2.5.

Lubrifianţi şi aditivi
2.5.1. Definire. Proprietăţi
Lubrifianţii pot fi consideraţi ca elemente de operare, ca material de studiu. În
consecinţă, lubrifianţii trebuie să realizeze următoarele funcţiuni:
1) Diminuarea frecării;
2) Diminuarea uzurii şi evitarea gripajului;
3) Eliminarea căldurii generate în zonele de contact;
4) Protecţia suprafeţelor de frecare şi altor părţi ale cuplului prin efectul coroziv al
mediului ambiant;
5) Etanşarea cuplei;
6)Eliminarea produselor de uzură.
Un lubrifiant are două sau trei funcţiuni în timpul luccrului.
Tabelul 2.5.1 prezintă principalele categorii de lubrifianţi des utilizaţi.

Tabelul 2.5.1
Starea de agregare Lubrifianţi
Gaz Aer,H2O (vapori), CO2, He, H2, N2
Vegetale sau animale
Uleiuri Minerale
Sintetice (siliconice, esteri, poliglicoli etc.)

Lichide
Lubrifianţi Apă
neconvenţionali Lichid synovial (pseudoplastic)
Materiale topite: mercur, sodiu , sticlă etc
Fluide tehnologice: emulsii ; acizi, freoni etc.
Materiale Unsoare consistent Cu săpun : Ca, Na, Li, Ba, Bo, Al, Pb sau argile,
vâscoplastice (lubrifiant lichid + silicogeni etc
material de
îngroşare)
Straturi: dihalogeni ai metalelor, grafit, grafit cu flor,
nitrură de bor.
Anorganice Nestratificate: cloruri, boruri, ioduri, metale, oxizi etc.
Metale ductile : Pb, Sn, Cd, In, Ga, Ag, Au.

Solide
Organice Materiale polimerice: politetrafloretilena ; poliamide etc.
Alte materiale Cr2C3; SC, TiN, ZO2
metalice sau
ceramice

Lubrifianţii cei mai utilizaţi în construcţiile de maşini sunt uleiurile..

Uleiurile lubrifiante sunt constituite dintr-un fluid de bază, numit "bază de lubrefiere " şi
care poate fi sintetică sau minerală. La aceste fluide se adaugă diferite produse chimice pentru
îmbunătăţirea unora dintre proprietăţile fizice şi funcţionale, numite aditivi.
 a) Uleiurile de bază
Bazele minerale pot fi clasificate în :
- Baze cu structură parafinică, formate din hidrocarburi saturate cu lanţuri drepte. .
Aceste baze prezintă o mare stabilitate la oxidare şi de asemenea un indice crescut al viscozităţii;
ele sunt puţin agresive în raport cu elastomerii utilizaţi, de obicei pentru articulaţii etanşe. Se
poate distinge cristalizarea uleiului la temperatura mediului ambiant din cauza greutăţii
moleculare a lanţului.
- Baze izoparafinice care au un indice de viscozitate mai ridicat şi atunci cristalizarea nu
este semnalată.
- Baze cu structută naftenică care sunt formate din porţiuni ciclice. Ele sunt mai stabile
la oxidare şi prezintă un indice mai fiabil de viscozitate ; ele sunt agresive în raport
cu elastomerii .Au caracteristici excelente de curgere la temperatura normală.
În ultimii ani s-au dezvoltat produşi sintetici. care să rezolve multe dintre problemele
lubrificaţiei.
Ceri mai utilizaţi produşi sunt :
- esterii alifatici care sunt caracterizaţi prin un indice ridicat de viscozitate; volatilitate
redusă şi excelente proprrietăţi de lubrifiere;
- esterii fosforici, utilizaţi ca aditivi anti-uzură, prezintă un indice ridicat de viscozitate şi
sunt puţin inflamabili;
- siliconii şi silicaţii au un excelent indice de viscozitate şi un punct de curgere scăzut;
proprietăţile de lubrifiere nu sunt satisfăcătoare;
- polifenileteri au bună stabilitate la temperatură înaltă (în jur de 450oC) şi sunt excelenţi
lubrifianţi;. au indice scăzut de viscozitate;
- polipropileni gliconi au indice ridicat de viscozitate; au punct de curgere scăzut şi bune
proprietăţi aniti-uzură. Au stabilitate termică şi rezistenţă la oxidare medii, nu sunt miscibile cu
uleiul bază constituit;
- poliolefinele au indfice de viscozitate ridicat şi punct de curgere scăzut.

