Sunteți pe pagina 1din 8

Introducere

Încă de la începutul umanității oamenii au migrat. O componentă importantă a fenomenului


demografic, care exercită infulență nemijlocită asupra forței de muncă și, totodată, o caracteristică
fundamentală a populației zilelor noastre, o reprezintă mișcarea populației, deplasarea ei dintr-un
loc în altul. Acest drept a fost recunoscut de mai bine de 50 de ani, odata cu adoptarea Declarației
Uniersale a Drepturilor Omului, care stipulează în articolul 13 faptul că orice persoană are dreptul
să se mute și să trăiască în interiorul granițelor oricărui stat. Totodată, oricine are dreptul să își
părăsească țara și să se reîntoarcă în ea.
Fenomenul migrației crește constant, de la un an la altul. Tot mai mulți oameni pleacă în
străinătate și, în același timp, tot mai multi străini vin din străinătate în țara noastră, înlocuind,
astfel, populația ce a emigrat. Așadar, putem spune că are loc un schimb demografic reciproc.

Migrația- clarificări terminologice


” Migrația este un proges care trebuie gestionat și nu o problemă care trebuie rezolvată.”
Etimologia cuvântului migrație nu ne este de prea mare ajutor: migrația vine din latinescul
”migrare” care la rândul său are rădăcina în sancrită ”mej” însemnând ”schimbare”, schimbare
care poate fi pozitivă sau negativă. Migrația este un termen care descrie procesul de mișcare al
popoarelor în interiorul granițelor unui stat sau peste frontiere.
Definiția dată de Organizația Națiunilor Unite termenului de ”migrant” este foarte
pertinentă: ”orice persoană care își schimbă teritoriul unde locuiește de obicei”. Astfel, în această
categorie nu intră turiștii și oamenii de afaceri, deoarece călătoriile lor nu implică schimbarea
locului obișnuit de rezidență.
Migrația este un fenomen complex, ce constă în deplasarea unor persoane dintr-o arie
teritorială în alta, urmată de schimbarea domiciliului și/sau de încadrarea într-o formă de activitate
în zona de sosire. Această definiție nu face referire la granițele naționale, însă tipologia migrației
face distincția, în funcție de acest criteriu, între migrația internă și migrația externă sau
internațională.
Dupa autorul Dumitru Sandu, migrația reprezintă o componentă esențială a proceselor de
dezvoltare. Diferitele forme ale acestui fenomen sunt corelate cu schimbările economice, de
structură socială și de calitate a vieții. În anumite condiții și sub anumite aspecte, migrația apare
ca reacție la aceste schimbări. La randul ei, reacția respectivă poate avea efecte în domeniile vieții
economice, al calității vieții și al structurii sociale.
Migrația externă, ca și migrația în general, este o forma a mobilității spațiale a persoanelor
și a forței de muncă, un fenomen și un proces complex, multifactorial, multidimensional,
diversificat ca forme de manifestare. Acest proces nu implică întotdeauna și schimbarea rezidenței.
Termenul de migrație este adesea modificat de un prefix sau adjectiv atunci când se referă
la o formă specifică de migrație. Aceasta a avut ca efect multiplicarea termenului într-un număr
mai mare de categorii. Complexitatea acestui fenomen este reflectată de bogăția de sensuri și
semnificații:
 În sens restrâns, migrația apare ca deplasare a oamenilor dintr-o țară în alta,
deplasare care este percepută în mod diferit de oficialitățile și populația din fiecare
țară implicată.
 În sens larg, migrația semnifică, atât deplasarea unor grupuri mari de oameni
dinspre țările de origine spre alte state, cât și efectele produse în plan social,
cultural, demografic și, nu în ultimul rând, economic.
 Din punctul de vedere al modalității de realizare, migrația se poate face legal sau
ilegal, ceea ce practic însumează diferite metode și mijloace la care recurg
migranții, atât pentru a părăsi țara de origine, cât și pentru a tranzita alte state sau
de a pătrunde și a se stabili în țările de destinație.
 Din punct de vedere axiologic și juridic, migrarea poate fi o expresie practică a
năzuinței firești a omului spre cunoaștere și comunicare, a cărei evoluție a condus
în epoca modernă la consacrarea dreptului legitim intitulat ”dreptul la liberă
circulație” al perosanelor.
 Din punct de vedere juridic, acțiunea migrării presupune două elemente de bază:
intenția persoanelor de a pleca definitiv din statul de origine pentru a se stabili în
alt stat și părăsirea efectivă a teritoriului statului respectiv (de origine) și, implicit,
intrarea, staționarea sau stabilirea în alt stat.
Migrantul este o persoană care, din alte motive decât temerea întemeiată de a fi persecutată
