Modulul I

Fundamentele civilizației europene

Ipotezele cursului
1) Europa este o civilizație, constituită din mai multe culturi.
2) Introducerea în Studiile Europene are ca scop analiza Europei ca
civilizație, având propria identitate.
3) Aceasta analiza este o condiție necesara pentru înțelegerea
UE și asumarea identității europene.
În analiza Europei ca civilizație, ne vom centra nu pe fapte și cronologia lor (datele invocate nu sunt
complete), ci selectate conform celor trei ipoteze enunțate mai sus.

Ce este civilizația?
• Braudel  „ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viața colectivă a unei
comunități umane sau a unei epoci”.
• Civilizația se identifică cu ideea de progres (cuprinde elemente comune ale culturilor care
caracterizează nivelul de dezvoltare la un moment dat), de caracteristici comune (ceea ce unește),
ceea ce caracterizează umanitatea (ceea ce este specific speciei umane la un anumit moment
istoric).
• Exemple: civilizația bronzului, a fierului, a energiei fosile, civilizația greacă, civilizația industrială,
civilizația medievală.
• Mircea Malița  civilizația unește, culturile diferențiază („10.000 de culturi, o singura
civilizație”)
Caracteristicile unei civilizații
Spațiul de referință ‐ presupune o arie mentală (culturală), referințe geografice (ex.
civilizația mediteraneeană), anumite relații cu mediul, un mod de viața etc.
 din acest punct de vedere, Europa este un spațiu cultural și istoric;
un tip de societate ‐ anumite relații de putere, instituții, un sistem juridic, o formă de stat,
un tip de ordine socială, un mod de viață  vorbim astfel de o „societate europeană”;
un sistem economic ‐ este vorba de un mod de producție, de repartizarea mijloacelor,
distribuirea socială a produselor muncii, de anumite tehnologii și surse de energie,
anumite forme de creativitate economică, relații și mod de organizare;  caracteristici:
orice civilizație a produs surplus; problema a fost repartizarea acestui surplus; de aici,
importanța capitalului (sec. XV ‐ moneda de hârtie), a băncilor și a burselor de mărfuri
(folosirea eficientă a surplusului, pentru investiții și dezvoltare);
anumite mentalități colective ‐ un mod de reprezentare și explicare a lumii, atitudini
dominante, ideologii și sisteme de legitimare, identități colective.
Provocarea istoriei
Braudel, Hegel, Toynbee, P.P. Negulescu  civilizațiile au un sens comun. Acest sens nu poate
fi sesizat decât prin lectura globala a timpului istoric:
• prin analiza civilizației ca un ansamblu, nu ca o succesiune de evenimente;
• prin înțelegerea structurilor, a „unităților” sau a „gramaticii civilizațiilor” (Braudel) = ca și
în gramatică, sintactica (logica, relațiile, regulile) prevalează asupra fapticului.
Această viziune teleologică asupra istoriei nu este împărtășită de toată lumea. Cel mai
cunoscut opozant al ideii de sens al istoriei este Karl Popper în cartea „Mizeria
istoricismului”:
 „orice idee este determinată de timpul său, astfel încât niciuna nu
are realitate transistorică”.
Aceasta înseamnă că trecutul nu poate fi inteligibil prin criteriile/normele prezentului. Produsele
culturii unei civilizații sau epoci sunt determinate și circumscrise contextului în care au apărut. Ele
nu pot fi extrapolate în explicarea structurilor sau formelor culturale ale prezentului.