b) Aditivi

Proprietăţile de bază ale lubrifianţilor sunt în general modificate de componenţi chimici

foarte variaţi, numiţi aditivi:
- aditivii "amelioratori ai indicelui de viscozitate" sunt polimeri, care introduşi, în
concentraţie redusă, în lubrifianţii de bază, determină creşterera relativă a viscozităţii la aceeaşi
temperatură, fără a modifica defavorabil alte proprietăţii esenţiale;
- aditivii pentru reducerea punctului de curgere; la temperatura de bază, cristalizarea
parafinei modifică proprietăţile reologice ale lubrifiantului, astfel că tinde să solidifice
lubrifiantul. Aditivii pentru reducerea punctului de curgere sunt utilizaţi pentru evitarea
solidificării lubrifiantului;
- aditivii detergenţi şi dispersanţi permit, pe de o parte, menţinerea suprafeţelor curate
(efectul detergent) şi, pe de altă parte, menţinerea în suspensie a impurităţiolor solide formate în
cursul fincţionării, evitându-se formarea aglomeratelor(efectul dispersant);
- aditivii anti-uzură şi de extremă presiune sunt eficace prin formarea unui film protector
la suprafeţele de contact ca urmare a reeacţiei aditivului cu metalul.
Aditivii de extremă presiune sunt compuşi de tipul sulfuri, cloruri sau derivaţi fosfor şi
sulf:
produşi de sulf, care se formează la temperaturi ridicate, prin apariţia pe suprafaţa
aliajelor de fier a unui strat protector de sulfură de fier;
compoziţiile speciale, care sunt în principal esteri graşi cu parafină clorurată şi acizi
graşi cloruraţi;
 derivaţii fosfor-sulf sunt produşi recenţi descoperiţi, la care compoziţia şi
mecanismele de acţiune sunt încă puţin cunoscutre ;
- aditivii anti-oxidanţi au rol de relansare şi posibilă suprimare a fenomenelor de oxidare
a lubrifianţolir. Aceşti aditivi acţionează pe trei căi:
pentru blocarea proceselor de distrugere şi captarea radicalilor liberi ai lanţurilor
moleculare;
pentru distrugerea peroxizilor care formează fenomene de deteriorare;
pentru dezactivarea ionilor metalici şi formarea unui film protector la suprafeţe prin
eliminarea acţiunii catalitice a metalelor;
- aditivii de onctouzitate permit absorbirea lubrifiantului la suprafeţele de contact, astfel
că se diminuează frecarea la contactul metal-metal. Aceştia sunt esterii graşi, alcooli graşi,
aminele şi acizii graşi;
- aditivii anti-rugină sunt eficace prin absorbţia metalelor şi formarea unei “cuşti” de
protecţie impermeabilă la aer, apă sau la componente corozive .Aceştia sunt amine şi acizi
graşi, cîteodată incompatibili cu aditivii anti-uzură ;
- aditivii anti-emulsionanţi au rolul de a evita formarea emulsiilor şi menţinerea fazei
lichide continue.

c) Viscozitatea lubrifianţilor

Viscozitatea este o măsură a aptitudinii fizice a unui fluid de a lubrifia prin film complet,
în anumite condiţii de viteză, de încărcare şi de temperatură. Viscozitatea unui fluid este
rezistenţa opusă de fluid la toate alunecările interne dintre moleculele sale. Aceste forţe de
rezistenţă pot fi determinate cu legea frecării fluide a lui Newton, privind curgerea laminară a
unui fluid între o suprafeţă mobilă cu viteza U şi o suprafaţă fixă. Între aceste două suprafeţe,
diferitele "pelicule" de fluid sunt deplasate cu viteze variabile, u, între 0 şi U.
Dacă la distanţa y de la suprafaţa fixă, viteza peliculei de fluid este u şi devine u+du, atunci
tensiunea tangenţială, σxy, numită, frecvent, tensiune de forfecare şi notată τ, este definită prin:
F du
τ = σ xy = =η (2.5.1)
A dy

unde η este un parametru caracteristic al fluidului, numit coeficient de viscozitate dinamică-fig.

2.5.1.

