Introducere în studiile europene*

Identitatea culturală europeană

Modulul III

*Conceput de prof. univ. dr. Cezar Bîrzea, actualizat de lect. univ. dr. Nicolae Toderaș 
 Temele modulului III
1. Ideea de Europa și conștiința europeană
2. Unitatea culturală a Europei
3. Valorile comune
4. Limbile europene
5. Europa multiculturală
6. Construcția culturală a Europei
7. Rolul universităților
 Contextul modulului
• Europa nu a fost o identitate culturală care să domine în raport cu alte 
surse identitare: națiunea, regiunea, occidentul, biserica catolică;
• Identitatea culturala europeană trebuie susținută și formată pentru că ea 
este un important suport pentru formarea identității politice pe care 
mizează UE;
• Recunoașterea Europei identitare („Europeaness”) sau a unei identități 
culturale comune diferă în funcție de poziția geografică (ex. insularitatea
britanică față de țările continentale), de apartenența la alte identități 
colective (Commonwealth, țările scandinave) sau de persistența 
naționalismelor (îndeosebi în statele naționale recente precum țările 
baltice). Cele mai „europene” sunt țările care au aparținut la entități 
europene mai vaste (Imperiul Roman, Sfântul Imperiu Germanic, Imperiul 
Habsburgic, imperiile lui Carol V și Napoleon);
• Identitatea culturală europeană nu este suma identităților componente și 
nici o formă superioară de apartenență în raport cu identitățile naționale 
și regionale. Ea este un alt tip de identitate, o identitate supra‐ sau 
postnațională, o identitate diferită de formele istorice cunoscute, dintre 
care cea mai puternică rămâne identitatea națională.
7 considerente despre identitatea europeană
Hartmut Kalble consideră că identitatea europeană: 

se sprijină mai puțin pe simboluri și repere afective imediate, cât pe obiective politice majore 
precum democratizarea, solidaritatea, prosperitatea economica și securitatea socială

nu este produsul unei rezistențe militare sau a faptelor de arme contra altor națiuni, ci 
este rezultatul efortului de securitate colectivă

este mai veche decât cea națională 

nu a apărut ca un înlocuitor al identităților naționale și nici nu este antagonică și nu își 
propune în mod explicit eliminarea identităților concurente, ci se formează prin 
consens și adeziune liberă ‐ nu prin unificare militară, cuceriri, asimilări sau anexiuni

nu are o vocație universală

este centrată spre interior și pe rezolvarea unor probleme ale societății europene

