Caietele Institutului Catolic I (2000) 159-165

Luceafărul şi Ieronim – simboluri poetice

corelative

Ecaterina Mihăilă
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ al Academiei Române,

Se prezintă mecanismul semantic al transformării numelui propriu în

simbol poetic. Procesul este ilustrat cu formarea, prin imaginare poetică, a
două mari simboluri ale literaturii române: Luceafărul şi Ieronim.

Pentru o minimă clarificare terminologică, trebuie să spunem că în

teoria generală a semnelor, numită semiologie1, în spaţiul european, şi
semiotică2, în spaţiul american, definiţia simbolului este complet
diferită.
În semiotică semnul poate să fie arbitrar şi atunci se numeşte simbol
(este cazul semnelor verbale) sau poate fi motivat şi atunci se numeşte
iconic (graf, diagramă sau imagine), în funcţie de gradul de asemănare
cu obiectul.
În semiologia lui Saussure, care a stat la baza tuturor teoriilor
lingvistice europene ulterioare, semnul verbal este arbitrar, iar atunci
cînd este motivat devine simbol.
În cele ce urmează, noi vom adopta concepţia saussureană a
arbitrarietăţii semnului verbal. În privinţa relaţiei dintre sistemul
semnelor verbale ale limbii şi numele proprii, am expus un punct de

1
Ferdinand de SAUSSURE, Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1915.
2
Vezi Charles Sanders PEIRCE, Collected Papers, I-II, Cambridge Mass., Harvard
Univ. Press, 1960.
2
160 Ecaterina Mihăilă

vedere în articolul Despre geneza şi funcţia numelor proprii 3. Arătam

acolo că în momentul formării (genezei) unui nume propriu (de persoană
sau de loc), pe baza unui sistem de semne al unei limbi, el are un înţeles
concret, strict condiţionat (motivat) de proprietăţile denominatului. În
uzul şi apoi în sistemul limbii, numele propriu îşi pierde motivarea şi
păstrează numai caracterul denominativ. De exemplu, orice nume din
onomasticonul creştin ca geneză, deci etimologic, are un înţeles:
Gheorghe provine din gr. georgós şi însemna „lucrător al pămîntului“;
Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanan şi este la origine o
formulă de mulţumire adresată divinităţii, care a favorizat naşterea unui
copil mult aşteptat de părinţi; Ieronim provine din gr. hierónimos şi
înseamnă „nume sfînt, sacru“ (gr. onoma + gr. hieros); Ilarie reproduce
gr. hilários şi înseamnă „vesel, plăcut“4. Puţini părinţi cunosc
semnificaţia etimologică a numelui pe care îl dau copilului nou-născut
şi, chiar dacă o cunosc, niciodată în uzul denominativ ei nu o mai
actualizează (cu atît mai puţin celelalte cunoştinţe ale persoanei numite),
numele identificîndu-se cu persoana. Acelaşi fenomen se produce şi în
cazul numelor de locuri. Pentru toţi vorbitorii limbii române Bucureşti
este un oraş (capitala ţării) şi îl folosesc ca atare, fără să-şi actualizeze
semnificaţia iniţială a numelui în cazul în care o cunosc.
Credem că poziţia numelui propriu în sistemul de semne al limbii,
dar şi în uz, poate fi şi mai bine lămurită dacă comparăm numele proprii
cu substantivele – nume comune.
Numele propriu trimite direct la persoana sau la locul denumit, care
este unică / unic şi care are un număr practic nelimitat de trăsături
individuale / concrete, altele decît cele care l-au motivat etimologic.
Cuvintele comune trimit la o clasă de obiecte în număr nelimitat, cu
un număr limitat de trăsături, obţinute prin abstractizare, ce pot fi
exprimate într-o definiţie de dicţionar. Numele proprii ce apar în
enciclopedii nu sînt „definite“, ci „prezentate“.
Fireşte că şi un nume propriu poate forma o clasă nelimitată: toate
persoanele şi toate locurile cu acelaşi nume. De exemplu, toate
persoanele, localităţile, întreprinderile etc. care au numele „Roman“
formează o clasă. Spre deosebire însă de clasa de obiecte a unui nume

33
Ecaterina MIHĂILĂ , Despre geneza şi funcţia numelor proprii, în „Limba română“,
XXVII, nr. 3, 1978, 267-278.
4
Etimologiile sînt reproduse după Christian IONESCU, Mică enciclopedie
onomastică, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1975.
 Luceafărul şi Ieronim – Simboluri poetice corelative 161

comun, care are un număr de trăsături limitat la cele esenţiale, clasa de

obiecte de tipul „Roman“ are o singură trăsătură: nume propriu.
Pentru individualizarea unui obiect al clasei „Roman“ trebuie să se
specifice, în cazul unui nume de loc, coordonatele geografice sau
unităţile administrative superioare, pînă la ţară şi continent. Ca nume de
persoană, el se individualizează prin supranume şi prin data şi locul
naşterii.
Iată cum pot fi schematizate aceste idei:

