Momentul echivalent calculat prin aplicarea teoriei a IV-b-a este

3
Mech= 1,77 2 + 0,477 2 = 1,82 kNm.
4
1,82 ⋅ 10 6 π D 3
Modulul de rezistenţă axial este Wy = = (1 − 0,8 4 ) , de
100 32
unde D = 68 mm, d = 55 mm.