se construiește în raport cu instituții de tip nou, recente, care nu au existat încă în istorie
 Abordarea modulului
În acest modul, vom aborda identitatea culturală europeană ca o identitate 
colectivă fondată pe: 
– o apartenență comună
– valori comune
– o memorie colectivă
– un patrimoniu istoric comun
Exista o identitate culturală comună, definită vag prin „ldeea Europeană”, 
care  este o idee, o noua utopie, un proiect de societate, o realitate în 
devenire și în curs de construcție.
În temele care urmează vom aborda această identitate culturală în raport cu  
următoarele aspecte:
– Apariția și evoluția Ideii Europene, îndeosebi prin diferențiere față de 
alte civilizații;
– Caracteristicile și valorile comune, ca elemente structurale ale unei 
„personalități culturale” (Linton);
– Valorificarea identității culturale comune în formarea unei noi 
identități politice (cetățenia europeană).
 Tema 1. Ideea de Europa și conștiința 
europeană
Ideea de Europa, așa 
cum apare la autori 
1) existența unor trăsături culturale 
precum de Rougemont,  comune, ceea ce ar justifica aspirația spre 
Delanty, Duroselle,  unitate politică (se creează o entitate 
Voyenne, Pegg, Duțu,  politică într‐un spațiu geografic unde se 
este un concept politic  constată convergențe culturale, sociale și 
fondat pe o construcție  morale);
culturala și istorică. Ea 
nu este legitimată pe  2) sublinierea unor diferențe culturale in 
criterii etnice sau 
antropologice, ci se  raport cu alte entități (ex. Islamul, cel care a 
bazează pe evidențierea  consolidat identitatea europeană), față de 
a doua aspecte: care europenii se distanțează (vezi 
problemele recente cu imigrația musulmană 
și africană).
 Inventarea Europei
Recuperată politic și susținută îndeosebi în contextul unificării 
europene „Ideea de Europa” este o construcție ambivalentă: 
• pe de o parte, ea unește pe baza unei apartenențe la un corp 
comun de caracteristici și valori; 
• pe de alta, ea exclude pe cei care nu împărtășesc aceste elemente 
de coeziune socială și culturală. 
În esență, „Ideea de Europa” o construcție identitară similară cu 
„making of a nation”, specific sec. XVIII‐XIX.
Unii autori vorbesc despre „inventarea Europei” ca un discurs de 
legitimare culturală și istorică a unui proiect politic, de instituire a unui 
spațiu normativ (cetățenia europeană). Acest spațiu este fondat pe 
variabile precum patrimoniul cultural, memoria colectivă, valorile, 
frontierele, apartenența culturală și spirituală. Aceste variabile au fost 
folosite în construcția tuturor identităților colective, îndeosebi a 
națiunilor, și sunt actualizate în contextul UE.
 Etimologia termenului „Europa”
• Prima referință identitară la europeni este furnizată de cronicarul Isidor 
de Badajoz în anul 732 referitor la bătălia de la Poitiers când „armata 
europenilor” îi învinge pe arabi.
• Termenul ca atare a fost folosit încă din sec. V î.e.n. de Herodot cu o 
localizare geografică precisă: o peninsulă a Asiei, plasată între Grecia 
continentală și nordul Marii Negre. 
• Etimologia cuvântului vine din feniciană, unde cuvântul „hereb” desemna 
apusul (ca și „maghreb” în arabă), respectiv sensul de navigație al 
fenicienilor. 
• În același timp, printre contemporanii lui Herodot circulau mai multe 
referințe la Europa ca personaj feminin (cel mai frecvent, apare imaginea 
unei prințese feniciene seduse de Zeus care s‐a prefăcut în taur. Prințesa 
răpită a fost dusă în Creta iar din relația lor s‐a născut marele rege Minos).
• Termenul de Europa nu a intrat în vocabularul curent decât în sec. XIV ‐
până atunci, a fost folosit ca un corolar al identității colective dominante, 
cea de „christianitas”.
 Discursul despre Europa 
(Delanty)
Discursul despre  Discursul războiului  Reinventarea 
Discursul  Discursul  civilizația  rece Europei
creștinătății modernității universală
Sens geografic și  Drepturile omului  Separare ideologică  Extinderea la  Legitimarea 
politic;  (iluminismul și  între civilizație și  spațiul euro‐ proiectului politic, 
Civilizație  Revoluția Franceză) cultură;  atlantic; discurs al 
superioară față de  Spațiu al libertății și  Teza superiorității  Influența civilizației  construcției 
arabi și bizantini; rațiunii;  occidentale, cu un  și culturii  Europene;
Comunitate  Utopii unificatoare  potențial de  americane asupra  Ideea unificării 
creștină – precum „Pacea  autodistrugere. Europei; politice; 
omogenitatea  eternă” – Kant  Transfer reciproc – Redefinirea Europei 
internă a Europei  1795; Europa ca sursă  în raport cu SUA;
catolice;  Expansiune  identitară și de  Vecinătatea 
Separarea bisericii  teritorială a  conținut ideologic. apropiată 
de stat.  Europei;  (Moldova, Ucraina, 
Occidentalizarea și  Nordul Africii);
europenizarea  Asigurarea coeziunii 
lumii. interne prin 
legitimare culturală 
și istorică
Europa (UE) ca 
actor global. 
 Tema 2. Unitatea culturală a 
Europei
Bibliografie recomandată:
• Edgar Morin, „Gândind Europa”, Editura Trei, 
București, 2002;
• Compagnon și Seebacher, „Spiritul Europei”, 
Editura Polirom, 2002;
 Inventarierea caracteristicilor
Au existat diverse încercări de analiza a identității culturale europene 
prin diverse inventare a caracteristicilor. Dintre acestea, cele mai 
cunoscute sunt următoarele:
• Huntington – moștenirea clasică, clasicismul, separarea autorității 
temporale de autoritatea spirituală, diversitatea lingvistică, statul de 
drept, instituțiile politice bazate pe reprezentativitate, 
individualismul.
• Duroselle ‐ dreptul roman, morala iudeo‐creștină, arta clasică, 
