Tătarii, un grup etnic vorbitor de limba tătară, sunt prezenți pe teritoriul actual al

României din secolul al XIII-lea. Conform recensământului din 2011, 20.464 de

oameni s-au declarat tătari, majoritatea acestora fiind tătari din județul Constanța.
Tătarii sunt principalii reprezentați ai islamului în România.

Bucătăria tătară se bazează, în general, pe carne, produse lactate (smântână,

unt, lapte bătut) și legume. Carnea de pui și cea de berbec sunt printre preferate.
Masa tradițională tătară începe întotdeauna cu o supă fierbinte (shulpa,
tokmach) (cu carne, pește, ciuperci, legume etc.). Uneori, cu ocazia unor
ceremonii, la masă se aduce supă cu pilman (găluște cu carne).
 Felul principal constă, în general, din carne, cartofi și cereale. Cu
prilejul unor sărbători, se pregătește pui umplut cu ouă, în lapte
(tutirgan tawiq).
 Urmează apoi diferite produse din aluat și un desert servit cu ceai.
Alte băuturi consumate de tătari mai sunt ayranul (lapte bătut
amestecat cu apă rece), qvas-ul sau braga (fermentat din făină de orez
și malt) sau sirbat (obținut din miere de albine și fructe dulci).
 Pâinea se pregătea, în mod tradițional, din făină de orez, pentru că
numai persoanele cu posibilități financiare își permiteau pâine din
făină de grâu.
Șuberekul este unul dintre cele mai cunoscute produse tradițional al bucătăriei
tătărești. El este un fel de plăcintă care are ca umplutură carne tocată de vită sau
oaie sau amestec din acestea, sau brânza. Șuberekul se realizează ȋn formă de
semilună și se prăjește in baie de ulei.

Ramadanul este a noua lună a calendarului Islamic și marchează

perioada postului obligatoriu pentru toți musulmanii

Hîdîrlezul marchează începutul anului agricol și trecerea la anotimpul cald.

Este una dintre cele mai vechi sărbători laice, păstrată tătarii dobrogeni, dar și de
comunitățile turce din Balcani și Anatolia. Hîdîrlezul se sărbătorește în fiecare an
în ziua de 6 mai, conform calendarului gregorian, și marchează începutul unui nou
anotimp.
 Este o sărbătoare câmpenească și se desfășoară în natură. Cu prilejul
Hîdîrlezului se prepară bucate tradiționale, se spun legende, proverbe,
zicători, se cântă și se dansează pe muzică tradițională.
 Kurban Bayramul - oamenii isi arata dragostea fata de Allah si fata de
aproapele lor. Ei taie in prima zi de Kurban Bayram o oaie sau un vital , gatesc
preparate delicioase si le impart oamenilor nevoiasi.
Ashura (Așure, Ashure) este un desert. Ashura înseamnă ”al zecelea”

Imbracamintea
Tătarii au trei feluri de cămăşi şi anume:

1) şcolmec, un fel de cămaşe, care se inchee pe umărul stâng;

2) ilec
3) colec, o cămaşe mai lungă
Dintre aceste trei, şcolmecul e purtat mai ales de flăcăi. El este brodat cu multe
flori în faţă. Bătrânii poartă ilecul, care e mai simplu ; iar femeile poartă colecul cel
lung.
ln cap bărbaţii pun fesul, (fes, sau pes), peste care leagă o făşie lungă şi lată de
diferite culori, turbanul, căruia ei îi zic „Sarâc", sau „Palila.Au ismene,cărora le
zic „ştan". Peste „şeolmec", sau „ilec", îmbracă o haină numită „giachet"; iar peste
ismene îmbracă pantaloni largi numiţi „şalvari". Iarna mai pun pe ei nişte
cojoace mari, cu lâna pe dinăuntru, pe cari le numesc „ton". ln picioare poartă
ghete "condra", ori galenţi cu tălpile de lemn, "Tabaldrâc".
Femeia se îmbracă cu cămaşa „colec", care cade până la genunchi şi
se'nchee la gât cu un nasture. Pe cap se leagă cu o basma "câicşa", iar când este
frig, cu o brobodă de lână ,"şal". Peste "colec'' ele îmbraca o haină subţire "giachet"
peste "giachet" pun capot lung până la pământ „paşalî", iar peste "paşali", când se
duc în vizită, sau la plimbare, pun un al doilea capot, lung de asemenea până la
pământ, şi de culoare neagră, cu puţine excepţii, numit "şaşap". In picioare poartă
ghete „condra", iar acasă încăltăminte cu tălpile de lemn „tabaldrâc"

