Crestinismul

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane,

alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii,
protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia
acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere
numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți. Islamul, cealaltă
religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua
ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și

iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul
perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe
malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.

Cuvântul "creștin" vine din limba latină , de la christianus, derivat de

la Hristos, deoarece Isus din Nazareth este considerat în religia
creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Inițial, cuvântul "creștin"
a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui
Iisus în Imperiul Roman.

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea

doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în
ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru catolicism,
se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus

Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită
de apostoli.

Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii

creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața,
cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din
morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua
de Cincizecime).

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui

Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă
plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin
enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul
cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”),
constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.

Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și
Duhul Sfânt. Tatăl este cel care decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar
Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană,

fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că, după moartea sa pe
cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia
creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea
naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții
săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și
dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.

Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

Simbolul apostolic (anul 50);

Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele

ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);

Simbolul atanasian (sec. IV-VIII), ce explică amănunțit dogmele

creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni
creștine.

Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta

Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta
Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus
Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și
rămânând, în același timp, Dumnezeu adevărat.a baza religiei creștine
stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul.

Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus

Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a
plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie,
urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă,
teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.

În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea

comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați
să participe direct la viața comunității.

Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită

importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale
revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a
fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui
Hristos, cel înviat.

Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a

predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi, foarte curând, li s-au
alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din
apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul
într-un context mai amplu, atât geografic, cât și cultural. Acest
fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul
diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele
Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.

Specific creștinismului primar este, așadar, amploarea diversității de

opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat,
inițial, de caracterul oral al transmiterii mesajului lui Hristos și, mai
târziu, de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele,
îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă
dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea
clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de
cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției
menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea
bisericii).

Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în secolul I e.c.,

creștinismul primar a avut, la început, o fizionomie predominant
urbană, centrele mai importante
erau: Antiohia, Corintt, Efes, Alexandria și Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat

posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă, cât
și în limba latină.

În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției

crizelor interne (pe teme
doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nest
orianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la
apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat
răspândirea sa atât în imperiu, cât și în afara lui. Această răspândire
n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați
romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea
împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile
(reprezentativă este, de exemplu, Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-
67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor

culturii păgâne, în special a filozofilor, a înflorit apologetica – adică,
autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de
exemplu, Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din
Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313) al împăratului Constantin cel

Mare (306-337) și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al
împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o
realitate, mai întâi, tolerată, iar, mai apoi, constitutivă a Imperiului
Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică
ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este
actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar
monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de
toleranță în 311. Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se
va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și
religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în
interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism,
precum și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de
către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase
victime omenești, de la membri ai clerului și simplii credincioși ai
diverselor religii "păgâne", până la filozofi.

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în

Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, supraviețuind, însă, în
Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele
unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii
politice și religioase.

Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja

creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii
romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului,
progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea
acestor popoare la ortodoxia trinitară.
În aceste împrejurări, creștinismul a căpătat, în regatele romano-
barbare, o importanță politică crescândă, sprijininind constituirea
unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă
legătură și, deci, un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între secolul al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul

(părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan
Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în secolul al V-lea în
Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile

barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre
de iradiere nu doar spiritual-religioasă, dar și a tradiției culturale a
Occidentului, deoarece au oferit structura economiei medievale,
încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la
opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și

biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial
lucrurile.

Mai importantă, însă, a fost schimbarea intervenită în bazinul

mediteranean din secolul al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu
islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a
Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea
diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt
care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de
către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor
culmina cu desființarea imperiului ortodox în anul 1453.
Divizarea bisericii...

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) şi-ale

celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat
un proces de diferenţiere tot mai mare între cele două comunităţi
creştine. Aceste diferenţieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât,
mai ales, formule liturgice şi criterii disciplinare interne.

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a

celor două Bisericii: Roma şi Bizanţ. Din acest moment, creştinismul
bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând
caracterul său organizatoric conciliar şi „autocefal” (autonomia
deplină a fiecărei Biserici naţionale, etnice), însă într-un cadru
doctrinar şi liturgic comun (de exemplu, Biserica ortodoxă rusă, etc).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină,

caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei şi a
instituţiei politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost
repetate mişcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mişcări
ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparaţie cu aşa-
zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanţă.

Crescândul amestec între Biserica catolică şi puterea politică (numită

„braţul secular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte
traumatice, cum au fost, de exemplu, proclamarea cruciadelor pentru
eliberarea Ţării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon,
Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă şi cu grave urmări pentru întreaga

creştinătate a avut loc însă în secolul al XVI-lea, cu
afirmarea Reformei protestante. Reforma protestantă a găsit în
opera lui Martin Luther şi în situaţia germană deosebită originile sale
imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul şi
nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii
specifice legate de diferitele condiţii naţionale (exemple: formarea
Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich
Zwingli ş.a.).

Procesul de divizare a creştinismului occidental a atins toate

planurile: pe cel teologic, pe plan liturgico-sacramental, pe plan
organizatoric.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominaţie otomană (1453),

stindardul creştinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la
Moscova, ridicată, în 1589, la rang de Patriarhat, devenită prima
aliată a Ţarilor ruşi. A început, astfel, procesul de identificare
naţională între Biserică şi stat şi de reluare a cezaropapismului
bizantin. În timp ce Biserica şi Ţarul se prezentau (şi, într-o oarecare
măsură, erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din
Balcani căzute sub dominaţie otomană, s-a elaborat şi ideea Moscovei
ca fiind „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creştinism.