Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fizica-Generala FINAL 20 10 2009-1 PDF
Fizica-Generala FINAL 20 10 2009-1 PDF
FIZICA GENERALA
Cuprins
2. Oscilaţii mecanice 21
2.6 Rezonanţa 35
7
3. Unde elastice 49
5.5. Legea lui Gauss pentru câmpuri electrice (Legea fluxului 184
electric)
6. Electrocinetica 204
Bibliografie 344
15
Notând cu [S], [L] şi [l] unităţile de măsură pentru suprafaţă, lungime şi lăţime,
iar cu {S}, {L} şi {l} valorile numerice ale suprafeţei, lungimii şi lăţimii, se obţin
relaţiile:
S = {S}[S] (1.5)
L = {L}[L] (1.6)
l = {l}[L] (1.7)
(l este tot o lungime, deci are aceeaşi unitate de măsură)
Înlocuind în formula matematică se va obţine următoarea expresie:
{S}[S] = {L}[L]{l}[L] (1.8)
Această expresie se poate exprima în modul următor:
{S}[S] = {L}{l}[L]2 (1.9)
{S } = [L]
2
{L}{l} (1.10)
[S ]
valoarea ariei este direct proporţională cu produsul valorilor laturilor lui.
Coeficientul de proporţionalitate:
K=
[L]
2
(1.11)
[S ]
se numeşte coeficient parazit.
Valoarea coeficientului parazit depinde de unităţile de măsură alese: de
exemplu, dacă [L] = 1 m şi [S] = 1 ha, K = 10-4.
Dacă într-o formulă fizică apare un coeficient parazit, se spune că unităţile
de măsură folosite nu sunt coerente (sistem necoerent). Pentru a simplifica
formulele fizice este necesar să se aleagă în aşa fel unităţile de măsură încât
coeficientul parazit al formulei fizice să fie K = 1.
Un sistem de unităţi în care K = 1 este un sistem coerent.
Un sistem de unităţi fizice este alcătuit din unităţile unor mărimi
considerate fundamentale şi toate celelalte unităţi derivate din acestea prin
formulele fizice.
1.7 Sistemul Internaţional
Sistemul internaţional (S.I.) a fost adoptat prin lege la noi în ţară în 1962,
el fiind definit de Convenţia Internaţională de Măsuri şi Greutăţi ţinută la Paris în
1960.
Acest sistem foloseşte ca unităţi fundamentale, pe care le defineşte cu
mare precizie, pentru lungime – metrul, pentru timp – secunda, pentru masă –
kilogramul, pentru intensitatea curentului electric – amperul, pentru temperatură –
19
kelvinul şi pentru intensitatea luminoasă – candela. Acest sistem este în aşa fel
conceput ca să evite apariţia coeficienţilor paraziţi sau, cum se întâmplă în
1
electricitate, coeficientul parazit este „deplasat“ din formulele mai utilizate în
4π
altele mai puţin folosite.
Se utilizează următoarea simbolizare:
[L]SI = 1m;
[T]SI = 1s;
[M]SI = 1kg;
[I]SI = 1A;
[IL]SI = 1Cd;
[α]SI = 1rad;
[Ω]SI = 1sr.
Din aceste unităţi fundamentale, prin formule fizice care definesc alte
mărimi fizice, vor rezulta unităţile de măsură ale acestor mărimi.
1.8 Omogenitatea formulelor
Legile fizicii sunt legi obiective, ele existând independent de modul în care
sunt studiate. Deci, formulele matematice care exprimă legi fizice trebuie să
rămână invariante la schimbarea unităţii de măsură pentru mărimile fundamentale.
De exemplu, temperatura de îngheţ a apei este aceeaşi, dar poate fi
exprimată atât în grade Celsius, fiind egală cu 0 oC, căt şi în kelvin ca fiind egală
cu 273,16 K.
Pentru ca legile fizicii exprimate prin formule matematice să fie invariate,
la schimbarea unităţilor de măsură, este necesar ca acestea să fie omogene.
Condiţia de omogenitate constă în aceea că dimensiunile membrului I al
egalităţii să fie egal cu dimensiunile membrului II, iar termenii unei sume să aibă
aceleaşi dimensiuni. În caz contrar, se ajunge la absurdităţi.
1.9 Analiza dimensională a formulelor fizice
Ţinând cont de faptul că formulele care exprimă legi fizice trebuie să fie
omogene din punctul de vedere al dimensiunilor, s-a elaborat o metodă foarte
simplă şi eficace de determinare a unor noi formule.
Se consideră că există două mărimi fizice A şi B între care există relaţia
A = B.
Se mai consideră că mărimea fizică A are dimensiunile:
[A] = Lα1Mβ1Tγ1Iδ1… (1.12)
iar pentru mărimea B,
[B] = Lα2Mβ2Tγ2Iδ2…
Condiţia de omogenitate impune următoarea egalitate:
20
Fig. 2.1
r r r
r& dx
Fr = −ρ x sau Fr = −ρ (2.2)
dt
unde ρ se numeşte coeficient de rezistenţă şi depinde de vâscozitatea dinamică a
mediului şi de geometria corpului.
Rezultanta forţelor care acţionează asupra corpului va fi:
F = − kx − ρv (2.3)
Dar conform principiului al II-lea al lui Newton:
dv d 2x
F = ma = m = m 2 = m&x& (2.4)
dt dt
24
deci:
d 2x d 2x dx
m 2
= − kx − ρ v sau, m 2
+ ρ + kx = 0 (2.5)
dt dt dt
Aceasta este o ecuaţie diferenţială de ordinul II cu coeficienţi constanţi
care se mai poate pune şi sub următoarea formă:
d 2 x ρ dx k
+ + x=0 (2.6)
dt 2 m dt m
Se fac notaţiile:
ρ k
= 2δ şi = ω 20 (2.7)
m m
δ se numeşte factor de amortizare, iar ω 0 pulsaţie proprie ecuaţia devenind astfel:
d 2x dx
2
+ 2δ + ω02 = 0 (2.8)
dt dt
În teoria ecuaţiilor diferenţiale se arată că soluţia unei astfel de ecuaţii este
de forma:
n
x(t ) = ∑ ci ⋅ e λ i t (2.9)
i =1
ci sunt constante care trebuie determinate prin condiţiile iniţiale, iar λi sunt
soluţiile ecuaţiei algebrice ataşate ecuaţiei, de forma: (ecuaţia caracteristică)
λ2 + 2 δλ + ω 20 = 0 (2.10)
Soluţiile ecuaţiei caracteristice vor fi:
λ 1, 2 = − δ ± δ 2 − ω 02 (2.11)
Aceste soluţii pot fi complexe sau reale după cum acţiunea forţelor
rezistente este mai mare sau mai mică decât acţiunea forţei elastice.
Când forţele rezistente sunt mici δ < ω0 , rezistenţa opusă procesului
oscilator este atât de mică încât el se poate desfăşura în voie, instaurându-se un
regim, numit regim periodic. Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt.
λ1,2 = −δ ± i ω 0 2 − δ 2 (2.12)
şi soluţia ecuaţiei diferenţiale se va prezenta în felul următor:
25
x ( t ) = c1 e
( −δ +i )
ω02 −δ 2 t
+ c2 e
( −δ −i ω02 −δ 2 t )
( )
(2.13)
x ( t ) = e −δ t c1e i ω02 −δ 2 t
+ c2 e − i ω02 −δ 2 t
Se face notaţia:
ω= ω 20 − δ 2 (2.14)
Această mărime se numeşte pseudopulsaţie şi ecuaţia devine:
(
x (t ) = e − δt c1e iωt + c 2 e − iωt ) (2.15)
Înlocuind în relaţia (2.15) formule lui Euler e ± iα = cos α ± i ⋅ sin α va
rezulta expresia următoare:
x (t ) = e − δt [c1 (cos ωt + i ⋅ sin ωt ) + c 2 (cos ωt − i ⋅ sin ω t )]
sau:
x (t ) = e − δt [(c1 + c 2 )cos ωt + i (c1 − c 2 )sin ωt ] (2.16)
Se dă factor comun forţat (c1 + c2 ) :
i (c − c 2 )
x (t ) = e − δt (c1 + c 2 )cos ωt + 1 sin ωt
(c1 + c 2 )
i (c1 − c 2 )
şi se notează: tg ϕ = , constanta ϕ va fi denumită fază iniţială
(c1 + c 2 )
x (t ) = e − δt (c1 + c 2 )[cos ωt + tg ϕ sin ωt ]
cos ωt cos ϕ + sin ϕ ⋅ sin ωt
x (t ) = e − δt (c1 + c 2 )
cos ϕ
cosφ se poate exprima în funcţie de tgφ prin relaţia cunoscută din trigonometrie:
1 1
cos ϕ = sau, cos ϕ =
1 + tg ϕ 2
(c1 − c 2 )2
1−
(c1 + c 2 )2
c1 + c 2 c1 + c 2
cos ϕ = = (2.17)
c12 + 2c1c 2 + c 22 − c12 + 2c1c 2 − c 22 2 c1 c 2
Fig. 2.2a
Fig. 2.2b
27
Αe − δt 1
∆ = ln − δ ( t +T )
= ln −δΤ = δ ⋅ Τ (2.21)
Αe e
T este pseudoperioada definită prin relaţia
2π 2π
Τ= = (2.22)
ω ω 20 − δ 2
1
dacă timpul scurs de la momentul iniţial este t = τ = ,
δ
Α
Α (τ ) = Αe −1 = (2.23)
e
1
deci, τ = este timpul în care amplitudinea scade de „e” ori şi se numeşte timp
δ
de relaxare.
În cazul în care, δ > ω0 , rezistenţa opusă de mediu procesului este atât de
mare, încât energia acumulată iniţial în sistem se disipă în mare parte în prima
pseudoperioadă. În acest caz, regimul periodic nu se mai poate instala, dar se
instalează în schimb un regim aperiodic.
Soluţia ecuaţiei caracteristice în acest caz va fi:
λ 1, 2 = − δ ± δ 2 − ω 02 dacă se notează: q = δ 2 − ω 02
rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt următoarele:
28
λ 1, 2 = − δ ± q (2.24)
e x − e−x ex + e−x
Dacă se introduc funcţiile: shx = şi chx = între care
2 2
există relaţia: e ± x = chx ± shx , se observă că relaţia (2.25) se poate transcrie astfel:
Fig. 2.3
29
mω02 Α 2
Ε= (2.33)
2
Este evident că în lipsa interacţiunilor oscilatorului cu mediul, conform
principiului conservării energiei, energia acestuia are valoare constantă.
Dacă se reprezintă grafic energia potenţială, în funcţie de elongaţie
mω02 x 2
conform relaţiei: Ε Ρ = se va obţine o parabolă, la care fiecare ordonată
2
reprezintă energia potenţială, iar prelungirea sa (punctată) reprezintă energia sa
cinetică Ε Ρ + Ε C = Ε fiind constantă (fig. 2.4).
Fig. 2.4
2.4 Bilanţul energetic în mişcarea oscilatorie amortizată
În mişcarea oscilatorie amortizată, sistemul oscilant (oscilatorul), fiind în
interacţiune cu mediul, va ceda acestuia energie: acest proces este numit disiparea
energiei. Pentru a găsi modul în care se disipă energia se va pleca de la ecuaţia
diferenţială a mişcării în forma originală, dată de (2.5) înmulţită cu viteza
v = dx dt :
d 2x dx dx
( m 2 +ρ + kx = 0 ) (2.34)
dt dt dt
dx d 2 x dx dx
m + ρ + kx =0 (2.35)
dt
2
dt dt dt
Se observă prin verificare directă că sunt satisfăcute relaţiile:
dx d 2 x 1 d dx
2
= ⋅ (x )
dx k d 2
⋅ = ⋅ şi kx ⋅
dt dt 2 2 dt dt dt 2 dt
m d dx
2 2
⋅ + ρ + ⋅ (x 2 ) = 0
dx k d
(2.35)
2 dt dt dt 2 dt
d m dx d kx 2
2 2
dx
+ ρ + = 0 (2.36)
dt 2 dt dt dt 2
Sau
d mv 2 kx 2
+ = −ρv 2 (2.37)
dt 2 2
dx
dar = v , deci mărimea din paranteză
dt
mv 2 kx 2
+ =Ε (2.38)
2 2
reprezintă energia totală a sistemului oscilant şi prin urmare:
dΕ
= −ρv 2 (2.39)
dt
dΕ
Se observă că v 2 > 0 prin urmare, <0
dt
Dacă derivata unei funcţii este negativă, atunci funcţia este descrescătoare,
deci energia sistemului scade. Maximul de scădere adică maximul puterii disipate
este în momentul când v este maxim.
1 dΕ
⋅ =Φ (2.40)
2 dt
se numeşte funcţie de disipaţie a sistemului, şi caracterizează modul în care
sistemul cedează energie mediului.
2.5 Mişcarea oscilatorie întreţinută
Studiind mişcarea oscilatorie amortizată, am constatat că sistemul oscilant
pierde în mod continuu energie.
În multe situaţii din tehnică, este necesar să se menţină amplitudinea unei
oscilaţii constantă. În acest caz, sistemul oscilant (oscilatorul) să primească de la o
sursă de exterioară o energie care să compenseze pierderile sistemului. O astfel de
situaţie se întâmplă la ceasurile mecanice unde oscilaţia pendulului sau a
balansierului este menţinută cu amplitudine constantă, cu ajutorul mecanismului
32
dacă se aplică principiul al doilea a lui Newton, ecuaţia diferenţială a mişcării este
următoarea:
d2x dx
m 2 +ρ + kx = F cos Ωt (2.41)
dt dt
Această, ecuaţie este o ecuaţie neomogenă a cărei soluţie este formată
dintr-o sumă, dintre soluţia ecuaţiei omogene şi o soluţie particulară, pe care o
vom alege de forma termenului liber, adică de forma unei oscilaţii armonice de
amplitudine B şi de fază iniţială Φ. Soluţia ecuaţiei omogene (fără membrul
drept), este soluţia ecuaţiei oscilatorului amortizat, soluţie care a fost deja studiată.
Din punct de vedere fizic soluţia ecuaţiei (2.41) reprezintă suprapunerea unei
oscilaţii amortizate descrisă de primul termen al membrului drept al ecuaţiei şi a
unei oscilaţii armonice de amplitudine B constantă, descrisă de cel de-al doilea
termen.
Deci:
x(t ) = x1 (t ) + x2 (t ) (2.42)
( )
F cos Φ = Β k − mΩ 2 şi F sin Φ = − ρΩΒ (2.47)
34
( )
2
ρ 2 Ω 2 Β2 Β k − mΩ
2 2
+ = 1 ; de unde rezultă:
F2 F2
(
Β2 k − mΩ 2 ) + ρ 2Ω2 = F 2
2
(2.48)
Amplitudinea mişcării oscilatorii întreţinute (forţate) în regim permanent
este:
F
Β=
(k − mω ) 2 2
1 + ρ 2 ω12
dar
k = m ω 02 şi ρ = 2 m δ
F
Β=
( mω )
2
2
0 − mΩ 2 + 4δ 2 m 2 Ω2
deci:
F
Β= (2.49)
(ω )
2
m 2
0 −Ω 2
+ 4δ Ω 2 2
dΒ(Ω)
=0 (2.58)
dΩ Ω=ΩR
dΒ (Ω)
=±
( 2
)
F 2 ω0 − Ω R Ω R − 4δ Ω R
2 2
=0 (2.59)
dΩ Ω=Ω R 3
( )
m 2 2
2 2
ω − Ω R + 4δ Ω R
2
0
deci, pulsaţia oscilaţiei exterioare la care are loc rezonanţa amplitudinilor este:
Ω R = ω 02 − 2δ 2 (2.60)
Β max în general atinge valori mult mai mari decât A, amplitudinea oscilaţiei libere.
Dacă ω02 ≤ 2δ 2 , Β ( Ω ) nu are nici un maxim în domeniul valorilor reale ale lui Ω
şi nu se produce rezonanţa. Dacă δ = 0 , nu există nici o amortizare şi deci, pentru
Ω → ω 0 , Β max → ∞ . În figura 2.5 este reprezentată dependenţa amplitudinii
oscilaţiei forţate în funcţie de pulsaţia oscilaţiei exterioare care menţine regimul
periodic permanent.
Fig. 2.5
37
k (2.68)
ρ〈〈 mΩ −
Ω
adică pentru un sistem oscilant având masa, constanta elastică mari şi coeficientul
de rezistenţă I foarte mic cos Φ este aproape nul.
În aceste cazuri:
L =0 (2.69)
Fig. 2.6
40
Fig. 2.7
În electrotehnică unitatea imaginară se notează cu j = − 1 , pentru a evita
confuziile cu intensitatea curentului. Mărimea oscilantă x(t) în complex se va nota
cu x ( t )
.
Punctului din planul complex atins de vârful fazorului, la un moment dat,
îi va corespunde un număr complex având ca parte reală Re x = Α cos (ωt + ϕ ) şi
ca parte imaginară Im x = Α sin (ωt + ϕ ) .
Deci, numărul complex care reprezintă fazorul în planul (+1;0;+i) va fi:
x = Rex + i Imx
sau:
(2.71)
x = Α cos (ωt + ϕ ) + i Α sin (ω t + ϕ ) = Α cos (ω t + ϕ ) + i sin (ωt + ϕ )
Α 2 = Α 12 + Α 22 + 2 Α 1 Α 2 cos (ϕ 2 − ϕ 1 )
şi
Α = Α 12 + Α 22 + 2 Α 1 Α 2 cos(ϕ 2 − ϕ1 ) (2.77)
Faza iniţială rezultantă φ se deduce din următoarea ecuaţie a mişcării
rezultante:
(
x (t ) = x1 + x 2 = Α 1 e i ω t e iϕ1 + Α 2 e i ω t e iϕ 2 = e iω t Α 1 e iϕ1 + Α 2 e iϕ 2 ) (2.78)
Utilizând din nou relaţiile lui Euler şi grupând în parte reală şi parte
imaginară, rezultă relaţia:
42
Α = Α 12 + Α 22 + 2 Α1 Α 2 cos[(ω1 − ω 2 )t + ϕ 2 − ϕ1 ] (2.82)
Observând relaţia (2.67) se constată că amplitudinea mişcării rezultante
depinde de timp, ea are o variaţie periodică între o valoare maximă Amax şi una
minimă Amin.
Α = Α max atunci când cos[(ω1 − ω2 )t + ϕ 2 − ϕ1 ] = 1
deci:
Α max = Α 12 + Α 22 + 2 Α 1 Α 2 = Α 1 + Α 2 (2.83)
Fig. 2.8
Oscilaţiile în care amplitudinea variază în timp se numesc bătăi.
În aparatura de recepţie radiotelegrafică există oscilatorul „beat” a cărui frecvenţă
se poate modifica manual în aşa fel încât radiotelegrafistul, prin sesizarea bătăilor,
să poată separa auditiv un emiţător de altul.
2.8.3 Compunerea oscilaţiilor perpendiculare, de aceeaşi frecvenţă
Se întâlneşte des situaţia în care un corp este supus simultan la două
mişcări oscilatorii armonice, una efectuându-se pe axa OX şi cealaltă pe OY.
Între ele există un defazaj ∆ϕ . Admiţând (prin alegerea sistemului de referinţă) că
faza iniţială a mişcării pe axa OX este nulă, ecuaţiile de mişcare vor fi:
Pe Ox:
x = Α cos ω t (2.87)
şi pe Oy:
y = Β cos(ωt + ∆ϕ) (2.88)
din (2.87) rezultă:
x x2
= cos ωt , şi sin ω t = 1 − 2 (2.89)
Α Α
Se dezvoltă cos (ωt + ∆ϕ ) din (2.88)
y
= cos ωt cos ∆ϕ − sin ωt sin ∆ϕ (2.90)
Β
se înlocuiesc în (2.90) cos ω t şi sin ωt , din (2.89) şi rezultă:
44
y x x2
= cos ∆ϕ − 1 − 2 sin ∆ϕ (2.91)
Β Α Α
sau:
x2 x y
1− sin ∆ϕ = cos ∆ϕ − (2.92)
Α 2
Α Β
se ridică la pătrat relaţia (2.77) şi se obţine:
x2 x2 2 xy y2
1 − 2 sin 2 ∆ ϕ = 2 cos 2 ∆ ϕ − cos ∆ϕ + 2 (2.93)
Α Α ΑΒ Β
sau:
2 x2
Α
2
(
sin ∆ϕ = 2 sin ∆ϕ + cos ∆ϕ −
2 2 xy
ΑΒ
) y2
cos ∆ϕ + 2
Β
(2.94)
grupând termenii:
x2 y 2 2xy
+ − cos ∆ϕ = sin 2 ∆ϕ (2.95)
Α 2 Β 2 ΑΒ
Aceasta formulă reprezintă ecuaţia unei elipse înscrise într-un dreptunghi
cu laturile 2A si 2B, ale cărei laturi nu coincid cu axele OX şi OY, ele fiind rotite
cu un unghiψ care satisface relaţia:
2 ΑΒ
tg 2ψ = cos ∆ϕ (2.96)
Α2 − Β2
Această elipsă este reprezentată în figura 2.9:
Fig. 2.9
x 2 2 xy y 2
Pentru ∆ϕ = 2 kπ ecuaţia elipsei devine − + =0 sau
Α 2 ΑΒ Β 2
2
x y
− =0
Α Β
sau:
45
Β
y= x (2.97)
Α
deci, elipsa degenerează în dreapta AC
Pentru ∆ϕ = (2k + 1)π , ecuaţia devine:
x 2 2 xy y 2
+ + =0 (2.98)
Α 2 ΑΒ Β 2
sau:
Β
y=− x (2.99)
Α
adică elipsa degenerează în dreapta BD
Pentru alte valori ale lui ∆ϕ se obţin elipse cu diferite excentricităti şi
înclinări faţă de axe:
Elipse stângi
Elipse drepte
Fig. 2.10
În cazul în care pulsaţiile celor două mişcări armonice nu mai sunt egale,
în funcţie de diferenţa de fază şi de raportul amplitudinilor, se obţin figuri mai
complicate numite figurile lui Lissajaus. În figura 2.11 sunt reprezentate figurile
lui Lissajaus rezultate prin compunerea oscilaţiilor perpendiculare, care au
defazajele reprezentate pe orizontală şi raportul frecvenţelor pe verticală.
46
Fig. 2.11
ω1 k1
Curbele obţinute sunt curbe închise doar dacă = unde k1 si k2 sunt
ω2 k 2
k
numere întregi. Cunoscând ω1 şi determinând raportul 1 se poate determina o
k2
pulsaţie necunoscută ω2 . De regulă, vizualizarea oscilaţiilor de natură electrică
(semnalelor) se face pe ecranul unui osciloscop. Dacă mărimile observate sunt de
natură neelectrică ele se convertesc în semnale electrice corespunzătoare, cu
ajutorul unor dispozitive traductoare alese în mod convenabil.
2.9 Descompunerea mişcării periodice
S-a constatat că, dacă se suprapun mai multe mişcări oscilatorii armonice,
mişcarea rezultantă nu mai este o oscilaţie armonică. Oscilaţiile care apar în
tehnică sunt, în general, oscilaţii nearmonice. De mare importanţă în studiul
oscilaţiilor este descompunerea unei oscilaţii nearmonice în oscilaţii armonice,
care pot fi studiate mult mai uşor. Matematicianul francez Fourier a rezolvat
această problemă prin demonstrarea unei teoreme care se enunţă în felul următor:
O funcţie y = f(t) continuă pe intervalul de la t1 la t 2 = t1 + Τ , se dezvoltă
într-o serie de forma:
∞
y = f (t ) = Α 0 + ∑ (Β n cos nωt + C n sin nω t ) (2.100)
n =1
Coeficienţii Α 0 , Β n , C n sunt:
Τ
Α 0 = ∫ f (t )dt
1
(2.101)
Τo
47
f (t ) cos nωtdt
2
Τ ∫0
Βn = (2.102)
şi
Τ
f (t ) sin nωtdt
2
Τ ∫0
Cn = (2.103)
Fig. 2.12
Spre exemplificare, procesul periodic reprezentat grafic in figura 2.12a se
poate reprezenta analitic prin seria 2.105, iar cel reprezentat grafic in figura 2.12b,
prin seria 2.106.
4A 1 1
x= sin ω t + sin 3ω t + sin 5ω t + ... (2.105)
π 3 5
48
2A 1 1 1
x= sin ω t + sin 2ω t + sin 3ω t + sin 4ω t + .... (2.106)
π 2 3 4
În foarte multe aplicaţii este convenabil sa se reprezinte seria Fourier
corespunzătoare unui proces periodic printr-o diagramă în care să fie reprezentate,
printr-o serie de segmente, valorile amplitudinii armonicelor în funcţie de
frecventa lor. De exemplu, pentru seria 2.106, aceasta diagramă este reprezentata
în figura 2.13.
1 1/2 1/3 1/4 ………
……….
ω
T
Fig. 2.13
Fiecare linie este numită linie spectrală, iar totalitatea liniilor formează
spectrul de linii a oscilaţiei date. Fiecare linie corespunde unei oscilaţii armonice
având o singură frecvenţă (pulsaţie) numită oscilaţie monocromatică. Întrucât
succesiunea frecvenţelor nu este continuă, un astfel de spectru este denumit
spectru discontinuu. Un asemenea spectru apare la instrumentele muzicale cu
corzi, cu arcuş (vioară, violă, violoncel, contrabas).
În situaţia în care procesul nu este periodic (de exemplu, saltul de presiune
produs de un sunet scurt), succesiunea de frecvenţe este redată de o funcţie
continuă, iar amplitudinea este redată tot de o funcţie continuă calculabilă printr-o
integrală denumită integrala Fourier. Procese precum oscilaţia amortizată sau un
fenomen reprezentat printr-un salt de durata finită a unei mărimi poate fi
reprezentat ca suma unei infinităţi de armonice care au amplitudini infinit de mici
şi frecvenţe infinit de apropiate, care se extind până la infinit. Limita acestei sume
este integrala Fourier.
Descompunerea proceselor periodice sau neperiodice în spectre nu este o
simplă operaţie matematică, ea este o realitate fizică sesizabilă experimental sau
auditiv, în cazul sunetelor, care nu sunt altceva decât oscilaţii ale aerului. În acest
din urmă caz, suprapunerea fundamentalei cu armonicele conferă sunetului o
calitate specială numită timbru. Fiecare sursă sonoră are un timbru specific, după
care el poate fi recunoscut.
3.Unde elastice
3.1 Propagarea oscilaţiilor în medii elastice. Fenomene fundamentale.
Definiţii
Un mediu elastic este un mediu continuu format din puncte materiale între
care se exercită forţe elastice sau cvasielastice. Dacă deformările care intervin nu
sunt prea mari şi forţele elastice sunt liniare, mediul este numit mediu elastic
liniar. Dacă un punct al unui astfel de mediu este perturbat (scos din poziţia de
echilibrare), el va oscila sub acţiunea combinată a forţelor elastice, de inerţie şi de
rezistenţă. Acest punct fiind legat de punctele învecinate prin forţe de tip elastic,
va transmite energie şi impuls acestor puncte care vor oscila şi ele. Astfel, din
aproape în aproape, toate punctele mediului vor începe să oscileze.
Acest fenomen de transmitere a unei perturbaţii din aproape în aproape
într-un mediu elastic se numeşte undă elastică. Punctul care prin oscilaţie a dat
naştere undei, se numeşte sursă. Fiecare punct oscilează cu frecvenţa sursei dar cu
o oarecare întârziere faţă de aceasta, deci cu o altă fază. Se pot da foarte multe
exemple: perturbaţia transversală care se propagă de-a lungul unei corzi elastice
lovite, valurile concentrice care se propagă pe suprafaţa apei după căderea unei
pietre, (figura 3.1) oscilaţiile maselor de aer care prin propagare generează
sunetele, etc.
Spaţiul din jurul sursei care a devenit sediul undei se numeşte câmp de
unde.
Dacă unda se propagă pe o singură direcţie, cum se întâmplă în cazul
perturbaţiei care se deplasează de-a lungul unei corzi sau a unei bare se spune că
unda este unidimensională. Dacă propagarea are loc radial în acelaşi plan, cum se
întâmplă cu valurile produse la suprafaţa liberă a unui lichid, unda este numită
superficială sau bidimensională. Atunci când propagarea are loc radial în întreg
spaţiul, unda se numeşte spaţială sau tridimensională.
Distanţa pe care oscilaţia s-a propagat, într-o perioadă în lungul direcţiei
de propagare se numeşte lungime de undă. Dacă se notează cu c viteza de
propagare a undei (celeritatea):
c
λ = c ⋅T = (3.1)
ν
Locul geometric al punctelor celor mai depărtate de sursă, atinse la un
moment dat de mişcarea oscilatorie, se numeşte front de undă, iar locul geometric
al punctelor atinse în acelaşi moment de mişcarea oscilantă se numeşte suprafaţă
de undă, ca în figurile 3.1 şi 3.2.
50
Fig. 3.1
Dacă oscilaţiile se efectuează pe direcţia de propagare a undei, aceasta se
numeşte undă longitudinală, iar dacă oscilaţia se produce perpendicular pe direcţia
de propagare, unda se numeşte transversală.
Fig. 3.2
Într-un mediu elastic, particulele care alcătuiesc mediul nu se propagă
odată cu unda, ele nu execută decât mişcări oscilatorii în jurul poziţiei de
echilibru. Ceea ce se propagă este doar mişcarea oscilatorie, a cărei fază se
modifică şi prin care se transmit energia şi impulsul.
3.2 Ecuaţia de propagare a undelor elastice
3.2.1 Ecuaţia de propagare a unei unde elastice transversale pe o
coardă infinit de lungă (Ecuaţia corzii vibrante)
Se va considera o coardă elastică omogenă infinit de lungă, solicitată la
întindere cu tensiunea T. La un moment dat, într-un punct al corzii, acţionează o
forţă perturbatoare perpendiculară pe lungimea acesteia provocându-i o deformare
transversală. După încetarea forţei perturbatoare, rezultanta forţelor elastice F
tinde să readucă elementul de coardă la poziţia iniţială şi să anuleze deformarea.
Datorită inerţiei mişcării transversale continuă, deformarea producându-se de astă
dată de cealaltă parte a corzii şi transmiţându-se regiunilor învecinate ca în fig.3.3.
51
Fig. 3.3
x x+dx
Fig. 3.4
52
Fig. 3.5
Rezultanta forţelor elastice care readuc elementul de coardă în poziţia de
echilibru este Τ1 y − Τ2 y deci, conform principiului II al lui Newton:
Τ1 y − Τ2 y = dm ⋅ a (3.2)
dar:
cosd α ≈ 1 şi sind α ≈ d α
Τ1 y − Τ 2 y = Τ cos α ⋅ dα = Td ( sinα ) (3.6)
Deci:
∂ 2ψ
Τd (sin α ) = dm ⋅ 2 (3.7)
dt
53
t=0
2π
t=τ =
λ ω
Fig. 3.6
Ψ Ψ + dΨ
d
Fig. 3.7
Conform principiului II al lui Newton rezultă:
r r r
F + d F − F = dm a (3.13)
sau:
∂ 2ψ
dF = dm (3.14)
∂t 2
Forţa F fiind o forţă elastică liniară, se aplică legea lui Hooke:
F ∆l
=E (3.15)
S l0
55
Fig. 3.8
Cu excepţia situaţiei bidimensionale se observă şi analogia figurii cu cea
de la coardă. Rezultanta forţelor care readuc placa în planul xOy va fi:
dR z = Fxz1 − Fxz 2 + F yz 1 − F yz 2 = Fx cos α ⋅ d α + F y cos β ⋅ d β (3.22)
sau:
dRz = Fx d ( sin α ) + Fy d ( sin β ) (3.23)
Deformaţia fiind mică, unghiurile sunt şi ele foarte mici şi se pot face
aproximările:
∂ψ
sin α ≈ tgα ≈ (3.24)
∂x
57
şi:
∂ψ
sin β ≈ tg β ≈ (3.25)
∂y
Înlocuind aceste aproximaţii în relaţia (3.23), rezultanta forţelor verticale
devine:
∂ 2ψ ∂ 2ψ
dR z = F x dx + F (3.26)
∂x 2 ∂y 2
y
∂2 ∂2 ∂2 1 ∂ 2ψ
2 + 2 + 2 ψ = 2 (3.43)
∂x ∂y ∂z c ∂t 2
Entitatea matematică:
∂2 ∂2 ∂2
∆ = 2 + 2 + 2 (3.44)
∂x ∂y ∂z
se numeşte operatorul lui Laplace sau mai pe scurt „laplacian”. Astfel, ecuaţia
undei se scrie:
1 ∂ 2ψ
∆ψ = (3.45)
c 2 ∂t 2
această relaţie se mai poate pune şi sub forma
1 ∂2
∆ − 2 2 Ψ = 0 (3.46)
c ∂t
Entitatea matematică (operatorul):
1 ∂2
= ∆ − 2 2 (3.47)
c ∂t
se numeşte operatorul lui d’Alambert sau d’alambertian deci, ecuaţia undelor
tridimensionale se poate scrie şi sub următoarea formă:
Ψ = 0 (3.48)
3.3 Soluţia ecuaţiei undelor
În continuare, se pune problema găsirii soluţiei undelor ecuaţiei:
1 ∂ 2ψ
∆ψ = 2 2 .
c ∂t
Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale a fost studiată de matematicieni şi s-a
stabilit că depinde de condiţiile iniţiale şi de frontieră. Forma suprafeţei de undă
depinde de forma sursei care a produs perturbaţia şi de proprietăţile mediului.