în propria țară, o părăsește în mod voluntar, pentru a-și stabili reședința în altă parte.
Simpla intenție de a pleca dintr-o țară nu înseamnă neapărat emigrare, deoarece cel în cauză
urmărește să se întoarcă în țară după expirarea perioadei sau după îndeplinirea misiunii.
Reglementarea migrației se află la confluența dintre normele dreptului intern al statelor
implicate în derularea fenomenului de emigrare/imigrare și prevederile statuate în dreptul
internațional în acest domeniu.
Raționamentul fundamental care determină armonizarea celor două categorii de norme
interne/internaționale îl constituie necesitatea protejării permanente a drepturilor și intereselor
legitime ale persoanelor, indiferent de locul unde se află sau de calitatea ce o dețin: cetățean,
apatrid, refugiat.
Migrația poate fi categorisită în conformitate cu direcția în care persoana se mișcă, spre
sau dinspre o țară. Termenul folosit pentru a descrie mișcarea de plecare dintr-o țară cu scopul de
a se stabili în altă țară este ”emigrație”. Invers, atunci când mișcarea este făcută cu scopul de a
intra într-o țară, se folosește termenul ”imigrație”. Ambii termeni conțin implicații pe termen lung,
respectiv mișcarea este făcută pentru stabilirea permanentă în noua țară.
O altă distincție se poate face și între migrația internațională și migrația internă. Migrația
internațională se referă la mișcarea persoanelor care pleacă din țara de origine sau din țara în care
își au reședința pentru a se stabili în mod permanent sau temporar în altă țară. În acest caz e trecută
frontiera. Migrația internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migrația rurală spre
mediul urban.
Migrația internațională poate fi divizată în migrație legală și ilegală. Migrația ilegală este
adesea asociată cu intrarea, șederea, munca ilegală într-o țară, însemnând că migrantul nu are
autorizarea necesară sau documentele necesare în conformitate cu reglementările privind intrarea,
șederea sau munca în acea țară. În mod evident termenul de migrație legală se referă la migrația
care are loc în conformitate cu legile țării în cauză.
Migrația este voluntară atunci când persoanele implicate se deplasează din proprie
inițiativă. Migrația forțată apare atunci când deplasarea persoanelor are loc ca urmare a unor
evenimente externe, cum ar fi calamitățile naturale, razboiul, conflictele interne, persecuția din
partea reprezentanților guvernului, etc.
Deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când se are în vedere deplasarea la
nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de migrare de către fiecare persoană în parte
și, totodată, alegerea căilor și mijloacelor de migrare. Migrarea în masă presupune mișcarea
concertată a unui număr mare de persoane, chiar colectivități întregi, fiind generată de regulă de
calamități naturale, război, conflicte interne extrem de violente. În timp ce migrația individuală
presupune deplasarea persoanelor pe distanțe mari, de regulă prin trecerea de mai multe frontiere
până la locul de destinație, migrația în masă e concretizată prin deplasarea până la locul cel mai
apropiat, care conferă protecție împotriva cauzelor ce au generat-o.
În funcție de perioada în care migrantul rămâne în țara de destinație, migrația poate fi
permanentă sau temporară. Atunci când migrantul se stabilește definitiv în țara de destinație,
uneori dobândind și cetățenia acelui stat, ne aflăm în prezența unei migrații permanente. Când
migrația se face în țara de destinație pentru o anumită perioadă de timp, după care migrantul se
întoarce în țara de origine, vorbim de o migrație temporară.
Prin returnare se înțelege procedura de întoarcere a migranților în țara sau regiunea de
origine. Returnarea poate fi benevolă, în situația în care persoanele în cauză se întorc din proprie
inițiativă în regiunea de origine sau forțată atunci când migrantul este obligat de autoritățile țării
de destinație sau de tranzit să se întoarcă.
Luând în considerare cele menționate mai sus, este de precizat faptul că nu constituie
migrație:
 deplasările în interiorul aceleași comunități locale
 deplasarea în afara comunității de rezidență în alte scopuri decât acelea de schimbare a
locului de muncă obișnuit sau a rezidenței
 deplasările în afara comunității de rezidență pentru a practica pe termen scurt o ocupație,
dar nu și pentru a schimba locul de muncă obișnuit
 deplasările nomazilor, în măsura în care aceștia nu au o comunitate locală de rezidență în
sensul convențional al acestui termen
De ce migrează oamenii?
De obicei, când vorbim despre un fenomen, avem în vedere o dualitate: cauză-efect. În