umanismul și individualismul Renașterii, raționalismul și știința 
iluminismului, romantismul.
• Morin ‐ caracterul dialogic, prin sinteza unor antagonisme interne.
• BraudeI ‐ libertatea ( cea mai importantă).
• Wright ‐ umanismul, liberalismul, pragmatismul și relativismul.
Aceste abordări insistă pe caracteristici comune – prin deducție ar 
exista o unitate culturală.
 Modelul Morin
Revoluția 
industrială
• Modelul Morin
– principiul dialogic ‐ leagă contrariile într‐o 
unitate, fără ca dualitatea să se piardă prin 
unitate; Europa s‐a afirmat prin coexistenta 
unor contradicții: religia/rațiunea; credința 
și îndoiala; gândirea mitică/gândirea  raționalism
științifică; empirismul/raționalismul; 
particularul/universalul ...
– principiul recursiei ‐ în orice moment al 
evoluției, apar „bucle” de sinteză și creație 
(ex. Revoluția industrială, „Annes folies” ‐
începutul secolului XX). Aplicare a dialecticii 
grecești; similitudini cu modelul evoluției 
istorice al lui Hegel (sinteză în raport cu teza 
și antiteza).
 Modelul Braudel
Pune accentul pe rolul libertăților colective sau al sistemului de „franciză” ‐
începând cu sec. XI ‐ franciza consta în privilegii acordate condiționat 
anumitor grupuri, în schimbul unor servicii sau plăți (ceea ce conduce la 
interdependențe structurale, unificare transfrontalieră, identități comune):
• sistemul servituții (seniori ‐ iobagi și țărani liberi);
• sistemul orașelor libere interdependente (sistemul hanseatic, târgurile și 
burgurile medievale) și sistemul vasalității, prin relații economice și 
militare de susținere reciprocă (monarhi‐principi);
• sistemul dependenței metropolă ‐ colonie (sistemul colonial, imperiile sec. 
XX); situația globalizării și noile sale forme de franciză (ex. delocalizările).
Aceste libertăți colective sunt agresive, căci amenință alte libertăți colective. 
Se creează corporații de libertăți colective care se extind în detrimentul altor 
corporații concurente.  Rezultatul consta în dispute, contestări reciproce, 
războaie (îndeosebi în momentele de succesiune la dispariția monarhilor sau 
de întărire periculoasă a unui centru de putere ). 
Libertățile individuale și drepturile omului (Declarația drepturilor omului și ale 
cetățeanului, 1789) elimină acest sistem prin clauza limitării reciproce a 
drepturilor individuale și reglementarea dreptului la proprietate (inspirându‐
se din dreptul roman).
 Modelul Nolte
Europa este o societate ‐ rețea, ceea ce conferă unitate intelectuală (înainte de cea 
politică).  Inventar al rețelelor transeuropene și al factorilor de unificare intelectuală 
(care au promovat permanent o cultură a unității):
• ordinele călugărești ‐ ex. cistersienii, dominicanii, franciscanii;
• rutele de pelerinaj ‐ ex. drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago de Compostela;
• ordinele cavalerești ‐ ex. Ordinul Sf. loan al Cavalerilor de Malta, Ordinul 
Templierilor;
• marile târguri europene (întâlniri transfrontaliere) ‐ Champagne, Hanovra, Gand, 
Verona, Leipzig, Winchester, Novgorod;
• bursele de mărfuri‐ Bruges (sec. XVI);
• băncile transfrontaliere ‐ ex. imperiul financiar al familiei de Medicis; sistemul de 
colectare a taxelor papale de către Ordinul Templierilor; prima banca (de 
anvergură europeană) a fost înființată de templieri la Veneția, în sec. XIV;
• Liga hanseatică ‐ 72 orașe libere, de la Londra la Tallin, trecând prin Lubeck și 
Hamburg;
• Rețeaua universităților ‐ „naciones” multiculturale, limbă comună, curriculum 
identic (artes liberales);
• culturile transnaționale ‐ slava, germanica, latina.
 TEMA 3. Valorile comune
Poate fi definită Europa printr‐un set de valori comune, împărtășite de toate 
culturile și în toate timpurile? 
Există trei dificultăți majore în căutarea răspunsului la această întrebare:
• valorile, instituțiile și produsele culturale ale Europei s‐au răspândit în 
toata lumea, ceea ce înseamnă că este greu de definit ceea ce este specific 
doar Europei;
• este dificil de extrapolat criteriile și interpretările contemporanilor noștri 
la sistemele de convingeri din alte epoci; nu putem folosi criteriile de 
astăzi pentru a explica comportamentele și realitățile din alte epoci; 
cercetările asupra „valorilor europene” sunt recente (anii 70 din sec XX); 
• nici în epoca noastră, chiar în interiorul Europei, nu există omogenitate a 
opțiunilor și convingerilor; facem apel la tendințe și abordări consensuale, 
care au limite metodologice (criteriile statistice în analiza valorilor sunt 
relative: ele nu surprind intensitatea sau persistența convingerilor, ci doar 
frecvența opțiunilor).
 Valorile Uniunii Europene
Art 2. din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că:
Uniunea se întemeiază pe valorile: 
• respectării demnității umane; 
• libertății;
• democrației; 
• egalității;
• statului de drept; 
• drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin 
minorităților. 
Aceste valori sunt comune statelor membre într‐o societate caracterizată prin 
pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între 
femei și bărbați.
 Care sunt cele mai importante trei valori 
pentru dvs. personal? 
2%
NȘ/NR 1%
1% Eurobarometru, 2014, august 2017, iulie 2019
1%
Niciuna 1%
1%
6%
Religia 6%
6%
9%
Autorealizarea 8%
8%
9%
Respetul altor culturi 9%
9%
2014
18%
Solidaritatea, sprijinirea altora 15% 2017
15%
15% 2019
Statul de drept 16%
17%
17%
Toleranța 16%
16%
20%
Egalitatea 19%
21%
25%
Libertatea individuală 24%
26%
25%
Democrația 27%
26%
34%
Respectul vieții umane 37%
36%
40%
Drepturile omului 43%
42%
44%
Pacea 46%
45%