3.3.1 Soluţia ecuaţiei undelor unidimensionale
Se consideră o undă care se propagă unidimensional (de exemplu, unda
propagată pe o coardă infinită, omogenă), după cum s-a văzut ecuaţia de
propagare a undei pe ea, este dată de ecuaţia (3.12):
∂ 2 ψ ( x, t ) 1 ∂ ψ ( x, t )
2
= 2
∂x 2 c ∂t 2
61
f 2 (ξ ) = ∫ F (ξ )d ξ (3.54)
Fig. 3.9
În coordonate sferice expresia operatorului Laplace va fi:
1 ∂ ( rΨ )+ ∂ ∂ψ ∂ 2ψ
2
1 1
∆Ψ ( r , ϕ ,θ ) = sin θ +
r 2 sin 2 θ ∂ϕ 2 (3.56)
r ∂r 2 r sin θ ∂θ
2
∂θ
În cazul mediului omogen şi izotrop, elongaţia nu poate să depindă de ϕ, θ
∂Ψ ∂Ψ
(comportamentul undei este acelaşi în toate direcţiile) deci, =0 =0
∂θ ∂ϕ
Prin urmare, din laplaceian nu rămâne decât componenta radială:
63
1 ∂ ( rψ )
2
∆ rψ = (3.57)
r ∂r 2
Deci, ecuaţia undelor sferice se reduce la următoarea formă:
1 ∂2 1 ∂ 2ψ
( rψ ) = (3.58)
r ∂r 2 c 2 ∂t 2
dar la un moment t, are o valoare constantă deci, poate fi introdusă în derivată din
al doilea membru:
∂2 1 ∂2
( r Ψ ) = ( rΨ ) (3.59)
∂r 2 c 2 ∂t 2
Notând F = rΨ , ecuaţia devine:
∂2F 1 ∂2F
= (3.60)
∂r 2 c 2 ∂t 2
Se observă că această ecuaţie diferenţială are aceeaşi formă ca şi ecuaţia
unidimensională a undelor, a cărei soluţie a fost deja dedusă ca având următoarea
formă.:
F = f1 ( r − ct ) + f 2 ( r + ct ) (3.61)
kA 2
W = (k = m ω )2
0
(3.65)
2
deci, amplitudinea scade proporţional cu distanţa de la sursă.
Argumentele funcţiilor f1 şi f2 sunt Φ = r ± ct , se numesc faza undei
(progresive respective regresive), iar suprafaţa pentru care toate punctele au
aceeaşi fază, constantă, se numeşte suprafaţă de fază.
Dacă se notează cu Φ 0 valoarea constantă a fazei, ecuaţia suprafeţei de
fază corespunzătoare va fi următoarea:
r = Φ 0 m ct (3.66)
explicitând modulul vectorului de poziţie şi ridicând relaţia obţinută la pătrat, se
găseşte relaţia:
x 2 + y 2 + z 2 = ( Φ 0 m ct )
2
(3.67)
Fig. 3.10
În figura (3.10), arcele de cerc reprezintă intersecţii ale suprafeţelor de
fază cu planul desenului, iar segmentul vertical, intersecţia unui plan tangent la
acest suprafeţe cu acelaşi plan al figurii. Se remarcă faptul că în domeniul restrâns
D diferenţa dintre arcul de cerc şi segmentul de dreaptă este foarte mică. Eroarea
scade odată cu creşterea distanţei de la sursă.
3.3.4 Unda armonică plană
S-a constatat că orice oscilaţie poate fi considerată ca o suprapunere de
oscilaţii armonice, deci de o mare importanţă este studierea undelor provocate de
oscilatori armonici în medii omogene şi izotrope. Dacă sursa execută oscilaţii
armonice, funcţiile f1 şi f2 vor fi tot funcţii armonice şi unda se va numi undă
armonică plană. Se va numi undă armonică plană o undă armonică studiată
într-un domeniu restrâns, la o mare distanţă de sursă.
3.3.4.1 Ecuaţia undei armonice plane
Se consideră o undă armonică plană, pornită dintr-o sursă aflată în origine.
r
Direcţia de propagare a undei este definită de versorul u . Se va deduce ecuaţia
r
elongaţiei produsă de undă, într-un punct P definit de vectorul de poziţie r , ca în
figura 3.11 (pentru a nu complica desenul, în această figură s–a făcut doar o
reprezentare în planul xoy, şi din acest motiv suprafeţele de fază vor fi
reprezentate prin segmente perpendiculare pe direcţia de propagare).
66
Fig. 3.11
Considerând că sursa oscilează armonic, elongaţia oscilaţiei sale este dată
de relaţia:
ψ ( 0, t ) = A cos ωt (3.68)
2π r cos (α 2 − α1 ) rr
= kr cos (α 2 − α1 ) = kr (3.74)
λ
Prin urmare, ecuaţia elongaţiei oscilaţiei în P va fi următoarea.
r rr
ψ ( r , t ) = A cos(ω t − kr ) (3.75)
Această ecuaţie este denumită ecuaţia undei armonice plane sau ecuaţia
undei monocromatice plane. Utilizând scrierea cu mărimi complexa, ecuaţia va
lua următoarea formă:
rr
r i (ω t − kr )
Ψ (r , t ) = Ae (3.76)
Suprafeţele de fază vor fi plane paralele între ele, orientate perpendicular
pe direcţia de propagare
3.4 Energia transportată de undele elastice longitudinale. Intensitatea
undei elastice
Particulele constituente ale unui mediu elastic prin care se propagă o undă,
execută oscilaţii deci, devin oscilatori elementari care au fiecare energie. Suma
acestor energii, pe întreg mediul este energia transportată de undă în acel mediu.
Se va considera un mediu elastic liniar, nemărginit de densitate ρ , prin care se
propagă o undă armonică longitudinală Această undă se propagă radial, pornind
dintr-o sursă punctiformă. Se consideră decupat din acest mediu, un element de
volum cilindric, de volum ∆V. Acest element de volum are masa ∆ m , axa
orientată paralel cu direcţia de propagare şi este suficient de departe de sursă
pentru ca unda să poată fi considerată ca fiind plană. De asemenea, elementul de
volum este suficient de mic, pentru ca variaţiile elongaţiei cu coordonata şi viteza
de oscilaţie să poată fi considerate ca fiind constante de-a lungul lui.
(fig. 3.12).
Particulele mediului vor oscila sub acţiunea undei şi vor avea în fiecare
moment energie cinetică şi potenţială elastică ∆Ec, respectiv ∆Ep.
Fig. 3.12
68
∆mv 2 ρ∆V ∂ψ
2
∆Ec = = (3.77)
2 2 ∂t
Datorită deformării elastice, a elementului de mediu, aceasta va avea
energia potenţială elastică dată de relaţia următoare:
k ( ∆ψ )
2
∆E p = (3.78)
2
∆Ψ este deformarea produsă de undă în elementul de volum ∆V şi lungime ∆x şi
k constanta elastică a elementului cilindric de mediu.
Pentru a afla constanta k, se pleacă de la ecuaţia legii lui Hooke:
F ∆ψ SE
=E sau F = ⋅ ∆ψ (3.79)
S ∆x ∆x
deci, constanta elastică echivalentă a elementului cilindric este:
SE
k= (3.80)
∆x
de unde se deduce pentru energia potenţială elastică a elementului de mediu:
SE
∆E p = ⋅ ( ∆ψ )
2
(3.81)
2 ∆x
Pentru a calcula deformarea ∆Ψ a elementului, se dezvoltă funcţia
elongaţie în serie Mc.Laurin şi se face următoarea diferenţă:
∂ψ 1 ∂ 2ψ 2 ∂ψ 1 ∂ 2ψ 2
∆ψ = ψ ( x2 ) −ψ ( x1 ) = ψ ( 0 ) + x2 + x + ... − ψ ( 0 ) + x + x1 + ...
∂x 2 ∂x 2 ∂x 2 ∂x 2
2 1
(3.82)
S-a admis că variaţia elongaţiei cu coordonata este o constantă
∂Ψ
( =constant), deci:
∂x
∂ψ
∆ψ = ∆x (3.83)
∂x
Înlocuind (3.83) în (3.81) rezultă pentru energia potenţială expresia următoare:
SE ∂Ψ
2
∆E p = (∆x )
2
(3.84)
2∆x ∂x
69
E ∂ψ
2
∆E p = ∆V (3.85)
2 ∂x
Dacă se ia în considerare şi expresia vitezei de fază a undei longitudinale
(3.21), expresia energiei de oscilaţie a elementului de mediu este următoarea:
ρ ∂ψ 2 ρ c 2 ∂ψ 2
∆E = ∆E c + ∆ E p = + ∆V (3.86)
2 ∂t 2 ∂x
ρ ∂ψ 2 ∂ψ
2 2
w = +c (3.88)
2 ∂t ∂x
Notând:
ωt-kx = α (3.93)
2π
1
2π ∫0
sin 2 α = sin 2 α dα (3.94)
2π 4π 2π 4π
1 1 1 1 1 1
sin 2 α = ∫
2π 0 2
dα − ∫
4π 0
cos 2αdα = α − sin 2α =
4π 0 8π 0 2
(3.95)
∆E
I= (3.98)
∆S n ∆t
Energia medie transportată de undă prin elementul de mediu este:
∆E = 〈 w〉∆ V = 〈 w〉 S n ∆x (3.98)
w ∆x∆S n
I= (3.99)
∆S n ∆t
∆x
Valoarea raportului reprezintă viteza de fază a undei deci, relaţia
∆t
(3.99) va lua următoarea formă:
w c ∆t
I= = w c (3.100)
∆t
Deci I reprezintă densitatea superficială de putere. Înlocuind densitatea
medie de energie cu expresia (3.96) calculată anterior, expresia intensităţii undei
este:
1
I= ρc ω 2 A 2 (3.101)
2
Intensitatea undei depinde de proprietăţile oscilaţiei care se propagă prin
mediu în cadrul procesului ondulatoriu prin mărimile ω şi A, dar şi de ale
mediului prin constantele ρ şi c. Produsul constantelor de material ρ şi c, se
numeşte impedanţa elastică a mediului.
Z = ρc (3.102)
Sensul său fizic după cum o arată şi numele este o rezistenţă complexă a
mediului la propagarea undei. Notând cu Vmax = ω A valoarea maximă a vitezei de
oscilaţie a elementelor de mediu, intensitatea unde mai poate fi exprimată şi prin
relaţia următoare.
1 1
I= Z ω 2 A2 = ZVmax
2
(3.103)
2 2
3.5 Reflexia şi refracţia undelor elastice
Dacă o undă elastică interacţionează cu suprafaţa de separaţie dintre două
medii cu impedanţe elastice diferite, o parte din undă se va reflecta întorcându-se
în mediul din care provine, iar o parte se transmite în al doilea mediu,
schimbându-şi direcţia de propagare adică, se refractă. Se va considera un front
îngust de undă armonică plană (o rază de undă) pe care o vom denumi rază
incidentă care cade într-un punct de incidenţă I, pe suprafaţa de separaţie dintre
72
v v
reflectată şi r2 ; k 2 pentru raza reflectată).Versorii celor trei direcţii de propagare
r r r
sunt ξ i , ξ r , ξt , ca în fig. 3.13.
Fig. 3.13
Se scriu în punctul I ecuaţia undelor, armonice plane (monocromatice).
vv
ψ i ( ri ) = Ai cos(ω i t − k i ri ) (3.104)
vv
ψ r ( ri ) = Ar cos(ωi' t − ki' ri' ) (3.105)
vv
ψ t ( ri ) = At cos(ω r t − k r ri ) (3.106)
Vectorul
v de poziţie a punctului de incidenţă I este:
v
ri = xi (3.107)
73
2π v v 2π v v v
ψ r ( ri ) = Ar cos(ωr t − ς r ri ) = Ar cos ωr t − cos i ' j + cos i 'i ) x0 i =
λr λr (3.109)
2π x
= Ar cos(ωr t − sin i ' )
λr
2π v v 2π v v v
ψ t (ri ) = At cos(ωt t − ς i ri ) = At cos ωt t − (sin ri − cos rj ) xi =
λt λt (3.110)
2π
= At cos(ωt t − sin r )
λt
Pe suprafaţa de separaţie particulele mediului oscilează de o parte şi de
alta a acesteia cu aceeaşi elongaţie. Această condiţie numită condiţia de
continuitate presupune că la limita suprafeţei de separaţie, elongaţia oscilaţiei
rezultante în mediul din care provine unda (deasupra suprafeţei de separaţie) să fie
egală cu elongaţia oscilaţiei produse de undă în mediul în care aceasta trece
(sub suprafaţa de separaţie).
Din această condiţie de continuitate rezultă:
ψ i +ψ r = ψ t (3.111)
Înlocuind în această condiţie expresiile celor trei elongaţii, (3.108), (3.109)
şi (3.110) rezultă:
2π 2π 2π
Ai cos ωi − x sin i + Ar cos(ωi ' t − x sin i ' ) = At (ω r t − x sin r ) (3.112)
λi λ i' λr
sin i λ i
= ; (3.117)
sin i ′ λ i′
sin i ciT
= (3.118)
sin i , ci, T
dar, cum prin reflexie unda se întoarce în mediul din care provine, c i = c i′ deci şi
sin i = sin i’ sau i = i‘, ceea ce duce la cunoscuta lege a reflexiei.
„Unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de reflexie”.
Din egalitatea (3.115), se mai obţine:
sin i sin r
= (3.119)
λi λr
sin i λ i ci T
= = (3.120)
sin r λ r ct T
de unde rezultă expresia matematică a legii refracţiei:
sin i ci
= (3.121)
sin r ct
având următorul enunţ: „raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul
unghiului de refracţie este egal cu raportul vitezelor de propagare a undei în cele
două medii (Legea Snell-Descartes)“.
De mare importanţă practică (în acustică şi hidroacustică) este cunoaşterea
intensităţilor undei reflectate şi a celei transmise.
Se definesc: „coeficientul de reflexie” R ca fiind raportul dintre
intensitatea undei reflectate şi intensitatea undei incidente,
75
I i′
R= (3.122)
Ii
şi „coeficientul de transmisie T ca fiind raportul dintre intensitatea undei
transmise şi intensitatea undei incidente:
Ir
T = (3.123)
Ii
În continuare, se vor calcula aceşti coeficienţi în cazul incidenţei normale
(i = 0).
În condiţiile existenţei egalităţii (3.113), condiţia de continuitate se reduce
la următoarea formă:
Ai+Ar = At (3.124)
Legea conservării energiei impune ca intensitatea undei incidente să fie
egală cu suma intensităţilor undelor reflectate şi refractate:
I i = I i′ + I r (3.125)
Înlocuind în relaţia (3.125), expresia intensităţii din (3.103), rezultă:
1 1 1
z i ω2 Ai2 = z i ω2 Ar2 + z r ω 2 At2 (3.126)
2 2 2
sau:
Z i Ai2 = Z i A r2 + Z r At2 (3.127)
Din relaţiile (3.125) şi (3.127) se formează un sistem din care rezultă Ar şi
At după cum urmează.
Ai + Ar = At
(3.128)
z i ( Ai − Ar ) = z t At
2 2 2
Ai + Ar = At
(3.129)
z i ( Ai − Ar ) = z r At
Zi Ai + Zi Ar = Zi At (3.130)
Zi Ai – Zi Ar = Zr At (3.131)
2Zi Ai = (Zi+Zr)At (3.132)
deci, amplitudinea undei refractate (transmise) este dată de relaţia:
76
2 z i Ai
At = (3.133)
zi + zr
iar amplitudinea undei reflectate este dată de relaţia care urmează:
zi − z r
Ar = ⋅ Ai (3.134)
zi + z r
Se vede că, dacă Ai > 0 şi zi > zr, după reflexie, amplitudinea undei îşi
schimbă semnul deci, se defazează cu π, ceea ce echivalează cu pierderea unei
jumătăţi de lungime de undă din drumul parcurs, cum se vede în figura 3.14.
a)
b)
Fig. 3.14
Intensitatea undei depinde direct proporţional de pătratul amplitudinii deci,
înlocuind în expresia intensităţii undei reflectate amplitudinea acesteia din relaţia
(3.134), rezultă amplitudinea undei reflectate:
2
z −z
I r = Ii i r (3.135)
zi + zr
şi, înlocuind în expresia intensităţii undei refractate amplitudinea acesteia
din relaţia (3.133), rezultă că intensitatea undei refractate este:
4 z1 z2
It = Ii (3.136)
( zi + zr )
2
77
Fig. 3.15
În acest caz, raza refractată se depărtează de normală pentru că v2 >v1 prin
sin i v 1
legea refracţiei = impune r > i
sin r v 2
78
Fig. 3.16
79
200 km
Fig. 3.17
Unda directă la sol se propagă cel mult 30-50 km din cauza obstacolelor,
neomogenităţilor, aberaţiei prin vânt, etc. Deci, între 50 şi 150 km este o zona de
tăcere. Astfel se explică faptul că zgomotul unui bombardament nu se aude la 60
km, dar se aude la 200 km ca în figura 3.17.
3.7 Principiul lui Huygens
Pentru a explica unele fenomene legate de propagarea undelor, astronomul
şi fizicianul olandez Christian Huygens (1690) a postulat următorul principiu:
„undele care se propagă în afara unei suprafeţe închise Σ , care cuprinde în
interiorul ei sursa, sunt identice ca efect cu undele care s-ar obţine suprimând
sursa şi înlocuind-o cu surse elementare repartizate în mod convenabil pe
suprafaţa Σ ”.(Fig. 3.18)
Deci, toate punctele din mediu atinse de undă pot fi considerate ca fiind
surse elementare de undă.
Fig. 3.18
Într-un mediu omogen şi izotrop frontul de undă este o sferă. Fiecare punct
de pe aceasta sferă devine, la rândul său, sursă elementară. Înfăşurătoarea undelor
provocate de aceste unde secundare vor crea un nou front de undă ca în fig. 3.19.
80
Fig. 3.19
În cazul undelor plane, principiul lui Huygens duce la apariţia unui front
de undă plan. In secolul al XIX-lea Fresnel a completat principiu lui Huygens cu
afirmatia urmatoare:
Toate sursele secundare de pe o suprafata de faza oscileaza in faza, deci
ele constituie surse coerente şi razele produse de ele produc interferente.
3.8 Difracţia undelor elastice
Prin definiţie, difracţia este fenomenul fizic de ocolire aparentă de către
undă a obstacolelor. Fenomenul este cu atât mai evident, cu cât obstacolele sau,
fantele întâlnite de undă au dimensiuni mai apropiate de undă. Se întâlnesc doua
tipuri de difracţie:
- difracţia undelor sferice – provenite dintr-o sursa punctiformă, difracţia se
mai numeşte difracţia undelor apropiate (difracţia Fresnel);
- difracţia razelor paralele – care formează unde plane. Se numeşte difracţia
undelor îndepărtate (difracţia Fraunhoffer).
Fenomenul este destul de uşor explicabil cu ajutorul principiului lui
Huygens. Dacă fanta are lăţimea AB mult mai mare ca lungimea de undă, se
observă că pe frontul de undă AB din fantă “încap” foarte multe centre secundare
de oscilaţii care vor reface un front de undă, având divergenţa redusă. Cea mai
mare partea energiei transportate de undă se regăseşte într-un fascicul care se
propagă perpendicular pe fantă. Reprezentarea grafică a intensităţii în acest
fascicul are o formă de lob alungit şi este denumită lobul principal al diagramei de
directivitate al fantei. Pătrunderea undei în zona de umbră este neglijabilă.
Intensitatea undei în această regiune este reprezentată printr-o infinitate de lobi de
directivitate secundari. (Fig. 3.20)
Dacă însă fanta are dimensiuni foarte mici AB ≈ λ , în zona AB se va găsi
un singur centru oscilator care va produce unde sferice care pătrund în zona de
umbră. Apare o abatere de la propagarea în linie dreaptă, deci o ocolire aparentă a
marginilor fantei. Micşorarea lărgimii fantei face ca această ocolire să devină mai
pronunţată (Fig. 3.21 a.,b.).
81
Lob secundar
Lob principal
Lob secundar
Fig. 3.20
a. b.
Fig. 3.21
3.9 Interferenţa undelor elastice
Dacă două unde provenite de la două surse punctiforme diferite se
întâlnesc, ele se vor suprapune, iar oscilaţiile produse individual de fiecare se vor
compune.
Fenomenul de suprapunere şi compunere a două unde într-un punct al
câmpului de unde se numeşte interferenţă. Regiunea în care are loc fenomenul de
interferenţă staţionară este numit câmp de interferenţă.
Se va presupune că într-un mediu elastic exista două surse S1 şi S2 care
oscilează armonic, dând naştere la unde. Fiecare punct al mediului va fi supus
acţiunii oscilaţiei armonice provocate de fiecare undă în parte în fig. 3.22.
82
Fig.3.22
În continuare, se va deduce ecuaţia de oscilaţie a unui punct M oarecare
din câmpul de unde. Punctul M este situat la distanţa r1 de S1 şi la r2 de S2.
Ecuaţiile celor două elongaţii sunt:
x1 = A1cos( ω t + ϕ 01)
x2 = A2cos( ω t + ϕ 02),
cele două oscilaţii având aceeaşi pulsaţie, dar amplitudini şi faze iniţiale
diferite.
Cele două oscilaţii vor produce unde ale căror ecuaţii în punctul M vor fi:
2 πr1
x1M = A1cos( ω t + ϕ 01 − ) (3.140)
λ
şi respectiv:
2πr1 2 πr2
A= A12 + A12 + 2 A1 A2 cos(ϕ 01 − − ϕ 02 + ) (3.143)
λ λ
2πr1 2π
A1 (ϕ 01 − ) + A2 sin( ϕ 02 − 2 )
ϕ = arctg λ λ (3.144)
2π 1 2π
A1 cos( ϕ 01 − ) + A2 cos( ϕ 02 − 2 )
λ λ
Dacă ϕ 01 + ϕ 02 = constant, se spune despre cele două unde că sunt
coerente şi amplitudinea de oscilaţie a punctului M este constantă în timp. În acest
caz, interferenţa este staţionară. Fără a afecta generalitatea problemei, pentru a
reduce numărul de calcule, se va alege cazul particular ϕ 01= ϕ 02; atunci:
2π
A = A12 + A22 + 2 A1 A2 cos ( r2 − r1 ) (3.145)
λ
unde diferenţa distanţelor de la surse la punctul considerat, r2 − r1 se numeşte
diferenţă de drum.
2π
Se remarcă faptul că dacă cos (r2 − r1 ) = 1 , amplitudinea oscilaţiei
λ
punctului M va avea un maxim numit maxim de interferenţă, iar pentru
2π
cos ( r2 − r1 ) = −1 un minim de interferenţă. Condiţia de maxim este satisfăcută
λ
dacă:
2π
( r2 − r1 ) = 2 kπ (3.146)
λ
deci, se produc maxime de interferenţă dacă diferenţa de drum este un multiplu
întreg de lungimi de undă, un multiplu par de semilungimi de undă:
λ
r2 − r1 = kλ = 2k (3.147)
2
şi condiţia de minim:
λ
r2 − r1 = ( 2 k + 1) (3.148)
2
deci, se produc minime de interferenţă, dacă diferenţa de drum este un
multiplu, un multiplu impar de semilungimi de undă.
Locul geometric al punctelor care oscilează cu aceeaşi amplitudine se
numeşte franjă de interferenţă (A = constant). O valoare constantă a amplitudinii
84
Fig. 3.23
Dând diferite valori lui k, se obţine o familie de hiperboloizi.
În plan, hiperboloizii se vor reduce la o familie de hiperbole ca în fig.3.24:
Fig. 3.24
Fenomenul se întâlneşte în toate domeniile unde se produc fenomene
ondulatorii (inclusiv pentru unde electromagnetice).
Fenomenele de interferenţă ale valurilor în zonele închise (bazine, lacuri,
mări închise) produc valuri specifice de interferenţă care dau multe efecte
neplăcute în navigaţie.
3.10 Unde staţionare prin reflexie
Se va considera un mediu de propagare unidimensional de lungime l şi
impedanţă elastică, având un capăt în contact un suport fix şi rigid de impedanţă
elastică Z2 (o coardă, tub sonor, ghid de undă, etc). Dacă se perturbă acest mediu
(se va considera o perturbaţie armonică), pe ea se va propaga o undă care va
ajunge la capătul fixat unde se va reflecta. (Fig. 3.25) Pe acest mediu de propagare
unidimensional se vor întâlni două unde, una progresivă dinspre sursă şi una
85
regresivă spre sursă. Între cele două unde apare un fenomen de interferenţă
staţionară pentru că ele sunt coerente (diferenţa de fază este constantă).
Fig. 3.25
Se pot distinge două cazuri:
a) când Z 2 al suportului este mai mare decât Z 1 a corzii, unda se va reflecta
inversându-şi faza cu π ;
b) când Z 2 < Z 1 reflexia se face fără inversare de fază.
Se va studia în continuare amplitudinea de oscilaţie a punctului M situat la
distanta x de capătul terminal A:
a) Z 2 > Z 1 . Se admite că nu are loc disipare de energie, deci unda reflectată
are aceeaşi amplitudine ca şi unda incidentă:
2π λ
A(x) = a 2 + a 2 + 2 aa cos (l + x − l + x − ) (3.150)
λ 2
Unda reflectată parcurge drumul SA + SM = l + x şi cea reflectată
SM = l − x ; în plus, datorită reflexiei pe un mediu cu impedanţa mai mare, are loc
un salt de fază unda reflectată parcurgând un drum echivalent mai scurt cu λ 2 ,
deci:
2π λ
1 + cos (2 x − )
A(x) = 2a λ 2 = 2a cos π ( 2 x − λ ) (3.151)
2 λ 2
Se observă că A(x) nu depinde de timp, deci va fi staţionar, dar depinde de
x prin funcţia cos ceea ce va face ca A(x) să aibă maxime numite ventre şi minime
numite noduri.
Poziţia punctelor în care se formează ventre ( AM = 2a) este aceea în care
este satisfăcută condiţia:
π λ
cos ( 2 x − ) = ±1 (3.152)
λ 2
această condiţie se îndeplineşte dacă argumentul este multiplu întreg de π.
86
π λ
( 2 x − ) = nπ (3.153)
λ 2
de unde rezultă:
λ 1
xv = ( n + ) n = 0,1,… (3.154)
2 2
λ 3λ 5λ
deci, se vor forma două ventre la: n = 0, x = ; n = 1, x1 = ; n = 2, x 2 = ; etc.
4 4 4
λ
distanţa dintre două ventre fiind .
2
Poziţia nodurilor ( AM = 0) este aceea care satisface condiţia de anulare a
amplitudinii.
π λ
cos ( 2 x − ) = 0 (3.155)
λ 2
de unde rezultă:
λ
xn = ( n + 1) (3.156)
2
Se observă că între două noduri se formează un ventru, figurile formate
având aspectul de fus (Fig. 3.26).
Fig. 3.26
b) Dacă Z 2 < Z1 ,nu mai are loc reflexie cu schimbare de fază deci,
λ
termenul − din diferenţa de drum dispare.
2
Refăcând calculele de la punctul a) se constată că ventrele se vor forma în
locul nodurilor de la punctul a) însă aspectul general nu se va schimba cu nimic.
87
dx
I0
I(x) I-dI
x
l
Fig. 3.27
Se consideră o porţiune dintr-un mediu de grosime l în care intră o undă cu
intensitatea I0 . Variaţia intensităţii pe porţiunea infinitezimală dx va fi:
I − dI − I = dI (3.157)
88
Deci:
l
ln I I
I0 = −µ x (3.161)
0
sau:
I I
ln = − µ l sau = e− µ l (3.162)
I0 I0
de unde rezultă expresia matematică a legii absorbţiei.
I = I0e− µ l (3.163)
Această relaţie exprimă legea fenomenologică a absorbţiei undelor, care se
numeşte legea lui Lambert.
Coeficientul de absorbţie are formă destul de complicată (pentru fluide).
Efectele principale care contribuie la absorbţie sunt frecările interne
(vâscozitate) şi conductivitate termică. Primele contribuie la μ cu un termen μv şi a
doua cu un termen μc deci:
µ = µv + µc
unde:
2 ω2 η
µv = (3.164)
3 ρc 3
η este coeficientul de vâscozitate şi ρ densitatea mediului,
89
iar:
ω2 γ − 1 k
µc = (3.165)
2 δc 3 γ C v
Cp
unde, γ = şi k reprezintă coeficientul de conductivitate termică.
Cv
Se vede că μ depinde atât de undă (de pulsaţie), dar şi de mediu.
Înlocuind constantele de mediu, coeficienţii de absorbţie pentru aer şi apă
sunt următorii.
1
µ cm = 2,38 ⋅ 10 − 4 (3.166)
λ2
şi:
1
µ apa = 5,26 ⋅ 10 6 (3.167)
λ2
pentru solide:
1
µ≈ . (3.168)
λ
Se numeşte distanţă de înjumătăţire, distanţa după care intensitatea scade
la jumătate.
1
ln = − µl1 2 (3.169)
2
deci:
ln 2 0,692
l1 2 = = (3.170)
µ µ
Un fenomen interesant este purificarea sunetului prin absorbţie.
Armonicele au frecvenţa mai mare deci, sunt mai repede absorbite, la distanţă
mare de la sursă dominantă fiind armonica fundamentală. În tabelul următor sunt
înscrise valorile distanţei de înjumătăţire la diferite frecvenţe pentru aer şi apă:
l1 2
Frecvenţa
Aer Apă
435 Hz 100 km 190.000 km
10.000 Hz 179 km 340 km
50.000 Hz 7 km 136 km
100.000 Hz 1,7 km 3,4 km
1.000.000 Hz 0,17 km 34 km
90
Fig. 3.28
91
VR VS
α1 α2
S Vs cos α1 VR cos α 2 R
Fig. 3.29
π π
Pentru α1 = şi α 2 = nu se observă efect Doppler la undele mecanice.
2 2
Undele electromagnetice prezintă particularitatea că se propagă cu viteza c
invariantă faţă de toate sistemele de referinţă inerţiale şi nu au suport „substanţial“
prin care se propagă. Deci, efectul Doppler în acest caz poate să depindă doar de
viteza relativă sursă – receptor.
Se consideră un receptor R aflat în originea O a unui sistem de referinţă fix
şi o sursă S care se deplasează pe axa OX cu viteza v constantă faţă de receptor.
Sursa emite pe o direcţie care formează unghiul θ cu OX o undă electromagnetică
având pulsaţia ω ' .
Unda este observată de observatorul imobil ca având pulsaţia ω.
determinată. (Fig. 3.30).
Pentru a determina pulsaţia undei recepţionate, procedeele de calcul sunt
similare celor utilizate anterior pentru undele elastice, dar în condiţiile undei care
se propagă cu viteza luminii transformările lui Galilei îşi pierd valabilitatea, fiind
înlocuite cu transformările relativiste a lui Lorenz.
Astfel, se obţine pentru pulsaţia undei recepţionate următoarea expresie
matematică:
96
.