Tipul de Numărul Numărul

semn verbal obiectelor trăsăturilor

Nume
o persoană / un obiect nelimitate
propriu
Nume număr limitat
nelimitate
comun (prin abstractizare)

Cum se transormă însă un nume propriu în simbol poetic? Această

metamorfoză se produce printr-o bogată încărcătură semantică cu care
este reînvestit numele propriu. El poate să fie preexistent şi atunci
trăsăturile individuale îi sînt anulate, augmentate sau deturnate. El poate
fi însă şi unul creat de autor şi învestit cu anumite semnificaţii. Pentru a
se produce această metamorfoză este însă nevoie de un text, de un spaţiu
discursiv prin care numele propriu să se golească de înţelesul pur
denominativ şi să primească o nouă încărcătură semantică, imaginativă,
cu semnificaţii noi, de o mare generalitate.
La rîndul lor, simbolurile poetice pot fi convenţionale, cele ce s-au
impus deja ca atare şi sînt inventariate în diferite dicţionare, sau
autarhice, cînd aparţin unui singur poet sau chiar unui singur text. Noi
ne vom referi la acestea din urmă.
Din multitudinea de definiţii care s-au dat simbolului 5, o vom
adopta pe cea a lui Gilbert Durand din L’imagination symbolique,
deoarece se apropie cel mai mult de felul nostru de a gîndi acest subiect.

5
Vezi, de exemplu, Solomon MARCUS, Artă şi ştiinţă, Bucureşti, Editura Eminescu:
18-32.
162 Ecaterina Mihăilă

G. Durand defineşte simbolul imaginativ ca „orice semn concret care

evocă, printr-un raport natural, un lucru absent sau imposibil de a fi
perceput“6. Prin însăşi natura sa, el semnifică inaccesibilul, epifania,
adică apariţia într-un semnificant a indicibilului. De aceea domeniul
predilect al simbolului este non-sensibilul: inconştientul, metafizica,
supranaturalul şi suprarealul. Aceste „lucruri absente sau imposibil de
perceput“ sînt subiectele privilegiate ale metafizicii, artei, religiei,
magiei. Simbolul se realizează printr-o imagine, mai spune G. Durand,
iar această imagine este transfigurarea unei reprezentări concrete într-un
sens abstract. Autorul conchide că simbolul este o reprezentare care face
să apară un sens secret, el este epifania unui mister.
De interpretarea lui G. Durand se apropie şi concepţia lui Ion
Coteanu, privind simbolul poetic, din Stilistica funcţională a limbii
române (I), unde spune că „În arta verbală, simbolul este o modificare a
raporturilor obişnuite din semnul lingvistic. Ea atinge însuşi mecanismul
semnului fiindcă întîrzie apariţia imaginii obiectului substituit, ascuns
un timp prin echivalarea lui cu un alt semn. […] Simbolul poetului–
luceafăr este construit în poemul lui Eminescu pas cu pas, prin
intermediul unor semne verbale. Ca şi în mit, nu se poate spune
niciodată ce reprezintă luceafărul, ca şi cînd obiectul simbolizat, poetul,
ar fi redat printr-un cuvînt lovit de interdicţia de vocabular7.“
Deoarece numele Lucefărului a fost deja adus în discuţie, să mai
zăbovim puţin asupra acestui simbol, cu atît mai mult, cu cît
matematicianul şi logicianul Gottlob Frege analizează în celebra sa
lucrare Über Sinn und Bedeutung, 18928, chiar acest nume. Autorul
consideră că „Venus“ numeşte (Bedeutung = nominare) o planetă, iar
expresiile „Luceafărul de seară“ şi „Luceafărul de dimineaţă“ au sensuri
diferite (Sinn = sens), deşi se referă la acelaşi obiect, deoarece se adaugă
informaţii suplimentare nominării („de seară“ şi „de dimineaţă“).
Cu atît mai mult, prin poemul creat de Mihai Eminescu, simbolul
Luceafărului a căpătat noi şi noi sensuri, cu mult mai abstracte, mai
indicibile şi mai vagi faţă de interpretările deja clasice.