Un Tătar consideră o cinste faptul că cineva se duce să-i viziteze casa. Când
intri în casa unui Tătar, păşeşti mai întâi în tindă, unde eşti primit de bărbat. In
tindă trebue să te descalţi, căci Tătarii niciodată nu intră încălţaţi în casă, Poţi însă
foarte bine să rămâi în ciorapi sau in picioarele goale. Tătarii n-au paturi, nici
scaune. De jur împrejurul odăii, jos, pe lângă pereţi, sunt aşezate perne frumos
lucrate, pe care stai turceşte, cu picioarele încrucişate; iar în mijloc sunt
aşternute covoare frumoase.
Totdeauna, când ţi se aduce cafeaua, sau apa de băut, omul vine cu ceaşca
sau cana în faţă, se înclină puţin, duce mâna dreaptă la inimă cu palma lipita de
piept, iar cu stânga îti întinde obiectul.
De cele mai multe ori, când eşti în "musafârlâc" la un Tătar, ţi se aduce să
mănânci. Mâncarea e pusă pe o tava de aramă, sau de tinichea, aşezată pe un
scăunaş. Cei care mănâncă se aşează turceşte jos, în jurul tăvii. Ei nu
obişnuiesc furculitele şi trebuie să mănânci cu mâna.

Formule de salut!
Merhaba - Buna ziua/Buna Iyi gunler - Buna ziua
Selam - Salut Iyi aksamlar - Buna seara
Gunaydin - Buna dimineata Iyi geceler - Noapte buna
Gorusuruz - Pe curand/Ne vedem mai tarziu
Hosca kal - La revedere
Hos geldin - bine ati venit
Hos bulduk - bine v-am gasit
Nasilsin - Ce faci?
Nasilsiniz - Ce faceti(formula de politete)
În secolul al XIII-lea, mulţi negustori veneţieni s-au stabilit în Constantinopol
(actualmente Istanbul), unde au devenit foarte bogaţi. Printre ei erau şi Niccolò şi
Matteo Polo, adică tatăl, respectiv unchiul lui Marco Polo.

prin 1260, ei pornit într-o lungă călătorie spre Sarai, capitala hanatului occidental
al Imperiului mongol, situată pe malul fluviului Volga.
Situaţia tulbure ce domnea în oraş i-a împiedicat să-şi continue călătoria. Astfel, au
rămas în Bukhara pana au sosit nişte soli ce mergeau la Marele Han al tuturor
mongolilor, Kubilai-Han, al cărui imperiu se întindea din Coreea până în Polonia.
Solii i-au invitat pe Niccolò şi pe Matteo să-i însoţească, deoarece, după cum a
povestit mai târziu Marco Polo, Marele Han nu mai văzuse până atunci vreun
„latin“.
Marele Han i-a primit cu căldură pe cei doi fraţi şi le-a pus multe întrebări despre
lumea occidentală. La plecarea lor spre Europa, el le-a încredinţat o scrisoare prin
care îi cerea papei să-i trimită „vreo sută de înţelepţi, pricepuţi în legea lui Cristos
şi cunoscători ai celor şapte arte, ca să le predice supuşilor [lui Kubilai-Han]“.
Între timp, s-a născut Marco Polo. În 1269, când şi-a văzut pentru prima oară tatăl,
avea 15 ani. După doi ani, în 1271, au pornit înapoi spre Marele Han, dar de data
aceasta l-au luat cu ei şi pe Marco, în vârstă de 17 ani.
Au străbătut ţinuturi care în prezent aparţin Turciei şi Iranului şi au coborât până la
Golful Persic cu intenţia de a o porni pe mare dar au ales să meargă pe uscat. S-au
îndreptat spre nord, apoi spre est şi au traversat pustietăţi imense, au trecut peste
munţi semeţi, au străbătut platourile înverzite şi păşunile bogate ale
Afganistanului, precum şi munţii Pamir, ajungând în Kashgar, adică Regiunea
Autonomă Uigură Xinjiang, cum e cunoscută azi în China. De aici au urmat vechea
rută sudică a caravanelor prin Bazinul Tarim şi Deşertul Gobi, poposind în cele din
urmă la Cambaluc, actualul Beijing. Întreaga călătorie a durat trei ani şi jumătate,
din cauza vremii aspre, dar şi a unei boli necunoscute ce l-a chinuit pe Marco Polo.
În drumul său, Marco Polo observă tot felul de curiozităţi: muntele pe care se
spune că s-ar fi oprit arca lui Noe, în Armenia, regiuni din nordul îndepărtat cu
temperaturi foarte scăzute, unde lumina soarelui nu se vede niciodată. Marco Polo
e primul occidental care scrie despre petrol. El spune că pietrele negre care ard
(cărbunele) sunt atât de răspândite în toată China, că puteai face o baie fierbinte în
fiecare zi. Consemnează tot ce vede în drumurile sale: obiecte de podoabă,
mâncăruri şi băuturi — îndeosebi băutura fermentată din lapte de iapă pe care
obişnuiau să o bea mongolii — kefir, ritualuri religioase şi magice, meşteşuguri şi
mărfuri. Un lucru complet nou pentru el este hârtia-monedă utilizată în imperiul
Marelui Han.
toţi trei s-au aflat timp de 17 ani în slujba lui Kubilai-Han, adică a Marelui Han. În
tot acest timp, Marco Polo a fost trimis de multe ori în zone îndepărtate ale
imperiului în misiuni de strângere de informaţii.