Fig. 3.30
v
1 + cos θ
ω = ω' c (3.198)
v2
1− 2
c
v2 v
Pentru v << c ⇒ 2
→ 0 se obţin relaţiile clasice ω = ω' (1 ± ) ,
c c
Pulsaţia undei recepţionate este maximă atunci când cos θ = 1 sau, θ = 0
v
1+
ωmax = ω' c (3.199)
v
1−
c
Pulsaţia undei recepţionate este minimă atunci când cos θ = −1 sau, θ = π
v
1−
ωmin = ω' c (3.200)
v
1+
c
π
Dacă unda este emisă perpendicular pe direcţia Ox , θ = , în cazul clasic
2
nu se remarcă existenţa efectului Doppler, pe când în cazul relativist din relaţia
(3.198) se deduce existenţa unei diferenţe dintre pulsaţia undei emise şi aceleia
recepţionate pe această direcţie:
ω'
ω= (3.201)
v2
1− 2
c
Acest efect poartă numele de efect Doppler transversal, având aplicaţii
importante în radiolocaţie în astrofizica.
97
Fig. 3.31
Această construcţie arată că forma suprafeţei de undă nu este sinusoidă,
crestele fiind mai ascuţite decât văile.
Se poate deduce că viteza de fază este dată de relaţia:
gλ 2πσ 2πh
c2 = ( + )th (3.202)
2π gλ λ
unde:
g = acceleraţia gravitaţională
σ = coeficient de tensiune superficială
ρ = densitatea lichidului
λ = lungimea de undă
h = adâncimea apei
Pentru λ < h undele sunt de suprafaţă; dacă predomină doar primul
termen, undele se numesc unde marine.
gλ
cm = (3.203)
2π
98
I
L = ln (Np) (3.226)
I0
Se utilizează scările logaritmice datorită faptului că lărgimea domeniului
de intensităţi percepute este foarte mare.
Dacă se normează k ' (v ) = 10 pentru v = 1 kHz , relaţia:
I (v)
S ( I , v ) = 10 lg (3.227)
I 0 (v )
va defini nivelul intensităţii auditive sau tăria sunetului exprimată în phoni.
Deci, tăria sunetului exprimată în phoni este egală cu nivelul sonor
exprimat în decibeli al sunetului de referinţă de 1 kHz, care produce aceeaşi
intensitate a senzaţiei auditive (pragul auditiv inferior este 0 phoni, iar pragul
dureros la 140 phoni).
3.18 Ultrasunetele
Ultrasunetele, după cum s-a mai arătat, sunt unde mecanice cu frecvenţe
mai mari decât 20 kHz, atingându-se frecvenţe de ordinul 10 GHz ( 10 10 Hz ).
1
Intensitatea undei fiind dată de relaţia I = Zω2 A 2 , este de remarcat că,
2
deşi amplitudinea de regulă este destul de mică, intensitatea totuşi va fi mare
datorită valorilor foarte mari ale pulsaţiei (se ating în mod curent ~105 W/m
cu p max ~ 10 atm ). Studiul ultrasunetelor prezintă o importanţă deosebită datorită
efectelor pe care le produc în mediile pe care le traversează şi datorită multitudinii
de aplicaţii tehnice. Un fenomen foarte interesant produs de ultrasunete le care
traversează un lichid este cavitaţia care apare atunci când intensitatea undelor este
foarte mare. În semiperioadele de destindere se produce o rupere microscopică a
lichidului, formând cavităţi locale, care se umplu cu vapori ai lichidului şi cu gaze
dizolvate. În momentele de comprimare bulele formate se comprimă producând
efecte termice şi electrice deosebite, presiunea ridicându-se la câteva mii de
atmosfere. Cavitaţia are efecte distructive asupra materialului solid supus zonei de
cavitaţie, dar tocmai această proprietate este folosită pentru prelucrarea
materialelor foarte dure, cu ajutorul ultrasunetelor.
Datorită lungimii de undă foarte mici, ultrasunetele pot fi uşor dirijate.
Directivitatea unei surse de undă este proprietatea sa de a emite unde într-o
anumită direcţie. De exemplu, o placă circulară oscilantă emite cea mai mare parte
a energiei într-un domeniu, ca în fig. 3.32:
103
Fig. 3.32
Se observă că, cu cât λ este mai mic, cu atât sin α este mai mic, deci
energia se concentrează într-un fascicul mai îngust. Directivitatea se poate
îmbunătăţi punând surse în focarul unei oglinzi acustice cu diametrul mare.
Ultrasunetele, ca şi orice undă, se refractă şi se reflectă, coeficientul de
reflexie şi de transmisie depinzând de impedanţele acustice ale mediilor.
Absorbţia ultrasunetelor este destul de puternică datorită faptului că
coeficientul de absorbţie depinde de ω3 , deci se utilizează cu precădere în mediul
lichid şi solid.
Ultrasunetele au efecte foarte interesante asupra suspensiilor coloidale,
putând contribui la formarea lor.
Datorită acestor proprietăţi, ultrasunetele au un câmp foarte larg de
aplicaţii.
3.18.1 Producerea ultrasunetelor
Ultrasunetele sunt produse provocând în mediul de propagare oscilaţii cu
frecvenţă corespunzătoare.
Pentru început, ultrasunetele au fost produse folosind diapazoane foarte
mici, diferite sirene sau aşa numitul fluier Galton. Se pot produce ultrasunete în
aer sau lichide dielectrice provocând oscilaţia unui arc electric. Aceste metode nu
prezintă decât interes istoric.
În momentul de faţă se utilizează traductoare (elemente vibratoare)
electrodinamice, magnetostrictive şi piezoelectrice.
Traductoarele electrodinamice sunt de fapt mici difuzoare de o construcţie
specială (protejate de contactul cu mediul lichid). Alimentate cu un curent
sinusoidal, având o frecvenţă corespunzătoare, vor produce oscilaţii care se
transmit mediului. Se pot utiliza doar la frecvenţe mici.
Traductoarele magnetostrictive se bazează pe fenomenul de
magnetostricţiune, care constă în variaţia dimensiunilor geometrice ale unei baze
din material feromagnetic atunci când el este supus unor câmpuri magnetice
variabile. Deformarea relativă este dată de:
∆l γ
=− B (3.228)
l E
104
unde:
B este inducţia câmpului magnetic;
γ este constanta de magnetostricţiune;
E este modulul lui Young.
Pentru a lucra pe o porţiune mai abruptă a curbei ∆l (B) , bara este
premagnetizată. Lungimea este astfel aleasă încât traductorul să fie la rezonanţă.
Traductoare piezoelectrice. Fenomenul de piezoelectricitate constă în
modificarea dimensiunilor unei plăci de cristal supuse unui câmp electric.
Cristalul de grosime are două feţe argintate. Aceste feţe constituie electrozi de
contact cu un generator electronic de înaltă frecvenţă, care produce un câmp
electric variabil intens în cristal. Cristalul se va comprima sau dilata în funcţie de
sensul câmpului. Vibraţiile cristalului vor fi transmise mediului prin care se vor
propaga unde având frecvenţa acestor vibraţii .(fig.3.33a)
Fig. 3.33 a
Se calculează în aşa fel grosimea încât să formeze două ventre la margini,
λ c
deci e = . Dacă c este viteza de propagare a undei prin placă, atunci e = , deci
2 2v
c
frecvenţa pe care vibrează plăcuţa este v = , ca în figura 3.33 b.
2e
Fig. 3.33 b
105
şi:
∂f
∂z
∂y y
= −
∂z x ∂f (4.9)
∂y
z
p(V)
V1 V+dV V2 V
Fig. 4.1
Deci, lucrul efectuat în transformarea de la V1 la V2 este:
V2
L = ∫ pdV (4.29)
V1
unde: p = p(V,T).
Se observă că L reprezintă aria figurii de sub grafic.
Dacă se schimbă tipul transformării, forma curbei p(V) se modifică,
schimbându-se şi forma şi aria figurii de sub grafic, ceea ce ne arată că într-adevăr
lucrul mecanic este o mărime de proces depinzând de tipul transformării. Folosim
semnul δL şi nu dL tocmai pentru a simboliza acest lucru.
Pentru procese izoterme ale gazului ideal (T = ct):
Din ecuaţia termică de stare se explicitează presiunea:
νRT
p= ; iar lucrul mecanic este:
V
115
νRT
V2 2 V
dV V
LT = ∫ dV = νRT ∫ = νRT ln 2 (4.30)
V1
V V1
V V1
(V2 − V1 ) = γ − 1 1 − V = γ − 1 1 − V (4.32)
V 2
γ dV p1V1 1−γ
LS = p1V1 ∫ γ = 1− γ
V V1
1− γ 2 2
Pentru procese izocore ale gazului ideal, volumul se menţine constant,
deci:
dV = 0; şi Lv = 0 (4.33)
Semnul algebric al lucrului mecanic se atribuie în conformitate cu
următoarea convenţie:
Lucrul mecanic absorbită de sistem este negativ iar lucrul mecanic cedat
de sistem este pozitiv.
Labsorbit 〈 0
(4.34)
Lcedat 〉 0
4.3.3 Căldura
Numim căldură şi o vom nota cu Q, energia schimbată de un sistem cu
mediul atunci când parametrii externi nu se modifică.
Transferul de căldură are loc prin mişcarea dezordonată a moleculelor.
Fiind o formă de energie, unitatea de măsură a căldurii este1 J, dar în
tehnică se mai foloseşte şi o unitate tolerată denumită calorie care este definită ca
fiind căldura necesară unui gram de apă pentru a-şi ridica temperatura de la
19,50C la 20,50C. Căldura absorbită sau cedată de un corp depinde de variaţia de
temperatură, de masa şi de natura substanţelor care alcătuiesc corpul. Pentru a
caracteriza dependenţa căldurii de material se introduc constantele de material
numite mărimi calorice. Printre mărimile calorice cele mai utilizate sunt
capacităţile calorice. Acestea sunt mărimi caracteristice unui anumit sistem într-un
proces dat.
Dacă se notează cu ΔQ căldura schimbată de sistem, pentru a avea loc o
schimbare de temperatură ΔT, capacitatea calorică a sistemului S în procesul Π se
defineşte prin relaţia:
116
∆ QΠ (4.35)
CΠS = lim
∆T →o ∆T
Capacitatea calorică depinde de dimensiunile şi natura sistemului şi într-o
măsură mai mică de temperatură. În cazul fluidelor în practică sunt des utilizate
căldurile molare care sunt capacităţi calorice corespunzătoare unui kmol din
respectivul fluid. Căldura molară în procesul Π este definită prin relaţia
următoare:
1 ∂Q
CΠ = (4.36)
υ ∂T Π
Căldura schimbată în procesul Π este:
QΠ = υ ∫ CΠ (T )dT (4.37)
Π
Li→ f = ∫ dL = U f − U i (4.44)
i
∫ dU = 0 . (4.45)
Dacă trecerea are loc dintr-o stare în una infinit apropiată, relaţia (4.49) ia
următoarea formă. Aceasta este forma matematică sub care se exprimă cel mai des
principiul I al termodinamicii:
dU = δ Q + δ L (4.50)
O altă formulare evidentă a principiului I al termodinamicii este
următoarea: „nu se poate construi o maşină termică care să efectueze lucru
mecanic fără a absorbi căldură sau o altă formă de energie (nu se poate construi
un perpetum mobile de speţa I).“
Într-adevăr, conform principiului I al termodinamicii: ∆U = Q − L . Dacă
transformarea este ciclică ∆U = 0 , deci Q = L, deci pentru Q = 0 ⇒ L = 0.
Dacă sistemul este deschis, mai apare în plus o energie de transport τ
cedată sau absorbită de sistem prin transportul de masă, deci:
∆U = Q − L + τ . (4.51)
4.4 Principiul al II-lea al termodinamicii
În conformitate cu primul principiu, lucrul mecanic şi căldura sunt
amândouă forme de energie, dar între ele există o diferenţă calitativă importantă.
Lucrul mecanic se transformă în căldură foarte uşor şi integral, pe când căldura se
poate transforma în lucru mecanic doar în nişte instalaţii speciale numite motoare
termice şi doar în mod parţial. În schimburile de căldură, un rol deosebit îl are
temperatura, schimbul de căldură făcându-se doar de la sistemul cu temperatura
mai mare la cel cu temperatura mai mică. În sec. al XIX–lea, când s-a extins
utilizarea maşinilor cu aburi, randamentul lor definit ca:
119
L
η= (4.52)
Q1
era foarte mic.
(L reprezintă lucrul mecanic util produs de maşină, iar Q1, căldura
absorbită de la o sursă de căldură). Dacă se notează cu Q2 căldura cedată de
maşină unei surse reci, lucrul mecanic dezvoltat este egal cu suma algebrică a
acestor două călduri deci, randamentul se mai poate exprima şi sub forma
următoare:
Q1 + Q2 Q1 − Q2
η= = (4.53)
Q1 Q1
Inginerul francez Sadi Carnot şi-a propus să studieze posibilitatea
îmbunătăţirii acestui randament. El a enunţat următoarea teoremă.
Raportul dintre căldurile Q1 şi Q2 schimbate de un sistem termodinamic,
într-o transformare ciclică reversibilă, este o funcţie universală de temperaturile
celor două surse.
Q1
= ϕ (T1 , T2 ) (4.54)
Q2
Carnot a conceput un ciclu reversibil care-i poartă numele, format din 2
izoterme şi două adiabate. Pe izoterma 1-2 fluidul de lucru este în contact cu sursa
caldă de temperatură T1 şi absoarbe de la aceasta căldura Q1 şi se destinde
izoterm. Urmează destinderea adiabatică 2-3 după care sistemul este pus în
contact cu sursa rece de temperatură T2, căreia îi cedează căldura Q2 în
comprimarea izotermă 3-4. Sistemul revine în starea iniţială prin comprimarea
adiabatică 4-1, ca în fig 4.2:
120
Fig. 4.2
Randamentul ciclului Carnot este independent de substanţa de lucru
utilizată şi este dependent doar de temperatura T1 a sursei calde şi T2 a sursei reci,
conform teoremei lui Carnot, enunţată anterior. Prin calcule simple se ajunge la
expresia randamentului ciclului Carnot:
Q1 − Q2 T1 − T2
η= = (4.55)
Q1 T1
Ciclul Carnot are un caracter ideal; o maşină termică reală funcţionând cu
foarte multe pierderi; ciclurile reale sunt cicluri ireversibile care au un randament
mai mic decât un randament Carnot.
Analizându-se ciclul Carnot şi expresia randamentului său s-a ajuns la
concluzia că el exprimă o realitate impusă de natură care nu poate fi demonstrată
în cazul termodinamicii deci, trebuie acceptată cu titlu de principiu.
4.4.1 Formulările principiului al II –lea al termodinamicii
Acest principiu a fost formulat în mai multe feluri, chiar teorema lui
Carnot fiind o astfel de formulare. Aceasta formulare se poate exprima cantitativ
prin relatia:
Q1 − Q2 T1 − T2
= (4.56)
Q1 T1
4.4.1.1 Formularea lui Thomson (Lord Kelvin)
Într-o transformare ciclică monotermă sistemul nu poate ceda lucru
mecanic mediului exterior. Dacă transformarea ciclică este şi ireversibilă, sistemul
absoarbe lucru mecanic de la mediul exterior.
121
τ 2 T2
= ( 4.61)
τ1 T1
De aici se deduce că:
T = k·τ. (4.62)
Definirea temperaturii termodinamice, ca mai sus, prezintă o deficienţă
majoră: pentru definire se foloseşte un ciclu Carnot care practic este imposibil de
obţinut. Din acest motiv se recurge mai târziu la o definire riguroasă a
temperaturii absolute împreună cu entropia absolută.
4.4.1.3 Formularea lui Clausius
Nu este posibilă o transformare care să aibă ca rezultat trecerea de la sine a
căldurii de la un corp rece la un corp mai cald.
4.4.1.4 Formularea lui Caratheodory
În imediata apropiere a unei stări arbitrare a unui sistem termodinamic
aflat în stare de echilibru, există stări care nu pot fi atinse prin procese adiabatice
reversibile.
p 1
izoterma
a
Q1
2
adiabată
Q2
V
Fig. 4.3
Se consideră prin absurd că o masă de gaz trece din starea 1 în starea 2
printr-o transformare izotermă 1-a-2 şi revine în 1 prin adiabata 2-b-1. Pe izotermă
se absoarbe căldura Q de la sursa de temperatură T. Pe adiabată nu se cedează
căldură. Aria în planul pV a ciclului este diferită de 0. Prin urmare s-a efectuat
lucru mecanic sistemul fiind în final în contact doar cu o singură sursă de căldură.
Această constatare este în contradicţie evidentă cu formularea lui Clausius şi este
datorată faptului că s-a admis atingerea punctului 2 printr-o adiabată pornită din 1.
4.4.2 Căldura redusă. Entropia în procese reversibile
S-a văzut că principiului II poate fi exprimat cantitativ prin relaţia:
Q1 − Q2 T1 − T2
= (4.62)
Q1 T1
123
a) b)
Fig. 4.4
δQi1 δQi 2
∑( Ti
+
Ti 2
)=0 (4.68)
i1
δQ
Integrala de contur a mărimii fiind nulă, ea poate fi considerată ca
T
diferenţiala totală exactă a unei mărimi de stare S numită entropie:
δQ
δS = (4.70)
T
Deci, pentru un ciclu reversibil:
∫ dS = 0 (4.71)
δQ
Definiţia entropiei s-a făcut prin δS = . Dacă integrează această relaţie:
T
δQ
∫ dS = ∫ T
+C (4.73)
de unde se vede că entropia poate fi definită doar până la o constantă arbitrară care
nu poate fi determinată în cadrul termodinamicii.
Nu putem calcula în cadrul termodinamicii entropia sistemului într-o stare
dată, ci numai variaţia sa.
4.4.3 Principiul II al termodinamicii pentru procese ireversibile
Să considerăm un proces prin care sistemul izolat trece din starea 1 în
starea 2 printr-un proces necvasistatic, reversibil şi revine în 1 printr-un proces
cvasistatic reversibil. S-a parcurs deci, un ciclu ireversibil (conţine procesul 1-2).
Procesul este reprezentat prin zona haşurată pentru că procesele necvasistatice nu
conţin stări intermediare de echilibru şi nu pot fi reprezentate prin puncte.
Fig. 4.5
S-a arătat că pentru transformări ciclice ireversibile randamentul ciclului
este mai mic decât randamentul Carnot:
η ≤ ηc
deci:
Q1 − Q2 T2 − T1
≤ (4.74)
Q1 T1
sau:
Q1 Q2
+ ≤0 (4.75)
T1 T2
Relaţia poate fi generalizată prin metoda arătată la paragraful anterior, în
felul următor:
126
dQ
∫ T
≤0 (4.76)
dQ
∫
1− 2 T
+ S1 − S 2 ≤ 0 (4.79)
sau:
dQ
S 2 − S1 ≥ ∫
1− 2 T
(4.80)
Dacă sistemul este izolat, procesul nestatic este adiabatic, atunci căldura
schimbată în acest proces este nul δ Q1− 2 = 0 .
Deci:
dQ
∫
1− 2 T
=0 (4.81)
de unde rezultă:
S 2 −S1 ≥ 0 (4.82)
Se obţine următorul rezultat important: pentru un sistem izolat, într-o
transformare irevesibilă entropia stării finale este mai mare decât entropia stării
iniţiale.
Deci, transformarea ireversibilă poate avea loc doar într-un singur sens şi
anume în sensul creşterii entropiei. Principiul II se mai poate enunţa astfel:
„entropia sistemelor izolate rămâne constantă în cazul proceselor reversibile şi
creşte în cazul proceselor ireversibile”.
4.4.4 Interpretarea statistică a entropiei
4.4.4.1 Ansamblul virtual
Mulţimea tuturor stărilor microscopice compatibile cu o macrostare dată
poartă numele de ansamblu virtual. Prin termenul virtual se precizează tocmai
127
Fig. 4.6
128
deci:
df1 df
= W2 (4.89)
dW1 dW
129
m
dU ≤ TdS + ∑ bk dak (4.109)
k =1
pentru ambele tipuri de procese unde semnul „=” este valabil în cazul proceselor
cvasistatice reversibile.
4.6 Principiul al treilea al termodinamicii
4.6.1 Formulări ale principiului al treilea al termodinamicii
În cursul lucrărilor experimentale cu privire la capacitatea substanţelor de
a reacţiona între ele (afinitate chimica), chimistul german Nernst a observat că
odată cu scăderea temperaturii se produce şi o scădere a căldurii specifice.
Această comportare a căldurii specifice a fost considerată de Nernst o manifestare
a unei legi naturale care nu poate fi demonstrată, dar care se manifestă de fiecare
dată.
Acestei concluzii i s-a dat rang de principiu şi a fost denumită principiul al
treilea al termodinamici. Unii autori nu consideră principiul 3 ca fiind un principiu
al termodinamicii pentru că el nu introduce o mărime de stare ca celelalte trei
principii (principiul 0 introduce temperatura empirică θ , principiul 1 introduce
energia internă U, iar principiul 2 introduce entropia S). Ca şi celelalte principii şi
principiul 3 are mai multe formulări.
Formularea lui Nernst
La 0K căldura specifică este egală cu 0. De aici concluzia ca la 0K nu
poate avea loc nici un transfer de căldură. Deci, este imposibil ca o maşină
termică să funcţioneze la T2=0k, şi prin urmare este imposibilă realizarea unei
maşini termice cu randamentul 1.
Formularea lui Planck
Dacă temperatura termodinamică a unui sistem tinde la 0K, entropia sa
tinde către o valoare constantă care nu depinde de valorile celorlalte mărimi de
stare.
Planck a arătat ca dacă T → 0 nu numai ∆ S → 0 , ci chiar S → 0 deci,
S0=0 Prin acesta se stabileşte o origine în măsurarea entropiilor.
Este evident cele doua formulări sunt echivalente. Notând cu C
capacitatea calorica a sistemului, entropia sa se exprimă prin relaţia următoare:
T
dT
S= ∫ C (4.110)
0
T
T
1 2
Q=0 Q=0
4
3
T2=constant
Fig. 4.7
În acest caz izotermele T=constant vor fi paralele cu axa S, iar adiabatele
paralele cu axa T ( δ Q = TdS ; în adiabată, δ Q = 0 ⇒ TdS = 0 deci, pentru T
constant dS=0 şi S=constant)
Pentru a demonstra inaccesibilitatea temperaturii de 0 K se va considera
prin absurd că procesul are loc în aşa fel încât T2=0K. În acest caz ciclul Carnot
va fi reprezentat ca în fig. 4.8.
T
T1=constant
2
1
Fig. 4.8
Pe transformarea izotermă 1-2 se absoarbe căldura Q12, pe transformările
2-3 şi 4-1 nu există schimb de căldură, ele fiind adiabatice. Pe izoterma 3-4 nu
există schimb de căldură căci ea se desfăşoară la T=0K şi conform formulării lui
Nernst aici căldura molară este nulă. În consecinţă, s-a realizat un ciclu Carnot în
care se efectuează lucru mecanic fără a se ceda căldură (transformare ciclică
reversibilă monotermă). Această situaţie vine în contradicţie cu principiul al
doilea al termodinamicii. Deci, s-a ajuns la o contradicţie care a apărut datorită
faptului că s-a presupus accesibilitatea temperaturii 0 K.
134
Energia
Fig. 4.9
In cazul temperaturilor absolut negative s-a demonstrat ca orice căldură se
poate transforma integral în lucru mecanic pe când lucrul mecanic nu se poate
transforma integral în căldură. Deci în raport cu OK lucrul mecanic şi căldura
devin complementare.
4.6.3 Metodele termodinamicii
Pentru a aplica principiile termodinamicii la rezolvarea diferitelor
probleme teotetice şi practice s-a elaborat două metode de lucru.
4.6.3.1 Metoda ciclurilor
Această metodă, prima în ordinea apariţiei, constă în rezolvarea problemei
alegând în mod convenabil un ciclu reversibil, căruia îi se aplică primul principiu
sub forma:
L= ∫ dQ
ciclu
(4.111)
∂U ∂U
dU = dS + ∑ dai (4.122)
∂S {ai} ∂ai S ,{a j }
fluid:
ai = V şi bi = − p (4.125)
Înlocuind (4.125) în (4.122) expresia energiei interne este:
∂U ∂U
dU = dS + dV (4.126)
∂S V ∂V S
şi:
∂U ∂U
T = şi p = − (4.127)
∂S V ∂V S
Se pot obţine şi alte mărimi importante utilizând derivatele de ordinul II:
∂ 2U ∂T ∂T T
2 = =T = (4.128)
∂S V ∂S V T ∂S CV
din această expresie se deduce capacitatea calorică izocoră:
T
CV = (4.129)
∂ U
2
2
∂S V
4.6.3.2.2 Entalpia
Entalpia este o funcţie de stare caracteristică definită prin relaţia:
H = U − ∑ bi dai (4.130)
i
∂H ∂H
dH = dS + ∑ dbi (4.133)
∂S {bi } i ∂bi {b j },S
∂H ∂H
T = şi ai = − (4.134)
∂S {bi} ∂bi {b },S
j
se obţine:
dG = − SdT − ∑ ai dbi (4.152)
i
140
G = G (T ,{bi }) (4.153)
de unde:
∂G
H = G −T (4.157)
∂T bi
Se poate demonstra că faptul că entalpia liberă (potentialul Gibbs) devine
potenţial termodinamic atunci când presiunea şi temperatura sunt constante şi
constituie variabile independente. Întradevăr în acest caz dp=0 si dT=0 deci dG= δL
ceea ce satisface condiţia de potential termodinamic. Entalpia liberă se
interpretează ca fiind entalpia pe care o poate pune în exterior sistemul, după ce şi
a consumat energia legata TS.
4.7 Elemente de fizică moleculară
S-a arătat că starea unui sistem la scară macroscopică depinde de un număr
redus de parametrii cum sunt presiunea volumul, temperatura etc., pe când la scară
moleculară starea aceluiaşi sistem poate fi de scrisă printr-un număr imens de
parametrii. D.Bernoulli, în 1738, a explicat primul presiunea gazelor, considerând
că moleculele gazului se mişcă cu viteze mari şi ciocnesc pereţii vasului în care se
află. Această teorie numită teoria cinetică a gazelor s-a dezvo1tat în a doua
jumătate a socolului al 19-lea prin lucrările lui Clausius, Boltzmann şi Maxwell.
Numărul de molecule care alcătuiesc o cantitate macroscopică de gaz este foarte
mare, iar mişcarea lor este total dezordonată, din această cauză teoria cinetică a
gazelor foloseşte pentru deducerea ecuaţiilor de stare metode statistice.
141
VZ r
v
c
Vx
vx x
b
x
Fig. 4.10
Acest volum are valoarea:
V=abc (4.158)
Ariile feţelor paralelipipedului perpendiculare pe axele de coordonate vor
fi:
Sx= bc Sy=ac Sz =ab. (4.159)
Se va admite că în volumul V al gazului se află N molecule, adică în
unitatea de volum vor fi n0= N/Vmolecule. Fie într-un punct oarecare al gazului o
r
moleculă de masă m0, a cărei viteză v are o direcţie arbitrară. Notând, cu vx; vy; şi
vz, proiecţiile vectorului viteză după cele trei axe de coordonate, rezultă evident
că:
142
ac ac b b b b V
(4.177)
1 m1v12z m2 v22z m3v32z
+ ... + N Nz ) = ( m1v12z + m2 v22z + m3v32z + ... + mN vNz
m v2
F
pz = z =
ab ab c
( +
c
+
c c
1
V
2
)
(4.178)
Observând că mişcarea moleculară este haotică şi că nici o direcţie de
mişcare nu este preferată alteia (greutatea are o inf1uenţă neglijabilă asupra
moleculelor, care se mişcă foarte repede), iar toate cele trei feţe în privinţa
144
V
(4.180)
Ţinând cont de expresiile vitezelor:
vi2 = vix2 + viy2 + viz2 (4.181)
N
Suma ∑nv
i =1
2
i i
este practic imposibil de calculat deoarece nu se cunosc
(v 2
1 + v22 + v32 + .... + v N2 )=v −
2
−
sau , v 2 =
n1v12 + n2v22 + .... + nn vn2
(4.185)
N n1 + n2 + ... + nn
valoarea acestei sume este:
N N − −
∑ ni vi2 = ∑ ni v 2 = N v 2
i =1 i =1
(4.186)
Fig. 4.11
În această situaţie:
5
ε = kT (4.191)
2
În general dacă numărul de grade de libertate este i expresia energiei
cinetice medii este:
i
ε = kT (4.192)
2
4.7.3 Ecuaţia termică de stare a gazului ideal
S-a arătat în paragrafele anterioare că ecuaţiile termice de stare nu pot fi
deduse în cadrul termodinamicii pentru că aceasta face abstracţie de structura
microscopică a sistemelor termodinamice. Teoria cinetică a gazelor analizează
tocmai această structură şi permite deducerea ecuaţiei termice de stare în cazul
particular al gazului ideal. Pentru aceasta, se înlocuieşte energia cinetică medie
din relaţia lui Boltzman în formula fundamentală a teoriei cinetice, a gazului ideal,
obţinându-se:
2 N 3kT
p= (4.193)
3V 2
sau:
pV = NkT (4.194)
Dacă se va nota cuυ numărul de kilomoli de gaz din incinta de volum V,
şi cu NA numărul de molecule dintr-un kilomol, (acesta este tot o constantă
universală numită numărul lui Avogadro, NA=6,023.1026molecule /kmol) atunci
numărul de molecule este dat de expresia:
147
pV = υ N A kT (4.195)
Produsul celor două constante universale este o nouă constantă universală
R, numită constanta universală a gazului ideal.
J
R = υ N A = 8310
kmolK
Introducând această constantă în ecuaţia (4.195) se regăseşte ecuaţia
termică de stare utilizată fără demonstraţie teoretică în cadrul termodinamicii.
pV = υ RT (4.196)
sau, notând cu m masa de gaz din volumul V, şi cu µ masa sa molară, ecuaţia va
lua următoarea formă:
m
pV = RT (4.197)
µ
Această ecuaţie poartă numele ecuaţia Clapeyron-Mendeleev, ea a fost iniţial
dedusă din considerente experimentale. Se poate demonstra că formula este
valabilă şi în cazul moleculelor poliatomice care au mai multe grade de libertate.
4.7.4 Ecuaţia calorică de stare a gazului ideal
Teoria cinetică a gazelor permite calcularea energiei interne datorită
faptului că fiecare moleculă are aceeaşi energie cinetică medie a mişcării de, ε :
i i
U = Nε = NkT = υ RT (4.198)
2 2
Căldura molară izocoră a gazului este conform relaţiei (4.38):
1 ∂Q 1 ∂U iR
CV = = = (4.199)
υ ∂T V υ ∂T V 2
Întrucât în procesul izoterm a gazului ideal nu se efectuează lucru mecanic
şi întrucât variaţia energiei interne nu depinde de proces se impune concluzia
evidentă că în cazul gazului ideal variaţia energiei interne în orice proces este
egală cu căldura schimbată izocor de masa de gaz.
Pe baza acestei constatări se poate deduce relaţia dintre căldura molară
izocoră şi căldura molară izobară. Conform principiului I al termodinamicii,
într-un proces izobar se poate scrie relaţia:
δ Q p = υ C p dT = dU + pdV (4.200)
1 ∂U ∂U ∂V
Cp = + + p (4.201)
υ ∂T V ∂V T ∂T p
Ţinând cont de (4.199) diferenţa dintre căldura molară izobară şi ceea
izocoră este:
1 ∂U ∂V
C p − CV = + p (4.202)
υ ∂V T ∂T p
Înlocuind (4.202) relaţiile (4.198) şi (4.196), după simplificările necesare
se obţine relaţia dintre cele două călduri molare, în cazul gazului ideal. Aceasta
este numită relaţia lui Mayer.
C p − Cv = R (4.203)
dV dp
κ =− (4.209)
V p
pentru a deduce relaţia dintre presiune şi volum se consideră că transformarea
începe din starea p 0 ,V0 şi se ajunge în starea arbitrară, p ,V .
Se integrează relaţia (4.209) între aceşti paremetrii:
V p
dV dp
κ∫ = −∫ (4.210)
V0
V p0
p
γ
p0V0γ = pV = const. (4.216)
sau dacă se ţine cont de ecuaţia termică de stare:
γ −1
T0V0γ −1 = TV = const . (4.217)
Eccuaţiile (4.216) şi (4.217) exprimă legea transformării adiabatice numită
după numele celui care a dedus-o prima dată, legea lui Poisson.