Unitățile Europei
Braudel definește în mod concret „unitățile Europei” ca fiind constituente ale civilizației
europene:
• arta și spiritul ‐ deși produse într‐o anumită cultură (ex. Veneția, Anglia, Franța), se
propagă rapid și influențează tot spațiul cultural european; aspirație universală; tendința de sinteză
și auto‐reflecție;
• economia ‐ Europa este un spațiu material integrat (prin comunicații, schimburi,
interdependențe), mare densitate de interacțiuni (fluvii, rute comerciale, schimburi);
• organizare diferită ‐ în funcție de „polii de dezvoltare” (multi‐centrică). Unificarea unui
spațiu geografic mic, dar dens, prin cooperare și competiție (principii care au stat la baza integrării
europene);
• politicul ‐ este o „unitate aliatoare” care presupune un continuu joc politic paneuropean
(diplomație, relații de putere, războaie, mariaje), alianțe în continuă schimbare; o anumită stare
mintală (incertitudine, căutare, unirea tuturor în fața celui mai puternic: Carol V, Ludovic XIV,
Napoleon).
Caracteristicile civilizației europene
Autorii care au acceptat ideea de civilizație europeană (în primul rând Brugmans, Mendras
și Rougemont) se referă la următoarele caracteristici (entități sau unități de analiză, în sensul
lui Braudel):
 individualismul
 umanismul
 statul‐națiune
 capitalismul
 democrația
• Este vorba de civilizația europeană contemporană (sec. XX și XXI), produs al unei istorii de peste
4000 de ani.

Tema 1. INDIVIDUALISMUL
Civilizația occidentală este o civilizație a subiectului (care cunoaște și acționează) și a
individului. Emanciparea subiectului ca motor al progresului (empowerment) a fost pârghia
principală a modernității;
• Emanciparea subiectului s‐a realizat prin educație (alfabetizare), prin dezvoltarea persoanei
umane (paideia, humanitas), prin drepturi civile și politice, prin lupta de clasă
(Marx), prin libertate interioară și detașarea de lumea mizerabilă (creștinism).
• Tot efortul acțiunii colective (cultura, politica) are drept scop să se întărească capacitatea
individului în raport cu:
• Natura ‐ exploatarea resurselor, dezvoltarea surselor de energie, descoperirile geografice,
cucerirea spațiului;
• Cultura ‐ creator de produse culturale și diversificarea identităților;
• Politicul ‐ dreptul de a decide asupra sferei publice, exercitarea puterii, autoritatea;
• Tehnologia, știința, cunoașterea, civitatea, educația ‐ mijloace de a întări capacitatea individului
(ca
subiect al acțiunii și cunoașterii).
• Relația epistemologică fundamentală de tipul subiect/obiect este specifică științei
occidentale.
 Individul este centrul de referință
Spre deosebire de alte civilizații, în civilizația europeană, individul este centrul de referință, nu
grupul social. La fel, identitățile individuale au prevalat față de cele colective (până la apariția
națiunii în sec. XVIII). Toate civilizațiile non‐occidentale au fost în primul rând civilizații colectiviste,
unde formele colective și sistemul social (clanul, tribul, familia tradițională, comunitatea etnică) au
prevalat față de individ.
Singurele abateri de la această regulă au fost:
• națiunea (sec. XVIII);
• utopiile comunitariste (Thomas Morus ‐ sec. XVI ‐ „homo in communi” sau
vocația comunitară a omului, Fournier, Saint‐Simon) ‐ sec. XIX;
• partidul ‐ stat ( comunismul) ‐ sec. XX.
Sursele individualismului
a) Morala biblică ‐ fiecare individ este unic, fiind creația lui Dumnezeu; Decalogul și
poruncile din
Noul Testament referitoare la reglarea relațiilor dintre indivizi;
b) Dreptul roman ‐ dreptul de proprietate asupra bunurilor prin trei competențe juridice:
usus,
fructus, abusus (folosire, transmitere și înstrăinare). În civilizațiile non‐europene pamânturile nu se
vând, dar se pot transmite temporar; chiar și căsătoria (drept de posesie) a fost reglementată
similar. Proclamarea proprietății individuale ca un drept fundamental ‐ în Declarația drepturilor
omului și cetățeanului (1789).
c) Religia protestantă ‐ dreptul fiecărui individ de a comunica (ex. prin lectura textelor
sfinte) cu
divinitatea, fără intermediari (preoți, sfinți, profeți);
d) Iluminismul ‐ emanciparea indivizilor prin cultură, mod în care rațiunea ca atribut esențial
al individului, căruia i se recunoaște capacitatea de a judeca, de a avea propriul punct de vedere
asupra oricăror fapte.
e) Declarația drepturilor omului și cetățeanului (1789) ‐ produs al Revoluției
Franceze. Individul
devine cetățean, ipostază nouă, titular de drepturi recunoscute de stat, ceea ce intărește
puterea sa în raport cu societatea.
f) Liberalismul politic ‐ ideologie care pune în primul plan libertatea persoanelor (deosebit
de servitute), capacitatea lor de a decide. Este un sistem de reglare socială prin relația simetriei
dintre drepturi și responsabilități, clauza limitarii reciproce a drepturilor reglează eventualele
confruntari între drepturile individuale (libertatea mea nu trebuie să aducă atingere libertății
semenilor mei).

