Pimo

“Era pentru prima dată când Pimo se simțea singur. Până acum era mereu în prezența
familiei, mai ales pe lângă bunica lui care îl citea ca pe o carte deschisă. Nu era
nevoie să deschidă gura sau să se uite în ochii ei, ea deja știa că s-a întâmplat
ceva. <<Iar ai plâns?>>își amintește cum l-a întrebat ultima dată asta.<<Da>>i-a
răspuns el fără să ezite. Știa că poate minți pe oricine, dar pe bunica nu.
Simte cum îl podidesc lacrimile când își amintește cum l-a strâns în brațe și i-a
șoptit la fel cum o făcea când era mic. <<Of, Pimo>>. Nu putea să-i spună că îi e
frică să o piardă, că nu poate să fie singur de acum incolo și că nu mai are pe
nimeni înafară de ea. Nu așa funcționau lucrurile între ei. Bunica simțea mereu tot
ce simțea el.
Dar acum, nimeni nu mai are cum să-i șteargă lacrimile și să-i spună că va fi bine.
“
Nu mai poate să scrie. Pune pixul pe foaie și privește în gol.Nu vrea să știe
nimeni că el e Pimo și că se simte singur. I se pare foarte greu ce încearcă să
facă. Să-și verse durerea prin scris. Dar știe că doar așa se poate vindeca. Vrea
să uite tot ce s-a întâmplat, vrea să încheie această etapă din viața lui și să fie
fericit. Vrea să scape de coșmaruri în care e batjocorit, plânge si stă pe podul
sub care curge apa neagră. Apa neagră care i-a răpit bunica. Și plânge. Pentru a
mia oară dă curs sentimentelor prin lacrimi și știe că până nu o să scrie ce simte,
nu o să scape. Pune mâna pe pix și se oprește abia când aude acele cunoscute trei
bătăi în ușă.