Sunteți pe pagina 1din 6

Pentru perioada feudală, istoricii și sociologii români au studiat în baza

documentelor de arhivă relative la obștiile țărănești din țările românești:


Transilvania, Valahia și Moldova, organul de conducere sătească, denumit ”sfatul
satului”, ”sfatul de oameni buni”, ”sfatul de bătrâni” sau ”sfatul oamenilor
zdraveni”, ca și legislația sătească denumită ”legea țării” sau ”obiceiul pământului”.
Sfatul satului, așa cum s-a constatat din analiza materialelor de arhivă și teren,
a fost o comunitate de vârstă a ”oamenilor înțelepți” socotiți astfel pentru că erau
bătrâni. El organiza intern obștea țărănească liberă și aservită. Între sfatul sătesc al
unei așezări libere și acela al unei așezări aservite nu erau deosebiri de structură, ci
numai de capacitate juridică. Sfatul sătesc liber avea capacitatea juridică deplină de
conducere , coordonare, judecată și execuție în sat. Sfatul sătesc aservit avea
capacitate juridică restrânsă. El era numai un organ de execuție locală al dispozițiilor
și judecății domeniale.
Sfatul sătesc al unei așezări libere conducea conform cu tradiția locală,
împărțea dreptatea celor ce i-o solicitau, recompensa moral pe fruntași și gospodari,
reprezenta satul în relațiile inter-sătești și față de organele dregătoriei și ale comniei.
În structura lui tradițională era alcătuit din trei subunități de bază, dintre care
mai importantă era ”ceata ătrânilor satului”. În această ceată intra inițial un număr
impar de bătrâni, astfel încât hotărârea să se poată lua, cum am spune astăzi, cu
majoritate de voturi. Numărul cetașilor se putea ridica până la o unsprezecime din
cifra globală a bătrânilor din sat. În acest calcul era prevăzută incapacitatea fizică
sau morlă a unora. Comprehensiunea, seriozitatea și tenacitatea trebuiau să fie
calitățile dominante ale celor ce intrau în ceată.
Conform zicalei: ”bătrânii sunt sfinții satului” ersu cooptați printre cetași
numai cei în vârstă, cu ”viața nepătată”, ajunși la cel mai înalt grad e înțelepciune.
Când în sat nu existau bătrâni suficienți pentru a acoperi nevoile funcționale ale cetei
se cooptau bătrâni nepătați din satele vecine, conform zicalei: ”cine n-are bătrâni,
să-i cumpere” sau ”bătrânii din vecini, ca răsura din ciulini”.
Această concepție arhaică asupra rolului pe care trebuia să-l joace oamenii în
vârstă în comunitatea tradițională sătească, a făcut ca, în ansamblul ei, ceata de
bătrâni, odată aleasă și înscăunată, să devină inamovibilă. În realitate
inamovabilitatea ei nu era restrânsă la perimetrul moșiei satului din care făcea parte,
ci și la toate satele limitrofe și apropiate din zonă. Atâta timp cât făceau parte efectivă
din ”ceata de sfat”, bătrânii satului nu puteau fi insultați, maltratați sau deținuți de
vreun organ domenial fără ca satul să nu se răscoale. Orice insultă adusă unui bătrân
din ceată se răsfrângea asupra comunității sătești pe care ceata o reprezenta.
Dregătoria nu avea putere legală asupra ”cetei de bătrâni” din sfatul satului, iar
domnul țării evita să-i incalce drepturile.