4.7.5.3 Transformarea izotermă
Transformarea izotermă este o transformare în care gazul îşi schimbă
presiunea şi volumul, temperatura sa rămănând constantă.
În cazul în care T=constant, dT=0 deci, variaţia eneregiei interne este, de
asemenea, nulă:
dU = υCV dT = 0 (4.218)
şi energia internă a gazului nu se schimbă; U=constant. În transformarea
izotermă, conform principiului I al termodinamicii:
δQ = δ L (4.219)
Căldura schimbată este folosită pentru a absorbi sau a ceda lucru mecanic.
Căldura molară a acestei transformări tinde la infinit pentru că dT=0:
1 dQ
C= =∞ (4.220)
υ dT T
În această situaţie, din relaţia (4.212) se deduce că transformarea izotermă
poate fi considerată ca fiind o transformarea politropă având indicele politropic
κ = 0 . Prin urmare, conform relaţiei (4.216), legea transformării izoterme este
exprimată de următoarea relaţie:
p 0V0 = pV = const . (4.221)
sau ca urmare a ecuaţiei termice de stare, pentru o masă constantă din
acelaşi gaz:
pV = υ RT = const . (4.222)
Relaţia (4.222) exprimă în formă matematică legea transformării izoterme
numită legea Boyle-Mariotte.
Relaţiile (4.221) şi (4.222) pot fi utilizate corect doar dacă
m
υ = = cons tan t , adică trasformarea are loc în aşa fel încât masa şi natura
µ
gazului să nu se schimbe.
151
Fig. 4.12
4.7.5.4 Transformarea izocoră
Transformarea izocoră este o transformare simplă în care se schimbă
temperatura şi presiunea, volumul rămănând neschimbat, V=constant. În acest
caz, după cum s-a arătat:
δL =0
dU = δ QV = υ CV dT (4.223)
V1
T
V1 〉V2
Fig. 4.13
4.7.5.5 Transformarea izobară
Transformarea izobară este o transformare simplă în care se schimbă
temperatura şi volumul, presiunea rămănând neschimbată, p=constant. În acest
caz, după cum s-a arătat anterior, se efectuează lucru mecanic şi se face schimb de
căldură. Căldura molară Cp corespunde unei transformări politrope cu κ =0.
Ecuaţia transformării izobare deduse din ecuaţia termică de stare este:
υR mR
V= T= T (4.226)
p µp
deci într-o transformare izobară a unei mase constante de acelaşi gaz ideal,
volumul ocupat de gaz creşte liniar cu temperatura. Panta dreptei care reprezintă
dependenţa volmului de temperatură are valoarea invers proporţională cu
presiunea, dar depinde şi direct proporţional de numărul de kilomoli. (Fig. 4.14):
V
V2
V1
T
p1 〉 p2
Fig. 4.14
153
Fig. 4.15
Presiunea exercitată de coloana infinitezimală, este:
−dp = ρ ( z ) gdz (4.231)
sau:
z
µ g dz
− ∫
R T( z)
p ( z ) = p0e 0
(4.234)
Această relaţie este denumită formula barometrică şi permite calcularea
presiunii la înălţimea z, atunci când se cunoaşte dependenţa temperaturii de
înălţime.
În mod normal, temperatura aerului scade cu înălţimea, dar pentru creşteri
nu prea mari ale înălţimii, atmosfera poate fi aproximată ca fiind izotermă.
T=constant: în acest caz formula barometrică ia următoarea formă:
µ gz
−
p ( z ) = p0e RT
(4.235)
În multe alte situaţii se poate considera că scăderea temperaturii cu
înălţimea se produce liniar, cu o rată de scădere α după o lege de forma:
T ( z ) = T0 − α z (4.236)
155
ρ T (z)
dρ µg
z
dz dT
∫
ρ0
ρ
=−
R ∫
0
T (z)
− ∫
T0
T
(4.244)
ρ µg
z
dz T
ln
ρ
=−
R ∫0
T (z)
− ln
T0
(4.245)
situaţie este numită inversiune termică. În acest caz, straturile superioare de aer cu
densitate mai mare tind să coboare şi să dezlocuiască masele inferioare cu
densitate mai mică, provocând o instabilitate verticală a coloanei de aer.
4.7.7 Gaze reale. Ecuaţia de stare van der Waals
Experimentele efectuate asupra gazelor la presiuni mari şi la temperaturi
scăzute au relevat abateri de la comportamentul de gaz ideal. Pentru cantitate dată
de gaz ideal aflat la T= constant, dacă se reprezintă produsul pV în funcţie de p
izoterma trebuie să fie o dreaptă paralelă cu axa p. În realitate, nici un gaz nu are
exact acest comportament mai ales la presiuni mari. În fig. 4.16 este reprezentată
izoterma pV=f(p) pentru trei gaze la temperatura T0=273 K.
Fig. 4.16
Se observă că abaterile de la izoterma gazului ideal cresc cu presiunea şi
depind şi de natura gazului. Cauzele acestei abateri sunt simplificările introduse în
construirea modelului de gaz ideal la care nu s-a ţinut cont de volumul propriu a
moleculelor şi de existenţa unor forţe de atracţie între ele.
Pentru a descrie comportamentul gazelor reale, van der Waals a introdus
două corecţii în ecuaţia termică de stare a gazului ideal. Acestea sunt:
- corecţia de volum: volumul disponibil mişcării moleculelor este mai mic
decât volumul geometric al incintei, pentru că o parte din aceasta este ocupată
de moleculele de gaz care de astă dată, au un volum propriu Vp. Dacă se
notează cu v volumul unei molecule şi cu N numărul lor, atunci volumul
ocupat de molecule este:
V p = Nv = υ N A v (4.250)
Fig. 4.17
Numărul de molecule care exercită aceste forţe de atracţie este
proporţional cu numărul de molecule Nσ care se găsesc într-un volum Vσ=σΔS.
Notând cu n0 concentraţia moleculară:
Nσ = n0σ∆S (4.252)
forţa de atracţie f1 care se exercită asupra unei molecule este proporţională
cu acest număr. Pe de altă, parte numărul de astfel de molecule care sunt atrase
spre interiorul masei de gaz este, de asemenea, proporţional cu concentraţia
moleculară. Deci, rezultanta forţelor de atracţie spre interior va fi:
f ~ η 0 f1 ~ η 02τ∆S (4.253)
Introducând un factor de proporţionalitate A dependent de natura gazului,
presiunea internă se va putea exprima astfel:
159
f
pi = = n02σ A (4.254)
∆S
Concentraţia moleculară se exprimă prin relaţia:
N N
n0 = =υ A (4.255)
V V
înlocuind în expresia presiunii interne rezultă:
N A2 Aσ
pi = υ 2 (4.256)
V2
Se introduce constanta dependentă de natura gazului, a = N A2 Aσ şi ecuaţia
de stare a gazului real va avea forma următoare:
υ 2a
p + (V − υ b ) = υ RT (4.257)
V2
1−
RTV 3
de cele mai multe ori, este satisfăcută relaţia:
2υ a
〉〉1 , caz în care se obţine, după o dezvoltare în serie a expresiei
VRT
(4.264), următoarea relaţie aproximativă între cei doi coeficienţi calorici.
2υ a
C p − CV = R 1 + (4.265)
VRT
161
∫ dU = − ∫ δ L = − ∫ pdV
1 1 1
(4.266)
∂H
∂p
µ =− T (4.272)
Cp
pentru calcularea numărătorului din această relaţie în cazul unul kilomol
de gaz van der Waals, se exprimă entalpia în modul următor:
dH = d (U + pV ) = dU + pdV + Vdp (4.273)
C p − CV
〉0 (4.280)
R
Deci, numitorul expresiei (4.279) satisface următoarea relaţie:
1
〉0 (4.281)
2υ a (V − υ b )
2
1−
RTV 3
şi, prin urmare, semnul coeficientului de destindere laminară este dat de
numărătorul expresiei (4.279):
2
2a b
b− 1 − (4.282)
RT V
La temperatura Ti numită temperatura de inversie, numărătorul fracţiei din
relaţia (4.265) se anulează:
2
2a b
Ti = 1 − (4.283)
Rb V
Dacă T 〈Ti , atunci coeficientul de destindere laminară este pozitiv.
dT
µ= 〉0 (4.284)
dp
şi în acest caz, dacă prin destinare gazul îşi reduce presiunea, p2 〈 p1 , dp〈 0
rezultă că temperatura sa scade. În acest caz, se spune că efectul Joule-Thomson
este pozitiv.
Dacă T 〉Ti , prin dilatare gazul se încălzeşte şi atunci efectul Joule-
Thomson este negativ. Semnul coeficientului de destindere laminară este
dependent de raportul corecţiilor din ecuaţia van der Waals, deci este dependent
de natura gazului.
Dacă T = Ti are loc inversia adică, trecerea de la efectul Joule-Thomson
pozitiv la cel negativ şi din acest motiv temperatura Ti este numită temperatura de
inversie.
În cazul gazului ideal, efectul Joule-Thomson este absent. Efectul Joule-
Thomson are un număr însemnat de aplicaţii practice în termotehnică şi în teoria
turbinelor.
164
Figura 4.18
Fig. 4.18
Ana1izând izoterma corespunzătoare temperaturii de 130 C, se constată că
ea este formată din trei porţiuni. Porţiunea D A se apropie de aspectul unei
hiperbole echilatere, ea ne arată că, micşorând volumul, presiunea creşte (fig.
4.18) până în punctul A. În acest punct începe lichefierea şi, pe măsură ce se
micşorează volumul, o cantitate tot mai mare de gaz se lichefiază şi din acest
motiv presiunea se menţine constantă. Când volumul ajunge la valoarea
corespunzătoare abscisei punctului B, tot gazul s-a 1ichefiat. În acest timp, forţele
interne efecuează lucru mecanic, realizând legături între particule, formând o
structură specifică stării lichide. Lucrul efectuat de forţele interne se eliberează
sub forma căldurii latente. Presiunea corespunzătoare părţii orizontale AB rămâne
constantă (46 atm), şi gazul capătă proprietăţile vaporilor saturanţi. Aceşti vapori
sunt cei care sunt în contact cu lichidul din care provin şi care nu îşi modifică
presiunea la variaţia volumului, pentru că, la reducerea volumului, un număr tot
mai mare de particule trec prin suprafaţa de separaţie în faza lichidă, şi nu mai
contribuie la ciocnirile cu pereţii incintei.
Stabilirea echilibrului dintre lichid şi vapori este rezultatul a două procese
care se desfăşoară în sens contrar, trecerea moleculelor din lichid în gaz, şi
trecerea moleculelor din gaz în lichid. Aceste două procese au loc independent.
Numărul de molecule care pleacă din masa de lichid în masa de vapori depinde de
densitatea lichidului, iar numărul de molecule care pleacă din masa de vapori în
masa de lichid depinde de densitatea vaporilor. Ţinând seama de compresibilitatea
redusă a lichidului, densitatea acestuia variază foarte puţin cu variaţia presiunii
gazului. Se poate considera aproximativ că variază numai volumul şi masa fazei
lichide, nu şi densitatea acesteia. Presiunea se menţine constantă până la
166
Fig. 4.19
Regiunea 1 corespunde stării gazoase. Gazul nu se mai poate lichefia
oricare ar fi presiunea.
Regiunea 2, cuprinsă între izoterma critică, curba de saturaţie şi axa
volumelor, corespunde vaporilor nesaturaţi, care au un comportament descris de
ecuaţia van der Waals şi care se pot lichefia prin comprimare.
Regiunea 3 corespunde vaporilor saturanţi, adică unor vapori aflaţi în
contact cu lichidul din care provin şi cu care sunt în echilibru.
Regiunea 4, între ordonată, izoterma critică şi curba de saturaţie,
corespunde stării lichide a substanţei respective.
Temperatura critică este temperatura deasupra căreia un gaz nu mai poate
fi lichefiat, oricât de mare ar fi presiunea. Presiunea critică este presiunea minimă
la care un gaz se lichefiază la temperatura critică. Studiul graficului permite să se
tragă încă o concluzie importantă şi anume că un gaz răcit sub temperatura critică
necesită pentru lichiefiere presiuni cu atât mai mici, cu cât se află la o temperatură
mai scăzută.
La temperatura critică nu se mai poate face distincţie între starea lichidă şi
167
ceea gazoasă. Suprafaţa de separaţie dintre lichid şi gaz dispare, fluidul capătă un
aspect opalescent şi densitatea vaporilor saturanţi coincide cu densitatea
lichidului. Acest fenomen este ilustrat de curba reprezentată în fig. 4.20 numită
Mathias-Cailletet, care reprezintă densitatea fluidului în funcţie de temperatură.
ρ
lichid
ρ vapori = ρ lichid Punct critic
C
Vapori saturanţi
T
Tc
Fig. 4.20
La temperatura critică dispare orice deosebire dintre lichid şi gaz. În jurul
acestei temperaturi trecerea de la starea gazoasă la starea lichidă la ceea gazoasă şi
invers se face în mod continuu. Izotermele lui Andrews au fost deduse
experimental, prima dată, pentru dioxidul de carbon, dar toate gazele reale au
acelaşi comportament. Toate pot fi lichefiate dacă sunt comprimate la o presiune
mai mare decât presiunea critică, cu condiţia ca această comprimare să aibă loc la
o temperatură mai mică decât temperatura critică.
Între izotermele determinate experimental şi cele teoretice ale lui van der
Waals există o diferenţă netă datorită diferenţelor calitative existente între stările
de gaz şi lichid.
Dacă se explicitează presiunea din ecuaţia de stare van der Waals şi se
reprezintă grafic, la valoari constante ale temperaturii se obţine graficul din
fig. 4.21
168
Fig. 4.21
Dacă se ordonează termenii din ecuaţia van der Waals, după puterile
volumului se obţine pentru un kilomol de gaz, următoarea ecuaţie de gradul trei.
RT 2 a ab
V 3 − b + V + V− =0 (4.286)
p p p
Pentru o anumită presiune şi temperatură, această ecuaţie are trei rădăcini
care pot fi toate trei reale, una reală şi două complex conjugate sau toate trei
complexe. Dacă temperatura este mai mică decât temperatura critică, o paralelă la
axa volumelor p1 = constant taie izoterma corespunzătoare din graficul presiunii
în trei puncte care corespund celor trei rădăcini reale. Acest comportament nu se
regăseşte în realitate, căci la gazele reale curba BMNA este înlocuită cu palierul
AB corespunzător lichefierii gazului. În plus, apare anomalia că pe porţiunea MN
a curbei, presiunea creste odată cu creşterea volumului. Pe măsură ce temperatura
creşte, cele trei rădăcini se apropie una de alta pentru ca la temperatura critică să
se confunde. Acesată obsrevaţie permite determinarea coordonatelor punctului
critic, căci în acest punct izoterma critică are un punct de inflexiune cu tangenta
orizontală. Din ecuaţia van der Waals se explicitează presiunea:
RT a
p= − 2 (4.287)
V −b V
şi se calculează derivatele care în punctul de inflexiune se anulează:
∂p RTc 2a
=− 2 +
=0 (4.288)
∂V c (Vc − b ) Vc3
şi:
169
∂2 p 2 RTc 6a
2
= − 4 =0 (4.290)
∂V c (Vc − b ) Vc
3
Fig. 4.22
Lucrul mecanic efectuat pe acest ciclu este:
LAB = (Vg − Vl ) ( ps + dps − p s ) = (Vg − Vl ) dps (4.292)
η=
(v g − vl ) dps
(4.295)
λ
Pe de altă parte, ciclul fiind infinitezimal se pot neglija căldurile schimbate
pe BC şi DA, deci ciclul ABCD poate fi asimilat unui ciclu Carnot cu
randamentul:
171
T + dT − T dT
η= = (4.296)
T + dT T
Egalând randamentele, se obţine ecuaţia Clausius-Clapeyron:
dps λ
= (4.297)
dT T ( vg − vl )
T
Fig. 4.23
Din relaţia (4.301) se poate deduce pentru căldura latentă specifică relaţia
următoare:
172
d ln ps
λ ≈ RT 2 (4.302)
dT
Dacă se exprimă variaţia de temperatură din ecuaţia Clausius-Clapeyron:
dT =
Tt
( v − v ) dp
λt final initial
(4.303)
p lichid
solid Punct critic
gaz
vapori
T
Ttriplu Tcritic
Fig. 4.24
173
Fig. 5.1
q1 q 2
F= k (5.1)
r2
S-a observat că mărimea forţei depinde şi de natura mediului prin care se
transmite interacţiunea eletrostatică, deci constanta k depinde de natura mediului.
Pentru a caracteriza capacitatea mediului de a transmite interacţiunea
electrostatică, s-a introdus mărimea fizică numită permitivitate electrică a
mediului ε cu ajutorul căreia constanta k se poate scrie:
1
k= (5.2)
4πε
Prin urmare, relaţia (4.1) devine:
1 q1 q 2
F= (5.3)
4πε r2
S-a observat că prin vid interacţiunea electrostatică se transmite cu cea mai
mare intensitate deci, vidul are cea mai mică permitivitate: această permitivitate se
1
notează cu ε0 şi are valoarea ε 0 = 8 ,856 ⋅ 10 − 12 F/m, iar = 9 109.
4πε 0
Expresia matematică a legii lui Coulomb se poate exprima vectorial în
r
felul următor: se introduce un vector unitar ξ care are direcţia dreptei care uneşte
r
cele două sarcini. Forţa electrostatică F având aceeaşi direcţie, vom putea scrie:
r r
F = F ⋅ξ (5.4)
Dar distanţa dintre q1 şi q2 se poate exprima vectorial prin relaţia:
r r
r = r ⋅ξ (5.5)
Din (5.5), (5.4) şi (5.3) obţinem forma vectorială a legii lui Coulomb:
r 1 q1 q 2 r
F= r (5.6)
4 πε r 3
5.3 Câmpul electric
Se observă că prezenţa unei sarcini electrice schimbă proprietăţile spaţiului
înconjurător în aşa fel încât, dacă în acest spaţiu se introduce un corp având o
sarcină electrică, asupra acestuia acţionează o forţă electrostatică. Această
interacţiune se transmite fără a fi nevoie de un intermediar „substanţial”, ca şi în
176
r
F
Se ia lim pentru că în acest caz sarcina q nu poate influenţa distribuţia
q→0 q
de sarcină care creează câmpul. Dacă acest câmp este generat de o sarcină
punctiformă fixă, atunci:
F
E= şi F = q E (5.8)
q
forţa aceasta este numită şi forţă ponderomotoare.
Această trecere la limită are un caracter oarecum artificial pentru că în
natură nu s-a întâlnit până în prezent sarcină liberă mai mică decât
e = 1,602 •10−19 As, sarcina numită elementară.
Dacă o sarcină punctiformă Q generează câmpul, într-un punct situat la
distanţa r forţa cu care câmpul acţionează asupra sarcinii punctiforme q .se poate
scrie conform relaţiei (5.6), în modul următor:
r 1 Q⋅q r
F= r (5.9)
4πε r 3
Deci, conform definiţiei date intensitatea câmpului în acest punct se va
exprima prin următoarea relaţie:
r 1 Q r
E= r (5.10)
4 πε r 3
Pentru scrierea acestei relaţii s-a ales ca origine a sistemului de coordonate
chiar punctul în care este situată sarcina Q. Dacă suntem nevoiţi să alegem un alt
punct ca origine, atunci sarcina Q se va afla în punctul A de coordonate, x1, y1,z1,
iar intensitatea câmpului în punctul B de coordonate x2, y2,z2 se va exprima în
felul următor:
r r
Q r12
EB = (5.11)
4πε r12 3
177
r
Proiecţiile vectorului EB pe cele trei axe vor fi:
r Q x1 − x2 r
E Bx = ⋅i
4πε 0 3
( x1 − x2 ) + ( y1 − y2 ) + ( z1 − z 2 )
2 2 2
r Q y1 − y2 r
E By = ⋅j
4πε 0 3
( x1 − x2 ) + ( y1 − y2 ) + ( z1 − z2 )
2 2 2
r Q z1 − z 2 r
E Bz = ⋅k
4πε 0 3
( x1 − x2 ) + ( y1 − y 2 ) + ( z1 − z 2 )
2 2 2
Cele arătate anterior sunt valabile pentru situaţia descrisă, câmpul din B
fiind generat de o singură sarcină situată în A. Această situaţie nu se întâlneşte în
realitate, decât în cazuri foarte rare. În general, câmpul electric într-un punct apare
ca urmare a efectelor produse de mai multe sarcini, răspândite în spaţiu.
Pentru abordarea unei astfel de situaţii se utilizează principiul suprapunerii
câmpurilor. Aceasta o putem enunţa în felul următor.
Fie E1 intensitatea câmpului electric într-un punct P generat de sarcina 1.
Fie E 2 intensitatea câmpului electric generat de punctul P de sarcina 2.
r r r
Câmpul generat în punctul P de sarcinile 1 şi 2 este E = E1 + E 2 .
a b
Fig. 5.2
Dacă în spaţiu există o distribuţie discretă de sarcină q1, q2, ....,qi,...qn,
într-un punct P(x,y,z), conform principiului supoziţiei se poate scrie:
E p = E p1 + E p 2 + ...... + E pi + ...... + E pn (5.12)
dar conform (5.11):
178
q1 r 1 p q2 r2 p qi rip qn rnp
Ep = + + ..... + + .... + (5.13)
4πε0 r1 p 4πε0 r2 p
3 3
4πε0 rip
3
4πε0 rnp3
sau:
n
1 qi rip
Ep =
4 πε 0
∑
i =1 rip3
(5.14)
ur 1 n qi ( y p − yi ) r
E py = ∑
4πε 0 i =1 2
3
j (5.15)
( x p − xi ) + ( y p − yi ) + ( z p − zi )
2 2
ur 1 n qi ( z p − zi ) r
E pz = ∑
4πε 0 i =1 2
3
k
( x p − xi ) + ( y p − yi ) + ( z p − zi )
2 2
De foarte multe ori (cel mai des), la nivel macroscopic este foarte greu de
decelat o distribuţie discretă de sarcină, cu toate că sarcina electrică este discretă.
De exemplu, pe o suprafaţă conductoare de dimensiuni macroscopice încărcată cu
sarcina Q, aceasta poate fi considerată ca fiind distribuită continuu. În „norul de
electroni” (sarcina spaţială) din jurul unui catod de tub electronic, sarcina este, de
asemenea, distribuită continuu în volum, deci nu putem găsi puncte în care să
avem q1, q2, ..., qn. Distribuţia continuă a sarcinilor este un model valabil doar la
scară mare.
Dacă avem un domeniu D în care sarcina Q este distribuită continuu, ca în
figură, putem alege un subdomeniu de volum ΔV în care se găseşte sarcina Δq.
179
Fig. 5.3
Definim densitatea volumică de sarcină ρv în punctul M ca fiind limita
raportului dintre sarcină şi volumul în care se găseşte sarcina atunci când volumul
tinde la 0.
∆q ∆q dq
ρv = lim = lim =
∆V → 0 ∆V P → M ∆V dV
Q →M (5.16)
N →M
dq = ρ v dV
şi:
q= ∫∫∫ ρdV
D
(5.17)
uur
unde r12 este vectorul care uneşte punctului 1 în care calculăm E faţă de
punctul 2, în care densitatea volumică de sarcină este ρ(x2,y2,z2). În general,
rezolvarea acestei integrale vectoriale este dificilă şi, din acest motiv, se utilizează
alte metode pentru a afla E atunci când se cunoaşte ρ(x,y,z).
Dacă. câmpul electric este uniform, E are aceeaşi valoare în fiecare punct,
dar de cele mai multe ori E se schimbă de la un punct ( E (x,y,z) este o funcţie
continuă). Deci, fiecărui punct din spaţiu i se ataşează un vector E . Din acest
motiv, spunem că câmpul electric este un câmp de vectori.
Se poate obţine o reprezentare intuitivă a câmpului electric introducând
noţiunea de linie de câmp. Numim linie de câmp o curbă tangentă în fiecare punct
la direcţia locală a vectorului intensitate a câmpului electric. Sensul liniei de câmp
se defineşte ca fiind sensul forţei care acţionează în acel punct asupra unei sarcini
pozitive.
Pentru a deduce ecuaţia unei linii de câmp se ţine cont de faptul că
r
elementul de arc dS este paralel cu E deci:
dS × E = 0 (5.21)
d S = dxi + dy j + dz k (5.22)
Produsul vectorial (5.21) se poate explicita în felul următor:
i j k
d S × E = dx dy dz = i (E z dy − E y dz ) − j (E z dx − E x dz ) + k (E y dx − E x dy ) = 0
Ex Ey Ez
Fig. 5.4
Liniile câmpului electric produs de corpurile electrizate sunt curbe
deschise care pornesc din corpurile pozitive şi se închid la corpurile negative.
Numărul de linii de câmp pe unitatea de suprafaţă ne dă o indicaţie cu
privire la intensitatea câmpului electric în regiune. În A, ΔS fiind mai aproape de
sarcină, E este mai mare şi se vede că pe el vin mai multe linii de câmp în punctul
B.
Fig. 5.5
5.4 Fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă
Noţiunea de flux este o noţiune fundamentală în teoria câmpurilor
vectoriale. Numim fluxul unui vector printr-o suprafaţă, o mărime scalară egală cu
produsul dintre modulul acelui vector şi mărimea suprafeţei aşezată normal pe
direcţia vectorului. În cazul vectorului intensitate a câmpului electric pe care îl
notam cu ψ.
Ψ=E·S (5.25)
182
Fig. 5.6
Dacă suprafaţa S nu este perpendiculară pe direcţia lui E, ea îşi va „arăta”
câmpului doar proiecţia sa Sn, ca în figura (5.7):
Fig. 5.7
Se observă că proiecţia normală Sn se poate calcula ca fiind: Sn = Scosα
deci:
Ψ = E ⋅ S n = E ⋅ S ⋅ cos α (5.26)
Se remarcă faptul că o suprafaţă este o mărime vectorială pentru că
întruneşte toate caracteristicile unui vector. Vectorul ataşat unei suprafeţe are
modulul egal cu aria suprafeţei S şi o orientare în spaţiu definită de direcţia şi
sensul normalei exterioare la suprafaţă. n .
S = S ⋅n (5.27)
În acest caz, unghiul α dintre S şi Sn este egal cu unghiul dintre E şi n sau
E şi S .
Deci, relaţia (5.26) se poate scrie ca fiind produsul scalar dintre
vectorii E si S :
183
Ψ = E ⋅S (5.28)
Tot ce s-a arătat până acum este valabil pentru suprafeţe plane şi pentru un
E constant pe toată suprafaţa. Dar în cazul cel mai general, acest lucru nu este
valabil, cum se întâmplă în fig. 5.8:
Fig. 5. 8
În acest caz, se va împărţi suprafaţa σ în suprafeţe ΔS1, ΔS2,....,ΔSi
suficient de mici pentru ca să poată fi considerate plane şi pe ele să fie definit un
singur E . Fluxul total prin suprafaţa σ va fi:
n n
Ψσ = ∑ E i ⋅ ∆S i ⋅ cos α i = ∑ E i ⋅ ∆ S i (5.29)
i =1 i =1
Fig. 5.9
184
5.5 Legea lui Gauss pentru câmpuri electrice (Legea fluxului electric)
Se va calcula fluxul câmpului printr-o suprafaţă sferică ce înconjoară o
sarcină punctiformă. Conform relaţiilor anterioare pentru intensitatea câmpului
electric prin suprafaţa sferei este valabilă relaţia:
Q
E= (5.31)
4πε r 2
Fig. 5.10
Iar fluxul prin suprafaţa sferei va fi:
Ψ = E 4π r 2 = ES sfera
Fig. 5.11
Se construieşte o sferă de rază r tangentă la S în AB, ca în figura 5.11a) şi
în secţiunea plană a aceleaşi figuri 5.11 b).
Seva nota cu ΔSsf aria porţiunii de sferă rezultată din proiecţia lui ΔS pe
suprafaţa sferei. Fluxul câmpului E prin ΔS va fi:
∆Ψ = E ∆ S cos θ (5.34)
Suprafaţa ΔSsf, fiind proiecţia lui ΔS, se va putea exprima în felul următor:
∆ S sf = ∆ S cos θ (5.35)
sau:
∆S sf
∆S = (5.36)
cos θ
Se obţine:
Ψ = E ⋅ ∆ S sf (5.37)
Deci, fluxul prin suprafaţa oarecare ΔS este acelaşi ca şi prin sferă. Dar
cum suprafeţele ΔS şi ΔSsf au fost alese arbitrar, se poate generaliza în felul
următor (deci, se poate enunţa următoarea lege):
Fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă închisă care conţine sarcina
electrică care generează câmpul este egal cu raportul dintre valoarea sarcinii aflată
în interior şi permitivitatea mediului.
186
Relaţia (5.41) exprimă legea fluxului electric pentru medii omogene liniare
şi izotrope, în formă integrală.
În matematică se demonstrează o teoremă foarte importantă numită
teorema Gauss-Ostrogradski. Pentru un vector C de componente Cx, Cy, Cz:
∂C x ∂C y ∂C z
∫∫ Cd S =
S
∫∫∫
V
∂x
+
∂y
+ dV
∂z
(5.42)
Deci:
187
∂E x ∂E y ∂E z ρ
+ + = (5.45)
∂x ∂y ∂z ε
Notăm:
∂E x ∂E y ∂E z
div E = + + (5.46)
∂x ∂y ∂z
deci, expresia matematică a legii fluxului electric (legea lui Gauss pentru câmpuri
electrice) se poate scrie în următoarea formă diferenţială:
ρ
div E = (5.47)
ε
Noţiunea de divergenţă a unui vector reprezintă fluxul pe unitatea de
volum ce iese din domeniul D de volum V, pentru V infinit de mic.
ur uuur
ur ∆ ( ∫∫ Cd S )
divC = lim (5.48)
∆V → 0 ∆V
Divergenţa este un concept matematic apărut în mecanica fluidelor şi ea
caracterizează din punct de vedere cantitativ productivitatea unei surse de câmp.
Divergenţa oricărui vector este o funcţie scalară.
5.6 Lucrul mecanic al forţelor electrice. Potenţialul
În rezolvarea unei multitudini de proleme teoretice şi practice este
necesară cunoaşterea lucrului efectuat de câmpul electric asupra unui corp
încărcat electric. Pentru aceasta, vom calcula lucrul mecanic efectuat de forţele cu
care câmpul electric acţionează asupra unei sarcini + q, atunci când aceasta se
deplasează dintr-un punct A, în altul B.
Considerăm că într-un punct O luat ca origine a sistemului de referinţă se
găseşte o sarcină Q care generează un câmp radial. În acest câmp se deplasează o
particula de sarcina + q pe o curbă C din A în B ca în fig. 5.12.
Fig. 5.12
188
sau:
rB
Qq 1 1 Qq 1 1
LAB = − =− − (5.54)
4πε rA rB r 4πε rB ra
a
Qq 1 1
L AB = − (5.55)
4 πε rA rB
În calculul care s-a efectuat, s-a luat forma curbei C arbitrară şi se observă
că această alegere nu influenţează rezultatul de (5.55). Deci, lucrul mecanic al
forţelor electrice nu depinde de drumul parcurs, ci numai de poziţiile punctului
iniţial şi celui final. Se observă că lucrul mecanic efectuat pentru transportarea de
către câmp a unităţii pozitive de sarcină LAB/q este egală cu diferenţa dintre două
valori (luate în A şi B) ale unei mărimi dependente de sarcina care crează câmpul
şi poziţia punctului.
LAB Q Q
= − (5.56)
q 4πε rA 4πε rB
Q
Această mărime, V = , este o mărime de stare, căci nu depimde decât
4πε r
de starea iniţială şi de cea finală. Relaţia (5.56), se scrie în modul următor:
189
LAB
= − ( VB − VA ) =U (5.57)
q
Diferenţa dintre mărimile V din punctele B, respectiv A, VB − V A , se
numeşte diferenţă de potenţial. Diferenţa de potenţial cu semn schimbat este
numită tensiune electrică. Deci, tensiunea electrică se poate defini ca lucrul
mecanic efectuat de câmp pentru a transporta unitatea pozitivă de sarcină între
cele două puncte.