Fig. 2.5.1. Curgerea laminară

Unitatea de măsură ale parametrului de viscozitate , în sistemul internaţional, este

 τ N/ m2 N • s
η= = = = Pa • s
du/dy (m/s)/m m2

sau kg/(m⋅s).
De exemplu, apa la temperatura şi presiunea normală, are vâscozitatea dinamică 10-3
N⋅s/m2 sau 10-3 kg/m⋅s.
Altă unitate de măsură importantă a vâscozităţii dinamice este "Poise" (P), care este
definită prin (dynă⋅secundă/centimetru2) sau (grame/centimetru⋅ secundă).
Relaţiile între unităţile de măsură sunt
1NS 1kg 1 1 -3
= = P= cP (centiPoise) (1cP=10 Pa⋅s).
m 2 m • s 10 1000
Ipoteza că există un coeficient de proporţionalitate numit viscozitaste dinamică, între
tensiunea de forfecare şi gradientul de viteză, este justificată prin experienţele pentru un mare
număr de fluide, numite fluide newtoniene. Printre acestea se numără apa şi numeroase uleiuri
lubrifiante, atunci când curgerea este laminară. Prezenţa macromoleculelor sau a condiţiilor
severe de utilizare fac ca relaţia de proporţionalitate să nu existe întotdeauna, fluidele în acest
caz fiind denumite fluide nenewtoniene:
∂u τ + τo
- fluidele Bingham: = , unde τo este constantă (pragul de curgere);
∂y η
∂u τ 1 dτ
- fluidele visco-elastice = + , unde G este modulul de elasticitate
∂y η G dt
transversală (modul de curgere ), iar t este timpul..
1/N
∂u  τ 
- fluidele pseudo-plastice şi fluidele dilatabile =  , unde N este un coeficient,
∂y  η 
pentru N>1 se definesc fluidele dilatbile ; N<1 – fluuidele pseudoplastice.

Viscozitatea cinematică (v) este definită prin

η
ν= unde ρ este densitate fluidului;
ρ
Unitatea de măsură este [m/s2] în SI, dar se utilizează mai mult centi-Stokes (cSt), care este
definit ca [mm2/s]
ν SI = 1 m 2 /s = 106 νcSt
Apa are vâscozitatea cinemsatică 1 cSt la temperatura şi presiunea normale .

Variaţia vâscozităţii cu temperatura

În general, vâscozitatea fluidelor depinde mult de temperatură (T).

Pentru gaze η = k ηo T ,
unde ηo este vâscozitatea la temperatura de referinţă şi k o constantă.
Vâscozitatea lichidelor este funcţie descrescătoare cu temperatura, scade rapid la
temperaturi joase şi lent la temperatura ridicate (fig. 2.5.2).
 Pentru uleiul lubrifiant
η = ηo e E/T , cu
E = a + bT + cT 2
unde ηo este vâscozitatea dinamică la o
temperatură dată, T temperatura
absolută şi a,b,c sunt determinate
pentru fiecare lubrifiant.
Pot exista şi alte relaţii :
-relaţia Poseuille:
ηo
η= ;
1 + αT + β T 2
a) unde α, β – constante ;
- relaţia Slotte

c
η= ,
(a + T )n
unde a, c, n – constantre ;
- relaţia Andrade-Shepard:
η = ηo • e B/T ,
unde ηo vâscozitatea la temperatură
dată, B – o constantă ;

- relaţia Reynolds:
η = ηo e- γT ;
b)
Fig. 2.5.2. Variaţia viscozităţii dinamice cu temperature pentru - relaţia Barrus:
lichide (a) şi pentru gaze (b) B
[lg( ν + 0,8) ] 0,3 = A + 1,
T
unde ν este vâscozitatea cinematică
(cSt), A,B – constante .
Comportamentul fluidului cu
temperatura se poate ilustra prin
indicele de viscozitate (IV).
Acest indice se bazează pe
compararea viscozităţii lubrifiantului
cu două lichide etalon şi la două tempeturi de referinţă (40oC şi 100oC):
L -U
IV = 100
L-H
unde L este vâscozitatea unui ulei mineral naftenic la 40oC, care este considerat cu indicele 0
(caracteristică foarte slabă a uleiului cu temperatura); H – viscozitatea unui ulei mineral
parafinic la 40oC, care este copnsiderat cu indicele 100 (caracteristică bună ); U –vâscozitatea
lubrifiantului studiat la 40oC (fig. 5.5).
În monograma 2.5.3 este indicată abaca Groff pentru determinarea indicelui de
vâscozitate, cunoscând viscozitatea la două temperaturi sau pentru determinarea viscozităţii când
sunt cunoscute indicele IV şi viscozitatea la o temperatură.
 Fig. 2.5.3. Nomograma Groff – Viscozitate-temperatură-indice de viscozitate

Variaţia viscozităţii cu presiunea

Cea mai mare parte a uleiurilor lubrifiante au vâscozitatea care creşte cu presiunea. Acest
fenomen prezintă o importanţă practică în mecanismele de lubrifiere sub presiune care pot atinge valori
de ordinul GPa; este cazul particular al rulmenţilor, angrenajelor, camelor etc.
În tabelul 2.5.2 se prezintă variaţia viscozităţii unor uleiuri parafinice cu presiunea.