OBIECTUL ACTIVITĂȚII JURIDICE A CETELOR DE BĂTRÂNI


Cetele de bătrâni din sfatul satului exercită dreptul de judecată locală în
conformitate cu obiectivele justiției autonome a obștilor sătești. Acest drept de
judecată locală se referea la tot ceea ce privea organizarea și administrarea satului
feudal, la instituțiile sătești, la gospodăria sătească, la conviețuirea pașnică între
satele vecine ce alcătuiau o unitate zonală numită în trecut ”țară”.
Capacitatea jurisdicțională a obștilor sătești libere se întindea direct de la vatra
satului la moșia satului și indirect de la satul de baștină la satele componente din
microzonă (țară) sau macrozonă (județ).
Ceata de bătrâni aplica tradiția juridică locală fixată în obiceiul pământului
sau crea ”legi proprii”, adică obiceiuri juridice noi, cum am spune astăzi, un corp
legiferator local prin reprezentanță și totodată un corp de judecată locală prin
jurisprudență. Executarea hotărârilor date de ceata bătrânilor revenea satului în
ansamblul lui sau sătenilor prin delegație.

CAND ACȚIONA CEATA DE BĂTRÂNI?


Ca instituție juridică semiautonomă de grup social, ceata de bătrâni acționa
periodic, dar și accidental. Periodic, în răstimpul marilor sărbători de peste an, când
judeca direct sau indirect abaterile de la datinile și tradițiile satului. În aceste condiții
alcătuia la hotare, în tinda bisericii sau în vreo gospodărie din sat ”scaunul de
judecată” în care luau locul bătrânii satului numiți ”bătrânii judecători”. Aceasta a
fost de fapt prima și cea mai veche funcțiune a cetei de bătrâni din sfatul satului,
judecata după tradiție a conflictelor intersătești. Și accidental, ceata de bătrâni se
constituia ori de câte ori era solicitată de o nevoie prestantă vicinală. Unele din
convocările accidentale s efăceau de către dregătoria locală sau de domn, prin
trimișii și împuterniciții lui. În acest ultim caz, compleul de judecată se numea
”scaun de mărturisire”. În scaunulde mărturisire intrau, pe lângă cetași bătrâni aleși
dintre vecini, și preoți d ețară. Acest complet întărit și lărgit cu bătrâni laici și mireni
din sfaturile satelor vecine urmărea să rezolve local, înainte de a trece la dregătorie
sau domn, conflictele dintre satele din aceeași microzonă, pe tema ”așezării
hotarelor”, a ”încălcării drumurilor”, a ”înscăunării unor așezări noi”, etc. În aceste
condiții se numea sfatul de mărturisire iar membrii lui erau ”bătrânii mărturisitori”.
Aceasta a fost de fapt o funcțiune mai nouă a cetei de bătrâni din sfatul satului.
Din judecători liberi pe acțiunile și rosturile lor care acționau în spiritul unor
străvechi tradiții juridice autohtone, cetașii bătrâni din satele aservite pe domeniile
domnești, boierești și mânăstirști, devin fomal asesorii unor reprezentanți domeniali.