Dacă punctul B se consideră ca punct de referinţă până la care se poate
face deplasarea corpului cu sarcina q, atunci LAB/q = VA-VB va avea în punctul
oarecare A din câmp o valoare unică, având posibilitatea de a caracteriza câmpul
Q
în acel punct. În acest caz, mărimea V A = se va numi potenţialul câmpului
4 πε rA
electric în A. (Pentru aceasta VB trebuie să fie considerat egal cu zero).
Se defineşte potenţialul câmpului electric într-un punct ca fiind o mărime fizică
scalară, egală cu valoarea raportului dintre lucrul mecanic efectuat de câmp pentru
a transporta o sarcină de probă din acel punct până într-un punct de referinţă
arbitrar şi valoarea sarcinii corpului de probă.
5.7 Relaţia între intensitatea câmpului şi potenţial
S-a arătat anterior că lucrul mecanic efectuat de câmpul electric, pentru a
deplasa o sarcină q din A în B în câmp, se exprimă prin relaţia:
L AB = qU = q (V A − V B ) = − q ∆ V (5.58)
Dacă punctele A şi B sunt infinit de apropiate, lucrul mecanic infinitezimal
dL va fi:
dL = –qdV (5.59)
dar:
ur r ur r
dL = F d l = q Ed l
sau:
Ed l = dU , Ed l = − dV (5.60)
(U reprezintă tensiunea electrică): de unde, rezultă:
U AB = ∫ Ed l
AB
(5.61)
∫ Ed l = 0 (5.62)
i j = ik = j k = 0
Se obţine relaţia următoare:
∂V ∂V ∂V
E x dx + E y dy + E z dz = − dx − dy − dz (5.66)
∂x ∂y ∂z
∂V ∂V ∂V
Ex = − ; Ey = − ; Ez = − (5.67)
∂x ∂y ∂z
∂V ∂V ∂V
E = − i+ j+ k (5.68)
∂x ∂y ∂z
191
Fig. 5.13
Considerăm vectorul distanţă l orientat de la sarcina negativă spre cea
pozitivă.
Pentru a studia proprietăţile dipolului se introduce mărimea vectorială,
numită moment dipolar p .
p = ql (5.72)
În continuare se va calcula intensitatea câmpului şi potenţialul generate de
un dipol într-un punct P, de un vector de poziţie r faţă de centrul dipolului.
(fig. 5.14).
Fig. 5.14
Pentru început se va calcula potenţialul câmpului în P. (în vid):
q q q 1 1 q r1 − r2
V = − = − = (5.73)
4πε 0 r2 4πε 0 r1 4πε 0 r2 r1 4πε 0 r1 r2
Se construieşte arcul de cerc AB, cu raza r2, în acest caz AC = r1 − r2 .
Se observă că AD|| r . Dacă însă r >> l diferenţa dintre lungimile segmentelor AC
şi AD devine neglijabilă deci, AD~r1-r2.
Din triunghiul dreptunghic ADB, se deduce AD=lcosα, deci:
r1-r2=lcosα (5.74)
193
Fig. 5.15
Sub acţiunea câmpului electric inductor E 0, electronii liberi din conductor
se vor deplasa ca în figura (5.15) spre regiunea A în sensul forţei (sarcina
electronului fiind negativă în sens contrar liniei de câmp).
Deci, regiunea A se va încărca negativ, iar regiunea B de unde au plecat
sarcinile negative, (rămân sarcini pozitive necompensate) pozitiv. Deci, în
interiorul conductorului apare un câmp un câmp electric de intensitate E de sens
contrar câmpului inductor. Migraţia electronilor liberi (purtătorilor de sarcină
liberi) se produce până când câmpul indus E ’ echilibrează câmpul inductor şi în
acest caz, câmpul interior se anulează rămânând în echilibru. Deci, în condiţii
statistice (sarcini în echilibru) intensitatea câmpului electric în interiorul
conductoarelor este nul.
De asemenea, în condiţii statice, vectorul intensitate a câmpului electric,
pe suprafaţa conductorilor, este perpendicular pe suprafaţă. Orice componentă
tangenţială ar crea forţe tangenţiale care ar provoca o mişcare tangenţială a
purtătorilor de sarcină. Deci, E=En; Et=0 (fig. 5.16).
195
Fig. 5.16
5.9.2 Imaginea electrostatică
Pentru doua sarcini punctiforme egale şi de semne contrare, planul de
simetrie este un cuplu echipotenţial. Deci, câmpul stabilit între un plan conductor
(care este o suprafaţă echipotenţială) şi o sarcină punctiformă este identic cu cel
stabilit între două sarcini punctiforme egale şi de semn contrar. Deci, un plan
metalic (conductor), din punt de vedere electrostatic, se comportă ca o oglindă,
distribuţia de sarcină pe planul metalic făcându-se în aşa fel încât este echivalentă
cu apariţia simetric fată de plan a unei sarcini de semn contrar numită imagine
electrostatică. (Fig. 5.17).
Fig. 5.17
5.9.3 Dielectrici în câmp electric
Introducând un dielectric în câmp electric, constatăm că şi acesta se
încarcă la capete cu sarcini electrice de semn contrar. Faptul se explică prin
polarizarea dielectricului.
Unii dielectrici au molecule simetrice, centrul sarcinilor pozitive nu
coincide cu centrul sarcinilor negative. Astfel de molecule se comportă ca mici
dipoli şi poartă numele de molecule polare sau cu moment dipolar permanent.
La alte molecule, în condiţii normale, fără un moment dipolar permanent este
posibil ca în prezenţa unui câmp electric, datorită forţelor care se exercită din
partea câmpului asupra sarcinilor constituente, să se producă o „descentrare”
electrică a moleculei care astfel să capete un moment dipolar indus. În mod
normal, chiar dacă în molecula substanţei are un moment dipolar la nivelul
macroscopic, aceasta nu se observă, pentru că agitaţia termică aranjează haotic
momentele dipolare. În cazul când acest dielectric plasat în câmp electric dipolii
196
a b
c
Fig. 5.18
Sarcinile din interior se compensează, rămănând necompensate doar
sarcinile de la capete. Deci, dielectricul se comportă ca un dipol. Sarcinile de la
suprafaţă nu sunt libere, ele fiind legate de moleculele de la suprafaţa extremă a
dielectricului.
Câmpul indus E i este opus lui E deci câmpul în interior este redus faţă de
câmpul inductor (nu se anulează pentru că orientarea nu este perfectă datorită
permanentei agitaţii moleculare).
Polarizarea scade cu creşterea temperaturii, deoarece agitaţia termică tinde
să scoată dipolii elementari de pe direcţia câmpului. De altfel, o polarizare
completă este posibilă doar în vecinătatea lui zero absolut. La o anumită
temperatură, polarizarea unui dielectric polar este cu atât mai intensă, cu cat
câmpul este mai intens. Un dielectric este cu atât mai polarizat, cu cat mai multe
molecule din unitatea de volum sunt orientate de câtre câmpul electric exterior.
Pentru a caracteriza din punct de vedere cantitativ polarizarea unui dielectric, se
va introduce o mărime vectorială având modulul egal cu momentul dipolar al
unităţii de volum şi având direcţia opusă câmpului exterior. Această mărime se
numeşte vectorul de polarizare P .
Se consideră o placă dielectrică introdusă între două armaturi de
condensator. Datorită câmpului electric E dintre armăturile condensatorului
dielectricul se va polariza, la suprafaţa de separaţie dintre dielectric şi armături
197
Fig. 5.19
S-a arătat că starea de polarizare este caracterizată de vectorul de
polarizare P .
Dielectricul polarizat se comportă ca un dipol macroscopic de moment
dipolar:
π = Qi ⋅ li (5.86)
Conform definiţiei vectorului de polarizare, modulul său va fi:
π Qi ⋅ li Qi
P= = = = σi (5.86)
V S ⋅l S
Dacă distribuţia sarcinii nu este uniformă se trece la o definire locală după
cum urmează:
dQ i
P= (5.87)
dS
Se construieşte suprafaţa gaussiană, cilindrică Γ în aşa fel încât baza sa S 1
să se găsească în armătură ca în fig. 5.19 şi se calculează integrala de suprafaţă a
vectorului P pe Γ:
r r r r r r r r
∫∫ PdS = ∫∫ PdS + ∫∫ PdS + ∫∫ PdS
Γ S1 SL S2
(5.88)
ur ur π
∫∫S Pd S L = ∫∫S PdS L cos 2 (5.89)
L L
S-a obţinut semnul negativ pentru că sarcina din interior este negativă.
Dacă s-ar fi luat armătura cu sarcina pozitivă, vectorul E ar fi fost negativ deci, se
obţinea acelaşi rezultat.
În continuare, se aplică teorema lui Gauss pentru câmpul electric pe Γ:
r r r r r r r r
∫∫ EdS = ∫∫ EdS + ∫∫ EdS + ∫∫ EdS
Γ S1 S1 S2
(5.91)
r r 1 r r
∫∫Γ E dS =
ε 0
Q − ∫∫Γ dS
P (5.93)
(r r r r
∫∫ PdS + EdS = Q ) (5.94)
Γ
ur ur
P = χ eε 0 E (5.96)
χ e este o constantă de proporţionalitate dependentă de natura dielectricului
numită susceptibilitate electrică, deci (5.95) devine:
ur ur ur
D = ε 0 E + χ eε 0 E (5.97)
ur ur
D = ε 0 (1 + χ e ) E (5.98)
5.9.4 Electreţii
În 1922, fizicienii japonezi Sato şi Eguchi au introdus un amestec topit de
răşină şi ceară într-un câmp electric având intensitatea mare (E>106kV/m).
Amestecul topit s-a polarizat, dipolii elementari orientându-se pe direcţia
câmpului. Menţinâdu-se câmpul, dielectricul a fost lăsat să se răcească şi să se
solidifice. După îndepărtarea câmpului exterior, un număr mare de molecule au
rămas polarizate. Deci, întreg dielectricul rămâne cu o oarecare polarizare. Un
asemenea dielectric polarizat se numeşte electret. Tehnologia de realizare nu este
prea simplă pentru că, în general, tensiunea necesară este mai mare decât
tensiunea de străpungere a dielectricului. Momentul dipolar poate persista câţiva ani.
5.9.5 Seignettoectreţii
Acestea sunt substanţe cristaline la care εr depinde de intensitatea
câmpului εr = εr (E) şi de modul cum se obţine starea respectivă.
În interiorul seignettoelectreţilor există domenii polarizate având un
moment dipolar diferit de zero. Dacă din exterior se aplică un cap exterior se
produce o orientare a dipolilor, care face ca εr să depindă de E şi în acelaşi timp
apare o variaţie a dimensiunilor cristalului (piezoelectricitate). Ele reprezintă
fenomenul de histereză.
Fig. 5.20
5.9.6 Energia câmpului electric
5.9.6.1 Energia unei distribuţii de sarcini electrice
Se consideră un ansamblu de sarcini q1, q 2 ,q 3, ....q n , aflate la infinit.Se aduce
sarcina q1 într-un punct oarecare. Potenţialul câmpului în acest punct fiind nul, nu
se efectuează lucru mecanic. Se aduce sarcina q2 într-un punct situat la distanţa r12
de prima sarcină, punct în care potenţialul generat de q1 este V1 . (Fig. 5.21 a).
201
q1 r12 q2
r
Fig. 5.21 a
Lucrul mecanic efectuat este:
q1
L2 = q2V1 = q2 (5.105)
4πε r12
Dacă se aduce sarcina q3 într-un punct ca în figura 5.21b.
q3
r13 r23
q1 r12 q2
r
Fig. 5.21b
lucrul mecanic efectuat este:
q1 q2
L3 = q3 (V1 + V2 ) = q3 + q3 (5.106)
4πε r13 4πε r23
Energia cheltuită pentru a realiza distribuţia de sarcini din figura 5.21b
este:
q1q2 qq qq
W= + 1 3 + 2 3 (5.107)
4πε r12 4πε r13 4πε r23
Procedeul poate fi generalizat şi se obţine în final relaţia următoare:
1 qi q j
W= ∑
2 i
∑ 4πε r
j ≠i
(5.108)
ij
1
Factorul a apărut datorită faptului că în suma dublă fiecare termen apare
2
de două ori.
Această relaţie se poate pune şi sub următoarea formă:
1
W = ∑ q jV j
2 j
(5.109)
202
unde:
qi
Vj = ∑ (5.110)
j 4πεrij
q (V1 − V2 ) qU
W= = (5.116)
2 2
U este diferenţa de potenţial (tensiunea) dintre armături.
Energia câmpului din unitatea de volum se numeşte densitatea de energie a
câmpului w:
dW
w= (5.117)
dV
W = ∫∫∫ wdV (5.118)
V
ED
w= (5.122)
2
ştiind că pentru medii omogene şi izotrope este valabilă expresia (5.101),
relaţia (5.122), se mai poate scrie în următoarea formă:
εE 2
w= (5.123)
2
Relaţiile de mai sus au fost deduse pe cazul particular al condensatorului
plan dar, ele rămân aceleaşi şi în cazul general.
6. Electrocinetica
6.1 Curentul electric
S-a constatat că există o categorie foarte mare de corpuri care au
următoarea proprietate. Starea de electrizare apărută într-o regiune a lor se
răspândeşte pe întreaga lor suprafaţă şi potenţialul ia aceeaşi valoare în toate
punctele. Aceste corpuri se numesc conductoare. Un conductor are în componenţa
sa particule purtătoare de sarcină, care se pot deplasa liber prin respectivul corp.
În lipsa unor forte externe, aceşti purtători de sarcină execută mişcări dezordonate
în jurul poziţiilor de echilibru. In cazul conductorilor solizi, purtătorii
microscopici de sarcină sunt electronii liberi. Se consideră două corpuri
conductoare încărcate cu sarcini opuse, având potenţiale diferite VA şi VB
(VB>VA) (Fig. 6.1.a).
A E B
VA VB
Fig 6.1 a
A I B
VA VB
Fig 6.1 b
Fig. 6.1 c
Între ele există un câmp electric E. Se unesc corpurile cu un conductor C.
(Fig. 6.1 b). În acest caz, mişcarea electronilor liberi va avea o componentă
ordonata, sub acţiunea forţelor cu care câmpul acţionează asupra lor. Câmpul
electric are intensitate bine determinata în fiecare punct a conductorilor.
205
r
N
r α
j
dS
Fig. 6.2
dI
j=
dS n (6.3)
Direcţia şi sensul acestui vector este identic cu direcţia şi sensul
purtătorilor de de sarcină pozitivi.
Din relaţia (6.3) rezultă:
dI = jdS n = jdS cos α
sau:
I= ∫∫ jd S
S
(6.4)
dq r r
= ∫∫ JdS (6.8)
dt S
Dacă în volumul V sarcina este distribuită continuu cu densitatea de
sarcină ρ, sarcina totală din volumul V va fi:
q = ∫∫∫ ρdV
V
(6.9)
Conform teoremei Gauss-Ostrogradski:
r r ∂J x r ∂J y r ∂J z r r
∫∫ JdS = ∫∫∫
S V
∂x
i+
∂y
j+
∂z
k dV = ∫∫∫ ∇JdV
V
(6.10)
208
(6.11)
∂ρ r
= −divJ (6.12)
∂t
Ecuaţiile echivalente (6.8), (6.9), (6.10) poartă numele de ecuaţia de
continuitate, în formă integrală, iar (6.11) şi (6.12), în formă diferenţială.
Pentru a deduce relaţia care se stabileşte între intensitatea curentului care
circulă printr-un conductor şi diferenţa de potenţial dintre capetele conductorului
vom considera un conductor rectiliniu la capetele căruia s-a aplicat o diferenţă de
potenţial. Intensitatea curentului care parcurge conductorul este:
∆q
I= (6.13)
∆t
dacă se va nota cu N numărul de electroni care au traversat secţiunea
conductorului in timpul ∆t şi cu e sarcina electronului, sarcina ∆q se va exprima
prin relaţia:
∆q = Ne (6.14)
dacă se notează cu n numărul de electroni liberi din unitatea de volum şi
cu V volumul ocupat de electronii aflaţi în mişcare în ∆t , atunci:
∆q = Ne = nVe (6.15)
iar intensitatea curentului se va exprima prin relaţia:
nVe
I= (6.16)
∆t
Dacă se va nota cu S aria secţiunii conductorului, cu l distanţa parcursă de
aceştia în timul ∆t şi cu v viteza lor medie, volumul ocupat de ei este:
V = Sl = Sv ∆ t (6.17)
Viteza medie a electronilor este direct proporţională cu intensitatea
câmpului electric aplicat paralel cu conductorul:
v = µE (6.18)
Factorul de proporţionalitate µ este denumit mobilitate şi el depinde de
natura materialului din care este confecţionat conductorul şi de temperatura
209
A B
Ec
r
Ec
+ Ei _
S
Fig. 6.3
211
∫ E dl = ∫ E dl = − ∫ E dl
BSA
c
BCA
c
BSA
c
(6.31)
uur r ur r uur r
∫
BSA
Ei d l = ∫
BSA
Ed l + ∫
ACB
Ec d l (6.32)
( )
F = I l×B (6.39)
r
r
Direcţia acestei forţe este perpendiculară pe planul format de vectorii B şi
l , iar sensul ei este dat de regula burghiului.
Este de subliniat faptul că efectele magnetice sunt consecinţe relativiste ale
mişcării sarcinilor electrice.
6.4.2 Inducţia şi intensitatea câmpului magnetic. Legea lui Laplace
Am văzut că pentru a caracteriza câmpul magnetic din punct de vedere
cantitativ s-a introdus o mărime fizică vectorială numită inducţia câmpului
magnetic B . Biot-Savart au dedus experimental că inducţia câmpului magnetic
produs de un conductor rectiliniu infinit de lung, parcurs de un curent de
intensitate I, la distanţa r de conductor este dat de relaţia următoare:
µI
B= (6.40)
2π r
213
µI d l × r
dB = (6.41)
4π r 3
dacă se integrează relaţia (6.40) pe conturul C a întregului circuit, se
obţine relaţia următoare:
µI d l × r
B=∫ (6.42)
C
4π r 3
r
dB
r
r
d
Fig. 6.4
Din relaţia (6.41) rezultă că inducţia magnetică B depinde de intensitatea
curentului, forma circuitului, (integrala sa ia pe curba care reprezintă circuitul) şi
prin intermediul constantei μ numită permeabilitatea magnetică a mediului, de
natura (proprietăţile magnetica ale mediului).
Dacă circuitul este în vid, valoarea inducţiei este mai mică decât în orice
mediu, vidul având (constantă magnetică) permeabilitatea magnetică
H
µ 0 = 4 π ⋅ 10 − 7 .
m
214
µ0 I dl × r
B0 = ∫ (6.43)
C
4π r 3
Valoarea raportului dintre B şi B0 se numeşte permeabilitate magnetică
relativă a mediului:
B µ
µr = = (6.44)
B0 µ 0
Inducţia câmpului magnetic într-un mediu depinde deci, şi de natura acelui
mediu. În multe situaţii, este necesară introducerea unei mărimi capabilă să
caracterizeze din punct de vedere intensiv câmpul magnetic într-un punct şi care
să depindă doar de intensitatea curentului. Această mărime vectorială notată
cu H este numită intensitatea câmpului magnetic în acel punct. Într-un mediu
omogen şi izotrop şi liniar (într-un astfel de mediu permeabilitatea nu depinde de
intensitatea câmpului) se poate defini această intensitate prin relaţia:
B
H= sau B = H μ (6.45)
µ
Unitatea de măsură a intensităţii câmpului magnetic în sistemul
internaţional este [H] = 1 A/m.
În cazul mediilor anizotrope μ are caracter tensorial, H şi B sunt vectori
coliniari în medii omogene si izotrope.
6.4.3 Legea lui Ampere
Calculând intensitatea câmpului magnetic într-un punct din vecinătatea
unui conductor rectiliniu infinit de lung prin integrarea relaţiei (6.42), se regăseşte
formula Biot-Savart (6.40):
I
H =
2π r
sau:
µI
B= (6.46)
2π r
Plecând de la această relaţie, putem deduce o relaţie care exprimă o
legitate importantă a câmpului magnetic. Pentru început vom introduce noţiunea
de tensiune magnetică.
Dacă avem un câmp magnetic uniform de inducţie B şi intensitate H şi un
drum rectiliniu AB, numim tensiune magnetică asociată acestui drum lAB
mărimea:
215
Fig. 6.5
Pentru drumuri nerectilinii şi câmpuri neuniforme se generalizează relaţia
(6.47), împărţind drumul în segmente rectilinii suficient de mici pentru ca în
cuprinsul lor câmpul să poată fi considerat uniform. Pentru fiecare segment de
lungime Δlk pe care se găseşte câmpul uniform de intensitate Hk se poate aplica
relaţia de definiţie (6.47) şi se însumează pentru toate segmentele (fig. 6.6)
Fig. 6.6
U m = ∑ H k ∆ l k cos α k = ∑ H k ∆l k (6.48)
k k
I
r r
dl H
r
B
a b
Fig. 6.7
∫ Hdl = ∫
cerc cerc
Hdl cos 0 = ∫ Hdl
cerc
(6.50)
∫ Hd l = I
cerc
(6.53)
Fig. 6.8
∫ Hdl
Γ
Γ = ∫ Hdl Γ cos θ
Γ
(6.54)
Relaţiile (8.58) şi (6.59) exprimă matematic legea lui Ampere, numită cel
mai des legea circuitului magnetic. Dacă în interiorul conturului se află mai multe
conductoare, circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic pe un contur
închis care cuprinde conductoarele este egală cu suma curenţilor din interiorul
conturului.
218
rr
∫ dl = ∑ I k
H
k
(6.60)
Fig. 6.9
Dacă Pământul ar fi omogen şi uniform magnetizat după direcţia axei sale
de rotaţie, polii magnetici ar coincide cu cei geografici, iar meridianul magnetic
cu cel geografic. În acest caz, tgI = 2 tg ϕ , iar la poli câmpul ar fi vertical. O astfel
de distribuţie se numeşte câmp magnetic ideal. Distribuţia reală a câmpului este
aceea descrisă mai sus.
Dezvoltând în serie de funcţii sferice, expresia câmpului magnetic real,
termenul al doilea (primul este totdeauna 0 datorită lipsei sarcinilor magnetice)
este un câmp de dipol numit câmp regulat. Deci, câmpul real poate fi considerat
un câmp de dipol peste care se suprapun mai mulţi termeni ce alcătuiesc un câmp
neregulat. Polii magnetici ai acestui dipol (ai câmpului regulat) nu coincid cu polii
reali (magnetici reali), numiţi poli de înclinaţie. Câmpul magnetic regulat este
folosit mult în geofizică pentru repararea anomaliilor locale, pe când câmpul real
este cel care interesează mai mult în navigaţie. Câmpul magnetic terestru suferă
variaţii atât în mărime, cât şi în direcţie. Se studiază atât variaţia declinaţiei (foarte
importantă), cât şi a înclinaţiei şi a componentei orizontale.
Variaţiile declinaţiei pot fi zilnice sau diurne, anuale şi seculare. Variaţiile
diurne pot atinge maxim 15-20’, dar rar trec de 10’ şi au medie de 3’. Ele au
legătură cu activitatea solară şi au un maxim în iunie (8’) şi un minim în ianuarie
(3’). Particulele electrizate emise de Soare iau parte la rotaţia Pământului
producând curenţi. Câmpurile acestor curenţi se suprapun peste câmpul magnetic
terestru. Variaţii mai mari se produc în zilele cu furtuni magnetice.
Variaţiile anuale. Media zilnică a declinaţiei variază în cursul unui an.
În prezent variază de la vest spre est de la echinocţiul de primăvară spre
echinocţiul de toamnă şi apoi invers.
Variaţiile seculare sunt variaţii ale valorii medii ale declinaţiei care se
produc pe intervale mari de timp (de exemplu la Paris în 1814 DV=22o34’, iar în
1938 era DV=9o321’). În prezent scade cu ≅ 9’ pe an. Pe hărţile de navigaţie se
trece rata de variaţie a declinaţiei pentru a actualiza harta.
220
Fig. 7.1
Purtătorii de sarcină (electronii liberi, dacă conductorul este un metal) se
r
vor deplasa odată cu bara, pe direcţia vectorului v , dar, aflându-se într-un câmp
magnetic, asupra lor va acţiona ca o forţă Lorentz orientată de-a lungul
conductorului (de la A la B).
r r r
F = q(v × B ) (7.1)
Această forţă va deplasa purtătorii de sarcină spre capete (electronii spre
A), acţiunea forţei fiind echivalentă cu acţiunea unui câmp imprimat, numit câmp
indus:
r
r F r r
E = =v×B (7.2)
q
r
Acumularea sarcinilor către capete produce un câmp coulombian E 0 care
se va opune câmpului indus, iar când cele două câmpuri se egalează, transferul de
222
dar:
r
r dx
v=
dt
(deplasarea făcându-se de-a lungul axei Ox)
deci:
r
dx r r
B
ε i = ∫ × B dl (7.4)
A dt
Pe baza proprietăţilor produsului mixt:
(
r r r r r r
) (
a b ×c = c a ×b ) (7.5)
r r
în relaţia (7.5) se permutează dl cu B :
r r
dx r r dx r r
× B dl = × d l B (7.6)
dt dt
Deci:
r r r
dx × d l r dS r d r r
ε i = ∫ B = ∫
B = ∫ BdS (7.7)
C
dt C
dt dt C
r r
Ştiind că: Φ = ∫∫ B dS
dΦ
εi = (7.8)
dt
Legea conservării energiei ne impune o consecinţă importantă şi anume,
aceea că lucrul mecanic efectuat pentru a produce variaţia fluxului se transformă
în energie electrică. Această transformare se produce întotdeauna cu o opoziţie a
cauzei contra efectului deci, tensiunea electromotoare indusă are un astfel de sens
încât, prin efectele sale magnetice, se opune cauzei care-i dă naştere. Această
afirmaţie este cunoscută sub denumirea de regula lui Lentz. În acest caz, (7.8) se
scrie corect.
223
dΦ
εi = − (7.9)
dt
Această relaţie matematică se numeşte legea inducţiei electromagnetice a
lui Faraday.
Deşi demonstaţia s-a făcut în cazul particular al deplasării uniforme a
conductorului rctiliniu într-un câmp magnetic de inducţie constantă, relaţia (7.9)
îşi păstrează valabilitatea în toate cazurile în care un circuit se află sub influenţa
unui câmp magnetic cu fluxul variabil. În cazul general, derivata din (7.9) este o
derivată de flux. În electrodinamica modernă, expresiei (7.9) i se atribuie
caracterul de lege a naturii.
Dacă într-un circuit are loc variaţia de curent, evident se produce şi o
variaţie de flux prin suprafaţa mărginită de circuit. Această variaţie de flux
produce o tensiune electromotoare indusă în principiul circuit, fenomen numit
autoinducţie. Fluxul produs de un circuit depinde de intensitatea curentului şi în
situaţii în care permeabilitatea este constantă, de forma şi dimensiunile circuitului.
Raportul dintre flux şi intensitate este o caracteristică a circuitului care se numeşte
inductanţă.
Φ
L= (7.10)
I
sau:
Φ = LI (7.11)
Tensiunea electromotoare autoindusă cu ajutorul relaţiei (7.11) o putem
scrie în felul următor:
d ( LI )
εi = − (7.12)
dt
sau pentru cazul particular al inductanţei L, constante:
dI
ε i = −L (7.13)
dt
această relaţie exprimă legea autoinducţiei.
7.2 Energia câmpului magnetic
Pentru a forma şi menţine câmpul magnetic este necesar să se consume
energie. Această energie consumată este acumulată în câmpul magnetic, deci
câmpul magnetic o energie care este numită energie magnetică. Se va calcula
această energie şi densitatea sa în cazul particular, a unei bobine, lungi, de
inductanţă L, străbătută de un curent de intensitate I. La formarea câmpului în
224
∫ dW = L ∫ idi (7.19)
0 0
Li 2
W= (7.20)
2
În cazul unui solenoid, inductanţa sa este dată de relaţia:
µ0 N 2S
L= (7.21)
l
şi conform legii circuitului magnetic:
Ni
H= (7.22).
l
Introducând relaţiile (7.21) şi (7.22) în (7.20) se obţin relaţiile:
µ 0 S H 2l 2 i 2
W = ⋅ 2 ⋅ .
2 i l
225
şi:
µ0S l H 2
W = (7.23)
2
Sl = V este volumul interior al solenoidului în care este cuprins câmpul.
Se poate calcula valoarea energiei cuprinse în unitatea de volum împărţind această
energie la volum, astfel:
W µ0 H 2
w= = (7.24)
V 2
Această relaţie exprimă densitatea de energie a câmpului magnetic. Deşi
această relaţie a fost obţinută în cazul particular al solenoidului, un calcul mai
avansat arată valabilitatea sa generală.
Dacă H nu este uniform, se poate defini W doar local, pe volume infinit de
mici dV, dar relaţia (7.24) rămâne valabilă şi energia se poate calcula integrând w
pe întreg volumul:
µ0 H 2
W = ∫∫∫ wdV = ∫∫∫ dV (7.25)
V V
2
Fig. 7.2
Prin terminalul a intră în armătura A curentul de conducţie
(datorat mişcării purtătorilor de sarcină) iC, iar din B prin b iese, conform teoremei
I a lui Kirchoff pentru curent alternativ acelaşi curent.
Pentru a pune de acord acest fapt experimental cu legea continuităţii
curentului, fizicianul englez Maxwell a presupus că în spaţiul AB există un curent
care menţine continuitatea circuitului, curentul care evident nu se datorează
mişcării purtătorilor de sarcină şi care a fost denumit curent de deplasare. Curentul
de deplasare respectă teorema lui Kirchoff:
id = ic (7.27)
Ne propunem să calculăm în continuare valoarea lui id. Ştim că id este
intensitatea curentului care încarcă condensatorul:
dq
ic = (7.28)
dt
q fiind sarcina momentană pe armături.
q = Cu (7.29)
u fiind tensiunea momentană dintre armături.
Deci:
d (Cu )
ic = (7.30)
dt
ε0 S
Capacitatea C este considerată constantă şi egală cu pentru un
d
condensator plan cu dielectric vid, având aria armăturilor S foarte mare şi distanţa
l, dintre acestea foarte mică .Câmpul electric dintre armături poate fi considerat în
acest caz uniform. Pentru un astfel de câmp este valabilă relaţia u = El .
Prin urmare rezultă:
227
ε0S d
ic = (E ⋅ l) (7.31)
l dt
sau:
dE
ic = ε 0 S (7.32)
dt
dE
şi, conform (7.27), intensitatea curentului de deplasare id = ε 0 S .
dt
Deci, densitatea curentului de deplasare va fi:
id dE
jd = = ε0 (7.33)
S dt
sau aceeaşi relaţie scrisă vectorial (valabil în medii izotrope, omogene şi
liniare):
r
r dE
jd = ε 0 (7.34)
dt
Experimentele efectuate au arătat că aceşti curenţi de deplasare se
comportă ca orice curent, producând câmpuri magnetice, deşi ei au fost introduşi
printr-o ipoteză de lucru a lui Maxwell şi nu se datorează deplasării purtătorilor de
sarcină. Dacă se comportă ca un curent şi produc un câmp magnetic care se
adaugă la câmpul produs de curenţii de conducţie, legea Biot-Savart-Laplace şi
legea circuitului magnetic a lui Ampere se pot generaliza completându-le cu
curentul de deplasare id.
r r
r µ 0 (ic + id )dl × r
dB0 = (7.35)
4π r 3
forma generală a legii Biot-Savart-Laplace:
şi:
r r
∫ dl = µ 0 (ic + id )
B (7.36)
Acestea sunt:
1. Legea fluxului electric(Legea lui Gauss pentru câmpuri electrice)
r r Q
∫∫S EdS = ε 0 (7.37)
sau în vid:
r
r r r ∂E r
∫C Bdl = µ 0 ∫∫S j c + ε 0 ∂t dS (7.42)
sau:
r
r r r ∂E r
∫ B dl =
C
∫∫S µ 0 jc + µ 0 ε 0 ∂t dS (7.43)
r
conturul C pe care se face integrala de contur. Pentru un vector V de componente
Vx, Vy, Vz se scrie:
r r r r
Γ = ∫ Vdl = ∫∫ rotVdS (7.44)
C S
r
unde operatorul diferenţial vectorial, rotV se explicitează în următorul
mod:
r r ∂V ∂Vy r ∂V z ∂V x r ∂V y ∂Vx
rot V = i z − − j − + k − (7.45)
∂y ∂z ∂x ∂z ∂x ∂y
r r r
Dacă în relaţia (7.44) se derivează circulaţia ∫ Vdl cu suprafaţa S se obţine
C
următoarea expresie:
r r
∂Γ ∂ ∫∫ VdS r
r= r = rotV
∂S ∂S
Deci, rotorul unui vector se poate interpreta ca fiind circulaţia care revine
pe unitatea de suprafaţă şi caracterizează, din punct de vedere cantitativ,
intensitatea vârtejului.