Marco Polo a fost impresionat de măiestria militară a mongolilor, de metodele lor

de guvernare, dar şi de toleranţa lor religioasă. Realizările pe plan socio-economic
includeau ajutoare oferite săracilor şi bolnavilor, organizarea de patrule pentru
prevenirea incendiilor şi a dezordinii publice, strângerea în grânare a unor rezerve
pentru a face faţă lipsurilor cauzate de inundaţii, precum şi organizarea unui sistem
poştal de comunicare rapidă.

Marco Polo şi-ar fi dictat amintirile scriitorului Rustichello din Pisa, într-o
închisoare din Genova, în anul 1298. El fusese luat prizonier într-o bătălie pe mare
intre Veneţia şi Genova. S-a întors la Veneţia, s-a căsătorit şi a avut trei fiice. În
1324 s-a stins din viaţă în oraşul său natal la vârsta de 69 de ani.
Cartea este Cunoscuta sub mai multe titluri -; “Diversitatea Lumii”, “Cartea
Minunilor” sau “Milionul”, lucrarea venetianului Marco Polo (1254-1324)
este una dintre marile scrieri de calatorie din Evul Mediu si prima care
dezvaluie Occidentului european lumea imensa si fabuloasa a Chinei si a
Asiei.
 Bivolul si cotofana

de George Toparceanu

—fabula—

Fabula este o specie literara epica, in versuri sau in proza, in general

scurta, in care se critica defecte omenesti puse pe seama animalelor,

plantelor sau altor elemente ale naturii, cu scopul indreptarii acestora.

Ca orice fabula, aceasta este alcatuita din doua parti: povestirea propriu-zisa, (in care
apar personajele animale) si morala.

Povestirea este realizata prin doua moduri de expunere: naratiunea si

dialogul.

Locul nu este precizat, semn ca astfel de intamplari pot avea loc oriunde. El poate fi
dedus: daca personajul principal este un bivol, atunci scena respectiva este un camp de trifoi.

Timpul nu este nici el precizat, semn ca asemenea intamplari sunt

permanente. Putem deduce ca este vara, asa cum sugereaza versul: „ Ca

ma apara de muste, de tantari si de tauni Si de alte spurcaciuni”

Intr-o zi, pe cand un bivol pastea, cu o cotofana plimbandu-se pe spatele lui, a fost
vazut de un catel. Aceasta s-a gandit ca, urcandu-se si el pe spatele bivolului, ar scapa de
efortul de a se deplasa. Indata ce cainele a ajuns la locul mult dorit, bivolul a tresarit, dar i-a
luat doar cateva secunde sa-si revina dupa impactul cu inamicul si „sa-l rastoarne”, „sa-l ia in
coarne” si apoi sa-l lase fara suflare „in trifoi.”