0% 5% 10% 15% 20% 25% 30% 35% 40% 45% 50%

 Care valori reprezintă cel mai bine UE?
6%
NȘ/NR 6% Eurobarometru, 2014, august 2017, iulie 2019
6%

5%
Niciuna 5%
5%

3%
Religia 3%
3%

4%
Autorealizarea 4%
4%

14%
Respetul altor culturi 12%
15%
2014
11%
Toleranța 12% 2017
12%

13% 2019
Egalitatea 12%
13%

17%
Libertatea individuală 15%
16%

17%
Respectul vieții umane 15%
15%

15%
Solidaritatea, sprijinirea altora 16%
17%

18%
Statul de drept 22%
22%

31%
Democrația 33%
35%

36%
Drepturile omului 33%
34%

40%
Pacea 40%
42%

0% 5% 10% 15% 20% 25% 30% 35% 40% 45%

 Evoluția valorilor europene

Schimbarea ponderii în 
favoarea valorilor post‐ Diferențele în interiorul 
Creșterea flexibilității  materialiste (prestigiul,  fiecărei țări sunt notabile ‐
morale și a toleranței față de  solidaritatea, dezvoltarea  există diferențe între 
diferențe;  față de valorile  personală), în raport cu cele  „tradiționaliști” (regiunile 
legate de familie și  materialiste, legate de  din sudul Italiei, 
comportamentul sexual  satisfacerea unor nevoi fizice  Estremadura‐ Spania, 
(avortul, prostituția, divorțul,  elementare sau de  Grecia, Bavaria) și 
homosexualitatea), cele mai  securitatea fizică; 
puțin flexibile fiind  „moderniști” (Danemarca, 
atitudinile de condamnare a  Trecere de la modernitate  Suedia); cele mai coezive
fraudei fiscale, a bacșișurilor  (munca, societatea de masă  sunt Irlanda și Olanda, cele 
și a călătoriei clandestine;  și bunăstarea materială) la  mai eterogene sunt 
față de eutanasie;  postmodemitate (activitatea  regiunile din Belgia, Franța 
socială, solidaritatea și  și Marea Britanie.
diversitatea).
 Convergența valorilor