Luând în considerare teorema lui Stokes, relaţia (7.43) se mai poate scrie:
r r r r
∫ B d l = ∫∫ dS
rot B (7.46)
S
sau:
r
r r r ∂E r
∫∫S BdS = ∫∫S µ 0 jc + µ 0 ε 0 ∂t dS (7.47)
r r ∂ r r
∫ Ed l
C
=− ∫∫
∂t S
B dS (7.52)
∂
Integrala din membrul II nu depinde de timp, deci operatorii ∫∫ şi
∂t
pot
S
fi permutaţi.
r
r ∂B r
∫∫S rotE = −∫∫S ∂t dS (7.55)
de unde:
r
r ∂B
rotE = − (7.56)
∂t
sau în cazul mediilor liniare în care permeabilitatea nu depinde de
intensitatea câmpului magnetic.
231
r
r ∂H
rotE = − µ (7.57)
∂t
Relaţiile (7.56), (7.57) reprezintă forma diferenţială a legii inducţiei a lui
Faraday şi sunt valabile în această formă în cazul mediilor aflate în repaus.
În cazul în care mediul în care are loc inducţia este mobil, derivatele sunt derivate
de flux şi relaţiile (7.56), (7.57) vor avea termeni suplimentari.
Din forma integrală a legii inducţiei electromagnetice şi teorema lui Stokes
rezultă faptul ca un câmp magnetic variabil produce un vârtej de câmp electric.
Liniile de câmp electric sunt închise şi înconjoară liniile de câmp magnetic.
4. Legea fluxului magnetic.(Legea lui Gauss pentru câmpuri
magnetice)
r r
∫∫ BdS = 0
S
(7.58)
deci:
r
div B = 0 (7.59)
În concluzie, legile fundamentale ale electricităţii obţinute prin
generalizarea unui mare număr de experimente şi observaţii se pot exprima într-o
formă matematică elegantă şi riguroasă, prin următoarele relaţii.
Forma integrală Forma diferenţială
r ρ
divE =
r r Q ε0
1) ∫∫ EdS =
ε0 r ρ
S
∇E =
ε0
Legea fluxului electric sau, legea lui Gauss pentru câmpul electric:
r r
∫∫S dS = 0
B r r
div B = 0 ∇B = 0
2) r r r r
∫∫ HdS = 0
S
div H = 0 ∇H = 0
Legea fluxului magnetic sau, legea lui Gauss pentru câmpul magnetic:
232
r
r ∂B
r r r r rotE = −
∂ ∂t
3) ∫∫ Edl = − ∫∫ BdS r
∂t S r ∂H
S
rotE = −µ 0
∂t
Legea inducţiei electromagnetice a lui Faraday:
r r r
r ∂
∫C Bdl = µ 0 (I C + I d )
r E
rotB = µ 0 jC + µ 0 ε 0
4) r r ∂t
r
∫C Hdl = I C + I d r r
rotH = jC + ε 0
∂H
∂t
Legea circuitului magnetic sau, legea Ampere-Maxwell.
Aceste ecuaţii se mai completează cu ecuaţia de continuitate:
r r ∂V r ∂ρ
5) ∫∫ j dS = − ∫∫∫ divj = −
S V
∂t ∂t
şi ecuaţiile de material:
r s
6) D = ε 0 ε r E
r r
7) B = µ 0 µ r H
r r
8) J = σ E
Relaţiile 6), 7) şi 8) au această formă simplă doar în medii omogene,
liniare şi izotrope.
Acest grup de ecuaţii se numeşte grupul de ecuaţii al lui Maxwell sau, mai
pe scurt, relaţiile lui Maxwell. În electrodinamica modernă grupului lui Maxwell i
se dă caracter de postulat, din care se deduc, sub forma de teoreme, constatările
obţinute iniţial pe cale experimentală.
Concluzia fundamentală care se desprinde din analiza acestor ecuaţii este
aceea că în regim electrodinamic, cu alte cuvinte, regimul în care câmpurile
electric şi magnetic sunt variabile în timp şi spaţiu, aceste două câmpuri nu pot fi
independente.
Un câmp electric variabil produce un vârtej de câmp magnetic, acest câmp
magnetic variabil produce un alt câmp electric, care se suprapune peste câmpul
electric iniţial, rezultând un nou câmp electric. Acesta la rândul lui produce un
nou câmp magnetic variabil si aşa mai departe.
Acest ansamblu de câmpuri magnetice şi electrice variabile, inseparabile,
care se condiţionează şi se generează reciproc se numeşte câmp electromagnetic.
7.5 Proprietăţile operatorului ∇
Ecuaţiile lui Maxwell pot fi scrise într-o singură formă mai accesibilă
folosind operatorul diferenţial ∇ (nabla) care a mai fost întâlnit:
233
∂ r ∂ r ∂ r
∇= i + j+ k (7.60)
∂x ∂y ∂z
Acest operator are proprietăţi foarte importante, astfel:
r
a) dacă ∇ operează asupra unui vector V de componente Vx,Vy,Vz, atunci
r
operaţia se scrie formal, ca un „produs scalar” cu vectorul ∇ , ţinând cont de
faptul că înmulţirile, formele cu componentele lui ∇ reprezintă derivări parţiale.
r ∂V x ∂V y ∂V z
r ∂ r ∂ r ∂ r r
∇ V = i + ( r
)
z + k V x i + V y j + V z k = + +
r
= div V (7.61)
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
(este un scalar).
b) dacă ∇ operează asupra unui scalar, ecuaţia este asemănătoare formal
cu produsul dintre un vector şi un scalar, rezultând un vector numit gradient:
∂ r ∂ r ∂ r ∂S r ∂S r ∂S r
∇S = i + j + k S = i+ j+ k = gradS (7.62)
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
(este un vector).
c) produsul vectorial al lui ∇ cu un vector:
r r r
i j k
∂ ∂ ∂
r ∂ r ∂ r ∂ r
( )
r r r
∇ × V = i + j + k × V x i + V y j + V z k = =
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
Vx Vy Vz
r ∂V ∂V r ∂V z ∂V x r ∂V y ∂Vx r
= i z − y − j − + k − = rot V (7.63)
∂y ∂z ∂x ∂z ∂x ∂y
(este un vector).
Este de remarcat că produsul scalar al lui ∇ nu este comutativ.
7.6 Energia câmpului electromagnetic. Teorema lui Poynting
Am văzut în paragrafele precedente că atât câmpul electric, cât şi câmpul
magnetic au energie, densităţile de energie fiind date de relaţiile:
rr
ED εE
we = sau pentru un mediu omogen şi izotrop we = (7.64)
2 2
rr
HB µH 2
we = sau în aceleaşi condiţii şi izotrop wm = (7.65)
2 2
Deci, densitatea de energie a câmpului electromagnetic va fi:
234
w=
1
2
(εE 2 + µH 2 ) (7.66)
W =
1
∫∫∫
2 V
(
εE 2 + µH 2 dV ) (7.77)
şi:
Pj = ∫∫∫ ρj
2
dV (7.80)
V
∂W ∂ εE 2 ∂ µH 2
− = − ∫∫∫ + dV (7.82)
∂t V
∂t 2 ∂t 2
∂W ∂E ∂H
− = − ∫∫∫ εE + µH dV (7.83)
∂t V ∂t ∂t
Ţinând cont de relaţiile lui Maxwell obţinem relaţia:
r v
r ∂H r r ∂E
∇ × E = −µ , şi ∇ × H = j + ε
∂t ∂t
obţinem relaţia:
r r r
∂W ∇× H − j r ∇× E
− = − ∫∫∫ εE − µH dV (7.84)
∂t V ε µ
−
∂W
∂t
= ∫∫∫
r
j EdV + ∫∫∫
r
H ∇ ×
r
E [ (
−
r
E ∇ ×
r
H dV ) ( )] (7.84)
V V
r
r r E
ţinând cont de forma locală a legii lui Ohm, j = σ E = :
ρ
∂W
( )
r r
− = ∫∫∫ ρj 2 dV + ∫∫∫ ∇ H × E dV (7.85)
∂t V V
r
ds reprezintă elementul infinitezimal de arie a suprafeţei domeniului D.
Pentru a deduce semnificaţia fizică a vectorului Poynting, se derivează
expresia acestei puteri cu suprafaţa, obţinând relaţia:
r dP r
S= sn (7.90)
ds
Vectorul Poynting are semnificaţia unui vector cu modulul egal, cu
densitatea superficială de putere de radiaţie şi are sensul şi direcţie propagării
energiei electromagnetice.
Se respectă regula burghiului drept ca în fig.7.3.
Fig. 7.3
[PS ]SI
[S ]SI = =
W
[S ]SI m2
Modulul vectorului Poynting, se mai poate defini ca fiind energia
transferată prin unitatea de arie s în unitatea de timp (fluxul de putere echivalent
cu intensitatea undei elastice).
8. Unde electromagnetice
8.1 Propagarea câmpului electromagnetic în vid
Ecuaţiile lui Maxwell duc direct la concluzia că atât oscilaţiile câmpului
electric, cât şi cele ale câmpului magnetic se pot propaga sub formă de unde.
Pentru un câmp electromagnetic în vid, ( ρ = 0 şi j = 0 ) ecuaţiile lui Maxwell se
vor scrie în felul următor:
r r
r ∂E r ∂E
rotH = ε 0 sau ∇ × H = ε 0 (8.1)
∂t ∂t
şi:
r r
r ∂H r ∂H
rotE = −µ 0 sau ∇ × E = −µ 0 (8.2)
∂t ∂t
Se aplică relaţiei (8.2) operatorul rot sau ∇ ×, în stânga şi se va obţine:
r
( ) ∂H
r
∇ × ∇ × E = −µ 0 ∇ × (8.3)
∂t
∂
În membrul drept se inversează operatorul ∇ cu (componentele lui ∇
∂t
nu depind de timp) şi în primul membru utilizează identitatea cunoscută din
matematică:
(r
)r
( )
r r
( )
r
∇ × ∇ × E = ∇ ∇E − ∇ 2 E = ∇ ∇E − ∇E (8.4)
r ρ
dar în vid, ∇E = = 0;
ε0
înlocuind în (8.3), se obţine:
( )
r ∂ r
− ∆E = − µ 0 ∇× H (8.5)
∂t
Înlocuind în (8.5) relaţia (8.1), se obţine expresia următoare:
r ∂ ∂
∆E = ε 0 (8.6)
∂t ∂t
sau:
r
r ∂2E
∆E = ε 0 µ 0 2 (8.7)
∂t
238
Fig. 8.1
ξ = x cosα + ycosβ + zcosγ (8.17)
Introducând (8.17) în (8.15):
2 π ( x cos α + y cos β + z cos γ )
r r i ω t + λ
+ϕ 0
ψ = ae
(8.18)
r 2π
Introducem vectorul de undă k de modul având direcţia de propagare
λ
a undei:
r 2π r 2π r 2π r
k= cos αi + cos β j + cos γk (8.19)
λ λ λ
şi vectorul de poziţie a punctului P:
r v r r
r = x i + yj + z k (8.20)
Se observă că:
r r 2π
kr =
λ
(
r r r
cos α i + cos βj + cos γk ) (8.21)
0 (8.24)
241
şi:
r r
H = H 0 ei (ωt − k r )
rr
(8.25)
8.4 Transversalitatea undelor electromagnetice plane
∂
În coordonate carteziene se poate face identificarea ∇ = r şi ştim că în
∂r
vid:
r r r
∇E = 0 şi ∇B = 0 (evident şi ∇H = 0 ).
r ∂ r rr
∇E = r E0 e i (ωt − k r ) = −ik E0 e i (ωt − k r )
rr rr
(8.26)
∂r
Conform relaţiei (8.23) pentru unda armonică plană:
r rr
∇ E = − ik E
deci, putem identifica pentru acest tip de undă operatorul ∇ cu înmulţirea
rr
cu − ik E :
r
∇ = −i k (8.27)
r rr rr r r
Dar ∇E = 0 , deci, ikE = 0 sau kE = 0 de unde rezultă că vectorii k şi E
r
sunt perpendiculari. Un calcul identic putem face şi pentru H (din 8.24) şi vom
r
rr r r
obţine kH = 0 , deci, H ⊥ k . De unde tragem concluzia că vectorii E
r
şi H oscilează perpendicular pe direcţia de propagare a undei. r r
Pentru a demonstra că cele două componente ale undei ( E şi H ) sunt
perpendiculare între ele, plecăm de legea inducţiei electromagnetice:
r
r ∂H
∇ × E = −µ 0 (8.28)
∂t
r r
− i k × E = −µ 0
∂t
He ( )
∂ r i (ωt − krrr )
(8.29)
r r r
( )
− ik × E = −µ 0 (iω) H 0 e i (ωt − k r )
rr
(8.30)
r r r
k × E = µ 0 ωH (8.31)
r r
Vectorul µ 0 ωH are direcţia lui H ( µ0 ω este un scalar) şi are direcţia
r r
perpendiculară pe planul format de factorii produsului vectorial deci H ⊥ k şi
r r
H ⊥ E.
242
Deci:
E µ
Z= = (8.34)
H ε
Aceasta se poate exprima dimensional prin următoarea relaţie:
V
E
[Z ]SI =
V
= m = =Ω (8.35)
H SI A A
m
Prin urmare raportul E/H are caracterul unei impedanţe şi se numeşte
impedanţa de undă a mediului.
În cazul vidului,această impedanţă are valoarea:
E µ0
Z0 = = = 377 Ω . (8.36)
H ε0
r
B
a. r r
E E
a b
Fig. 8.2
În cazul dipolului, câmpul electric nu mai este limitat la spaţiul redus
dintre armături, iar câmpul magnetic generat de diferite porţiuni ale dipolului nu
se mai anulează, curenţii având de data aceasta acelaşi sens.
Spaţiul din jurul dipolului devine sediul unui câmp electromagnetic, care
oscilează cu frecvenţa curentului indus în dipol. Acest câmp electromagnetic se
desprinde de dipol şi se va propaga în spaţiu sub formă de unde electromagnetice.
În radiotehnică, un dipol utilizat pentru emiterea sau recepţia undelor
electromagnetice este denumit antenă.
244
z r
E
r
k
θ
r r
r H
Fig. 8.3
Prin rezolvarea ecuaţiilor lui Maxwell se demonstrează că un dipol de
lungime l, alimentat cu un curent oscilant de ecuaţie:
i = I 0 cos ωt (8.37)
generează la o distanţă r mult mai mare decât lungimea de undă, în vid, un
câmp magnetic a cărui intensitate este dată de expresia:
I 0 l sin θ
H= sin (ω t − kr ) (8.38)
2 λ r
intensitatea câmpului electric în acelaşi punct este orientată perpendicular
pe H şi pe k, are următoarea expresie:
Z 0 I 0 l sin θ
E= sin ( ωt − kr ) (8.40)
2 λ r
densitatea de putere electromagnetică este dată de modulul vectorului
Poynting şi are următoarea formă:
Z 0 I 0 2 l sin 2 θ
2
S = EH = sin 2 ( ωt − kr ) (8.41)
4 λ r 2
Z I 2 l sin 2 θ
T 2 T
1
S = ∫ S ( t )dt = 0 0 sin 2 (ωt − kr ) dt
4 λ r 2T ∫0
(8.42)
T 0
efectuând integrarea, se obţine pentru densitatea medie de putere expresia:
Z I 2 l sin 2 θ
2
S= 0 0 (8.43)
8 λ r2
245
Pem =
3 λ
(8.46)
u i
Fig. 8.4
deci frecvenţa modului fundamental va fi:
c
ν= (8.49)
4l
Se folosesc foarte des şi antenele semiundă care constau dintr-un
conductor care are lungimea egală cu jumătatea lungimii de undă fundamentale.
Alimentarea cu curent de radiofrecvenţă se face în aşa fel încât la capetele atenei
să apară noduri de curent, iar la mijloc un maxim. Tensiunea va prezenta maxime
ca şi capetele antenei, iar la mijloc, acolo unde se face alimentarea tensiunea, va fi
nulă (fig. 8.4). Frecvenţa modului fundamental în acest caz este:
c
ν= (8.50)
2l
l
Fig. 8.5
247
recepţionate cu mult peste limita vizibilităţii directe. Ele sunt utilizate pentru
transmiterea programelor TV sau pentru comunicaţii radio cu bătaie scurtă cu
modulaţie în frecvenţă (F.M).
microunde: 10cm< λ< 1m unde decimetrice (U.D.M.)
1cm< λ< 10cm unde centimetrice (U.C.M.)
1mm< λ< 1cm unde milimetrice (U.M.M.)
Se utilizează în comunicaţii radio cu bătaie scurtă, radiolocaţie, încălzirea
corpurilor (cuptoare cu microunde).
Domeniul de lungimi de undă între un milimetru si lungimi de undă foarte
mari se numeşte domeniul hertzian. Aceste unde pot fi generate cu ajutorul
mijloacelor radio-tehnice şi radiate în spaţiu cu ajutorul antenelor.
Undele cu lungimi de undă mai mici de un milimetru formează domeniul
optic. În acest domeniu, generarea undelor se face de surse naturale în care au loc
tranziţii cuantice ale atomilor sau frânarea rapidă a unor purtători de sarcină. Deşi
au proprietăţi comune undelor electromagnetice, datorită lungimilor de undă
foarte mici ele se propagă în medii omogene şi izotrope, rectiliniu şi din acest
motiv se numite raze (radiaţii).
780 nm< λ< 1 mm raze infrarosii (I.R.)
Sunt radiate de corpurile calde, dar există şi mijloace electronice capabile
să le genereze. Au multiple utilizări în domeniul observării obiectelor în condiţii
de întuneric.
400 nm< λ< 760 nm lumina vizibilă
Reprezintă domeniul de unde electromagnetice accesibile direct omului
prin simţul văzului. Analizorul optic (ochiul uman) este un analizor cu răspuns
diferenţiat, în funcţie de domeniul de lungimi de undă (analizor spectral)
Diverse domenii ale spectrului vizibil sunt percepute prin senzaţii vizuale
diferite, numite culori. Domeniile de lungimi de undă corespunzătoare diferitelor
culori, sunt cu aproximaţie următoarele.
400 nm< λ< 450 nm violet
450 nm< λ< 500 nm albastru
500 nm< λ< 600nm verde
600 nm< λ< 660 nm galben
660 nm< λ< 700 nm portocaliu
700 nm< λ< 760 nm roşu
0,6 nm< λ< 380 nm raze ultraviolete (U.V.)
Sunt emise de corpurile foarte fierbinţi (de exemplu, arcul electric folosit
în sudura electrică). Soarele este o sursă importantă de raze ultraviolete. Razele
ultraviolete emise de Soare sunt captate şi absorbite de stratul de ozon aflat în
atmosfera înaltă.
249
∂ r iωt r ∂ ( eiωt )
∂t
(
Er e = Er )
∂t
(9.19)
Prin urmare:
∂ r iωt r
∂t
( )
Er e = iωtEr eiωt
şi:
∂ 2 r iωt r iωt
∂t 2
E r e(= − iω 2
)tE re (9.20)
iar:
r r
( )
∇ 2 Er eiωt = eiωt ∇ 2 Er (9.21)
k ∗2 = k '− iδ (9.32)
r r i ( ωt − k ∗ z )
E = E0 e (9.33)
de unde:
r r
E = E 0 e i [ω t − k ' z + isz ] (9.34)
r r
E = E 0 e − sz e i [ω t − k ' z ] (9.35)
1
Se observă că pentru un drum z =δ =
amplitudinea undei scade de e
s
ori. Acest drum δ se numeşte adâncime de pătrundere.
Pentru a putea calcula adâncimea de pătrundere în medii conductoare
suntem nevoiţi să calculăm mărimea notată cu s. Pentru aceasta se introduce
k ∗ din (9.32) în relaţia (9.31), obţinând:
( k '− is )
2
= ω 2εµ − iεσµ (9.36)
−2ω 2εµ ± 4ω 4ε 2 µ 2 + 4ω 2σ 2 µ 2
s= (9.41)
2
în final, se obţine pentru adâncimea de pătrundere expresia:
σ2
ω 2εµ 1 + 2 2 − 1
ω µ
s= (9.42)
2
σ
În general, pentru metale >> 1 ≅ 2 ⋅ 10 2 .
ωµ
255
σ
fiind mult mai mare decât unitatea pentru calcularea adâncimii de
ωµ
pătrundere se poate folosi următoarea formulă:
1 1
=s= ωσµ (9.43)
δ 2
În particular, pentru metale se poate scrie adâncimea de pătrundere:
1
λ ε 4
δ = (9.44)
πσ µ
care, de regulă mai mică decât λ , datorită transformării rapide a energiei
în căldură prin efect Joule.
Apa de mare fiind un mediu conductor (σ ≈ 5Ω −1m −1 ) , undele
electromagnetice care se propagă prin acesta sunt foarte puternic atenuate.
Din acest motiv, comunicaţiile radio cu submarinele aflate în imersiune sunt
dificile.
În prezent, se încearcă realizarea unor sisteme de comunicaţii cu
submarinele în imersiune folosind un sistem de comunicaţii cu lungimi de undă
foarte mari care au posibilitatea să pătrundă în apă până la adâncimi mult mai
mari decât cota periscopică a submarinului.
9.3 Dispersia undelor electromagnetice
S-a observat experimental faptul că indicele de refracţie şi conductivitatea
mediilor depind de frecvenţa, respectiv lungimea de undă a undelor
electromagnetice care traversează mediul. Ştiind că indicele de refracţie al unui
c
mediu n = , dependenţa lui n de pulsaţia ω este echivalentă cu dependenţa
v
vitezei de fază de lungimea de undă λ. După cum se ştie din teoria undelor
mecanice acest fenomen poartă numele de dispersie, iar relaţia lui Rayleigh dintre
viteza de fază şi viteza de grup este valabilă şi în cazul undelor electromagnetice.
Se va face în continuare un calcul simplificat din care să rezulte dependenţa
indicelui de refracţie al unui mediu dielectric de lungimea de undă.
S-a văzut la paragraful anterior că indicele de refacţie poate fi exprimat
prin relaţia (9.7).
Dar pentru medii dielectrice µ r ≅ 1 , deci:
n = εr (9.45)
Simplificând fenomenul, se poate face presupunerea că fiecare atom al
mediului posedă un electron periferic mai slab, legat de restul atomului, numit
256
electron optic şi care poate oscila sub acţiunea unei forţe exterioare în raport cu
restul atomului. Unda electromagnetică, avansând prin materialul dielectric
transparent, acţionează asupra electronilor optici cu o forţă:
r r
F = eE (9.46)
Se admite pentru E o variaţie armonică:
r r
E = E 0 cos ωt (9.47)
deci, forţa care acţionează asupra unui electron optic este:
r r
F = eE0 cos ωt (9.48)
Electronul optic este legat de restul atomului prin forţe de tip elastic, deci
forţa F va imprima electronului o mişcare oscilatorie întreţinută, de elongaţie x,
descrisă de ecuaţia diferenţială cunoscută:
r
d2x dx eE 0
+ 2δ + ω0 x =
2
cos ωt (9.49)
dt 2 dt m
Această elongaţie în regim permanent , va fi exprimată prin relaţia:
x (t ) = B (ω ) cos (ω t + ϕ ) (9.50)
unde, după cum s-a arătat în paragraful dedicat mişcării oscilatorii
întreţinute, B este amplitudinea oscilaţiei în regim permanent şi este exprimată
prin relaţia:
r
eE 0
B (ω) = (9.51)
(
m ω0 − ω 2 + 4δω 2
2
)
În lipsa câmpului electric exterior, atomul nu are moment dipolar.
În prezenţa câmpului electric exterior, atomul se descentrează din punct de vedere
electric (fig.9.1). Electronul “descentrat”, împreună cu restul atomului, formează
un mic dipol având un moment dipolar indus (9.2).
r
E
-e -e
c
prezenta un maxim (rezonanţă), deci n = va prezenta un minim pe care îl putem
v
interpreta ca datorându-se unei absorbţii a undei de către material. Relaţia (9.59) a
fost dedusă aplicând mai multe condiţii simplificatoare. În cazul general, relaţia
care dă dependenţa indicelui de refracţie de pulsaţia undei este mult mai
complicată decât (9.59) şi se formează mai multe maxime în curbă, deci anumite
dn
lungimi de undă vor fi puternic absorbite. Dacă > 0 dispersia se numeşte
dω
dn
normală, iar dacă < 0 se numeşte anormală.
dω
9.4 Reflexia şi refracţia undelor electromagnetice
Fenomenele de reflexie şi refracţie se produc pentru orice fel de undă,
atunci când unda interacţionează cu suprafaţa de separaţie dintre două medii. Dacă
considerăm suprafaţa de separaţie dintre două medii transparente, se poate
demonstra, folosind legile luir Gauss
r şi a lui Ampere, că aici componentele
tangenţiale ale vectorilor E şi H se conservă, (de asemenea, se conservă
r r
componentele normale ale vectorilor B şi D ). În această situaţie putem considera
satisfăcute condiţiile de continuitate şi de conservare pe care le-am pus, atunci
când am demonstrat legile reflexiei şi refracţiei pentru undele electrice (evident se
poate verifica foarte uşor că în acest caz rolul impedanţei acustice îl va lua
259
µ r r
impedanţa intrinsecă a mediului , iar amplitudinea va fi E0 , respectiv H0 ).
ε
Deci, legile refracţiei şi reflexiei se vor enunţa în acelaşi mod.
1. Unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de reflexie, raza incidentă,
normala la suprafaţă şi raza reflectată fiind în acelaşi plan. (Legea reflexiei).
2. Raportul dintre unghiul de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie
este egal cu raportul vitezelor de propagare a undei în cele două medii.
Sau raportul invers al indicilor de refracţie absoluţi.
c
sin i v 1 v 2 n
= = = 1 = n12 (9.61)
sin r v 2 c n2
v1
Această relaţie exprimă legea refracţiei şi este numită legea Snell-
Descartes. În afară de demonstraţia făcută care se bazează pe ecuaţia undelor,
legea refracţiei mai poate fi demonstrată şi pe baza următoarei afirmaţii, numită
principiul timpului minim sau principiul lui Fermat. Între puncte lumina parcurge
acel drum pe care timpul este minim.
Fig. 9.3
Se va nota segmentul CI = x şi-l considerăm variabilă (dintre toate
“x”-urile posibile, unda îl va „prefera” pe acel x pentru care timpul în care ajunge
de la A la Beste minim).
260
h1 + x 2 h2 + (CO − x )
2 2 2
t (x ) = + (9.63)
v1 v2
Funcţia t(x) prezintă minim dacă:
dt ( x ) 2x 2 ( CO − x )
= − =0 (9.64)
dx 2v1 h12 + x 2 2v 2 h2 2 + ( CO − x )
2
dar:
x
= sin i (9.65)
h + x2
1
2
şi:
( CO − x )
= sin r (9.66)
h2 2 + ( CO − x )
2
Fig. 9.4
Fig. 9.5
Un observator aflat pe suprafaţa Pământului va vedea steaua sub unghiul
tangentei la curbă, distanţa zenitală Z, în loc de distanţa zenitală Z0.
Diferenţa dintre distanţa zenitală adevărată Z0 şi cea aparentă observată se
numeşte refracţie R şi constituie o corecţie pozitivă la observaţie.
Pentru a calcula proprietăţile refracţiei astronomice vom considera două
straturi aproximativ omogene (deci de grosime foarte mică) având bazele la
262
de unde:
n ( R p + h ) sin i = n ' ( R p + h ') sin i ' (9.68)
r r
Unghiul α dintre n şi ξ se numeşte eroare goniometrică. Devierea direcţiei
de propagare a undei se datorează refracţiei ţărmului. Viteza de propagare a undei
electromagnetice depinde de conductivitatea solului. Întrucât există o diferenţă de
conductivitate între mare şi ţărm se va produce o variaţie a vitezei de propagare
care va duce la refracţia undei. În cazul propagării undelor radio fenomenele
complexe de propagare apar şi datorită refracţiei atmosferice şi mai ales
ionosferice.
9.5 Reflexia totală
Dacă lumina provine din mediul cu indice de refracţie mai mare şi trece
într- un mediu cu indice de refracţie mai mic, la un anumit unghi de incidenţă,
numit unghi limită, raza refractată devine paralelă cu suprafaţa de separaţie şi
energia transportată de undă se întoarce integral în mediul din care aceasta
provine. Acest fenomen se numeşte reflexie totală şi a fost întâlnit şi la undele
elastice, fiind un fenomen specific fenomenelor ondulatorii.
Fig. 9.6
Aplicând legea refracţiei pentru cazul descris, se obţine expresia:
sin l n
= 1 (9.70)
π n2
sin
2
deci, unghiul limită satisface relaţia:
n1
sin l = (9.71)
n2
pentru sticlă, valoarea acestui unghi este: l ≅ 42 0 .
Considerând o rază de lumină transmisă în al doilea mediu ca fiind un
fascicul foarte îngust de undă electromagnetică armonică rplană, ca în fig. 9.7 600,
elongaţia ei într-un punct oarecare P de vector de poziţie d este:
rr
Ψ t = Ae j (ω t − k d ) (9.72)
264
Fig. 9.7
Unitatea imaginară − 1 s-a notat cu j pentru a evita confundarea sa cu
unghiul de incidenţă notat cu i.
Aceasta se mai poate exprima şi în următorul mod:
r r
(
j ω t − kt d ) r r
Ψ t = Ae = ae − jkt d e jω t (9.73)
Numărul de undă a undei transmise este:
2π
kt = (9.74)
λt
Lungimea de undă a undei transmise în al doilea mediu λ t diferă de
lungimea de undă λ a undei incidente din primul mediu, datorită faptului că
vitezele de fază din cele două medii sunt diferite.
v2 n
λt = λ= 1λ (9.75)
v1 n2
Deci, numărul de undă a unei refractate este:
2π n 2
kt = (9.76)
λ n1
Produsul scalar dintre vectorul de poziţie a punctului P şi vectorul de undă
a undei transmise este:
rr 2π n1
k d = xk tx − zk = ( x sin r − z cos r ) (9.77)
λ n2
265
n1
Se exprimă sin r şi cos r folosind legea refracţiei, sin r = sin i şi se
n2
obţine expresia:
r r 2π n1 n2 n 21
kd = ( x sin i − z 1 − 1 sin 2 i ) (9.78)
λ n2 n n2
Ecuaţia elongaţiei în punctul P va fi:
2
2π 2π n
j x sin i j z 1 − sin 2 i
λ
Ψt = Ae jωt e λ
e n2
(9.79)
n1
Se observă că dacă este satisfăcută condiţia 〉1 , poate exista un unghi de
n2
incidenţă limită i = l pentru care:
n12 n
1− 2
sin 2 l = 0 ⇒ sin l = ± 2 . (9.80)
n2 n1
În acest caz, mărimea de sub radical se anulează ecuaţia elongaţiei luând
forma:
2π
j x sin i
Ψt = Ae jωt e λ
(9.81)
Se observă că în această situaţie unde nu se mai propagă decât paralel cu
axa ox, de-a lungul suprafeţei de separaţie şi nu mai pătrunde în adâncimea
mediului 2, iar conform legii refracţiei:
π
sin r = 1 ⇒ r = . (9.82)
2
Dacă unghiul de incidenţă i depăşeşte valoarea unghiului limită.
2
n1 n1
l = arcsin , i > l , 2
sin 2 l > 1 mărimea de sub radical devine imaginară,
n2 n2
ecuaţia elongaţiei luând forma:
2
2π n 2π
− z sin 2 i − 1 ( jωt − j x sin i )
λ
Ψt = Ae n2
e λ
(9.83)
În acest caz, unda care pătrunde în mediul 2 este puternic absorbită.
Amplitudinea sa scăzând exponenţial, iar propagarea se va face de-a lungul axei
ox. Adâncimea de pătrundere pe care amplitudinea scade de e ori depinde de
lungimea de undă şi de unghiul de incidenţă.