6
Gilbert DURAND, L’imagination symbolique, Paris, P. U. F. : 6.
7
Ion COTEANU, Stilistica funcţională a limbii române, I, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R. : 23.
8
Vezi Gottlob FREGE, Sens şi semnificaţie (trad.), în Logică şi filozofie, Bucureşti,
1966: 54-80.
 Luceafărul şi Ieronim – Simboluri poetice corelative 163

Luceafărul simbolizează dorinţa omului de a-şi depăşi condiţia de

muritor, înseamnă dorinţa lui de a-şi apropia depărtarea în necontenită
expansiune, înseamnă dorinţa lui de a cunoaşte acele lumi în care gîndul
„nu poate a pătrunde“. Prin poemul Luceafărului se realizează o
cosmogonie, dar şi o psihologie abisală, o fascinantă poveste de dragoste
ce iradiază un fascicul de semnificaţii cărora, poate, le va trebui „mii de
ani […] ca să ajungă“ pînă la cititorii ce nu vor conteni să-i caute
înţelesurile. Toate gîndurile frunţii sale de poet, tot zbuciumul sufletului
său chinuit, întreaga sa visare poetică s-a sublimat la Mihai Eminescu în
acest simbol – LUCEAFĂRUL – faţă de care orice interpretare pare
insuficientă, simplificatoare, fără puterea înţelegerii lui depline. Citind
poemul, nimeni nu se mai gîndeşte la acea planetă pierdută în spaţiu, pe
care astronomii o specifică printr-un număr în catalogul celest.
Numele propriu „Luceafăr“, ce denumeşte strict o planetă singulară
în univers, prin succesiunea de imagini ce formează poemul lui
Eminescu, se încarcă din punct de vedere semantic, cu infinit de multe
înţelesuri diferite, comparabile cu o „mulţime vagă“ (fazzy set), care nu
poate fi niciodată circumscrisă pe deplin. Rămîne totdeauna o
deschidere spre mai departe…
Un alt simbol eminescian, cu multe implicaţii filosofice, este
Ieronim, realizat, de data acesta, printr-un text în proză, Cezara9.
Numele era deja, la data folosirii lui de către Eminescu, încărcat de
multe semnificaţii culturale. Hieronymus Eusebius, născut la 348 d.C. la
Stridon şi mort la 420 d.C. la Bethleem a fost retor şi gramatician de
origine greacă, ajuns la Roma, unde a devenit chiar vicar al papei
Damasus. Ulterior s-a stabilit la Bethleem, unde a format o mănăstire de
bărbaţi, devenită un mare centru cultural. A scris o operă imensă, de
mare erudiţie şi cuprindere. El rămîne însă cunoscut mai ales prin
traducerea în limba latină a Bibliei (din ebraică şi greacă).
Hieronymus devine un simbol încă din operele pictorilor
prerenascentişti şi renascentişti, unde este reprezentat ca un călugăr cu o
rasă sărăcăcioasă, studiind un craniu.
Călugărul Ieronim, personajul eminescian, ascetul ce caută la
început cu înfrigurare „viaţa de dincolo“, se lasă mai întîi copleşit de
iubirea platonică a Cezarei, pentru a trăi în cele din urmă, pe insula lui
Euthanasius, cea mai desăvîrşită formă de dragoste, într-o ipostază

9
Mihai EMINESCU, Poezii şi proză literară, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1978.
164 Ecaterina Mihăilă