cazul fenomenului migraționist, putem vorbi însă de o relație tripartită: factor-cauză-efect.
Cauze dintre cele mai complexe și diverse fac ca mișcările de populații să capete, în
prezent, o deosebită amploare. Printre astfel de cauze amintim: foametea, conflictele armate,
catastrofele naturale, restricțiile religioase.
Factorii care determină aceste cauze sunt și ei foarte diverși: demografici, tehnologici,
economici, de dezvoltare, politici sau combinați.
Hotărârea de a părăsi un anumit teritoriu, o anumită țară, reprezintă o decizie cu consecințe
deosebite pentru viitorul unei persoane, iar la adoptarea ei concura nu doar unul, ci o multitudine
de factori, între care unul deține rolul primordial.
Factorii demografici joacă un rol important în mișcările de populații. Astfel, populațiile
din țările în curs de dezvoltare, cu o rată de natalitate ridicată, vor încerca, pe căi legale sau ilegale,
să se deplaseze spre țările industrializate, în care se inregistrează o stagnare a natalității în perioada
de boom economic deoarece acestea simt nevoia unei forțe de muncă străine.
Factorii economici provoacă valuri masive de imigrare, în sensul că populațiile din țările
mai puțin dezvoltate vor căuta locuri de muncă mai bine plătite în țările dezvoltate din punct de
vedere economic. De asemenea, dezvoltarea mijloacelor de transport și comunicații facilitează
deplasarea spre diferite țări. Factorii economici pot fi analizați din două puncte de vedere: primul,
cel al țării de origine, iar cel de-al doilea, al țării de destinație. În primul caz sărăcia este cauza care
stă la baza emigrației. Relevant este în acest sens cazul unor țări considerate ”sărace” cum sunt
țările din Africa, unele țări din America de Sud sau Asia și chiar din Europa de Est. Ca țări de
destinație sunt vizate țările puternic dezvoltate: SUA, Canada, Europa de Vest capabile să
salarizeze forța de muncă emigrantă.
Statisticile arată că în zilele noastre aproape 40% din numărul de migrări au loc în Asia,
20% din numărul total al migranțilorse află în SUA, iar în Europa 19%.
Factorii politici din unele regiuni și state totalitare sau intolerante, care fac ca anumite
părți ale populației să fie amenințate în existența sau libertatea lor, determină expatrierea către țări
care să le asigure condițiile de securitate pe care nu le au în țara de proveniență. Exodul crescut al
populațiilor migratoare de la acest început de mileniu este strâns legat de perpetuarea unor conflicte
de ordin etnic, religios sau politic și declanșasea altora noi. Este și cazul fostelor regiuni totalitare
din Europa de Est și fosta URSS. Astfel, se poate remarca un fenomen interesant: dacă până în
1990 se emigra din rațiuni de ordin politic, acum se emigrează din motive de ordin economic.
Privire istorică asupra fenomenului migrației
Cercetările istorice au evidențiat că, încă din perioada timpurie a celor două milenii de
creștinism, au avut loc multiple deplasări ale unor populații, chiar dacă atunci erau relativ reduse
din punct de vedere numeric.
Marile deplasări intercontinentale au început abia în secolul al XVII-lea, odată cu
expansiunea Europei și așezarea coloniilor. Începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, migrația
a căpătat o nouă trăsătură, cea a exodului forței de muncă spre zone active din punct de vedere
economic. Între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și Primul Război Mondial au emigrat spre
America de Nord aproximativ 40 de milioane de persoane, cei mai mulți dintre ei venind din Marea
Britanie și Germania.
Criza economică din 1929 a constituit, de asemenea, o motivație pentru deplasarea
populației, însă mișcarea a încetinit treptat, fără a înceta, până la sfârșitul anilor 1930, când a
cunoscut o direcție nouă. Această ”reorientare” a curentului migrator a atins, practic, toate țările
tradiționale de emigrație și s-a efectuat într-o perioadă de timp relativ scurtă și perfect stabilă. Mai
mult, ea a înregistrat o sporire și pe țări, care până atunci erau puțin afectate de acest fenomen,
ceea ce a dus la o transformare profundă a naturii problemei.
Astfel, migrația s-a transformat, de-a lungul timpului, dintr-un proces regional-determinat
de factori economici, sociali sau naturali (nivel de trai scăzut, invazii, războaie, confilcte inter-
umane, molime, fenomene naturale devastatoare) ori de factori politici (deportare, colonizare, etc)-
intr-un fenomen global, în prezent, fiind cuantificat la aproximativ 3% din totalul populației lumii
(una din 35 de persoane este migrantă, iar fluxurile totale anuale includ 5-10 milioane persoane,
conform IOM, World Migration, 2003).