266
λ
z =δ = (9.84)
2
n
2π sin 2 i − 1
n2
În calculele efectuate nu s-a luat în considerare natura electromagnetică a
undei deci, cele deduse mai sus sunt valabile pentru orice fel de undă. Aproape
toată energia transportată de undă se va reîntoarce în mediul 1 din care provine
raza incidentă, reflexia numindu-se în acest caz reflexie totală. Reflexia totală are
multe aplicaţii. Pe lângă faptul că pe baza ei pot fi explicate fenomene optic
naturale precum mirajul sau anomaliile de propagare ale undelor folosite în
radiocmunicaţii şi radiolocaţie, ea are aplicaţii tehnice de mare viitor. O astfel de
aplicaţie este fibra optică. Fibra optică este un fir de sticlă de diametru mic, cu o
structură formată dintr-un miez de sticlă, cu indice de refracţie mare şi un strat
exterior de sticlă cu indice de refracţie mai mic şi un înveliş din plastic. Învelişul
de plastic furnizează o protecţie mecanică, dar uşurează şi identificarea fibrelor
pentru sudare prin culorile lui. Dacă lumina pătrunde oblic în miezul fibrei,
lumina va fi reflectata total pe suprafaţa de separaţie dintre miez şi stratul extern
şi, după un număr de reflexii totale succesive, părăseşte fibra la celalalt capăt,
indiferent de curbura acesteia. Fibrele de sticlă pot fi trase la un diametru foarte
mic, învelite într-un material cu indice de refracţie mai mic, şi apoi asamblate în
legături flexibile sau fuzionate în plăci de fibre folosite pentru a transmite imagini.
Legaturile flexibile sunt folosite pentru a produce iluminare dar şi pentru a
transmite imagini. În a doua jumătate a secolului XX, s-a găsit o noua aplicatie
practică a fibrei optice, şi anume comunicaţiile digitale, care utilizează impulsuri
lunimoase codate corespunzător, produse de diode laser şi care se transmit prin
fibre optice. Comunicaţiile prin fibră optică utilizează lungimi de undă în
infraroşu apropiate benzii de la 800 până la 1600 nm, cu preferinţă pentru
lungimile de undă de 850, 1300, 1550 nm. Frecvenţa semnalului luminos purtător
fiind superioară frecvenţei maxime care se poate transmite printr-un cablu de
cupru, cantitatea de informaţie transmisă depăşeşte de mii de ori cantitatea
transmisă prin mijloace clasice. O altă aplicaţie des întâlnită în construcţia
diferitelor aparate optice este prisma cu reflexie totală. Aceasta este o prismă din
sticlă optică având secţiunea unui triunghi dreptunghic isoscel. Dacă o rază de
lumină cade perpendicular pe o catetă ea va întâlni ipotenuza sub un unghi de
incidenţă de 450. Acest unghi de incidenţă este mai mare decât unghiul limită de
420 deci, raza va suferi o reflexie totală părăsind prisma prin a doua catetă, raza
fiind deviată cu 900 (fig.9.8). Periscoapele şi binoclurile conţin prisme dispuse ca
în (fig.9.9), pentru a schimba direcţia razelor de lumină, în primul caz şi pentru a
le lungi drumul, în al doilea. Pierderile de intensitate luminoasă sunt mai mici în
cazul prismelor decât în cazul oglinzilor, cu care se poate obţine acelaşi efect.
267
z r
E pz
r r
Ep E
y
r
En
r
E px
x
Fig. 9.10
268
Fig. 9.11
Datorită reflexiei, se produce o schimbare de fază şi din acest motiv
vectorul Erp şi-a inversat sensul. r r
La suprafaţa de separaţie, E şi H îşi conservă componentele tangenţiale
deci:
E x + Erx = Etx
E y + Ery = Ety
H x + H rx = H tx (9.85)
H y + H ry = H ty
E x = E p cos i;
E y = En ; (9.86)
E z = − E p sin i;
Erx = − Erp cos i;
Ery = Ern ; (9.87)
Erz = − Erp sin i;
Etx = Etp cos r;
Ety = Etn ; (9.88)
Etz = − Etp sin r;
Se cunosc componentele câmpului electric necesare pentru (9.87) şi (9.84)
iar, în continuare, este necesar să fie calculate componentele câmpului magnetic.
Pentru aceasta se vor folosi de ecuaţiile lui Maxwell (Maxwell-Faraday).
r
r ∂H
∇ × E = −µ (9.89)
∂t
Se vor face identificările cunoscute:
r ∂
∇ ≡ −i k ; ≡ i ω
∂t
si (9.90)
r r r
− ik × E = −iµε H
de unde rezultă:
r
H =
µε
(
1 r r
k ×E ) (9.91)
r
k este vectorul unitar al axei oz. Făcând înlocuirile necesare, rezultă,
pentru intensitatea câmpului magnetic, următoarea relaţie:
r r r
i j k r r r
i j k
r 1 2π 2π 2π
H= sin i 0 cos i = sin i 0 cos i =
µε λ λ λµε
E p cos i En − E p sin i
E p cos i En − E p sin i
2π r r r
=
λµω
i ( − E n cos i ) − j (
− E p sin 2
i − E p cos 2
i)+ k ( En sin i ) (9.93)
2π
factorul se poate rescrie în următorul mod:
λµω
2π 2π 1 1 1 ε
= = = = = (9.94)
λµω vT µ 2π vµ 1
µ µ µ
T εµ ε
Se obţin cele trei componente ale vectorului intensitate ale câmpului
magnetic în felul următor:
ε1
Hx = − = En cos i (9.95)
µ1
ε1
Hy = − E p cos i (9.96)
µ1
ε1
Hz = − En cos i (9.97)
µ1
ε1
H ry = Erp (9.100)
µ1
ε1
H rz = Ern sin i (9.101)
µ1
ε2
H tx = Etn cos r (9.103)
µ2
ε2
H ty = Etp (9.104)
µ2
ε2
H tz = Etn sin r (9.105)
µ2
E n + Ern = Etn
ε2
( En − Ern ) cos i = Etn cos r (9.106)
µ2
ε1 ε2
µ1
(
E p + Erp = ) µ2
sin rEtn
ε 1 ( E n − E rn ) cos i = ε 2 E tn cos r
Aceste formule sunt numite formulele lui Fresnel, după numele celui care
le-a dedus pe baza ipotezei ondulatorii a luminii. Ele permit calcularea intensităţii
câmpurilor electrice din undele electromagnetice reflectate şi refractate în urma
interacţiunii undei cu suprafaţa de separaţie dintre două medii dielectrice.
Cunoaşterea intensităţilor de câmp electric permite, în continuare, deducerea
puterilor electromagnetice reflectate şi transmise. În cazul incidenţei normale,
punând în (11.94) sini=0 şi sinr=0, obţinem:
273
n2 − n1
Erp = n + n E p
2 1
n2 − n1
Ern = − n + n En
2 1
(9.110)
E = 2 n1 E
tp n1 + n2 p
E = 2n1 E
tn n1 + n2 n
a. b. c.
Fig. 9.12
Dacă un fascicul de lumină naturală, văzută frontal ca în figura 9.12.a,
traversează un asemenea mediu, vibraţia pe direcţia „nepreferată” se atenuează şi
lumina devine parţial polarizată, ca în fig. 9.12.b. Notând cu I1, intensitatea
luminii care vibrează paralel cu azimutul preferat şi cu I2, intensitatea luminii care
vibrează perpendicular pe acesta, putem defini gadul de polarizare prin relaţia:
I1 − I 2
P= (9.111)
I1 + I 2
P se poate modifica de la valoarea 0 pentru I1=I2, în cazul luminii naturale
la valoarea 1, în cazul I2=0. r
În acest ultim caz, vectorul E (cel care produce senzaţia de lumină)
vibrează într-un singur plan lumina fiind liniar polarizată.
9.7.1 Polarizarea luminii prin reflexie şi refracţie. Legea lui Brewster
Dacă natura luminii naturale cade la suprafaţa de separaţie dintre două
medii dielectrice, fascicolele reflectate şi refractate vor fi parţial polarizate. Acest
fenomen poate fi explicat pe baza formulelor lui Fresnel. În lumina naturală
Ep=En=E, deci formulele lui Fresnel se pot scrie în felul următor:
(9.112)
(9.113)
(9.114)
(9.115)
ε E2
w = (9.116)
2
se vor putea scrie relaţiile intensităţii luminii reflectate şi transmise în felul
următor:
(9.117)
(9.118)
(9.119)
(9.120)
(9.121)
Deci, tangenta unghiului de incidenţă la care lumina reflectată este total
polarizată este egală cu indicele de refracţie relativ al celor două medii. Acesta
este enunţul teoremei lui Brewster şi se exprimă prin următoarea relaţie:
(9.122)
Acest unghi este numit unghi Brewster şi pentru suprafaţa de separaţie aer-
sticlă: iB=57o(la n21=1,54).
276
(9.124)
r
Dacă I tp ≥ I tn predomină oscilaţia în care vectorul E oscilează paralel cu
planul de incidenţă. La traversarea unei plăci de sticlă, fenomenul de mai sus se
produce de două ori la traversarea fiecărei feţe.
Itn I −I 1 − 0, 7
= 0,7 şi deci, gradul de polarizare este P = tp tn = = 0,7 = 17%
Itp I tp + I tn 1 + 0,7
9.7.2 Undele electromagnetice în medii dielectrice, liniare, omogene şi
anizotrope
9.7.2.1 Birefregerenţa
Fenomenul de anizotropie optică a fost descoperit studiind trecerea luminii
prin cristale. Acestea, din punct de vedere optic, sunt medii omogene, dar s-a
remarcat că raza de lumină prin traversarea unui cristal se dedublează. Acest lucru
dovedeşte că proprietăţile optice ale cristalelor depind de direcţia de propagare a
a b
Fig. 9.13.
luminii prin ele. Deci, ele constituie medii anizotrope din punct de vedere
optic. Fenomenul de dedublare a razei de lumină se numeşte dubla refracţie sau
birefrigerenţă. Un cristal birefrigerent este carbonatul de calciu cristalizat în
sistemul romboedric, cu unghiul dintre muchii de 101o53’, numit spat de islanda
(fig.9.13.a)
277
a b
Fig. 9.14
Evident, vitezele ve fiind diferite de vo, vor diferi şi indicii de refracţie, întrucât
n=c/v. Deci, indicele de refracţie pentru raza extraordinară va depinde de direcţie.
(Fig. 9.15a,b). Astfel, vom putea construi elipsoidul indicilor (Fig. 9.16a,b).
278
a b
Fig. 9.15
no ne
e
no
ne
a b
Fig. 9.16
Vo no
ne
Ve
Fig. 9.17
Diferenţa ne- no se numeşte birefrigerenţa cristalului. Din figurile de mai
sus rezultă că frontul de undă al razei extraordinare este perpendicular pe direcţia
de propagare doar dacă aceasta coincide cu axul optic şi direcţia perpendiculară pe
aceasta (x-x’ şi y-y’ în fig. 9.14 a). Dacă lumina cade pe un cristal, în aşa fel încât
să facă unghi cu axa principală, ca în fig. 9.18, se va produce dedublarea de care
am discutat.
279
Fig. 9.18
Unele cristale, cum sunt iodosulfatul de chinină sau turmalina prezintă
proprietatea de a atenua foarte mult intensitatea razei ordinare. În vizibil, o lamă
de turmalină de 1 mm opreşte total raza ordinară. Acest fenomen se numeşte
dicroism. Deci, numai raza extraordinară poate traversa o placă de cristal dicroic,
ceea ce este echivalent cu a spune că un cristal dicroic este transparent numai
pentru lumina care oscilează paralel cu axa optică. Un cristal dicroic utilizat
pentru polarizarea luminii este numit polarizor, iar un al doilea dispus după acesta,
utilizat pentru analizarea luminii polarizate este numit analizor. (Fig. 9.19). Rotind
analizatorul în jurul lui OO’ cu unghiul α, ca în fig. 9.20, intensitatea luminii care
părăseşte analizatorul se modifică după legea.
I = I 0 cos 2 α (9.125).
Această relaţie exprimă legea lui Malus. Relaţia se justifică, observând în
fig. (9.19) este valabilă relaţia:
E = E0 cos α
Fig. 9.19
280
polarizor analizor
Fig. 9.20
Fig. 9.21
9.7.3 Polarizarea undelor prin birefrigerenţă
Lumina liniar polarizată este foarte mult utilizată în cercetarea ştiinţifică şi
în diferite ramuri ale tehnicii, în optică, în optoelectronică şi în sistemele de afişaj
cu cristale lichide deci, este necesară obţinerea ei din lumina naturală. În prezent,
în majoritatea cazurilor, se folosesc discuri polarizatoare bazate pe proprietăţile
281
unor substanţe dicroice, discutate la paragraful anterior. Discurile (sau alte forme)
polarizate se numesc polaroizi şi se realizează prin înglobarea unui număr imens
de cristale microscopice, într-o masă transparentă depusă pe un suport de sticlă.
Cristalele sunt orientate pe aceeaşi direcţie prin metode electrice, termice şi
mecanice (laminare). Lumina care traversează polaroidul este foarte slab colorată.
Fig. 9.22
Fig. 9.23
Tăietura prismei este în aşa fel realizată încât unghiul de incidenţă al razei
O să fie mai mare decât unghiul limită (pe suprafaţa AC) deci, în I’ raza suferă o
282
Fig. 9.24
În prezent se utilizează de preferinţă polaroizi dicroici, care au dimensiuni
mai mari şi preţ de cost mai redus.
9.7.4 Birefrigerenţa provocată
S-a observat experimental că dacă un mediu dielectric izotrop este supus
unui câmp electric intens, E el devine anizotrop din punct de vedere optic
prezentând fenomenul de birefrigerenţă. Acest fenomen a fost numit după numele
descoperitorului (1875): efect Kerr. Substanţa supusă câmpului electric se
comportă ca un cristal uniax, cu direcţia principală pe direcţia câmpului. Un efect
Kerr foarte puternic se obţine folosind ca substanţă de lucru nitrobenzenul, dar în
prezent există şi cristale care prezintă acest efect şi ele sunt utilizate în construirea
dispozitivelor optoelectronice. Dispozitivul experimental demonstrativ este
prezentat în fig. 9.25:
r
E
Fig. 9.25
283
Fig. 9.26
9.8 Interferenţa undelor electromagnetice
9.8.1 Condiţii de interferenţă. Termeni de interferenţă. Coerenţa
Când am studiat compunerea şi suprapunerea oscilaţiilor mecanice, am
constatat că aceasta duce la apariţia fenomenului de interferenţă. În cazul
r în rcare
într-un punct din spaţiu sosesc două unde electromagnetice, vectorii E şi H ai
285
Fig. 9.27
Să presupunem că două surse punctiforme S1 şi S2 emit fascicule înguste
(raze) de unde electromagnetice, armonice şi plane, de aceeaşi lungime de undă
( λ 1 = λ 2 ⇒ ω1 = ω 2 ) (în acest caz undele se numesc monocromatice).
286
r
r1
P
r r
k2 r2
S2
Fig. 9.28
r r
Vectorii de distanţă r şi de undă k fiind coliniari, se pot scrie următoarele
relaţii:
rr
k1r1 = k1r1 (9.140)
287
şi:
rr
k 2 r2 = k 2 r2 (9.141)
Lungimile de undă fiind egale, se impune şi egalitatea numerelor de undă:
2π
k1 = k 2 = (9.142)
λ
şi prin urmare, intensităţile instantanee ale câmpului electric în punctul de
întâlnire P, sunt:
r r 2π
e1 = Emax 1 cosωt + ϕ 01 − r1
λ (9.143)
r r 2π
e 2 = E max 2 cos ωt + ϕ 02 − r2 (9.144)
λ
Conform principiului superpoziţiei, în punctul P apare o nouă oscilaţie
electrică având aceeaşi pulsaţie, o nouă amplitudine şi o nouă fază exprimată prin
ecuaţia:
r r
e = E max cos(ωt + Φ ) (9.145)
unde, conform rezultatelor obţinute la capitolul „Unde elastice”,
amplitudinea oscilaţiei electromagnetice reziltante în punctul P este:
E 2 max = E 2 max 1 + E 2 max 2 + 2 E max 1 E max 2 cos ∆ ϕ (9.146)
şi:
E max 1 sin ϕ1 + E max 2 sin ϕ 2
tgϕ = (9.147)
E max 2 cos ϕ1 + E max 2 cos ϕ 2
unde ∆ϕ reprezintă defazajul total:
∆ϕ = ϕ 2 − ϕ 1
r
Dar conform celor arătate anterior cos (ωt + φ) = const şi I ≈ E 2 max .
Deci:
(9.150)
I = I 1 + I 2 + 2 I 1 I 2 cos ∆ϕ (9.155)
va prezenta maxime şi minime, în funcţie de valoarea lui cos ∆ϕ .
Dacă diferenţa de fază iniţială este ϕ 02 − ϕ 01 = 0 , vom avea maxime pentru o
valoare a diferenţei de drum dintre distanţele parcurse de cele două raze:
λ
r2 − r1 = δ = kλ = 2 k (9.156)
2
şi minime pentru:
λ
r2 − r1 = δ = (2 k + 1) (9.157)
2
unde k = 0,1,2…..
Locul geometric al punctelor în care intensitatea undei este constantă se
numeşte franja de interferenţă.
I = const ⇒ cos ∆ ϕ = const ⇒ ∆ ϕ = const ⇒ r2 − r1 = const (9.158)
Aceste suprafeţe sunt hiperboloizi de revoluţie având ca axă dreapta care
uneşte sursele şi ca focare chiar sursele ca în fig. 9.29:
Fig. 9.29
Pe un ecran plan se vor observa intersecţiile hiperboloizilor cu planul
adică hiperbole luminoase între care există intervale întunecate. Spaţiul dintre
două franje luminoase fiind interfranje (fig. 9.30):
290
Fig. 9.30
O aplicaţie importantă pentru navigaţie a interferenţei în domeniul radio
sunt metodele de navigaţie hiperbolică (Loran, Decca, Omega) (fig. 9.31).
Cu un receptor special instalat pe navă se determină intervalele de timp
sosirii undelor de la o pereche de emiţătoare şi se reperează pe hartă hiperbola
corespunzătoare lui ∆t . Acelaşi lucru se, face cu alte două emiţătoare şi se
reperează hiperbola corespunzătoare lui ∆t . Intersecţia celor două hiperbole va da
punctul navei. Hiperbolele corespunzătoare unei perechi de emiţătoare sunt
reprezentate pe hartă cu o anumită culoare.
Fig. 9.31
9.8.2 Obţinerea experimentală a fenomenului de interferenţă
Pentru a obţine experimental franje de interferenţă, este necesară
obţinerea, plecând de la o sursă punctiformă, a două sau mai multe fascicole
coerente. Se cunosc mai multe dispozitive de acest fel.
9.8.2.1 Interferometrul (dispozitivul ) Young
Principiul de funcţionare şi modul de construire fiind cunoscute, vom reda
doar principalele calcule.
291
Fig. 9.32a
k=3
k=2
k=1
k=0
k=-1
k=-2
k=-3
Fig. 9.32b
Pentru a calcula distanţa la care se formează maximul de ordinul k, vom
calcula diferenţa de drum δ.
δ k ≅ 2l sin ϕ (9.159)
X k = Dtgϕ (9.160)
dar D >> 2l, deci φ < 5o, deci:
sin ϕ ≅ tg ϕ (9.161)
de unde se obţine pentru diferenţa de drum:
292
xk
δ k = 2l (9.162)
D
Pentru a obţine la distanţa xk de centrul ecranului de observare un maxim
de interferenţă, diferenţa de drum trebuie să satisfacă condiţia de maxim:
δ k = kλ (9.163)
xk
kλ = 2 l (9.164)
D
de unde:
kλD
xk = (9.165)
2l
Interfranja, adică distanţa dintre două maxime consecutive:
i = x k +1 − xk =
(k + 1)λD − kλD (9.166)
2l 2l
λD
i= (9.167)
2l
Pe ecran se observă o serie de franje luminoase între care se găsesc franje
întunecoase. Pentru a deduce modul în care se distribuie intensitatea luminii în
franja luminoasă, se va nota cu E valoarea maximă a intensităţii câmpului electric
generat pe ecran de unul din fascicole. În franjă cele două intensităţi se compun,
dând un câmp cu intensitatea maximă Emax.:
2 πδ
E 2 max = E 2 + E 2 + 2 EE cos (9.167)
λ
dar I ≈ E 2 max , deci într-o franjă luminoasă:
2πδ
1 + cos
λ
I = 2I 0 (9.168)
2
unde I0 este intensitatea luminii produse pe ecran de o singură fantă.
2 πδ πδ
I = 2 I 0 2 cos = 4 I 0 cos 2
λ λ
293
2lx k
dar: δ =
D
deci:
2πlx k
I = 4 I 0 cos 2 (9.169)
λD
Deci intensitatea luminii a unei franje se poate modifica între 0 şi 4I0.
În caz că sistemul de fante este iluminat cu lumină albă, spectrul fiind
continuu, există de fapt o infinitate de lungini de undă, fiecare producând un
sistem de franje. Pentru franja centrală, diferenţa de drum este nulă, indiferent de
valoarea lungimii de undă deci, aici se formează un maxim alb. Interfranja fiind
λD
i= , este mai mare pentru radiaţia roşie decât pentru violet. Primele franje
2l
după franja centrală au marginea dinspre franja centrală colorată violet şi
marginea exterioară în roşu. La o oarecare distanţă xk, franja roşie de ordin k se
suprapune peste franja violetă de ordin k+1. Din acest loc nu mai apar franje
întunecate. Pe măsură ce distanţa de la franja centrală creşte, culorile se
estompează. Suprapunerea mai multor culori (pentru δ > 3 − 4µ ) dă impresia de
alb, însă un alb diferit de cel din maximul central. Acest alb se numeşte alb de
ordin superior care spectroscopic nu este continuu ca albul de ordin 0. Din el
lipsesc unele culori, din acest motiv se spune că albul de ordin superior dă un
spectru canelat.
9.8.2.2 Oglinzile lui Fresnel
Sunt două oglinzi plane care formează un unghi de aproape 1800. O sursă
punctiformă dă în cele două oglinzi imagini virtuale care produc raze coerente
(provin din aceeaşi sursă, iniţială).
În zona de suprapunere celor două fascicole există un câmp de
interferenţă. Câmpul este cu atât mai mare, cu cât distanţa S1S2 este mai mică.
Dacă se notează cu r distanţa SO, atunci distanţa dintre cele două imagini virtuale
este:
l ≅ 2α r (9.170)
şi interfranja va fi dată conform figurii 11.34, de relaţia următoare:
λ ( D0 + l )
i= (9.171)
2α l
294
Fig. 9.33
Fig. 9.34
295
Fig. 9.35
dacă unghiul A a prismelor respectiv a lentilelor şi unghiul lor de înclinare
α sunt foarte mici.
α+A
n≅ 2 (9.172)
A
2
de unde:
α ≅ ( n − 1) A (9.173)
l = 2α J = 2 J ( n − 1) A (9.174)
focal al acestuia (în cazul ochiului, pe retină). În acest fel se explică culoarea
petelor de ulei sau petrol. Se consideră o peliculă transparentă cu feţe plane
paralele având grosime l ca în fig. 9.36.
Fig. 9.36
Fig. 9.37
Pentru a calcula diferenţa de drum, vom observa în fig. 9.37 că faţă de AI3,
raza I parcurge în plus ddrumul I1 A, iar II porţiunea de drum I1I2I3. Diferenţa de
drum optic Δ va fi:
λ
δ = ∆ 1 − ∆ 2 = n ( I1 I 2 + I 2 I 3 ) − I1 A − (9.178)
2
pierderea de drum -λ/2 în mersul razei 1 a apărut datorită reflexiei sale pe
mediul cu indice de refracţie mai mare. Dar, din ∆(I1 I 2 B ) rezultă:
e
I1I 2 = I 2 I 3 = (9.179)
cos r
În consecinţă, diferenţa de drum dintre cele două raze va fi:
2ne λ
δ = − I1 I 3 s in i − (9.180)
cos r 2
I 1 B = etgr (9.181)
297
deci:
I1 I 3 = 2etgr (9.182)
2 ne sin r λ
δ = − 2e sin i − (9.183)
cos r cos r 2
dar conform legii refracţiei:
sin i
= n;sin i = n sin r (9.184)
sin r
Înlocuind această relaţie în expresia diferenţei de drum, rezultă:
2 ne sin 2 r λ
δ = − 2 ne + (9.185)
cos r c os r 2
Expresia finală a diferenţei de drum va fi:
λ λ
δ =
2ne
cos r
( )
1 − sin 2 r + = 2ne cos r +
2 2 (9.186)
2e n 2 − sin 2 i = kλ (9.189)
Întrucât maximele şi minimele corespund unui singur unghi de incidenţă
spunem că avem franje de egală înclinare. Dacă feţele nu sunt perfect paralele se
obţin franje paralele cu muchia lamei şi echidistante. Astfel de franje se numesc
franje de egală grosime.
9.8.4 Interferenţa în domeniul radio. Fadingul
O undă electromagnetică din domeniul undelor medii sau mai ales scurte,
plecată din antena unui radio-emiţător, poate ajunge la receptor pe mai multe căi
298
şi anume: prin unda de sol care urmăreşte curbura Pământului şi prin unde
reflectate în ionosferă. Cele două unde au parcurs drumuri diferite deci, vor
ajunge la receptor cu o diferenţă de fază care depinde de diferenţa de drum, dar şi
de proprietăţile straturilor de aer parcurse. În funcţie de valoarea acestei diferenţe
de fază, la recepţie se vor produce maxime sau minime de interferenţă. Însă
înălţimea la care se produce reflexia se poate modifica chiar într-un timp relativ
scurt, un maxim de intensitate scăzând, devenind chiar minim. Se produce deci, o
scădere sau întărire a undei recepţionate chiar în timpul recepţiei. Fenomenul se
numeşte fading. Receptoarele moderne sunt prevăzute cu sistemul RAA care
reglează automat amplificarea receptorului (sistem deconectabil la receptoarele
telegrafice).
a) Interferenţa între unda de sol şi unda reflectată pe ionosferă
Fig. 9.38.a
b) Interferenţa dintre undele reflectate de pe două straturi diferite ale ionosferei
Fig. 9.38 b
Se vede în ambele cazuri din figurile 9.38 a) şi b) că cele două raze
parcurg drumuri diferite, deci apare o diferenţă de drum. Este posibilă şi
299
interferenţa undei directe de sol, cu unde reflectate de pe mai multe straturi ale
inosferei.
9.8.5 Interferenţa luminii polarizate. Polarizare eliptică
Dacă în calea celor două fascicole de lumină care provin de la fantele unui
dispozitiv Young se interpun două dispozitive polarizatoare (pachet de lame,
polaroizi, nicoli), vectorul electric va oscila într-un singur plan. Dacă axele de
polarizare ale polaroizilor sunt paralele pe ecran se va produce un fenomen
normal de interferenţă (interferenţa oscilaţiilor paralele (fig.9.39.a). Pe ecranul de
observaţie se vor forma franje dispuse ca şi la dispozitivul Young. Dacă însă un
polaroid are axa de polarizare perpendiculară (fig.9.39.b), vectorii electrici vor
oscila perpendicular.
Fig. 9.39 a
Interferenţa când vectorii electrici oscilează paralel. Pe ecran se formează
franje de interferenţă (fig. 9.39.a).
300
Fig. 9.39b
Interferenţa când vectorii electrici oscilează în plane perpendiculare. Pe ecran nu
se formează franje de interferenţă (fig. 9.39.b).
În acest al doilea caz nu se mai formează franje de interferenţă, ecranul
rămânând iluminat uniform. Ştim din teoria pe care am făcut-o la studiul
oscilaţiilor, că suprapunerea a două oscilaţii perpendiculare duce la apariţia unei
vibraţii eliptice. Lumina este polarizată eliptic. Să presupunem că în planul
r
ecranului ajung două oscilaţii ale vectorului E date de:
E x = Eox cos ω t (9.190)
(9.191)
E y = Eoy cos (ω t + ϕ )
După cum se ştie forma şi unghiul pe care axa mare îl face cu axele
depinde de Ex, Ey, şi ϕ. Pentru ϕ = 2 kπ şi ϕ = (2 k + 1)π elipsa se reduce la drepte,
apărând o lumină polarizată liniar.
301
Zona de suprapunere
Fig. 9.40
Frontul de undă incident este i, i’, frontul undei ordinare este i1, i1 ’, iar al
undei extraordinare i2, i2’. Datorită faptului că vitezele celor două diferă, între cele
două fronturi de undă apare o diferenţă de drum δ (drum optic). δ = e (n e − n γ )
căreia îi corespunde o diferenţă de fază.
2π
∆ϕ = (ne − nγ ) (9.193)
λ
Grosimea cristalului e are o astfel de valoare, încât ∆ϕ = π polarizarea
eliptică se reduce la o polarizare liniară, perpendiculară pe direcţia iniţială de
oscilaţie. Rotind polaroidul analizelor, putem găsi o poziţie pentru care această
lumină este total “tăiată” (pentru λ dat). Deci, dintr-un fascicul de lumină
nemonocromatică va fi tăiată componenta care satisface relaţia: ∆ϕ = π . În altă
poziţie, perpendiculară pe această primă componentă va fi polarizată liniar şi va fi
mai puţin atenuată, iar celelalte componente polarizate eliptic vor fi atenuate,
apărând în evidenţă (dominând) componenta λ. O astfel de lamă se numeşte lama
jumătate de undă. Se folosesc şi lame sfert de undă când diferenţa de drum:
λ
δ = , cu (α = 45∗ )
4
în acest caz polarizarea este circulară. Cu ajutorul acestor lame se pot
λ
genera culori din lumina albă. Pentru lamele se poate afirma şi faptul că, dacă
4
302
ele sunt traversate de lumina polarizată circular sau eliptic, la ieşire se obţine
lumina polarizată liniar.
Undele electromagnetice care se propagă printr-un mediu omogen izotrop
sunt totdeauna unde transversale. În domeniul radio, mai ales, la propagarea în
medii puternic neomogene şi anizotrope apare uneori şi o componentă
longitudinală a câmpului electric sau magnetic. Această componentă poate fi în
fază cu componenta transversală sau defazată cu un unghi. Dacă este în fază,
vectorul câmpului rezultat este înclinat cu un unghi α faţă de direcţia de propagare
care nu se schimbă în timp. Amplitudinea vectorului rezultant se schimbă cu ω.
Când componenta longitudinală nu este în fază cu cea transversală, vectorul
rezultant îşi schimbă orientarea, descriind cu vârful o elipsă. În acest caz, apare o
polarizare eliptică în medii omogene.
9.9 Difracţia undelor electromagnetice
Fenomenul de difracţie observat deja în secolul al XVII-lea a fost definit,
iniţial, ca fiind fenomenul de ocolire aparentă de către undă a obstacolelor cu
dimensiuni comparabile cu lungimea de undă. Difracţia este un fenomen
caracteristic oricărui proces ondulatoriu. Studiind cu atenţie trecerea de la zona de
lumină la zona de umbră, din spatele unui obstacol se observă o succesiune de
maxime şi minime, care ne arată o redistribuire a energiei în acest domeniu de
separare. Legi ca legile reflexiei şi refracţiei se aplică foarte bine cu modelul
ondulatoriu şi s-a pus problema explicării cu ajutorul acestui model al propagării
rectilinii. Pentru a explica această propagare rectilinie, Fresnel a completat
principiul lui Huygens cu postulatul că undele secundare produse de orice punct
de pe o suprafaţă de undă sunt coerente, deci ele interfelază. Într-un punct
oarecare P, din zona umbrită de obstacolul C, sosesc o infinitate de raze de la toate
sursele secundare de pe porţiunea vizibilă a frontul de undă sferic F (Fig. 9.41).
Această porţiune vizibilă este cuprinsă între extremitatea obstacolului şi punctul
de tangenţă a razei duse din P la frontul de undă. În P, toate oscilaţiile produse de
fiecare rază (undă secundară) în parte se vor compune şi se va genera o nouă
oscilaţie rezultantă care are o nouă amplitudine şi o nouă fază. Deci, practic în P
va avea loc interferenţa undelor secundare. Fenomenul se repetă identic în toate
punctele din spatele obstacolului, apărând o serie de franje denumite franje de
difracţie. Noua suprafaţă de undă, este rezultatul interferenţei undelor secundare.