• Morala individualistă specifică Europei se menține, dar suferă 
modificări, în sensul relativizării normelor și toleranței față de 
diversitate.
• Convergența valorilor rămâne un important factor de fundamentare 
a conștiinței europene și o sursă credibilă de legitimare a unității 
politice. 
• Sunt de reținut însa și câteva tendințe și particularități regionale: 
culturile scandinave îmbină permisivitatea cu civismul (respectarea 
vieții private, dar și a normelor consensuale ); 
– În lumea germanică, individul nu se simte realizat decât într‐o 
comunitate care‐i permite să se manifeste ca persoana 
(individualitate); 
– În Italia, individul și familia se înscriu într‐un sistem de 
interdependențe și rețele informale (prieteni, vecini, cunoștințe); 
– În Franța, relația dintre indivizi și instituții se face tot prin intermediul 
familiei, dar este mai redusă ca influență.
 Tema 4. Limbile europene
• Limbile europene sunt un instrument al puterii – proiecte de dominație 
continentală; 
• Au un rol determinant în formarea și constituirea națiunilor; 
• Uniunea Europeană are 24 de limbi oficiale şi de lucru; 
• Consiliul Europei recunoaște 48 de limbi naționale; 
• Expresia „limbă europeană” a fast folosită în anii 1930 de Edmund Husserl 
pentru a indica un mod de gândire, o anumita sintaxă conceptuală a 
civilizației europene, care s‐a exprimat prin filosofia occidentală;
• În lume există între 2.500‐7.000 limbi. În Europa se folosesc 250‐300 limbi, 
dintre care peste jumătate sunt vorbite în partea asiatică a Federației Ruse 
sau de noile populații extraeuropene, emigrate în Europa. 
• După numărul de vorbitori, ponderea limbilor vorbite în Europa este: rusa 
(150M), germana (90M), franceza (70M), engleza (65M), italiana (60M), 
spaniola și polona (40M), româna (25M). 
 Unitatea lingvistică
• Toate limbile Europei aparțin aceleiași familii lingvistice, respectiv limbile 
indo‐europene, care este în prezent cea mai mare și cea mai influentă 
familie lingvistică din lume. La rândul sau, familia indo‐europeana (care 
cuprinde aproximativ 150 din cele 250‐300 de limbi vorbite azi în Europa) se 
împarte în ramuri lingvistice dintre care cele mai importante sunt limbile:
– baltice (letona, lituaniana);
– celtice (irlandeza, scoțiana, bretona, galeza);
– germanice care cuprind grupul scandinav ( daneza, suedeza, norvegiana, islandeza) și 
grupul occidental (germana, engleza, olandeza, luxemburgheza, idiș);
– romanice, care cuprind grupul oriental (romana), italoromanic (italiana, corsicana), 
retoroman (romanșa), galeromanic (franceza), ibero‐romanic (spaniola și portugheza);
– slave, împarțite in trei grupuri: oriental (rusa, belarusa, ucraineana), meridional (bulgara, 
macedoneana, sârbo‐croata, slovena) și occidental (polona, ceha, slovaca).
• Alături de limbile indo‐europene și limbile populațiilor provenite din 
emigrația recenta (sec. XX), exista enclave particulare, a căror origine este 
tot asiatica:
– fino‐ugrică (estona, finlandeza, maghiara);
– lapona (populația Sami);
– altaica (turca, tătara).
 Expansiunea familiei lingvistice            
indo‐europene