Tabelul 2.5.2.
 Presiune 0,1 10 20 30 40 50 100
[MPa]
Viscozitate 0,05 0,06 0,075 0,11 0,15 0,23 0,70
[Pa⋅s]

Tabelul 2.5.3 indică trei exemple ale variaţiei viscozităţii (Pa⋅s) cu presiunea a unui ulei
parafinic, unui ulei naftenic şi a apei, toate la 20oC.

Tabelul 2.5.3
Presiune Ulei parafinic Ulei naftenic Apă
[MPa]
0,1 0,052 0,055 0,00100
140 0,81 2,20 0,00111
280 8,7 91 0,00123

Pentru caracterizarea variaţiei viscozităţii cu presiunea, numit “efect de

piézoviscozitate", se poate uitiliza relatia lui Barus, stabilită în 1893
η = ηo eαp ,
unde p este presiunea, ηo vâscozittea dinamică la presiunea atmosferică şi α coeficientul de
piezoviscozitate, care depinde de ulei. Acest coeficient este, în general, cuprins între:
5⋅10-9 < α < 40⋅10-9 [Pa-1]
Acest coeficient este aproximativ constant pentu presiuni mai mici de 70 MPa. Poate fi
estimat prin relaţia următoare

α = 1,216 + 4,143(lgν )3,0627 + 2,848 • 10 -4 m5,19 (lgν )1,5976 -

- 3,999(lgν )3,0975 ρ0,11622

în această relaţie α este în10-8Pa-1, ν -vâscozitatea cinematică la temperatura considerată, în

mm2/s,
m - coeficientul viscozitate-temperatură şi ρ – masa volumică a lubrifiantului (densitatea ), în
g/cm3.

Viscozitatea amestecului lichidelor miscibile se poate determina cu relaţia lui Arrhenius

η = η1v1 ηv22 ..... ηvk k

unde η1, η2,...,ηk sunt viscozităţile lichidelor componente şit v1, v2,...,vk sunt ponderile
volumice ale lichidelor (v1=v1/v, v2=v2/v, ... vk=vk/v, v1, v2, ...vk sunt volumele lichidelor 1,2,
…k, iar v este volumul total ).

d) Proprietăţile termice ale lubrifianţilor influenţează procesul de stabilizare

regimului termic generat prin frecare şi valorile maxime ale temperaturii.
 - Căldura specifică (c, în kJ/kg⋅oC) creşte cu temperatura (T, în oC) şi descreşte cu
densitatea lubrifiantului (ρ, în kg/dm3).
c = (3,9 + 0,14T)(0,7 125 - 0,3105 ρ )

Pentru uleiurile minerale 1,75 < c < 1,1 kJ/kg⋅oC), atunci când temperatura este între
o
0...50 C.
- Conductivitatea ternmică (λ, în J/m⋅s⋅oC) descreşte cu viscozitatea cinematică (ν, în
cSt) şi creşte cu densitatea (ρ, în kg/dm3) şi cu masa moleculară (M)

λ = 7,06 • ρ2,03 • c1,55 • M 0,192 • ν-0,12

Pentru uleiurile minerale 0,115 < λ < 0,175 J/m⋅s⋅oC atunci când temperatura este între
0...50oC.
- Coeficientul de dilatare liniară a uleurilor minerale este (0,3-5,3)⋅10-6/oC.
2. Exemple de lubrifianţi
1. Uleiuri minerale