Tema 2. Umanismul
• Tratatul de la Lisabona (2009), în Preambul, consideră ca valorile comune sunt determinate de
concepția europeană despre lume, care are în centrul său umanismul.
• Trei valori sunt derivate din umanism ca filosofie identitară a Europei:
 egalitatea persoanelor;
 libertatea;
 respectul rațiunii.
• Problema este daca umanismul promulgat ca atare Tratatul de la Lisabona este acceptabil pentru
toată istoria și culturile Europei.
• Opțiunea pentru umanism contrastează cu războaiele, distrugerile, cruzimea, intoleranța,
exterminările sistematice pe criterii etnice, religioase, ideologice, rasiale.
• Mai putem vorbi de umanism ca valoare centrală în condițiile în care istoria Europei a
fost marcată de astfel de evenimente?

Sensurile umanismului
• Concepție despre lume care denotă încrederea în potențialul și misiunea omului
(Protagoras sec. V î. Chr. „omul este măsura tuturor lucrurilor”), cultura antropocentrică,
ideea de progres, omul ca
subiect (Prometeu, Faust); filosofie opusă creștinismului și civilizației medievale (contra tomismului
și scolasticii medievale); omul este capabil să‐și determine propriul destin;
• Valoare în sine care presupune omenie, toleranță, solidaritate, dragoste față de aproapele
său (ex. sensul creștin al umanismului).
Evoluția concepției umaniste
• Ca valoare, umanismul a existat dintotdeauna (chiar dacă nu a fost mereu o valoare
dominantă), alături de valori opuse ca puterea, competiția, supremația și ierarhia socială.
• Ca filosofie sau concepție despre lume, umanismul istoric a apărut în anumite condiții, ca
o doctrină a negării, ca o alternativă la credință și transcendență, odată cu Renașterea (sec. XV) și
iluminismul (sec. XVIII). Omul nu se mai supune divinității și crede că are suficiente resurse ca să
domine lumea. În acest sens, umanismul este o filosofie a subiectului, care promovează o cultură
rațională, materialistă și antropocentrică.
• Primii care au promovat aceasta concepție despre lume au fost reprezentanții Renașterii italiene
(Petrarca, Boccaccio).
• Ca sistem filosofic, umanismul este asociat de gânditori precum Erasmus, Montaigne și Rabelais,
în jurul cărora s‐a creat o adevărată mișcare de emancipare a omului.
Evoluția concepției umaniste
• Cu timpul termenul ca atare a devenit ambiguu, fiind asociat oricărui produs al activității umane
(ex. umanismul tehnic, umanismul socialist, umanismul creștin).
• Cuvântul ca atare a apărut în sec. XIX (1808) fiind folosit de Wilhelm von Humboldt, care a
preluat termenul latin de humanitas (omenie, umanitate).
• Astăzi acest termen se folosește mai puțin, fiind înlocuit cu cel de „demnitate umana”
(human dignity), bazat pe drepturile omului.
• Umanismul nu înseamnă doar emanciparea omului prin cunoaștere și educație, ci și exercitarea
unor drepturi și responsabilități, deci un anumit standard al existenței umane.