TEHNICA DE JUDECATĂ
Din materialele de teren, de arhivă și din studiile comparativ-istorice la
popoarele din sud-estul Europei constatăm că judecata cetelor de bătrâni prezintă la
români două forme relativ distincte ale scaunului de judecată prin locul, timpul și
tehnica desfășurării lor. Prima formă este judecata la hotare și a doua scaunul de
judecată propriu-zisă.
Judecata la hotare
Cele mai vechi mențiuni se referă la ceea ce numim ”judecata la hotare”. Prin
hotare înțelegem mai mult limitele materiale ale moșiei sătești, granițele dintre sate,
decât partea din afara vetrei satului a moșiei sătești.
Termenul de ”hotare” a fost interpretat de istorici numai în accepția lui
etimologigă. În accepția ei primară, ”hotărârea” desemna pentru majoritatea
cazurilor rezultatul proceselor relative la fixarea hotarelor și hotărniciilor.
”Pedeapsa la hotare” era o formă de sancțiune rituală extrem de veche în
comunitatea sătească română. Judecarea și pedepsirea la hotare păstrează caractere
străvechi.În concepția juridică arhaică vatra satului nu trebuia profanată de ceata de
bătrâni, cetele de oameni zdraveni și cetele de feciori.
Hotărârea, ca sentintă dată de ceata de bătrâni care judeca retrasă sub un pom,
la hotare și ca sancțiune executată de cetașii spiței de neam tot la hotare, reprezintă
formula unei tehnici juridice de drept criptic comună unor popoare străvechi cu o
bogată experiență social-culturală.
În hrisovul lui Ștefan Dușan din secolul al XIV-lea relativ la donația de sate
sârbești și românești din Serbia pe care o face unei mănăstiri ctitorite de dânsul, se
menționează că atunci ”când se judecă între ei oamenii bisericii să nu aibă alt
judecător decât afară numai de însuși egumenul; iar judecându-se cualții străini,
pentru omor, pentru pământ, pentru cai sau răpire să meargă a se judeca de-naintea
împăratului”. Situația, oarecum generală atunci în întregul sud-est al Europei, voia
să însemne, printre altele, și ieșirea judecății din incinta sacră a mănăstirii și
efectuarea ei într-un loc porfan.
Scaunul de judecată
Mențiunile din documente și tradiția orală ne fac să distingem din capul
locului două soiuri de scaune de judecată: cel din vatra satului și cel din pragul
bisericii. Dstincția pare a avea în vedere cele două aspecte inițiale ale tehnicii
judecății, una sacră și alta profană. Scaunul de judecată din sat era diferit de acela de
la hotare. Scaunul de judecată din vatra satului pare a fi mai arhaic decât cel din tinda
bisericii. În fond scaunul de judecată din vatra satului se desfășura în agora rurală
numită la români ”bătătura satului”,acolo unde se țineau adunările obișnuite si cele
festive, unde se juca hora, se suna cornul sau se bătea toba. Locul acesta era în
concepția tradițională sătească o incintă sacră. În acest caz vatra satului se restrânge
la locul unde a fost prima vatră din sat și care prin acest fapt a devenit sacru.
Extinderea noțiunii de vatra satului de la primul loc unde a ars un foc în noua așezare,
până la perimetrul întregii așezări, ține de o generalizare relativ recentă.
Scaunul de judecată din vatra satului se desfășura în asistența consătenilor.
Cel din tinda sau pritvorul bisericii se dsfășura numai între cetașii bătrâni.
Ambele forme de scaun de judecată, cel agoral și cel aulic, erau anunțate la
ieșirea din biserică de preot, în numele cetei de bătrâni. Anunțarea se făcea simplu
ca o poruncă. De aici porunca era vestită satului prin ștafete alcătuite din membrii
cetei de feciori, care purtau vorba la cetașii care nu asistaseră la slujba duminecală.
Când se alcătuia scaunul de judecată în vatra satului, luau loc în bătătura
satului, pe butuci așezați în horă, în asistența curioasă a consătenilor. Dacă era iarnă
scaunul se întrunea în casa celui mai înstărit dintre cetași, care putea cuprinde pe toți
laolaltă.
După adunarea scaunului, ceata presta jurământul că ”va judeca cu dreptate”,
apoi pornea la judecată în prezența părților în cauză. Cel mai bătrân audia părțile,
chestiona martorii, se consulta cu ceilalți cetași, dădea imediat sentința. Cetașii nu
prelungeu inutil discuțiile, nu tărăgănau acțiunea erau expeditivi, rezonabili și
hotărâți.
Indiferent de forma judecății, în cerc deschis sau în cerc închis, ca și de natura
celor judecate, nimeni nu putea silui ceata de bătrâni să judece împotriva conștiinței
ei, nici boierii, nici domnul țării.
Însă ceata de bătrâni avea putere juridică numai asupra obștei ei sătești și
moșiei satului din care făcea parte, iar asupra cazurilor care depășeau hotarele moșiei
satului apela la ceata de bătrâni în a cărei componență teritorială cădeau. Hotărârile
judecății obștești a cetei de bătrâni erau vestite în sat, pe moșia satului și înștiințate
satelor vecine prin sfatele de feciori.
BIBLIOGRAFIE:
Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1970