Sursa hărții: http://yellingattraffic.blogspot.ro/2013/06/indo‐europeans‐their‐language‐and‐why.html
 Limbile oficiale
A. Oficiale de stat
• Statut prevăzut în Constituție. 
• A se distinge:
– limba oficiala de stat ‐ recunoscută oficial de autoritățile de drept ale unui stat 
(sau de organisme ca ONU, UE, CoE);
– limba națională (din punct de vedere lingvistic) ‐ limba oricărei naționalități al 
cărei uz este recunoscut legal în statui în care trăiesc membrii săi (nu este deci 
limba întregii națiuni, cum pretindeau naționalismele sec. XIX).
• Există state cu mai multe limbi oficiale: Elveția, Belgia, Cipru, Belarus, 
Irlanda, Finlanda ș.a. 
B. Oficiale regionale
• Sunt folosite la nivelul regiunilor (Spania – catalana și basca);
• Bilingvism oficial local; 
• Aplicarea criteriului ponderării – se permite utilizarea dacă un număr 
minimum de populație vorbitoare (România – 25%) 
 Diversitatea lingvistică
• Limbile și dialectele fără statut oficial: Acestea sunt foarte numeroase. Ex. 
idiș (limba non‐teritorială), kurda (Turcia), ruteana (Ucraina, Voivodina ‐
Serbia, Maramureș), soraba (Saxonia și Brandenburg), limba Romani (non‐
teritorială, are 60 dialecte, este scrisa abia din sec. XX).
• Limbile extraeuropene imigrante: populațiile venite din alte continente: 
araba (1,5M în Franța), Bengali (UK ‐ Coventry, Bradford, Birmingham ‐ 1M), 
chineza (nu sunt cifre exacte), hindi (UK ‐ India și Pakistan, Olanda‐
Suriname). 
• Influența limbilor europene în lume: unele limbi europene au mai mulți 
vorbitori în afara Europei decât în țara de origine: engleza, care ocupa locul 2 
în lume, după chineza, cu 508 milioane vorbitori; este limba oficiala în 45 de 
țări, urmată de spaniola (cu 392 milioane, limba oficială în 19 state); rusa 
(277 milioane, un singur stat) și franceza (130 milioane, 30 țări).
• Protecția limbilor minoritare: în prezent, peste 100 idiomuri sunt pe cale de 
dispariție (majoritatea în Rusia). Pentru conservarea acestora, s‐au adoptat 
instrumente europene de protecție: Convenția cadru pentru protecția 
drepturilor minorităților naționale(CoE, 1994), Carta europeană a limbilor 
regionale și minoritare (CoE, 1992).
 Diversitatea alfabetelor
• Toate limbile europene se scriu de la stânga la dreapta, pe orizontală.
• Exista doua sisteme ortografice:
– preponderent fonetic (germana, italiana, maghiara, româna) ‐ unde se 
scrie cum se pronunță;
– preponderent etimologic (engleza, franceza, suedeza, spaniola) ‐ unde 
scrierea diferă de pronunție.
• Unele limbi au trecut in istorie de la un alfabet la altul
• In prezent, în Europa, se folosesc următoarele alfabete:
– latin; 
– chirilic;
– arab;
– grecesc;
– armean;
– georgian;
– ebraic. 
 Învățarea limbilor străine
• În Europa a existat întotdeauna o cultură a mobilității (ex. universitățile 
medievale, rutele comerciale, pelerinajul, culturile supranaționale ‐
latina/germana/slava, școlile palatinale, religia catolica supranațională; la 
fel au contribuit la încurajarea limbilor naționale prin protestantism și 
traducerea textelor sfinte). Mai mult, Europa a încurajat deschiderea spre 
alte culturi, extraeuropene (araba, iudaica).
• Limbile străine sunt un factor important al unificării politice și cooperării 
culturale.  
• Studierea limbilor străine reprezintă o prioritate în toate programele 
europene (ex. Erasmus +) și sunt un obiectiv prioritar al Strategiei Europa 
2020 și al Procesului Bologna; 
• Portofoliul lingvistic care face parte din Europass adoptat în decembrie 
2004 și reîntărit în 2014, este un pachet de instrumente de recunoaștere a 
competențelor la nivel european, alături de Suplimentul la Diplomă, CV‐ul 
european, certificatul de recunoaștere a formarii profesionale 
suplimentare, certificatul de recunoaștere a competențelor.
• Țările europene sunt pe primul loc în lume In privește învățarea limbilor 
străine. 
 Tema 5. Europa multiculturală
• Multiculturalitatea este un rezultat al migrațiilor umane, interacțiunilor și 
influențelor multiple;
• Termenul ca atare se referă la coexistența, diversitatea și pluralismul 
cultural. El sugerează ideea de diversitate care este un principiu de bază 
atât pentru natura (diversitatea speciilor, a eco‐sistemelor, a condițiilor de 
mediu), cât și pentru cultură (diversitatea lingvistică, etnică, religioasă, a 
ideilor, instituțiilor, credințelor) sau societate (diversitatea rolurilor, a 
statutului, a organizațiilor, a relațiilor sociale);
• Din punct de vedere politic, multiculturalitatea presupune tratamentul 
echitabil al tuturor culturilor, pe baza principiului diversității și egalității 
de șanse. Politicile și regimurile multiculturale recunosc diversitatea 
culturală și creează oportunități de exprimare a diverselor identități 
culturale;
• Europa a fost și rămâne centrul de atracție al unor ample migrații umane, 
prin imigrație extra‐continentală.
 Multiculturalitatea în Europa
• Multiculturalitatea a fost abordata îndeosebi la nivel național (statul 