Tema 3. Națiunea
• Europa națiunilor este principalul obstacol în realizarea unificării politice. Aceasta pentru
că divizarea în națiuni suverane nu este doar un produs cultural de conjunctură, ci chiar un atribut
istoric al Europei începând cu sec. XVIII. Națiunea nu este doar o comunitate politică, ci un produs
mintal și istoric al civilizației europene.
• Ideea de națiune (lat. „natio” = naștere) a apărut în sec. XV‐XVI, din nevoia de stabilitate
politică a comunităților aflate pe un anumit teritoriu de rezidență.
• Trei elemente istorice au contribuit la impunerea națiunii ca soluție politică:
a) Nevoia de stabilitate a țărănimii în raport cu proprietarii terenurilor pe care le
munceau;
b) Renașterea statului;
c) Trecerea de la heteronomie la autonomie.
Nevoia de stabilitate a țărănimii
• În Evul Mediu, funcționau două principii de drept:
a) dreptul seniorului (care era proprietarul terenurilor);
b) dreptul de folosință, a celor care îl lucrau și care beneficiau de o cotă parte din recolte.
• Ultimii au revendicat dreptul de proprietate sau o parte a lui, precum și dreptul de transmitere la
urmași (acesta este motivul principal al războaielor țărănești din sec. XV).
• Națiunea a fost acceptată ca o formă de reglementare a acestor drepturi, pe baza continuității și
avantajului celor care s‐au născut pe un anumit teritoriu (națiunea devine un garant al dreptului
de urmaș).
• Apariția națiunilor este un moment istoric major pentru ca ea marchează dominația definitivă a
elitelor asupra grupurilor autarhice și a maselor de țărani ignoranți și dezbinați, incapabile de a
realiza coeziunea sociala (Gellner).
• Acest nou tip de ordine socială este consolidat prin revoluția industrială care înlocuiește elitele
reproduse ereditar (pe baza unor privilegii seniorale) printr‐un larg proces de emancipare (ex.
instruirea publică și accesul la drepturi garantate de statul național) care a extins baza de
participare socială în favoarea muncitorilor industriali, proveniți din masele de țărani
dezrădăcinate și urbanizate rapid.