Ca sa-i fie de invatatura, bivolul i-a tinut catelului o lectie verbala in care i-a explicat ca
el permite cotofenei sa-i stea in spate, deoarece il apara de insecte.

Morala este urmatoarea: nimeni nu face nimic pentru cineva pe gratis, ci asteapta un
serviciu in schimb.

Observam ca actiunea este simpla, ca in toate fabulele surprinzand faptele esentiale ale
personajelor, in functie de care sa putem deduce caracterul acestora.
 Astfel, bivolul, desi este „mare” mananca, deci face ceea ce este specific rasei lui,
sugerand ca a ajuns puternic prin efort propriu.

Cotofana, mica si iute, alearga dupa insecte, realizand doua scopuri: se hraneste, dar il
apara si pe bivol, incat acesta ii permite sa se plimbe pe

spinarea lui.

Catelul, asa cum arata si diminutivul, este mic, dar smecher, gandind numai cum sa
profite de altii, fara sa faca ceva util.

Din comportarea animalelor, observam ca autorul le-a ales astfel incat sa semene bine
cu anumite tipuri de oameni.

Altfel spus, sub infatisarea si comportarea acestor animale, noi putem descoperi cu
usurinta pe oamenii din jur, care au anumite defecte grave, de care nu incearca sa scape. Deci,
fabula are, prin excelenta, o realizare alegorica.

Deoarece actiunea este simpla, petrecuta intr-un singur loc (un camp cu trifoi) si intr-un
timp scurt, personajele sunt putine (trei) dintre care numai doua sunt implicate, concret, in
actiune: bivolul si catelul.

Titlul ales de autor poate sugera un aspect frumos al relatiilor dintre oameni si exprima
o lunga prietenie. Din nefericire, asa cum rezulta din spusele bivolului, nu este o prietenie
sincera, ci bazata pe interes, asa cum reiese si din morala fabulei.

In concluzie, putem spune despre aceasta lectura ca este o fabula in

versuri, deoarece intruneste toate caracteristicile acestei specii literare.

Alaturi de George Toparceanu au mai scris fabule: Anton Pann, Alecu Donici, Tudor
Arghezi, insa cel mai mare fabulist ramane Grigore Alexandrescu, care a excelat in acest gen
literar. Din creatia lui amintim: „Lupul moralist”, „Vulpea liberala”, „Boul si vitelul”, „Cainele si
catelul”, „Atelajul eterogen” si altele.

Caracteristicile unei fabule :

— apartine genului epic, este populara sau culta, in versuri sau in proza;

— de mici dimensiuni, intrucat naratiunea este adesea inlocuita cu

dialogul: personajele se prezinta singure;

— povestirea scurta se aseamana cu o sceneta, cu putine personaje, dar

reprezentative;

— locul si timpul sunt vagi, intarind ideea ca asemenea fapte se pot

petrece oriunde si oricand;

— animalele (plantele, obiectele) sunt alese cu maiestrie, incat sa redea

cat mai fidel, trasaturile personajului pe care-l intruchipeaza: furnica — omul harnic; greierele
— omul lenes; vulpea — omul siret; lupul — omul lacom; boul — omul prost; catelul — omul
fricos; magarul — omul incapatanat etc.

— sub valul alegoriei se descopera lumea oamenilor cu defectele eterne;

— fiecare personaj este simbolic, deoarece reda un anumit tip uman,

avand mai multe defecte, dar dintre toate unul este definitoriu;

— structura are doua parti:

a) povestirea redusa (sceneta) care aduce in fata cititorului personajele cu defectele lor;

b) morala (invatatura), de regula scurta, si care se gaseste cel mai des in

final, dar si la inceput sau in interiorul povestirii;

— limbajul folosit este unul comun, prozaic, fara prelucrari literare,

deoarece accentul este pus pe satirizarea defectelor;

— fabulele au rol instructiv, dar, mai ales, educativ (moralizator).