Modele teoretice ale politicilor care vizează integrarea imigranților și refugiaților


Datorită faptului că termenul de „integrare a imigranţilor” este unul complex şi cu o
multitudine de semnificaţii, diferenţele între state privind interpretarea acestui concept conduc la
viziuni diferite asupra politicilor sociale în acest domeniu. Oricum, chiar dacă interpretările
termenului ar fi aceleaşi în fiecare stat, politicile sociale vizând integrarea imigranţilor tot ar fi
diferite, datorită circumstanţelor politice şi sociale, dar şi istoriilor diferite în legătură cu migraţia.
În literatura de specialitate recentă, se consideră că este utilă distincţia între trei dimensiuni majore
ale procesului de integrare: dimensiunea socioeconomică, dimensiunea legală şi politică şi
dimensiunea culturală.
Orice politică ce urmăreşte promovarea integrării imigranţilor trebuie să ţină cont de aceste
trei dimensiuni. Capacitatea de a oferi o explicaţie cuprinzătoare este limitată pentru fiecare
dimensiune luată separat. De aceea, unii autori au construit modele care să acopere procesul
complex al integrării imigranţilor şi care să ţină cont de toate cele trei dimensiuni.
De exemplu, Hollifield distinge trei modele ale politicilor vizând integrarea în Europa:
a) Modelul lucrătorului sezonier, pentru care Germania reprezintă prototipul. Procesul de
imigraţie este determinat, în principal, de nevoile pieţei forţei de muncă, iar prezenţa imigranţilor
este temporară. În consecinţă, nu se impune ca o necesitate acordarea unui statut legal acestora şi
nici o reflectare asupra posibilităţii facilitării diversităţii culturale.
b) Modelul asimilaţionist, pentru care Franţa reprezintă prototipul. Imigraţia este văzută ca fiind
permanentă, imigranţii sunt bineveniţi şi primesc un statut legal, cu condiţia asimilării modelelor
de comportament ale culturii dominante. Imigranţii sunt priviţi, în primul rând, ca persoane
individuale, noţiunea de comunitate de imigranţi fiind străină acestui model.
c) Modelul minorităţilor etnice, pentru care Marea Britanie serveşte ca prototip. Imigraţia este
văzută ca fiind permanentă, dar imigranţii sunt definiţi în funcţie de originea lor etnică şi culturală.
Ei îşi constituie propriile comunităţi, diferite de cele deja existente, dar marea provocare este a
face ca aceste comunităţi să trăiască în armonie, în cadrul unei societăţi multiculturale.
Castles a dezvoltat o altă tipologie care încearcă să reconcilieze diferitele dimensiuni:
a) Modelul excluderii pe baza diferenţelor, care cuprinde Germania şi statele din sudul Europei;
b) Modelul asimilaţionist, cu exemple ca Marea Britanie, Franţa şi Olanda;
c) Modelul pluralist, pe care îl regăsim doar în ţările din afara Europei, ţări clasice, care
încurajează imigraţia.
În ciuda diferenţelor considerabile din punct de vedere politic şi ideologic dintre state, în
toate ţările, în cadrul politicilor sociale care vizează integrarea imigranţilor, se urmăreşte, după
acordarea dreptului de rezidenţă legală pe teritoriu, facilitarea accesului, în condiţii egale, pe piaţa
forţei de muncă, la locuinţe, educaţie, îngrijirea sănătăţii etc. De asemenea, se regăsesc similarităţi
în politicile de acordare a cetăţeniei, dar şi privind eforturile de a combate discriminarea, rasismul
şi xenofobia.
Pe de altă parte, din anumite puncte de vedere, cum este cel referitor la acordarea cetăţeniei
ca element central al acestor politici, există încă mari diferenţe, nu numai în ideologie, dar şi în
practică. De exemplu, în timp ce statele din sud tind să considere acordarea cetăţeniei ca o condiţie
majoră pentru integrare, statele nordice se orientează pe alte aspecte, cum ar fi participarea în viaţa
politică şi civilă a societăţii.