Prin standardul STAS 871, uleiurile minerale sunt clasificate în 10 domenii cunoscute
şi pe plan mondial. Cele mai frecvent folosite uleiuri minerale sunt:
- uleiurile pentru motoare – simbol M, de exemplu: M 20, M 30, M 40, numărul
20, 30, respectiv 40, indică clasa de vîscozitate după normele americane; cu cât
numărul este mai mare cu atât este mai vîscos lubrifiantul. Dacă simbolul de bază
este urmat de alte litere şi cifre înseamnă că uleiul este aditivat ; de exemplu,
uleiul M 20 W 40 este un ulei multigrad, ulei aditivat cu aditivi de ameliorare a
indicelui de vîscozitate, astfel că uleiul se comportă vara ca un ulei vîscos (M40),
iar iarna ca un ulei mai puţin vîscos (M20);
- uleiuri pentru transmisiile autovehiculelor – simbol T ; de exemplu T 140,
numărul 140 indică clasa de vîscozitate. Uleiuri aditivate pentru transmisii: T 80
EP 2, T 90 EP 2 - uleiuri aditivate cu aditivi de extremă presiune EP, cu gradul 2
de aditivare;
- uleiuri pentru transmisii industriale – simbol TIN, de exemplu TIN 125 EP, TIN
42 EP, TIN 130 EP – uleiuri aditivate cu aditivi de extremă presiunen şi care au
vîscozitatea cinematică la 50oC corespunzătoare numărului precizat în simbol, 125
cSt, 42 cSt etc;
- uleiuri industriale – simbol I, de exemplu I 35, I 65, numărul indicând
vâscozitatea cinematică, în cSt, la 50oC;
- uleiuri pentru compresoare K, pentru maşini textile Te, pentru lagăre L, pentru
glisiere G etc.
În tabelul 2.5.4 se prezintă principalele uleiuri minerale romîneşti cu caracteristicile
fizice de bază [M. Pascovici, T. Cicone Elem Trib 2001].
 Tabelul 2.5.2.5. Uleiuri minerale romanesti

2. Unsori consistente

Sunt amestecuri ale uleiurilor minerale cu săpunuri de Na, Ca, Al, Ba, Li, Pb.
Proprietăţile principale ale unsorii sunt:
Punct de picurare – este temperatura la care unsoarea începe să curgă sub propria ei
greutate;
Consistenţa – indică starea de penetrabilitate a unsorii de către un con metalic cu
geometrie etalon. Există 9 grade de consistenţă, notate cu cifre 000, 00, 0, 1,…,7, de la cea
mai fluidă la cea mai tare. Numărul gradului de consistenţă este corelat cu adîncimea de
penetrare, în zecimi de mm, a unui con etalon, după 5 secunde, la temperatura de 25 oC.
Din punctual de vedere al curgerii, unsorile sunt medii viscoplastice care au o comportare
nenwtoniană. Cea mai simplă comportare este aceea a modelului Bingham:
unde τo este tensiunea (pragul) de curgere al unsorii, iar semnul trebuie sa coincidă cu
semnul gradientului de viteză.
Unsoarea nu va curge decît atunci cînd tensiunea tangenţială va depăşi valoarea pragului.
Pentru unsorile obişnuite, pragul de curgere are valori în intervalul 0,1…1,5 MPa. Datorită
acestui prag, există posibiltatea ca în interiorul unui volum de unsoare pusă în mişcare să
existe zone (nuclee) stagnante. Totodată, unsoarea poate transmite sarcini fără să curgă, avînd
o portanţă statică.

Clasificarea este standardizată în STAS 562. Exemple de unsori:

- unsori de uz general U 75 Ca 2 – semnificaţia: U – unsoare de uz general 75oC –
punctul de picurare, săpunul utilizat este Calciu (Ca), consistenţa unsorii are
gradul 2.
- Unsori pentru rulmenţi RUL 100 Ca 3, RUL 145 Na 3 – unsori cu punctul de
picurare 100, respectiv 145, cu săpun de Calciu (Ca) sau Natriu (Na) şi gradul de
consistenţă 3.
- Unsori multifuncţionale UM 160 Li-Ca-Pb 1, UM 170 Li-Ca-Pb-2

3. Lubrifianţi solizi
Pentru domenii speciale, în care lubrifianţii lichizi sau gazoşi nu fac faţă, se
utilizează lubrifianţi solizi. Aceşti lubrifianţi formează o peliculă continuă pe un
support solid şi au rezistenţa la forfecare mult mai mică decît materialele pe care se
găsesc.
Aplicaţiile acestor lubrifianţi sunt :
- aplicaţii spaţiale care funcţionează în vacuum;
- aplicaţii la temperaturi foarte scăzute (rachete militare, criogenie) sau foarte
ridicate (prelucrarea metalelor, proiectile, rachete etc);
- aplicaţii în medii agresive ;
- aplicaţii industriale în care trebuie evitată contaminarea cu lubrifianţi (industria
alimentară, contacte electrice).
Cele mai uzuale categorii de lubrifianţi solizi sunt:
• Metale şi aliaje moi ;
• Mase plastice (polimeri, ca de exemplu teflonul (PTFE), poliamidele ;
• Materiale cu structură lamelară : bisulfura de molibden (MoS2), utizabilă în
vacuum pînă la 1100 oC, grafitul cu funcţionare în medii apoase ;
• Oxizi, ca de exemplu PbO, SiO2, Cr2O2
• Materiale ceramice, ca de exemplu alumina şi zirconia.