Renașterea statului
• Prin renașterea statului s‐a propus înlocuirea Imperiul Roman (prăbușit în sec. V) în cadrul
unor noi entități politice.
• La început, rămășițele administrative ale statului roman au fost valorificate în organizarea
teritorială a entităților religioase (ex. diocezele sau format pe osătura municipalităților romane ).
• Mai târziu, aceasta tentativă de recompunere statală s‐a făcut prin încercările de restabilire a
Imperiului ca formă etatică (Renovatio Imperii la Otton în sec. XI).
• Începând cu sec. XV (în Franța, Anglia, Spania), noul etatism teritorial ia forma regatelor
naționale. Chiar și astăzi Coroana Britanică este liantul național al UK (la fel și Belgia = construcția
națională pe baza regalității).
• Ulterior, această corespondență între spațiul de reședință, organizarea politică (statul) și
identitatea colectivă (comunitatea de limbă, destin și etnicitate) s‐a făcut sub forma statelor‐
naționale (sec. XVIII).
• Statul‐națiune este statul care întruchipează voința unui popor, care garantează suveranitatea
asupra teritoriului de referință și unitatea în jurul apartenenței la aceeași comunitate.
Trecerea de la heteronomie la autonomie
• Fenomenul de trecere de la heteronomie (principiul transcendenței sau „omnis
potestas a Deo„ = orice putere vine de la Dumnezeu) la autonomie (principiul imanenței)
se petrece începând cu sec. XVIII și Revoluția Franceză.
• Societatea autonomă este legitimată prin puterea umană, prin autoritate civilă (negarea religiei);
puterea politica este ea însăși un principiu moral (Machiavelli), imanent și pragmatic.
• Emanciparea omului încurajează formele colective de reglementare consensuală și obligații
civice.
• Comunitățile umane autoguvernate (prin organizare proprie, de tip consensual) reclamă
principiul suveranității în numele unei noi surse de legitimare: drepturile naturale, care țin de
condiția umană (ex. contractul social al lui Rousseau).
• Această comunitate politică era circumscrisă unui teritoriu și includea pe toți cei care
împărtășeau o serie de comunalități culturale: limbă, religie, cultură. Un exemplu al acestei relații
între drepturile omului și apartenența politică este Art. 3 al Declarației Drepturilor Omului și
cetățeanului (1789): „Principiul oricărei suveranități constă esențialmente în Națiune”.
Definirea națiunii
• Comunitatea politică autoguvernată și atașată unui teritoriu este națiunea.
• Termenul ca atare se aplică la început doar enclavelor culturale în interiorul culturii
dominante sau comunităților expatriate (ex. studenții englezi de la Sorbona, muncitorii
germani din estul Olandei).
• Națiunea este o colectivitate ce există într‐un teritoriu clar definit, supusă unei
administrații unitare, monitorizată reflexiv atât de aparatul intern de stat, cât și de acelea
ale altor state (Giddens).
• La rândul său, statul națiune este un set de forme instituționalizate de guvernare, ce
mențin un monopol administrativ asupra unui teritoriu cu granițe fixe.
• Indiferent dacă se legitimează prin voință (Renan) sau prin cultură (Herder), națiunea
este circumscrisă unui teritoriu, în interiorul căruia funcționează statul național care
garantează suveranitatea comunității respective.
• Această asociere rigidă între națiune, stat național și teritoriu este astăzi chestionabilă în
condițiile Uniunii Europene care promovează o identitate postnațională, deconectată de
reperele statului național.
Concepția lui Herder și Fichte
• În manifestul „Discurs despre națiunea germană” (1807) Herder și Fichte în națiunea înseamnă
„Volk und Kultur” (un popor și cultura sa).
• Această concepție presupune comunitatea de limbă și sânge (apartenența la același
popor: „ius sanguinis”), nu a instituțiilor și legilor. Nu statul este cel care reprezintă națiunea, ci
societatea este îndrituită să se organizeze sau nu într‐un stat. Concepția enunță prevalența
națiunii‐societate.
• Herder a introdus un sens etnocultural „Kultumation”, de unitate a popoarelor în afara statului
unic. Națiunea etnică este anterioară și superioară indivizilor care o compun (Deutschen über alles
= germani înainte de orice).
• Aceeași abordare etnoculturală a națiunii a justificat la sfârșitul sec. XIX pangermanismul și
conceptul de Mitteleuropa (spațiul german transteritorial).
Concepția lui Ernest Renan
• Conform concepției lui Ernest Renan de „națiune electivă” națiunea este o comunitate
politică formată prin apartenența (identificare) liber consimțită.
• Ea nu este anterioară și nu se transmite ca atare ca un dat ereditar.
• Teritoriul nu este esențial, ci dorința de a trai împreună și liberul arbitru.
• Națiunea este „un plebiscit cotidian”.
• Spre deosebire de Herder și Fichte, care spuneau ca nu statul reprezintă națiunea ci societatea
(comunitatea etnoculturală) este îndreptățită să se organizeze într‐un stat, Renan creează
conceptul de stat‐națiune, respectiv un spațiu politic format prin libera alegere a cetățenilor.
• Este o formulă consensuală apropriată de „patriotismul constituțional” (Habermas) și de
identitatea politică a cetățeniei UE. Cetățenia europeană și identitățile postnaționale valorifică
interpretarea lui Renan.
Abordări continentale diferențiate
• În Europa sec. XIX‐lea, conceptul de națiune a devenit central în special după apariția statelor
naționale (state circumscrise națiunii) și a ideologiei care să justifice suveranitatea națională,
respectiv naționalismul.
• În Europa s‐a impus o abordare teritorială a națiunii. Națiunea este comunitatea care deține
dreptul legitim de a administra un teritoriu.
• În SUA s‐a promovat o concepție comunitară despre națiune, sub forma multiculturalismului
plurietnic. Națiunea este văzută ca un ansamblu de comunități etnice, integrate în statul
constituțional