Portul popular bărbătesc
Costumul bărbătesc e simplu, compus dintr-o cămașă lungă, pantalonii sunt
lungi și strâmți. Ei sunt confecționați din pânză sau postav țesut în casă. Peste
cămașă bărbații își pun un brau șesut în casă sau un chimir de piele, în funcție de
regiune și de ocupație. Iarna, peste hainele enumerate mai sus se poartă haine din
postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele și pieptare.
În general ornamentația costumelor este geometrică, stilizând formele de
inspirație naturală, cum ar fi: păsări, flori, animale. Specific costumului românesc
este elementul cromatic, caracterizat prin sobrietate și echilibru în folosirea
culorilor, în combinația lor în mod armonios, rezultând obținerea efectelor
coloristice de bun gust și rafinament artistic. Culorile de bază sunt: negru, roșu,
cafeniu închis, albastru, verde și violet.

Portul popular femeiesc

În general, costumul femeiesc e compus din: cămașă, poale și piesa care acoperă
partea de la brâu în jos care se deosebește de la o regiune la alta. Ea are și denumiri
diferite în funcție de forma ei și de zonă, astfel ea poate fi „catrință”, „vâlnic”,
„fotă”, „opreg”. Aceste piese sunt țesute din lână, având ornamentație mai simplă
sau mai complicată în funcție de ținut. Cămășile au aceleași părți ornamentale, cu
unele deosebiri cromatice. Alte piese ale costumului femeiesc sunt brâiele și
betelele, care prezintă și ele deosebite realizări artistice. Caracteristic costumului
femeiesc din toate regiunile constă în folosirea, ca fond, a culorii albe, a țesăturilor
de in, cânepă și lână.
 Galileo Galilei (15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642 ) s-a născut
la Pisa,fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț
din lăută și muzician teoretician și ai soției sale, Giulia Ammannati.
Numele complet al lui Galileo a fost Galileo di Vincenzo Bonaiuti de' Galilei.

La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, dar el a rămas doi ani în grija lui
Jacopo Borghini, educația sa a continuat la Mănăstirea Camaldolese. Deși a luat în
serios posibilitatea de a deveni preot, s-a înscris la Universitatea din Pisa să
studieze medicina la îndemnurile tatălui său. Nu a încheiat studiile medicale,
începând să studieze în schimb matematica. În 1589, a început să lucreze la catedra
de matematică de la Pisa. În 1592, s-a mutat la Universitatea din Padova, unde a
predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610.
În iulie 1609, Galileo a aflat despre invenția telescopului, iar în curând și-a
fabricat singur unul. A fost un moment cheie pentru Galilei, care a început astfel
să-și îndrepte atenția către cer.

A descoperit că Luna nu era plată și nici nu avea suprafața netedă, ci că este

o sferă cu munți și cratere. A descoperit că Venus are mai multe faze, la fel ca
Luna, demonstrând astfel că planeta se rotește în jurul Soarelui. A descoperit și că
Jupiter are proprii lui sateliți, care se învârt în jurul său, nu al Pământului – încă o
dovadă că teoria geocentrică – potrivit căreia corpurile cerești se învârt în jurul
planetei noastre – nu este corectă.
În 1610, Galileo a publicat o descriere a observațiilor sale telescopice asupra
sateliților lui Jupiter, folosindu-și observațiile ca argument în favoarea teoriei
heliocentrice a universului ca alternativă la teoriile geocentrice. În anul următor,
Galileo a vizitat Roma pentru a-și prezenta telescopul influenților filosofi și
matematicieni de la Collegio Romano. În timpul șederii la Roma a devenit membru
al Accademia dei Lincei.
În 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut.
Galileo a mers la Roma să se apere împotriva acestor acuzații, dar, i-a fost înmânat
un avertisment oficial să nu mai susțină sau să predea astronomia. În anii 1621 și
1622 Galileo și-a scris prima carte, Il Saggiatore, care a fost aprobată și publicată
în 1623.
 Galileo Galilei în fața Inchiziției romane, pictură de Cristiano Banti, 1857
Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și
condamnat la închisoare pe viață. A retractat și conform procedurii a fost judecat
de către un tribunal inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a fost găsit
vehement suspect de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările
sale au fost restricționate de Papă.
O legendă spune că atunci când a fost forțat să retracteze ideea potrivit
căreia Pământul se mișcă în jurul Soarelui, savantul ar fi murmurat: ”Și
totuși, se mișcă”( Eppur si muove).
După 1634 a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența. A orbit
complet în 1638 și suferea de hernie și insomnie, astfel că i s-a permis să
călătorească la Florența pentru consultații medicale. A continuat să primească
oaspeți până în 1642. Mormântul său se află în basilica "Santa Croce" din
Florența.
Pleacă trenul. Autorul acestei povestiri aleargă de la casa de bilete spre tren şi aici
găseşte un compartiment în care se află doar o doamă impreuna cu un căţel plin de
funde.Cum a intrat în compartiment căţelul,pe nume Bubico, a început să-l latre ca
pe un răufăcător. Cocoana încercand cu multă blîndeţe să-l potolească îşi aprinde o
ţigară povestitorul vrea să-si aprinda şi el dar îsi da seama că nu aare chibrituri şi ii
cere doamnei un foc,însă este lătrat deBubico.
Se apropie de căţel făcîndu-i complimente oferindu-i bomboane. Cocoana este
măgulită de apropierea deBubico, si a început să povestească ce a păţit căţelul cu
Bismarck, cîinele ofiţerului Papadopolinii.Ba chiar a povestit şi genealogia
favoritului. Între timp îl servea pe ,,băiatul mamiţii,, cu zăhărel şi lapte si serveşte
si ea lapte din acelaşi pahar. Povestitorul îl iape Bubico în braţe şi deschide
geamul în ideea de a mai aerisi compartimentul, apoi Bubico dispare ca un
porumbel alb în noaptea neagră. Il aruncape geam,cocoana înebunită de disperare
trage semnalul de alarmă şi leşină.Ajunşi la destinaţie,cocoana zdrobită de
nenorocire se deşteaptă din leşin,iar eu îi spun adevărul şi dispar în noapte.Ea
leşină din nou...