Concluzii
Migrația internațională a devenit în ultimii ani o prioritate a agendelor interne și externe
ale majorității țărilor lumii, dar și ale organizațiilor internaționale. Aceasta întrucât migrația
constituie, în același timp, o sursă de insecuritate și de securitate atât pentru țările de origine și
cetățenii lor, cât și pentru țările de destinație și cetățenii acestora. Reprezentarea pe care cetățenii
țării de destinație și-o formează despre imigranți, azilanți sau refugiați determină în mare parte
măsurile care se iau în sprijinul sau împotriva acestora. De asemenea, determină atitudini care pot
crea crize, tensiuni și chiar conflicte între ambele părți implicate. În acest climat psihosocial,
migranții constituie o sursă de beneficii, dar și de probleme economice, sociale, politice, militare
și ecologice, atât pentru țara de destinație, cât și pentru țara de origine. În cazul Europei, problema
migrației a devenit mult mai complexă, în special din cauza extinderii Uniunii Europene. Aderarea
la UE a unor țări cu număr mare de migranți ce au vizat și vizează statele europene dezvoltate a
pus sub semnul întrebării atât statutul acestora în raport cu teritoriul vizat, cât și reglementarea
fenomenului și contracararea efectelor negative ale acestuia. Astfel, chiar dacă mișcarea
migranților se desfășoară în cadrul aceleiași comunități, cea europeană, fenomenul nu poate fi
considerat migrație internă, deoarece traversarea granițelor naționale rămâne o caracteristică a
migrației internaționale.

Bibliografie
1. Khalid Koser, Internetional migration: A very short introduction
2. Amelie F. Constant and Klaus F. Zimmermann, International handbook of the economics
of migration
3. Mircea Radu, Politici sociale, http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/7.pdf
4. Petronela Daniela Feraru, Migrație și dezvoltare. Aspecte socioeconomice și tendințe, Iași,
2011
5. Iordache Adina, Migrația externă; consecințe și dimensiuni, Lucrare de licență,
Coordonator Prof. Univ. Dr. Dorin Jula, 2012
6. Petrișor Ionel Dumitrescu, Comunitățiile românești din afara granițelor țării, Teză de
doctorat, Coord. Prof. univ. dr. Pavel Abraham, 2010
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Migra%C8%9Bia_popoarelor
8. www.Infopolitic.ro
9. http://romaniaeacasa.ro/index.php/ro/cui-de-adresam/129-informatii-generale/523-
despre-migratie