Tema 4. Democrația
Democrația are la bază o idee simplă, apărută în sec. V î.e.n. la Atena în timpul lui Clistene. După
guvernarea dezastruoasă a celor 30 de tirani, Clistene a introdus guvernarea poporului de către
popor (gr. „demos” = popor, „kratos” = putere), prin regula majorității.
• Democrația ateniana a instituționalizat trei principii care sunt astăzi considerate standarde ale
guvernării democratice, respectiv:
a) Democrația reprezentativă ‐ Clistene a împărțit spațiul politic al regiunii Atica în 10
cantoane
administrative (corespunzătoare celor 10 triburi); prin tragere la sorți, 50 de cetățeni din fiecare
trib constituiau Consiliul care la rândul său alegea un șef pe o durată limitată, tot prin tragere la
sorți
b) Participarea populară la Ecclesia (adunarea populară, care emitea legile) a cetățenilor
titulari
de drepturi (cam 25.000 proprietari de sclavi). Femeile și sclavii nu aveau drepturi. Deciziile se luau
pe baza de influență socială (persoanele charismatice ), prin retorică (importanța discursului politic
‐ Demostene) și manipulare (ex. prin aplauze ).
c) Separarea puterilor ‐ exista astfel legislativul (Ecclesia sau adunarea populară), justiția
(cei 10
magistrați sau „arhonții”) și puterea militară (10 strategi).

Democrația ca sistem de guvernare

• Democrația este „un sistem de guvernare în care conducătorii sunt
permanent răspunzători
pentru acțiunile lor în spațiul public față de cetățeni, care acționează
indirect prin procesul de
competiție și cooperare care are loc între reprezentanții lor aleși” (Dahl,
2003).
• Ca sistem de guvernare, democrația funcționează pe baza unor proceduri minimale care,
după Dahl se constituie în 9 standarde indispensabile:
1. Controlul asupra deciziilor guvernamentale care privesc politicile publice
revine reprezentanților
aleși;
2. Reprezentanții sunt aleși prin competiții electorale periodice și în mod
transparent;
3. Orice persoană adultă are dreptul de a‐și alege reprezentanții;
4. Orice persoană adultă are dreptul de a candida pentru funcții publice;
5. Cetățenii au dreptul să se exprime, fără pericolul de a fi pedepsiți;
6. Cetățenii au dreptul de a căuta surse alternative de informare;
7. Cetățenii au dreptul de a înființa asociații sau organizații relativ
independente;
8. Reprezentanții aleși prin vot trebuie sa aibă posibilitatea să‐și exercite
atribuțiile
constituționale, fără a fi supuși unor eventuale imixtiuni;
9. Societatea trebuie să se autoguverneze, să fie capabilă să acționeze
independent de
constrângerile impuse de un sistem politic suprastatal.

Evoluția democrației
• Aceasta formă de guvernare s‐a extins, fiind astăzi acceptată ca universală.
• Huntington analizează evoluția democrației prin intermediul a trei valuri:
• Democrația antică
• Democrația modernității
• Democrația universală.
• La baza democrației stă principiul evanghelic al egalității tuturor oamenilor. De aceea, a fost
aplicat și în instituțiile religioase (toți oamenii sunt creația lui Dumnezeu). De exemplu, Papa a fost
ales începând din 499.
• Ulterior, s‐au creat instituții adecvate, care să operaționalizeze separația puterilor în Stat. Așa a
apărut Magna Charta (sec. XIII), Dieta în zona central Europeană și cantoanele helvetice. Instituțiile
și principiile democrației au și un suport legal, Constituția (deși UK, Israel și Noua Zeelandă nu au
constituții).
• Revoluția Franceză și iluminismul (sec. XVIII) au adus un criteriu universal al guvernării
democratice, anume drepturile omului. Sec. XX, instituie respectul pentru minorități (chiar
daca majoritatea decide).
• Democrația nu este soluția ultimă. Se invocă astfel o dualitate funcțională: democrația este un
proiect (o idee reglatoare, o utopie ), dar și o realitate concretă. Există o distanță între
cele două. Norberto Bobbio face în acest sens distincția dintre democrația formală (proiect) și
democrația substantivă (reală).