1)Autorul intră în compartimentul trenului.

2)Câinele Bubico își face apariția din coșulețul cuconiței.
3)Bubico începe să latre pentru a o apăra pe stăpână.
4)Ea îl prezintă pe Bubico naratorului.
5) Autorul are un plan de a scăpa de Bubico.
6)Scriitorul s-a săturat și l-a aruncat pe Bubico pe fereastră.
7) Stăpâna se simțea rău și până la urmă leșină.
Mircea cel Batran urcă pe tron după moartea fratelui său Dan
La 23 septembrie 1386 - 31 ianuarie 1418

 Politica internă
Mircea cel Batran stăpâneaste un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o
formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș.
Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea
la Târgoviște.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale,
sub forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de
Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu
și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a
părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului
herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată
Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe,
prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin
stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și
privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii
minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul
boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește
numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și
le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
 Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație.
Dregătorii îl urmau pe voievod prin țară și îndeplineau funcția de consilieri și
martori ai acestuia. Prin atribuțiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de
persoana domnitorului.
Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei
de boieri din hrisoave. El era judecătorul și șeful curții.
Banul (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată
locală, care execută și poruncile administrative ale domnului.
Logofătul ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea
pe toate acestea.
Vistiernicul se îngrijește de veniturile și plățile domniei.
Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și
șeful oștii în timpul războiului.
Stolnicul se îngrijește de mesele domnești.
Paharnicul, numit inițial picernic, varsă de băut domnitorului.
Comisul are în administrație grajdurile domnești.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și
oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de
oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru
ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și
întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor
deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și
prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora.
 Politica externă
Mircea cel Batran a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra
independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg,
regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva
extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul
regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de
Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa . Tratatul de ordin
politic și militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395 conține clauze
reciproce pe picior de egalitate
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei
încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să
încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui
Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu
una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși.
În 1400 Mircea cel Batran l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga
Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la
moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.
Mircea cel Batran a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din
sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar
fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește
Țării Românești în 1388.
 Conflictul cu Imperiul Otoman
Mircea cel Batran a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza
intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării.
În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea
unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-
se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă
deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10
octombrie 1394), armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc
mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel
Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania.
Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o
oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază
în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu
ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar,
participă la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o
parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva
succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25
septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte
la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă..
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur
cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul
Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie
împotriva turcilor.
Sfârșitul domniei
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei
(1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea
libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată,
domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat
la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul
său Mihail I, asociat încă din 1408.