național se bazează pe logica culturii dominante și asimilarea la cultura 
unificatoare a națiunii), unde s‐a pus problema afirmării diverselor 
identități culturale în sfera publică (ex. relație majoritari ‐ minoritari, 
drepturi de a IIIa generație cum sunt drepturile culturale).
• La nivelul Uniunii Europene  (unde nu există o cultură dominantă) există 
relații multiculturale în interiorul unor instituții de integrare și a unui 
europolity în formare, însă UE nu dispune de instrumente specializate și 
explicite pentru protecția diversității culturale.
• Merită a fi studiată multiculturalitatea Imperiului Austro‐Ungar,  care este 
relevantă ca experiență istorică pentru ca a introdus pentru prima data:
– multiculturalismul oficial (în absența unei culturi dominante);
– bilingvismul administrației (germana plus limbile locale);
– diete naționale formate din reprezentanți locali și prin folosirea 
limbilor naționale;
– sisteme educative locale, în limbile naționale.
 Cetățenia multiculturală
Este aplicată în Canada și Belgia și este dezvoltată conceptual de Will Kymlicka. Acest 
tip de cetățenie nu constă în drepturi egale pentru toți, aplicate în același mod 
(modelul Marshall). Ea se refera la drepturi colective aplicate comunităților culturale. 
Avem astfel o cetățenie diferențiată care ține cont de multiculturalitate (de nevoile 
specifice ale comunităților culturale) și care se exprima prin:
• drepturi de reprezentare pentru grupurile vulnerabile, care au nevoie de propria 
expresie (identitate, acțiune civică) în viața publică (ex. afro‐americanii, eschimoșii, 
homosexualii) ‐ aceste drepturi de reprezentare specială sunt acordate doar 
temporar, pe parcursul unei discriminări (ele se retrag în cazul integrării);
• drepturi culturale constituite istoric care antrenează autonomia politica pe criterii 
culturale și istorice; vezi aici dezbaterea privind drepturile culturale și autonomia 
teritoriilor secuiești;
• drepturi la identitate culturală pentru comunitățile amenințate cu asimilarea (ex. 
vietnamezii, marocanii) ‐ ele se concretizează în instruire în propria limbă, 
respectarea sărbătorilor, presa în limba proprie.
 Provocările multiculturalității
• Europa de astăzi nu este un stat național (unde ar fi posibilă 
oficializarea unei culturi dominante) și nici federație ca să 
aplice principiul drepturilor colective.
• Unitatea politică a UE (integrarea politică, inclusiv crearea 
unui spațiu public european) nu înseamnă și unificare 
culturală, care de‐altfel este imposibil de realizat.
• Soluția juxtapunerii identităților culturale ale statelor 
naționale (singurul factor de unitate fiind piața comună și 
instituțiile europene) nu mai satisface. Integrarea politică 
are nevoie de o nouă abordare a identităților colective. 
• O provocare majoră va fi transpunerea conceptului de 
multiculturalitate (care a fost creat și a funcționat la nivel 
național) în plan european.
 Tema 6. Construcția culturală a Europei
Europa unită a fost la început un proiect economic (piața comună) capabil sa 
asigure doua obiective limitate, respectiv:
• reconstrucția postbelică;
• securitatea globală (prin controlul multilateral asupra resurselor 
strategice, în primul rând cărbunele și oțelul = CECO, dar și energia 
atomică => Euratom).
Începând cu anii 90, se invoca tot mai frecvent necesitatea valorificării 
identității culturale comune ca fundament și sistem de legitimare a noii 
identități politice, în curs de formare. În acest sens, pot fi subliniate două 
procese de identificare, specifice construcției culturale europene:
• pe de o parte, identificarea narativă, respectiv construirea unor simboluri, 
imagini și repere identitare noi, care sa atragă atașamentul cetățenilor 
europeni; identitatea narativă preia ca proprii reperele identitare care i se 
oferă individului prin educație, produse culturale și imaginarul colectiv ‐
„sunt ceea ce mise spune ca sunt”;
• pe de alta, s‐a petrecut un proces de identificare retrospectivă; ea se 
realizează prin refacerea traseului istoric al identităților colective (oprite la 
momentul statelor naționale), dintr‐o perspectivă postnațională ‐ lectura 
retrospectivă a istoriei din punctul de vedere european.
 Puterea solidarității…
• Habermas remarcă faptul că identitatea colectivă europeană nu se poate 
construi la fel ca identitatea națională, care beneficia de o puternică 
încărcătură afectivă (patriotismul) și de o vastă construcție imaginară 
• O abordare interesantă privind construcția culturală a identității europene 
ne propune Alexandru Duțu în cartea sa „Ideea de Europa și evoluția 
conștiinței europene”. El pleacă de la o prezumție simplă, anume că 
solidaritățile umane se încheagă în jurul unui proiect colectiv formulat de 
cercul puterii. Pentru reușita acestui proiect (așa cum este și UE), trebuie 
sa se asigure întâlnirea și interacțiunea a doua forme de solidaritate:

Solidaritatea organică, 
stabilită în viață cotidiană a 
fiecărui cetățean, la nivelul 
familiei și al micilor 
comunități

identități colective
Comunitate 
coezivă
Solidaritatea organizată
propusa de cercul puterii 
în sensul unui proiect de 
mobilizare colectivă.
Suportul simbolic al identității comune
Pentru ca interesele micilor comunități sau ale individului să se întâlnească și 
să susțină proiectul politic propus de putere, trebuie realizate doua condiții:
• un sistem de legitimare, printr‐un discurs care să fie asumat de majoritatea populației 
sau a grupului țintă;
• un sistem de mobilizare, respectiv de explicitare a proiectului colectiv din perspectiva 
tuturor participanților.
Un rol important in acest proces îl are construcția suportului simbolic al 
identității culturale europene. Aceasta cerință a fost formulată pentru prima 
oara la nivelul UE prin „Documentul privind identitatea europeană” (1973) 
care a lansat ideea unui simbolism alternativ care să susțină proiectul politic al 
integrării europene.
Așa au apărut simbolurile create artificial, fără un suport istoric sau emoțional, 
precum drapelul cu 12 stele; imnul „Oda bucuriei” a lui Beethoven, dar fără 
text; pașapoartele de culoare unică (bordeaux), înscrierea Uniunii pe 
pașapoartele naționale. Aceasta simbolistică europeană a fost suprapusă pe 
referențialul național, dar nu s‐a impus pentru că:
• era folosită ocazional și festivist (Ziua Europei ‐ 9 Mai, alegerile europene, premiile 
europene);
• nu erau produsul unei istorii colective, nu erau împărtășite și asumate de cetățeni.
 Cetățenia europeană
Pe parcursul istoriei, identitățile colective s‐au format pe doua căi:
• prin procese spontane, naturale, de învățare socială 
• prin decizii politice în favoarea anumitor elemente identitare. 
Ambele cai sunt ineficiente în cazul identității UE deoarece:
• deciziile politice în favoarea identității UE sunt limitate ca influență;
• procesele spontane de formare a identităților colective nu s‐au referit la întregul 
spațiul european, ci doar la entitățile de proximitate.
Soluția constă în consolidarea construcției culturale europene pornind de la conceptul 
de cetățenie europeană. În prezent, acest statut juridic se reduce la cele patru drepturi 
supranaționale nesemnificative introduse prin Tratatul de la Maastricht și reîntărite prin 
Tratatul de la Lisabona. Ca urmare conceptul de cetățenie este aplicat parțial – în 
prelungirea cetățeniei naționale, de care este condiționată ‐ și fără să se asigure 
exercitarea reală a celor patru atribute ale cetățeniei, respectiv:
• participarea ‐ ex. la spațiul public supranațional creat prin „europenizare”;
• asumarea noii identități politice (identitatea UE);
• formarea culturii politice subiacente (referință la „acquis”‐uri, mai puțin la 
coordonatele naționale);
• exercitarea unei acțiuni civice în spațiul european: ex. media și societatea civilă 
europeană (ambele practic inexistente). 
 Tema 7. Rolul universităților

Universitatea este o creație europeană, plecată de la nevoia cunoașterii 
universale promovată de catolicism. Apariția universităților ca instituție se 
datorează spiritului corporativ care a marcat sec. XII‐XIII și care a dus la 
crearea unei corporații de tip nou „universitas”, care regrupa profesorii și 
studenții. Erau instituții europene, detașate de puterea laică sau monahală. 
Mai exact:
• aceste noi comunități beneficiau de autonomie, datorită unui drept dat de 
Papă de a preda peste tot – „Licentia ubique docendi”; 
• ele garantau dreptul la mobilitate pentru studenți prin programul 
„Peregrinatio academica”;
• foloseau o limbă unică de predare (latina);
• studiile aveau o organizare echivalentă în toată Europa: liceu + licența 
„licentia docendi” + doctorat;
• titlul de „Studium Generale” era recunoscut în toata Europa catolică.
Primele universități au apărut în sec XI ‐ XIII:  Bologna (1088), Oxford (1214), 
Paris (1215). 
 Contribuția la construcția europeană
Începând din sec. XIV universitățile devin naționale, proces prin care se 
generează patru mari modele de universități:
• universitățile care se centrează pe funcția de predare a cunoașterii 
universale (modelul Oxford ‐ Sorbona). Acest model se realiza prin două 
filiere de formare (curriculum): trivium (gramatica, retorica, logica) și 
quadrivium (aritmetica, astronomia, muzica și geometria);
• universitățile care includ și funcția de cercetare (Humboldt, sec. XVIII);
• universitățile specializate în pregătirea elitelor și a funcționarilor publici 
(modelul academic al lui Napoleon, sec. XIX);
• universități care favorizează funcția de dezvoltare comunitară.
În prezent, contribuția universităților Ia construcția europeană se referă la: 
• asigurarea dimensiunii europene a studiilor prin conținuturile trans‐
curriculare despre Europa și UE, prin materii distincte (ex. Studiile 
Europene); 
• asigurarea pregătirii de profesioniști pentru integrarea europeană 
(negociatori, funcționari europeni, departamente sau direcții de integrare);
• dezvoltarea programelor de mobilitate (ex. Erasmus Plus);
• armonizarea politicilor educaționale, ex. Procesul Bologna.