edenică, de puritate inconştientă, cu bucuria deplină a împlinirii

destinului biologic. Iată cum Ieronim, călugărul şi ascetul, devine
simbolul unei iubiri lumeşti, eterată însă prin intensitate şi absolvită de
păcat, a unei iubiri în absolut.
Dintre poeţii contemporani, Ileana Mălăncioiu reia simbolul
eminescian al enigmaticului Ieronim. Era un lucru aproape predestinat
pentru o poetă, într-o permanentă „ardere de tot“, interiorizată şi lucidă,
care face o trecere aproape neobservată de la euthanasia
schopenhauriană a lui Eminescu la existenţialismul modern ce
meditează necontenit pe teme tanatice.
În volumul său Către Ieronim, 197010, personajul nu se întrupează
niciodată asemenea Luceafărului. El este un contur, niciodată pe deplin
închegat, o aspiraţie mereu amînată şi mereu dorită. Cu o încetinire
căutată şi bine dozată, poeta îl compune şi îl recompune la nesfîrşit într-
o lungă şi interminabilă litanie.
Ieronim, ca simbol, se constituie totuşi din cîteva imagini
dominante. Una este aceea a ochiului de sticlă, care, în mod paradoxal,
dincolo de lucruri vede esenţe: „Ai un ochi de sticlă, Ieronim / E puţin
mai albastru decît celălalt / Şi puţin mai rotund şi puţin mai adînc / Şi
are valuri în el ca icoanele vechi. // În centru lui stă golul asemenea
pupilei / Şi pare-n urma plînsului şi este / Atît de rece că încep să
tremur“ (Doarme Ieronim, 1970); „Prin ochiul tău de sticlă albastră /
Lumina descompusă o văd.“ (Către Ieronim, 1970).
O altă imagine dominantă şi obsesivă este aceea a oaselor frînte.
Niciodată întreg, în permanentă dezarticulare, Ieronim nu poate fi iubitul
fizic, ci doar idealul, într-o iubire niciodată împlinită. Imperfecţiunea
fizică stîrneşte compasiune, dar şi dăruire totală, necondiţionată. Oasele
frînte se văd pentru că el este luminat, iar poeta este iluminată.
Oasele lui Ieronim sînt însă de argint. Iată cîteva citate: „Pînă la
osul frunţii care sta aplecat / Şi strălucea în partea de argint“ (Noapte
aproape albă, 1970); „Tîmpla ta de argint strîmbă este / Asemenea
icoanelor vechi, Ieronim“ (Către Ieronim, 1970); „Ieronim, iartă-mă, nu
pot să te mint / Cînd te-am atins , am simţit foarte rece / Umărul tău de
argint“ (De frică, 1971); Ca un clopot de argint oasele tale / La miezul
nopţii bat“ (Nu ştiusem că te pot adormi, 1971); „Şi fiul lor,
«nenăscutul» are trei coaste de argint“ (Fiul nostru, 1971).
Argintul, acest metal luminos, dar nu strălucitor ca aurul, este parte
constitutivă a simbolului Ieronim. Personajul iradiază lumină din
10
Ileana MĂLĂNCIOIU , Către Ieronim, Bucureşti, Editura Albatros, 1970.
 Luceafărul şi Ieronim – Simboluri poetice corelative 165

interior, întreaga sa alcătuire se compune parcă dintr-o emanaţie

fotonică, ce îi conferă un gen de imaterialitate, compatibilă cu idealul
care se depărtează mereu.
În volumul Inima reginei, 197111, Ileana Mălăncioiu o introduce pe
Ierodasa, pandantul feminin al lui Ieronim. Numele Ierodasa, cu
rezonanţe biblice, devine la rîndul lui, un simbol. Regina moartă, mama
lui Nathanael, se interpune între cea care se confesează şi Ieronim.
Regina moartă este o obsesie pentru poetă şi o vede ca o ipostază, în
care ea însăşi va fi în curînd.
Marin Bucur spunea că la Ileana Mălăncioiu „Ieronim este visat ca
mirele creştin în visurile martirelor şi sfintelor. El e iubitul, nu
îndrăgostitul. El este aşteptat ca o regăsire în absolut, nu ca o coborîre
de Luceafăr. Ieronim e perechea cu care se îndumnezeieşte. El este
inexprimabilul, puritatea, partea sa de destin, e umbră şi vis, este ceea ce
nu va avea niciodată […].“12
Ca şi în cazul Luceafărului, care este binecunoscuta stea
strălucitoare de pe bolta cerească, şi numele Ieronim a fost preluat,
probabil, de Eminescu, ca şi de Ileana Mălăncioiu, de la cărturarul şi
ecleziastul Hieronymus. Însă printr-o imaginare poetică, realizată prin
texte de o anumită factură, acestor nume li se adaugă semnificaţii
multiple, de mare generalitate. Ele nu mai denumesc un simplu corp
ceresc sau o anumită persoană, Hieronymus Eusebius din sec. IV-V
d.C., ci devin epifania unor mistere adînci (pentru a folosi cuvintele lui
G. Durand), ce pot fi reinterpretate la nesfîrşit.
Foarte multe nume proprii devin simboluri poetice şi, dacă sînt
desăvîrşit realizate, iar semnificaţiile lor devin, într-adevăr, asemenea
potecilor ce se bifurcă la infinit din imaginara grădină a lui Borges, ele
au şansa de a intra în conştiinţa cititorilor şi de a se perpetua veşnic.

Luminary And Jerome – Poetical Correlative Symbols

(Abstract)
In this article we dealt with th semantic transformation of the proper
name in poetical symbol, illustrated by two great symbols: Luminary and
Jerome, as they appear in Romanian literature.

11
Ileana MĂLĂNCIOIU , Inima Reginei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971.
12
Marin BUCUR, Ileana Mălăncioiu, în Literatura română contemporană I. Poezia
(coord. Marin Bucur), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.: 559.