Tema 5. CAPITALISMUL
• Capitalismul se bazează pe o idee simplă, aparută în sec. XVI în Germania (landul Baden‐
Württenberg): bogăția nu trebuie să fie un scop în sine, ci un capital
producător de avere suplimentară.
• Deși, din punct de vedere tehnologic, China era în acel moment mai avansată decât Europa,
această idee simplă care a transformat lumea a apărut în centrul Europei.
• Protestantismul poate fi considerat sursa acestor schimbări acționalculturale.
• După Max Weber, capitalismul este o formă de civilizație, rezultată din contribuțiile
protestantismului, aduse în special de calvinism:
individualismul ‐ a favorizat inițiativa privată;
prioritatea dată acțiunii ‐ nu contemplației ca în biserica orientală;
alfabetizarea în masă – fenomen facilitat de lectura Bibliei în limba maternă;
viața ascetică promovată de cultele reformate. Acest fenomen duce la formarea unui
surplus, folosit drept capital, nu pentru consumul imediat.

Capitalismul în viziunea lui Marx

• Interpretare culturală și religioasă a originilor capitalismului enunțată de Max
Weber diferă de analiza lui Karl Marx.
• Analiza lui Marx este calată pe modelul capitalismului britanic, care pune accentul pe aspectele
materiale, cum ar fi:
pauperizarea țăranilor și transformarea lor într‐o forță de muncă
urbanizată, masificată și impersonală, ușor de exploatat.
• Modul de producție capitalist și de societate burgheză este chintesența argumentării lui Marx.
Capitalismul și piața europeană comună
• Capitalismul reprezintă un tip de societate și un mod de producție larg răspândit.
• Foarte puțini autori fac referință la faptul ca este vorba de un produs tipic al civilizației europene.
• Piața comună, fiind o pârghie a capitalismului continental, a fost motorul integrării
europene, începând cu anii 1950. Până atunci, proiectele de unificare culturală și politică au eșuat.
• Piața comună este baza de construcție a actualei Uniuni Europene.
Provocările actuale ale capitalismului
• Întrebarea pe care și‐o pun mai mulți analiști: în ce măsură capitalismul va supraviețui
ca
soluție globală a problemelor de societate sau ca ultimă formă de civilizație?
Este vorba de
viitorul capitalismului ca mod universal de civilizație.
• După ce a supraviețuit provocării aduse de comunismul sovietic și asiatic, se pun noi
întrebări menite să perfecționeze și să facă mai adaptabil capitalismul la noile provocări
istorice:
• Care va fi rolul statului, dat fiind faptul că unul din efectele capitalismului
este slăbirea
sectorului public?
• Dacă piața liberă este capabilă să determine ce să se producă, în ce măsură
poate ea să
stabilească cât de mult să se producă?
• În ce măsură capitalismul este adecvat țărilor sărace și celor care nu au
regimuri democratice?
• În ce măsură „statul bunăstării” poate să facă față unor probleme noi
precum creșterea
competitivității externe, șomajul pe termen lung, declinul demografic,
migrațiile umane,
extinderea nevoilor de asistență și protecție socială;
• În ce măsură statul bunăstării mai poate să facă față în același timp
competiției exacerbate și
nevoilor din ce în ce mai mari de echitate și protecție socială?
• Ce tip de capitalism promovează Uniunea Europeană?