303
F
Lumina geometrica
C P
Umbra geometrica
Fig. 9.41
Dacă se notează cu I0 intensitatea undei în faţa obstacolului C şi cu I
intensitatea sa în spatele acestuia, raportul acestor intensităţi, în funcţie de distanţă
este reprezentat în fig. 9.42. În planul de separaţie dintre zona liberă şi obstacol,
intensitatea undei este doar 0,25 din valoarea intensităţii undei incidente. Nu se
poate face o distincţie netă între interferenţă şi difracţie. În accepţiunea modernă a
termenilor, fenomenele rezultate din compunerea undelor emise de surse
punctiforme sunt denumite interferenţă, iar cele rezultate din compunerea undelor
emise de surse distribuite continuu în spaţiu sunt denumite difracţie.
Fig. 9.42
Se disting două tipuri de difracţie: difracţia Fresnel, care are loc în
regiunea apropiată de sursă, regiune în care undele sunt sferice, iar fascicolele de
raze divergente şi difracţia Fraunhofer care are loc în zona depărtată de sursă unde
fascicolele de raze sunt paralele.
9.9.1 Difracţia produsă de o fantă rectangulară în lumină paralelă
(Difracţia Fraunhofer)
Se consideră o fantă de lăţime a şi lungime infinită, iluminată cu lumină
paralelă (sursa se găseşte la infinit sau unda a trecut printr-un sistem convergent
care a paralelizat razele). Fiecare punct al fantei devine, conform principiului
304
Fig. 9.43
Se consideră ca în fig. 9.43 fanta descompusă în zone de lăţime infinit de
mică, de lungime dx.
Raza emisă sub unghiul θ, de o astfel de zonă, aflată la distanţa x de
marginea O a fantei, ajunge după traversarea sistemului convergent într-un punct
Bθ.
Ecuaţia undei plane reprezentate de această rază este:
2π
deθ = dE cos ω t − δ (9.194)
λ
Defazajul acestei raze faţă de raza emisă din O este determinată de
diferenţa de drum δ:
δ = x sin θ (9.195)
explicitând această diferenţă de drum din triunghiul OAC, defazajul este:
2π
ϕ= ⋅ x ⋅ sin θ (9.196)
λ
Amplitudinea undei secundare dE este proporţională cu lăţimea zonei dx şi
cu intensitatea undei plane incidente E0 (fig. 9.43):
dE = CE0 dx (9.197)
305
λ
306
Fig. 9.44
În rest, pentru toate unghiurile care îl fac pe sinθ = 0, intensitatea va fi
nulă.
307
π a sin θ
sin =0 (9.206)
λ
În acest caz:
π a sin θ
= k ⋅π (9.207)
λ
λ
sin θ = ± k ⋅ (9.208)
a
deci, pentru valorile unghiului θ care satisfac relaţia:
λ
θ = arcsin( ± k ⋅ ) (9.209)
a
intensitatea undei plecate din fantă este nulă. Pe aceste direcţii fanta nu
radiază. Între două anulări apar maxime secundare având intensităţi din ce în ce
mai mici:
ordinul maximului 0 1 2
λ λ
unghiul θ 0 = arcsin 0 θ1 = arcsin(± ) θ 2 = arcsin( ±2 )
a a
I/I0 1 0,045 0.016
Cu cât raportul dintre lungimea de undă şi lărgimea fantei este mai mic, cu
atât maximele sunt mai ascuţite.
Dacă se reprezintă relaţia 9. 204 în coordonate polare se obţine diagrama
din figura 9. 45 formată din mai mulţi lobi, denumită, diagrama de directivitate a
fantei. Se observă existenţa unui lob principal corespunzător maximului principal
din figura 9.44 şi a mai multor lobi secundari care corespund maximelor
λ
secundare. Deschiderea unghiulară a lobilor depinde de valoarea raportului .
a
Cu cât acest raport este mai mic, lobul principal se îngustează luând aspectul de
rază care se propagă rectiliniu. Din acest motiv undele electromagnetice din
domeniul optic, unde lungimile de undă sunt foarte mici în raport cu dimensiunile
corpurilor macroscopice cu care interacţionează, poartă denumirea de raze
(infraroşii, luminoase, ultraviolete, x şi γ). Este de remarcat faptul că propagarea
λ
rectilinie sub formă de raze este o aproximaţie care corespunde cazului → 0 .
a
În cazul unei instalaţii de radiolocaţie precizia localizării, obiectelor în
spaţiu este cu atât mai mare cu cât lobul principal este mai îngust. Pentru aceasta,
308
lungimea de undă a undei electromagnetice utilizată trebuie să fie mult mai mică
decât dimensiunea antenei care o emite. Din cest motiv sunt utilizate microundele
din domeniul undelor centimetrice, cu toate că acestea, datorită propagării
rectilinii, se propagă doar cu puţin mai mult decât distanţa de vizibilitate directă.
Pentru detectarea obiectelor depărtate sunt utilizate radiolocatoare cu unde metrice
care au antene de mari dimensiuni, dar nu au o precizie mare a localizării.
Fig. 9.45
În cazul unei deschideri circulare, de diametru D, se obţin figuri de
difracţie formate din inele luminoase şi întunecoase. Intensitatea luminii la
distanţa ρ de centrul figurii este dată de legea:
2ℑ1 ( k ρ )
2
(
I ( ρ ) = π ⋅ ρ0 )
2
2
I0 (9.210)
kρ
unde ℑ1 (kρ ) reprezintă funcţia Bessel de ordinul 0 şi speţa 1,k numărul
D
de undă şi ρ 0 =
2
Primul inel întunecos se formează atunci când are loc prima anulare a
funcţiei Bessel, adică atunci când unghiul de difracţie satisface relaţia:
sin θ = 1 .22 λ / D (9.211)
Primul inel luminos conţine 84℅ din energia electromagnetică. Puterea de
separare a aparatelor optice (microscoape, lunete, etc.) este limitată de fenomenul
de difracţie. Două puncte diferite vor produce câte o figură de difracţie, care se va
suprapune dacă cele două puncte sunt prea apropiate. Pentru un obiectiv de
diametru D unghiul maxim va fi θ max ≅ λ / D . Deşi discuţia de al acest capitol s-a
referit la undele electromagnetice, concluziile şi demonstraţiile sunt valabile şi în
domeniul undelor acustice.
309
Fig. 9.46
Diferenţa totală de drum este:
δ = δ 1 ± δ 2 = (sin I ± sin θ ) (9.212)
În cazul incidenţei normale pe reţea i = 0, deci:
δ = ± d sin ϕ (9.213)
Pe ecranul E se obţin maxime dacă razele difractate sub unghiul θ satisfac
relaţia necesară maximului de interferenţă:
δ = d sin θ = nλ 0 (9.214)
deci, unghiul sub care se obţine un maxim principal va fi:
310
nλ
sin θ = (9.215)
d
Dependenţa unghiului de deviaţie de lungimea de undă se numeşte
dispersia unghiulară a reţelei:
dθ
∆= (9.216)
dλ
Pentru a găsi expresia dispersiei unghiulare, se diferenţiază relaţia (9.215):
d cos θ d θ = nd λ (9.217)
dθ n
∆= = (9.218)
dλ d cos θ
dθ n
∆= = (9.219)
dλ d 1 − sin 2 θ
dθ n
∆= = (9.220)
dλ n 2 λ2
d 1− 2
d
1
∆= (9.221)
2
d
2
− λ2
n
Dependenţa de λ a unghiului θ va duce, în cazul luminii nemonocromatice,
la apariţia atâtor maxime principale câţi λ avem (în lumina albă o infinitate de λ),
se vor obţine spectre continue. Ele sunt cu atât mai largi, cu cât ordinul de
difracţie n este mai mare, ajungând pentru un k suficient de mare să se suprapună
şi să formeze un alb de ordin superior (cu spectru canelat fig. 9.47).
-5 -4 -3 -2 -1 0 1 2 3 4 5
Fig. 9.47
311
Fig. 10.1
Impunând egalitatea dintre forţa centrifugă şi cea coulombiană:
mv 2 e2
= (10.4)
rn 4πε 0 rn2
şi ţinând cont de relaţia 10.2, de faptul că pentru atomul de hidrogen Z=1,
se obţin razele orbitei circulare pe care se roteşte electronul în a-n-a stare
staţionară.
ε 0 .h 2
rn= n 2 (10.5)
π.m.e 2
şi energia sistemului în această stare.
m.e 4 1
En = – . (10.6)
8ε 02 .h 2 n2
Dacă se admite conform postulatului al doilea că la tranziţia din starea
staţionară n în starea staţionară k se emite o cuantă de lungime de undă λ , atunci
relaţia (10.3) duce direct la formula lui Rydberg:
1 m.e 2 1 1
υ% = = 2− 2 (10.7)
λ 8ε 0 .h .c k
3
n
constanta lui Rydberg, fiind:
m.e 2
RH=
8ε 0 .h3 .c
Rezultatele de la (10.4)…(10.7) se obţin doar dacă raportul dintre masa
electronului şi masa nucleului se considera 0. În realitate, masa nucleului este
finită, deci şi nucleul participă la mişcarea în jurul centrului comun de masă.
În acest caz traiectoria nu mai este perfect circulară, iar în relaţiile (10.4)…(10.7)
masa electronului m se înlocuieşte cu masa redusă a sistemului electron-nucleu.
316
m.M
mr = (10.8)
m+M
Cu ajutorul relaţiilor (10.4)…(10.7), cu corectarea de la (10.8) s-au regăsit
frecvenţele liniilor spectrale ale atomilor hidrogenoizi găsiţi anterior experimental.
Dacă extindem însă modelul cuantificat al atomului (modelul Bohr)
descris mai sus la atomi mai complecşi (cu mai mulţi electroni), rezultatele nu vor
fi în concordanţă cu datele experimentale, ceea ce constituie o deficienţă gravă a
modelului Bohr; de asemenea, acest model nu permite calcularea intensităţii
liniilor spectrale. Pentru a explica spectrul de emisie al metalelor alcaline (acestea
au Z-1 electroni în apropierea nucleului şi un electron de valenţă mai depărtat,
deci în principiu asemănător hidrogenului), A. Sommerfeld a perfecţionat modelul
lui Bohr, considerând mişcarea electronului pe o traiectorie eliptică.
Analizând mişcarea ansamblului electron-nucleu pe baza mecanicii
analitice, Sommerfeld a dedus pentru axa mare an a elipsei şi pentru axa mică bn a
acesteia relaţiile:
ε 0 ( I r + Iϕ )
2
an = (10.9)
π .m.e 4 .Z
Iϕ
bn = (10.10)
Iϕ + I r
şi:
2 dϕ
∫ m.r dt
dϕ = I ϕ (10.12)
m.e 2 .Z 2 .
E =− (10.13)
(
8ε 02 I r + I ϕ 2 )
În 1915, Sommerfeld a arătat că cei doi invarianţi Ir şi Iφ sunt cuantificaţi
în modul următor:
Ir = nr h, Iφ = nφ h (10.14)
317
m.Z 2 .e 4 1
En = − (10.15)
(n r + n ϕ )2
.
8ε 0 .h 2
a=
ε 0 .h 2
(n r + n ϕ )2 (10.16)
π.m.Z.e 2
b=
ε 0 .h 2
(n r + n ϕ )n φ (10.17)
π.m.Z.e 2
Se vede că b≠0 (electronul nu poate trece prin nucleu), deci:
nφ = 1,2,3,…,n şi nr = 0,1,2,…,n-1 (10.18)
nφ + nr = n
se numeşte număr cuantic principal.
Deci, pentru un n dat (deci, pentru o valoare dată a energiei En) electronul
se poate mişca pe n orbite diferite cu aceeaşi semiaxă mare a, dar în b diferit.
Această situaţie se numeşte degenerare (o mărime fizică are aceeaşi valoare pentru
diferite valori ale unui parametru). Degenerarea, adică independenţa energiei faţă
de forma elipsei, apare dacă sunt satisfăcute două condiţii:
1. Câmpul este pur coulombian.
2. Masa electronului este invariantă cu viteza.
Această din urmă condiţie nu este satisfăcută, deşi efectele relativiste sunt
slabe, va exista o dependenţă a energiei faţă de forma orbitei. Pentru un n dat,
fiind posibile mai multe energii (diferenţa dintre ele fiind foarte mică), o linie
spectrală este formată din mai multe linii spectrale, foarte fine şi apropiate.
Această, structură fină a spectrului metalelor alcaline a fost observată
experimental anterior este explicată cu succes de modelul Bohr-Sommerfeld.
Dacă sursa de lumină care este analizată spectroscopic este introdusă
într-un câmp magnetic, s-a constatat o multiplicare a liniilor spectrale, ceea ce
duce la concluzia existenţei unei degenerări în prezenţa câmpului magnetic.
Pentru a explica aceasta multiplicare (degenerare), s-a introdus un număr cuantic
m numit număr cuantic magnetic care poate lua toate valorile de la –nφ…0…+nφ
şi, în plus pentru a explica dedublarea unor linii spectrale (de la linia galbenă a
sodiului), a fost necesară introducerea “ad hoc” a ipotezei unei existenţe a unui
moment cinetic propriu al electronului numit spin. Acest spin, ca orice moment
cinetic în atom, trebuie să fie cuantificat. Cuantificarea sa este “produsă” de un
1 1
număr cuantic de spin cu valorile + ;− (pentru electroni). Deci, pentru a
2 2
318
-
catod
U colector
electrod de +
accelerare
θ
monocristal
de miliampermetru
nichel
incinta vidata
Fig. 10.2
O aplicaţie directă a undelor de Broglie este microscopul electronic.
Acesta foloseşte în loc de lumină unde de Broglie şi în loc de lentile de sticlă
sisteme de electrozi şi electromagneţi ale căror câmpuri electrice şi magnetice
produc devierea corespunzătoare a electronilor (lentile electronice). Lungimea de
undă a undei asociate electronilor fiind mult mai mică decât lungimea de undă a
luminii utilizate la microscoapele optice, puterea de mărire şi rezoluţia
microscopului electronic sunt superioare. Utilizării microscopului electronic îi
sunt datorate marile descoperiri din microbiologia secolului alXX-lea.
10.2.2 Interpretarea statistică a undelor de Broglie
Se pune în continuare problema interpretării fizice a undei de Broglie.
Numărul de undă se poate exprima prin relaţia cunoscută:
2π
k= (10.27)
λ
321
dE d ( mv )
2
vg = = =v (10.33)
dp d ( mv )
La prima vedere acest rezultat duce la posibilitatea identificării particulei
cu un grup de unde format, în sens clasic, prin suprapunerea unui mare număr de
unde cu lungimi de undă apropiate. Intensitatea undei este proporţională cu
amplitudinea procesului oscilant de elongaţie Ψ .
322
Fig. 10.3
În fig. 10.3 se observă că intensitatea într-un punct de pe ecranul de
observaţie, a undei de Broglie este egală cu raportul dintre numărul de
particule ∆ N detectate în acel punct şi numărul total N de particule care au
traversat fanta.
323
P(∞) = ∫∫∫ Ψ ( x, y, z, t ) = 1
2
(10.38)
∞
∫∫∫ Ψ
2
1. dV trebuie să fie mărginită. Astfel probabilitatea de a găsi
particula undeva în spaţiu nu ar fi egală cu unitatea;
2. Funcţia Ψ trebuie să fie univocă, pentru ca probabilitatea de a găsi
particula undeva în spaţiu să fie determinată univoc;
3. Funcţia Ψ trebuie să fie continuă, ca şi derivatele ei.
Condiţiile 1;2;3 pot fi satisfăcute doar dacă unii parametri ai sistemului au
numai anumite valori numite valori proprii. Funcţiile Ψ corespunzătoare acestor
valori proprii se numesc funcţii proprii. Aceste condiţii sunt necesare pentru ca
intensitatea Ψ Ψ * să aibă sensul de densitate de probabilitate.
Principiul suprapunerii
Dacă un sistem cuantic se poate găsi în stările Ψ 1 , Ψ 2, Ψ 3, ...... atunci ea se
poate găsi şi în starea Ψ rezultată din suprapunerea stărilor Ψ 1 , Ψ 2, Ψ 3, ......
p2
E = Ec + U sau E = +U (10.43)
2m
Se va considera unda asociată particulei ca fiind armonică plană
(monocromatică), de forma:
i rr
Ψ = Ψ0 e ( ) sau, Ψ = Ψ e h ( Et − pr )
rr
i ωt − k r
0
pˆ 2 Ψ ˆ
Eˆ Ψ = +U Ψ (10.54)
2m
Este necesară construirea în continuare a operatorilor Eˆ şi pˆ 2 pe baza
principiului de corespondenţă.
∂
Se ştie că în cazul undei armonice plane este satisfăcută expresia = iω ,
∂t
cunoscând expresia clasică a energiei.
E = hω (10.46)
327
Fig. 10.4
h2
∆ψ + Eψ = 0 (U = 0) (10.58)
2m
sau:
2m
∆ψ + Eψ = 0 (10.59)
h2
scriind laplacianul în coordonate carteziene, rezultă:
330
∂ 2 ψ ∂ 2 ψ ∂ 2 ψ 2m
+ + 2 + 2 Eψ = 0 (10.60)
∂x 2 ∂y 2 ∂z h
Pentru a găsi soluţia acestei ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale se
caută soluţia sub forma unui produs de trei funcţii de cele trei coordonate
independente, de forma:
ψ ( x , y , z ) = ψ x ( x )ψ y ( y )ψ z ( z ) (10.61)
înlocuind (10.61) în (10.60) şi împărţind relaţia obţinută cu produsul
ψ x ψ y ψ z se obţine relaţia următoare:
1 d 2ψ x 1 d2ψ y 1 d 2ψ z 2m
+ + =− 2 E (10.62)
ψ x dx 2
ψ y dy 2
ψ z dz 2
h
În membrul stâng a ecuaţiei (10.62) este o sumă de trei funcţii, fiecare
depinzând de altă variabilă independentă. Această sumă este egală cu constanta
din membrul drept.
O asemenea ecuaţie poate fi satisfăcută doar dacă fiecare termen al sumei
este egal cu o constantă.
1 d 2ψ
= − k x2 (10.63)
ψ x dx 2
1 d 2ψ
= − k y2 (10.64)
ψ y dy 2
1 d 2ψ
= − k z2 (10.65)
ψ z dz 2
unde cele trei constante sunt cuplate prin relaţia:
2 mE
k x2 + k y2 + k z2 = (10.66)
h2
Se obţin astfel următoarele trei ecuaţii diferenţiale:
d 2ψ x
2
+ k x2ψ x = 0; (10.67)
dx
d 2ψ y
+ k y2ψ y = 0 (10.68)
dy 2
d 2ψ z
+ k z2ψ z = 0 (10.69)
dz 2
331
∫∫ ΨΨ
∗
=1 (10.76)
V = L3
şi va avea valoarea:
3
2 2
C = (10.77)
a
Energiile pe care le poate avea microparticula în groapa de potenţial, se
pot calcula înlocuind constantele ki în expresia (10.66) a energiei.
h 2π 2 2
En =
2ma 2 (
nx + n 2y + nz2 ) (10.78)
332
d 2ψ
dx 2
( )
+ a − b2 x2 ψ = 0 (10.85)
d 2ψ d 2ψ
= b (10.89)
dx 2 dy 2
înlocuind (10.89) în (10.87), ecuaţia lui Schrödinger ia următoarea formă:
d 2ψ a
+ − y 2 ψ = 0 (10.90)
b
2
dy
Soluţia ψ a acestei ecuaţii fiind o funcţie de undă, trebuie să satisfacă
condiţiile standard, adică să fie continuă atât ea, cât şi derivatele sale, să fie
mărginită şi integrabilă în modul pătrat pentru a satisface condiţiile de normare:
∫∫∫ ψ
2
dV = 1 (10.91)
∞
d 2ψ
dy 2
(
+ 2n + 1 − y 2 ψ = 0 ) (10.93)
H n (y) = e y2 ( )
d n e−y
2
(10.95)
dy n
Relaţiile de mai sus ne relevă diferenţele fundamentale faţă de situaţia
clasică.
În primul rând, dacă se vor înlocui a şi b în (10.92):
2mE h
= 2n + 1 (10.96)
h 2 mω
se obţin pentru energia oscilatorului armonic cuantic expresiile:
1
En = hω ( 2 n + 1) sau, En = hv n + (10.97)
2
Se observă că energia oscilatorului armonic este cuantificată şi nu depinde
de amplitudine, ca în cazul oscilatorului clasic. În plus, apare chiar o diferenţă
dată de postulatul lui Planck, care prevede că E = nhν. Se observă că pentru n = 0
hv
există o energie de zero E0 = , după care ne putem aştepta la astfel de relaţii
2
analizând fenomenul prin prisma relaţiilor de nedeterminare ale lui Heinsenberg
h
∆E∆t ≥ .
2
În continuare, va fi făcută o comparaţie între probabilitatea de a găsi
oscilatorul într-un domeniu Δx situat între –A şi +A., în cazul cuantic cu aceeaşi
probabilitate din cazul clasic, cu scopul de a releva proprietăţile sale aparte în
acest al doilea caz. Oscilaţia este efectuată de-a lungul axei Ox, ca în fig. 10.5:
Fig. 10.5
335
∆P 2 ∆ t 2
Π ( x) = = = (10.100)
∆x T ∆x Tv ( x )
Dacă ecuaţia coordonatei este x(t) = A cosωt atunci ecuaţia vitezei va fi:
v = -ωA sinωt;
eliminând timpul din aceste două relaţii se deduce relaţia dintre viteză şi
coordonată:
v = ω A2 − x 2 (10.101)
Deci, expresia densităţii de probabilitate este:
1
Π ( x) = (10.102)
π A2 − x 2
Sunt de remarcat următoarele cazuri extreme:
1
lim Π ( x ) = (10.103)
x →o πA
şi:
lim Π ( x) → ∞ (10.104)
x→± A
Fig. 10.6
Se remarcă respectarea celor două condiţii limită (10.103) şi (10.104).
Spre deosebire de situaţia oscilatorului clasic, în cazul oscilatorului
armonic cuantic densitatea de probabilitate este dată de modulul pătrat a funcţiei
de undă:
Π ( x) = ψ = ψψ ∗
2
(10.105)
Pentru a calcula această densitate de probabilitate este necesară calcularea
funcţiei de undă exprimată prin funcţii Hérmite pentru diferite valori ale
numărului cuantic n.
Astfel pentru n = 0, polinomul lui Hérmite de ordinul 0 este:
H 0 (y) = e y e− y = 1
2 2
(10.106)
În acest caz, funcţia de undă va avea următoarea formă:
y2 y2
− −
ψ0 = e 2
H0 ( y) = e 2 (10.107)
Utilizând formula de calcul a densităţii de probabilitate:
Π 0 ( y ) = ψ 0 ( y )ψ 0 ( y )∗ = ψ 02 (10.108)
aceasta, va fi exprimată prin următoarea relaţie:
Π 0 ( x ) = ψ 02 = e − y
2
(10.109)
Reprezentarea grafică a acestei relaţii este diagrama din fig. 10.7:
337
Fig. 10.7
Pentru n = 0 densitatea de probabilitate cuantică are un caracter diametral
opus faţă de caracterul său din mecanica clasică.
lim Π 0 = 1 şi lim Π 0 = 0 (10.110)
x→ 0 x→∞
H1 ( y ) = e y
2 ( )=e
d e− y
2
y2
( −2 y ) e− y
2
= −2 y (10.111)
dy
Înlocuind (10.111) în (10.94), rezultă funcţia de undă pentru numărul
cuantic n=1.
y2
−
ψ 1 = 2 ye 2 (10.112)
Densitatea de probabilitate pentru acest caz va fi dată de următoarea
relaţie:
Π1 = 4 y 2e − y
2
(10.113)
Această densitate de probabilitate este reprezentată grafic în fig. 10.8:
338
Fig. 10.8
Este de remarcat că de această dată în origine se formează un minim ca şi
în cazul clasic.
Pentru n = 4, reprezentarea densităţii de probabilitate este reprezentată în
fig. 10.9.
Fig. 10.9
Este de remarcat că figura este mai apropiată de figura care reprezintă
situaţia clasică, dar densitatea de probabilitate a evenimentului de a găsi particula
în afara domeniului (-A, +A ) este mică, dar nu este nulă. Este clar că situaţia
clasică corespunde numerelor cuantice mari.
10.3.3 Trecerea particulelor prin bariera de potenţial. Efectul tunel
O barieră de potenţial este o regiune în care potenţialul are o valoare mai
mare decât valoarea sa din regiunile învecinate. O astfel de barieră de potenţial
mărgineşte, de exemplu, nucleul unui atom, electronii dintr-un metal, pentru a fi
emişi în exterior prin efect fotoelectric sau termoelectronic, trebuie să traverseze o
barieră de potenţial formată la suprafaţa de separaţie cu mediul exterior, şi se pot
da foarte multe exemple similare. Studiul trecerii particulelor printr-o barieră de
potenţial are mai multe implicaţii în studiul corpului solid, în chimie, electronică,
fizică nucleară.
339
U
U0
E
ψ1 ψ2 ψ3
a1 aa2 2 a3
b1 b2b2 b3
U=0 0 l U=0 x
I II III
Fig. 10.10
Pentru a calcula funcţiile de undă în cele trei regiuni se va scrie ecuaţia lui
Schroedinger atemporală pentru cele trei regiuni:
În regiunea I în care potenţialul are valoarea nulă:
d 2 ψ1 2 mE
+ 2 ψ1 = 0 (10.114)
dx 2 h
În regiunea II a barierei unde potenţialul are valoarea U0:
d 2 ψ 2 2m ( E − U 0 )
+ ψ2 = 0 (10.115)
dx 2 h2
şi în regiunea III, unde potenţialul are valoarea din nou nulă:
340
d 2 ψ 3 2 mE
+ 2 ψ3 = 0 (10.116)
dx 2 h
Soluţiile acestor ecuaţii diferenţiale de ordinul II cu coeficienţi constanţi
sunt cele cunoscute:
ψ 1 = a1e iα 1 + b1e − iα 1 x (10.117)
ψ 2 = a 2 e iα 2 + b2 e − iα 2 x (10.118)
ψ 3 = a3e iα1 + b3e − iα1 x (10.119)
S-au făcut următoarele notaţii:
2 mE 1
α1 = = 2mE (10.120)
h2 h
şi:
1
α2 = 2m( E − U 0 ) (10.121)
h
Ecuaţiile (10.117), (10118), (10.119) ne arată că funcţiile de undă
ψ 1 , ψ 2 , ψ 3 se pot considera ca fiind suprapunerea a două plane care se propagă
de-a lungul axei OX, una în sensul pozitiv, având amplitudinea ai şi una în sensul
negativ cu amplitudinea bi (i=1,2,3). Intensitatea primei fiind ai ai* şi a celei de-a
doua, bi bi*, se va calcula raportul dintre intensitatea undei asociate particulei
transmise a3 a3* şi intensitatea undei incidente a1 a1*. Valoarea acestui raport este
transparenţa barierei D:
a3a3*
D= (10.122)
a1a1*
Pentru a simplifica calculele, fără a restrânge generalitatea tratării, se poate
considera amplitudinea undei incidente ca fiind egală cu unitatea a1=1; deci:
a1 a1* = 1 (10.123)
In regiunea III nu poate exista o undă retrogradă pentru că aici
posibilitatea de reflexie a undei este nulă, deci:
b3 = 0 (10.144)
Funcţia de undă trebuie să satisfacă condiţiile standard deci, ea trebuie să
fie continuă (ca şi derivata sa) în toate punctele.
Se vor scrie deci, următoarele condiţiile de frontieră:
ψ 1 ( 0 ) = ψ 2 ( 0 ) şi ψ 2 (l ) = ψ 3 (l ) (10.125)
341
dψ 1 dψ 2
( ) x =0 =( ) x =0
(10.126)
dx dx
şi:
dψ 2 dψ 3
( ) x =1 =( ) x =1
(10.127)
dx dx
Efectuând derivările şi introducând derivatele în aceste condiţii de
frontieră, se obţine sistemul:
1 + b1 = a 2 + b2
α2
1 − b1 = ( a − b2 )
α1 2
a 2 e iα 2 l + b2 e − iα 2 l = a 3e iα1l (10.128)
α1
a2e iα2l − b2eiα 2l =
a3eiα1l
α2
Făcând calculele algebrice, a3 va lua forma următoare:
4α1α 2eiα 2l
a3 = (10.129)
(α1 + α 2 ) e −iα 2l − (α1 − α 2 ) eiα 2l
2 2
1
D= (10.133)
α +α
2 2
sh 2 kl + 1
1
4αα 1
În multe cazuri (pentru cele mai multe situaţii întâlnite) se poate face
următoarea aproximaţie:
1 2α l
sh 2α l ≅ e (10.134)
4
Făcând această aproximaţie, se obţine pentru transparenţa barierei
următoarea expresie:
16 E ( E − U 0 ) − h2 2 m ( E −U 0 ) l
D= e (10.135)
U 02
Se remarcă scăderea rapidă a transparenţei cu creşterea masei şi a
diferenţei U0 - E şi cu creşterea lui l (situaţie clasică). În situaţia clasică, un
exemplu elocvent este cazul unui plan înclinat ca în fig. 10.11
Fig. 10.11
Dacă energia cinetică a particulei est mai mică decât energia potenţială a
E
planului (a barierei), Ec 〈U 0 = mgh0 atunci ea va ajunge până la înălţimea h = c ,
mg
după care va reveni în regiunea I. În conformitate cu relaţia (10.135),
probabilitatea ca particula să ajungă în regiunea III nu este nulă, dar este
neglijabilă.
În situaţia cuantică, masa şi lărgimea barierei fiind foarte mici, se remarcă
o transparenţă notabilă D ≠ 0 şi în cazul U0 > E particula având o probabilitate
mare de a ajunge în regiunea III. În cazul exemplului anterior cu planul înclinat,
343
U(x)
Ec
x1 x2 x
.
Fig. 10.12
Transparenţa barierei se poate scrie cu o foarte bună aproximaţie ca fiind:
x2
2 m [U ( x ) − E ]dx
2
−
h ∫
D ≅ const .e x1
(10.136)
unde constanta este de ordinul de mărime al unităţii.
În cazul când E > U0, mecanica clasică prezice trecerea sigură a particulei
peste bariera de potenţial. Dacă vor reface calcule cuantice, în acest caz s-ar
obţine însă un coeficient de reflexie R = 1 – D diferit de 0.
x2
BIBLIOGRAFIE
1. ROSEL, J.; Phisique generale, Edition du Grifon, Neuchatel, 1960
2. FEYMAN, R.; Fizică modernă vol. I, II, III, Editura Tehnică, 1970
3. ŢIŢEICA, R., POPESCU, I.; Fizică generală, Editura Tehnică, 1973
4. KITTEL, CH., KNIGHT, W., RUDEMAN, M.; Mecanica, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti 1981
5. PURCELL, E.; Electricitate şi magnetism, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1982
6. CREŢU, T.; Fizică generală vol. I şi II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1983
7. POPESCU, I.M.; Fizică vol. I şi II, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983
8. CRAWFORD, F.S.; Unde, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1984
9. WICHMAN, E.; Fizică cuantică, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1984
10. JACKSON, J.D.; Electrodinamică clasică, Editura Tehnică, Bucureşti,
1992
11. MOŢOC, C.; Fizică generală vol. I şi II, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1993
12. LUCA, E., JEFLEA, A., ZET, GH., PASNICU, C.; Fizică generală, vol. I
şi II, Editura Junimea, Iaşi, 1996
13. COLŢESCU, I., DOGARU, GH.; Matematici speciale, Editura Academiei
Navale „Mircea cel Bătrân“, Constanţa, 2002
14. GROZEANU, S.; Fizică – Note de curs, Biblioteca Academiei Navale
„Mircea cel Bătrân“, Constanţa, 2000
15. NICA, D.; Unităţi de măsură de la A la Z, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 2003
16. MOISIL, G., Termodinamica, Editura Academiei R.S.R.,Bucuresti, 1988.
17. GHEORGHIU, V., SĂVEANU, L., Fizica, Mecanica, Acustica, Căldura
PARPALĂ, V., MUNTEANU, G. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti,1965.
18. BĂRBULESCU, N., ŢIŢEICA, R., EFTIMIU.E., Fizica, vol.I, II,
TIMOTIN, A.,BÂRCĂ-GĂLĂŢEANU,N. Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti