Sunteți pe pagina 1din 49

Despre formarea umbrei, a proiecţiilor

şi terapia lor

Să începem cu nivelul la care se află majoritatea oamenilor: încătuşaţi în supraeu. Aceasta este o
imagine de sine mai mult sau mai puţin incorectă şi debilă, creată atunci cînd omul încearcă să
nege faţă de sine însuşi existenţa unor tendinţe precum mînia, agresivitatea, pulsiunile erotice,
bucuria, ostilitatea, curajul, hotărîrea, interesul şi aşa mai departe. Dar oricît s-ar strădui în acest
sens, tendinţele respective nu dispar pur şi simplu. Din moment ce ele există, tot ce poate face
individul este să pretindă că aparţin altcuiva. Oricui altcuiva, numai sieşi nu.
Prin urmare, în realitate nu izbuteşte să nege tendinţele, ci doar faptul că sînt ale lui. În
consecinţă, omul începe să creadă că aceste tendinţe sînt non-sine, străine, exterioare; şi-
a îngustat graniţele, astfel încît să excludă tendinţele nedorite. Acestea, înstrăinate, sînt proiectate
sub forma umbrei, iar individul se identifică doar cu ceea ce a rămas: o imagine de sine îngustată,
sărăcită şi incorectă: supraeul. O nouă graniţă s-a construit şi o altă luptă între contrarii a izbucnit:
supraeul faţă-n faţă cu propria-i umbră.Esenţa proiecţiei este simplu de înţeles, dar dificil de
distrus, fiindcă astfel sînt înăbuşite unele dintre cele mă dragi iluzii ale noastre. Vom vedea însă,
din exemplul următor, că procesul nu este deloc complicat.
Jack doreşte din toată inima să-şi facă ordine în garaj unde e o harababură de nedescris; de fapt,
intenţionează acest lucru de mai mult timp. În cele din urmă, decide că a sosit momentul oportun
şi, după ce îmbracă vechea salopetă de lucru, se îndreaptă cu un entuziasm moderat spre garaj, în
acest punct, Jack se află într-un contact deplin cu intenţia sa, fiindcă ştie că, în ciuda efortului
fizic necesar, vrea cu adevărat să facă asta. Într-adevăr, o parte a propriei sale fiinţe n-ar vrea să
se apuce de curăţenie, dar important este faptul că dorinţa lui de a face ordine în garaj este mai
puternică decît cea de a-l lăsa aşa cum e - altfel n-ar trece la treabă.
Dar un lucru bizar se întîmplă cînd Jack ajunge la faţa locului şi vede incredibila harababură din
garajul lui. Începe să aibă îndoieli. Dar nu pleacă. Se învîrte de colo-colo, citeşte revistele vechi
pe care le găseşte, se joacă puţin cu vechea mănuşă de baseball, visează cu ochii deschişi. Deja a
început să piardă contactul cu intenţia sa. Important e însă faptul că dorinţa de a face ordine în
garaj este încă prezentă, altfel ar pleca pur şi simplu de acolo şi s-ar apuca de altceva. Nu renunţă,
fiindcă dorinţa aceasta este încă mai puternică decît cea de a se lăsa păgubaş, începe să-şi uite
însă intenţia şi, prin urmare, începe să şi-o înstrăineze şi să o proiecteze.

1
Iată cum decurge proiectarea intenţiei: dorinţa lui Jack de a face ordine în garaj este, aşa cum am
văzut, încă prezentă; altfel spus, este activă şi-i solicită mereu atenţia, aşa cum foamea, de pildă,
ne îndeamnă constant sa acţionăm în baza acestui impuls şi să mîncăm ceva. Fiindcă t intenţia de
a face ordine în garaj este încă prezentă şi activa, Jack ştie, într-un colţ al minţii, că cinevavrea ca
el să facă ordine în garaj. Şi exact acesta e motivul pentru care mai zăboveşte acolo. Ştie că
cineva vrea ca el să treacă la treabă, dar problema este că, în acest moment, a uitat cine e acel
cineva, în consecinţă, începe să se enerveze şi să se simtă plictisit de perspectiva curăţeniei şi, pe
măsură ce orele trec, devine din ce în ce mai iritat de întreaga problemă. Tot ce-i mai trebuie
acum pentru a completa si a finaliza proiecţia -- adică pentru a-şi uita total propria intenţie de a
face ordine în garaj - - este un „candidat" adecvat asupra căruia să transfere intenţia proiectată.
Fiindcă ştie că cineva îl împinge să facă ordine, iar asta îl irită la culme, ar vrea tare mult să
găsească aceapersoană care îl sîcîie.
Şi iată că apare victima inocentă: soţia lui trece pe lîngă garaj, deschide uşa şi-l întreabă
nevinovat dacă a terminat curăţenia. Uşor enervat, Jack se răsteşte la ea să-l lase în pace. Fiindcă
acum are impresia că nu el, ci soţia lui vrea ordine în garaj. Proiecţia este completă: intenţia lui
Jack pare că provine din afara lui; a proiectat-o, a trimis-o de cealaltă parte a baricadei şi, de
acolo, are impresia că-l atacă.
Prin urmare, Jack începe să simtă că soţia lui îl presează. Totuşi, ceea ce simte cu adevărat este
propria sa intenţie proiectată, propria sa dorinţă de a face ordine în garaj. Poate că se răsteşte la
soţia lui spunîndu-i că n-are chef să facă ordine în amărîtul ăla de garaj şi că ea îl bate la cap şi-l
calcă pe nervi, dar dacă el însuşi nu ar fi vrut să facă curat, dacă intenţia nu i-ar fi aparţinut într-
adevăr, atunci i-ar fi răspuns simplu că s-a răzgîndit şi că va face ordine altă dată. Dar nu
procedează aşa, fiindcă într-un colţ al minţii ştie că cineva a vrut ordine în garaj şi, din moment
ce acel cineva „nu e" el, trebuie să fie altcineva. Soţia fireşte, este un candidat potrivit; în
momentul în care intră în garaj, Jack aruncă asupra ei intenţia sa proiectată.
Pe scurt, Jack şi-a proiectat intenţia si a resimţit-o ca venind din afara lui, ca ointenţie externă. Iar
intenţia externă nu este nimic altceva decît o presiune. Ori de cîte ori un individ proiectează o
intenţie ajunge să o resimtă ca atacîndu-l din afară. Mai mult decît atît - - şi în acest punct
majoritatea oamenilor clatină din cap cu neîncredere - întreaga presiune este rezultatul intenţiei
proiectate, în acest exemplu, să remarcăm că, dacă nu ar fi avut intenţia de a face ordine în garaj,
Jack nu ar fi resimţit nici un fel de presiune din partea soţiei lui. Ar fi rămas calm şi ar fi spus

2
simplu că nu are răbdare să facă azi curăţenie sau că s-a răzgîndit. Dar se simte presat, în
realitate, nu presiunea soţiei o resimte, ci a propriei sale intenţii. Fără intenţie, nu ar fi existat
presiune. Astfel, putem spune că orice presiune este, la nivel fundamental, propria intenţie
proiectată.
Dar dacă soţia lui ar fi intrat în garaj şi chiar i-ar fi cerut să facă ordine? Situaţia ar fi fost cu totul
alta, nu-i aşa? Oare Jack nu s-ar fi simţit presat dincauza insistenţelor ei? Desigur, ar fi resimţit o
presiune din partea soţiei, nu a lui însuşi, în realitate însă, situaţia ar fi fost exact aceeaşi; doar că
ar fi fost mult mai simplu pentru el să-şi arunce proiecţia asupra ei. Soţia este un candidat perfect
în acest sens, deoarece afişează aceeaşi tendinţă pe care Jack este gata să o proiecteze asupra ei.
Jack este puternic ispitit sa-şi proiecteze intenţia, dar aceasta este totuşi intenţia lui. Fără ea şi
fără proiectarea ei nu ar avea nici un sentiment de presiune. Chiar dacă soţia sa l-ar „presa" într-
adevăr să facă ceva, s-ar simţi presat numai dacă şi el ar vrea să facă acel lucru şiapoi ar proiecta
intenţia. Fiindcă propriile sentimente îi aparţin.
Prin urmare, terapeuţii specializaţi pe acest nivel consideră că persoana care se simte mereu
tensionată dispune doar de o intenţie şi o energie mai mari decît îşi dă seama, dacă n-ar resimţi
acea intenţie, ar fi absolut nepăsătoare. În consecinţă, atunci cînd resimte o presiune oarecare -din
partea şefului, a partenerului de viaţă, a şcolii, a prietenilor, a asociaţilor sau a copiilor - - un om
înţelept învaţă să interpreteze acest sentiment ca pe un semnal că are o energie şi o intenţie pe
care deocamdată nu le conştientizează. El învaţă să traducă senzaţia „mă simt presat" prin „am o
dorinţă mai puternică decît îmi dau seama". Şi, o dată ce înţelege că orice sentiment de presiune
nu e altceva decît propria sa dorinţă neglijată, poate decide din nou dacă să acţioneze pe baza ei
sau dacă să amîne acţiunea. Orice ar alege însă, ştie că dorinţa îi aparţine.
Deci, mecanismul fundamental al proiecţiei este foarte simplu. Un impuls (intenţie, mînie sau
dorinţă) care se naşte în tine şi este în mod naturaldirecţional spre mediul înconjurător pare,
atunci cînd este proiectat, că a luat fiinţă în mediu şi este îndreptat împotriva ta. Este un efect de
bumerang şi astfel rişti să sfîrşeşti copleşit de propria ta energie. Nu mai treci pur şi simplu la
acţiune, ci te simţi împins spre acţiune. Ai plasat impulsul de cealaltă parte a graniţei dintre sine
şi non-sine, aşa că, în mod firesc, ţi se pare că te atacă din exterior, în loc să te ajute să ataci tu
mediul.
Prin urmare, proiecţia umbrei are două consecinţe majore, în primul rînd, simţi că impulsul,
trăsătura sau tendinţa proiectată nu îţi aparţine în nici un caz. În al doilea rînd acesta pare a exista

3
„acolo undeva, afară", în mediu, de obicei în altcineva. Sinele devine mai restrîns, iar non-sinele
se măreşte. Dar oricît de inconfortabil ar fi acest proces, persoana care proiectează îşi va apăra cu
fermitate imaginea greşită asupra realităţii. Dacă te-ai apropia de Jack atunci cînd acesta strigă la
soţia sa şi ai încerca sa-i sugerezi că senzaţia de tensiune şi cicălire pe care o resimte nu e altceva
decît propria sa intenţie, probabil că ai încasa-o. Fiindcă este extrem de important ca individul
să demonstreze că proiecţiile sale sînt într-adevăr în afara sa şi de acolo îl ameninţă.
În orice caz, majoritatea persoanelor manifestă o rezistenţă puternică faţă de acceptarea propriilor
umbre, refuzînd să admită că impulsurile şi trăsăturile proiectate sînt, de fapt, ale lor. La urma
urmei, rezistenţa însăşi este o cauză principală a proiecţiei. O persoană îşi refuză propria umbră,
îşi neagă aspectele neplăcute, deci le proiectează. Prin urmare, acolo unde există o proiecţie,
există, ascunsă, şi o anume rezistenţă. Uneori aceasta este uşoară, alteori e violentă, dar modul ei
de operare nu e nicăieri reliefat mai clar decît în cea mai frecvent întîlnită formă de proiecţie:
vînătoarea de vrăjitoare.
Aproape că nu există persoană care la un moment dat să nu fi văzut, să nu fi auzit sau să nu fi
participat la un tip oarecare de vînătoare de vrăjitoare şi, oricît de groteşti ar fi, aceste manifestări
ilustrează perfect efectele cumplite ale proiecţiei si ale refuzului constant de a ne accepta
propriile slăbiciuni. Vînătoarea de vrăjitoare oferă totodată cel mai clar exemplu al adevărului
proiecţiei, adevărul că dispreţuim în ceilalţi acele lucruri, şi numai acele lucruri pe care le
dispreţuim în noi.
Vînătoarea de vrăjitoare se manifestă atunci cînd individul începe să ignore o trăsătură sau o
tendinţă a propriului caracter pe care o consideră malefică, satanică, demonică sau, cel puţin,
nedorită. Tendinţa sau trăsătura respectivă poate fi un aspect cu totul insignifiant --o minoră
josnicie, răutate sau meschinărie. Fiecare om are partea sa întunecată. Dar partea „întunecată" nu
e sinonimă cu o parte „rea", „malefică"; cu toţii avem o mică „inimă neagră" („în sufletul
fiecăruia se ascunde puţină hoţie") care, dacă este pe deplin conştientizată şi acceptată, nu face
decît să accentueze picanteria vieţii, în tradiţia ebraică, Dumnezeu însuşi a însămînţat această
tendinţă capricioasă, năbădăioasă ori perversă în sufletul fiecărei fiinţe încă de la începutul
începutului, probabil pentru ca omenirea să nu piară din prea mare plictis.
Dar vînătorul de vrăjitoare crede că el nu are acea mică „inimă neagră" şi, într-o anume măsură,
îşi asumă un bizar aer de justeţe şi inflexibilitate. Nu numai că inimioara neagră nu-i lipseşte, aşa
cum crede şi cum ar vrea să-i facă şi pe ceilalţi să creadă, dar existenţa ei îl deranjează cumplit,

4
îi rezistă, încearcă s-o nege, s-o îndepărteze, dar ea rămîne acolo, a lui, solicitîndu-i mereu
atenţia.Cu cît ea strigă mai tare, cu atît el îi rezistă mai ferm. Şi cu cît îi rezistă mai ferm, cu atît
mai puternică şi mai solicitantă devine ea. Iar în cele din urmă, fiindcă n-o mai poate nega,
individul începe s-o vadă. Dar o vede numai acolo unde poate - în ceilalţi. El ştie că cineva are
acea mică inimă neagră, dar din moment ce lui nu-i aparţine, înseamnă că este a altcuiva. Iar
acum nu mai trebuie decît să-l găsească.
Aceasta devine o sarcină extrem de importantă, deoarece dacă nu poate găsi pe cineva asupra
căruia să-şi proiecteze umbra, va rămîne el însuşi cu ea. Este momentul în care rezistenţa deţine
un rol crucial. Fiindcă, aşa cum odinioară individul îşi ura şi îşi nega propria umbră cu patimă
neînfrînată încercînd prin orice mijloace s-o distrugă, acum cu aceeaşi patimă îi dispreţuieşte pe
cei asupra cărora a aruncat-o.
Uneori, vînătoarea de vrăjitoare capătă aspecte şi dimensiuni atroce - - persecutarea evreilor în
timpul nazismului, procesele vrăjitoarelor din Salem, hăituirea negrilor de membrii Ku Klux
Klan. în toate aceste cazuri, atacatorul îşi urăşte victimele, din cauza aceloraşi trăsături de care el
însuşi dă dovadă cu o patimă feroce. Alteori, vînătoarea de vrăjitoare pare a avea proporţii mai
reduse, aşa cum s-a întîmplat în Statele Unite ale Americii la începutul Războiului Rece, cînd
erau căutaţi cu frenezie „comunişti sub fiecare pat".Adesea ea dobîndeşte forme ilare, ca în cazul
interminabilelor bîrfe ce spun mai multe despre bîrfitori decît despre „victima" lor. Toate acestea
sînt exemple ale unor persoane disperate să demonstreze că propriile lor umbre aparţin, de fapt,
altcuiva.
Numeroşi sînt cei gata să se lanseze, în orice moment, într-o înfierbîntată tiradă la adresa
homosexualilor. Oricît de raţional şi de normal ar încerca să se comporte în rest, dispreţul pentru
homosexuali îi copleşeşte şi, într-un acces de furie, merg pînă la a susţine interzicerea drepturilor
civile pentru aceştia (ori ceva chiar mai rău). Dar de ce urăsc aceşti oameni homosexualii cu atîta
îndîrjire? În mod ciudat, cauza nu este însăşi homosexualitatea lor; îi urăsc tocmai pentru că văd
în ei ceea ce se tem în secret că ar putea deveni ei înşişi. Sînt atît de deranjaţi de tendinţele lor
naturale, inevitabile, însă minore spre homosexualitate, încît le proiectează. Aşa încep să
dispreţuiască aceste înclinaţii la ceilalţi - - numai fiindcă iniţial le-au urît în ei înşişi.
Aşa începe, într-o formă sau alta, vînătoarea de vrăjitoare. Urîm sau dispreţuim diverşi oameni
fiindcă, spunem noi, sînt murdari, proşti, perverşi, imorali... Poate că aşa sînt. Sau poate că nu.
Acest lucru este însă absolut irelevant, deoarece îi urîm doar dacă noi înşine, inconştient,

5
posedăm trăsătura dispreţuită atribuită lor. Îi detestăm fiindcă ne amintesc permanent un aspect al
propriei noastre fiinţe, pe care nu-l putem accepta.
În felul acesta se conturează un important indicator al proiecţiei. Acele elemente din mediu
(oameni sau obiecte) care ne afectează puternic, în loc doar să ne informeze sînt, de obicei,
propriile noastre proiecţii. Acele aspecte care ne deranjează, ne stînjenesc sau ne irită — ori, la
extrema cealaltă, care ne atrag sau ne obsedează — sînt de cele mai multe ori reflexii ale umbrei.
Aşa cum sugerează un vechi proverb:
Am privit, am căutat şi un lucru-am înţeles: Tot ce-am crezut că eşti tu şi numai tu
Eram, de fapt, eu şi numai eu.
O dată ce am înţeles ce este umbra, putem depista alte proiecţii frecvente. Aşa cum presiunea este
intenţie proiectată, la fel obligaţia este dorinţă proiectată. Altfel spus, senzaţia persistentă de
obligativitate constituie un indiciu că este vorba despre ceva ce refuzăm să acceptăm că dorim să
facem. Sentimentul obligativităţii, deci senzaţia că „trebuie să fac asta pentru tine", apare de cele
mai multe ori la nivelul familiei. Părinţii se simt obligaţi să aibă grijă de copii, soţul se simte
obligat să-şi întreţină soţia, ea se simte obligată să-i facă pe plac, şi aşa mai departe, în cele din
urmă însă, această obligaţie începe să stîrnească resentimente, oricît de calmă si de plăcută ar
părea situaţia privită din afară. Iar pe măsură ce resentimentele sporesc, individul recurge la
vînătoarea de vrăjitoare, pînă ce ambii membri ai cuplului sfîrşesc prin a apela la vraciul numit
îndeobşte consilier marital.
Persoana care se simte obligată să facă ceva îşi proiectează de fapt propria dorinţă de a face lucrul
respectiv. Dar acesta este greu de acceptat (din pricina rezistenţei faţă de umbră) şi persoana în
cauză va afirma chiar contrariul: va susţine că se simte obligată fiindcă în realitate nu vrea să facă
acel lucru, însă adevărul este altul: dacă i-ar lipsi complet dorinţa de a ajuta, nu ar resimţi în nici
un fel obligaţia. Pur şi simplu nu i-ar păsa. Problema nu constă în lipsa dorinţei de a ajuta, ci în
existenţa ei şi în refuzul individului de a o recunoaşte. Vrea să-i ajute pe ceilalţi, dar îşi
proiectează dorinţa şi astfel are impresia căceilalţi vor ca el să-i ajute. Prin urmare, sentimentul
de obligaţie nu este cauzat de povara solicitării din partea celorlalţi, ci de aceea a propriei
bunăvoinţe neconştientizate.
Să examinăm în continuare o altă proiecţie obişnuită. Poate că nimic nu este mai dureros decît
sentimentul acut al conştiinţei de sine, senzaţia că toată lumea ne priveşte, că toţi sînt cu ochii pe
noi. Ca atunci cînd trebuie să vorbim în public, să jucăm un rol, să primim o distincţie şi ne

6
blocăm fiindcă avem impresia că toată lumea se uită la noi. Dar mulţi sînt cei care nu se
blochează în astfel de situaţii; prin urmare, problema nu o constituie situaţia însăşi, ci reacţia
noastră în situaţia respectivă. Şi, potrivit unui mare număr de terapeuţi, ceea ce facem este
simplu: ne proiectăm asupra celorlalţi propriul interes, propria curiozitate faţă de oameni, astfel
încît credem că toţi ceilalţi sînt interesaţi de noi. Astfel, în loc să-i privim noi în mod activ pe
ceilalţi, avem impresia că ei ne privesc. Acordăm publicului o importanţă atît de mare, încît
interesul lui firesc pentru noi pare exagerat, concretizat într-o atenţie axată exclusiv asupra
persoanei noastre, o atenţie ce ne urmăreşte şi ne critică fiecare gest, mişcare şi acţiune.
Sigur că ne blocăm. Şi vom rămîne blocaţi pînă ce vom îndrăzni să ne reasumăm acea proiecţie -
- să privim în loc să ne simţim priviţi, să acordăm atenţie în loc să ne simţim noi înşine obiectul
unei atenţii exagerate, copleşitoare.
În mod similar, să ne imaginăm ce s-ar întîmpla dacă o persoană ar proiecta o frîntură de
ostilitate, o părticică din dorinţa sa de a-i ataca pe cei din jur: ar avea impresia că oamenii sînt
ostili şi provocatori fără nici un motiv şi, în consecinţă, ar începe să se simtă timidă, temătoare,
poate chiar îngrozită de energiile ostile a căror ţintă i se pare că este. Dar frica ei nu e rezultatul
mediului, ci al proiectării ostilităţii asupra celor din jur. Astfel, în majoritatea cazurilor, teama
nemotivată de oameni sau de locuri este doar un semnal, un indiciu, al propriei ostilităţi
neconştientizate.
În aceeaşi ordine de idei, de cele mai multe ori cei care solicită ajutor sau consiliere emoţională o
fac pentru că se simt respinşi. Au impresia că nimeni nu-i place, că nimănui nu-i pasă de ei şi că
toţi îi critică. Uneori consideră că este cu atît mai nedrept, cu cît ei înşişi îi plac pe toţi ceilalţi,
neavînd nici cea mai vagă tendinţă de a-i respinge.
Fac tot posibilul să se arate prietenoşi şi deloc critici la adresa celor din jur. Dar tocmai acestea
sînt trăsăturile distinctive ale proiecţiei: tu nu ai acea trăsătură, la toţi ceilalţi ea abundă, însă aşa
cum ştie orice copil, „nu trebuie decît să te uiţi ca să vezi". Individul care are impresia că toţi
ceilalţi îl resping îşi ignoră în realitate propria tendinţă de a-i respinge şi a-i critica pe cei din
jur. Această tendinţă poate fi un aspect minor al personalităţii sale, dar, dacă nu o conştientizează,
o va proiecta asupra tuturor celor pe care îi întîlneşte. Şi deci, impulsul iniţial este întărit,
multiplicat, iar ceilalţi încep să pară îngrozitor de critici la adresa lui, într-o măsură complet
lipsită de suport real.

7
Adevărul - - valabil pentru toate tipurile de proiecţii -este că unii oameni pot fi, într-adevăr, critici
faţă de tine, dar acest lucru nu capătă proporţii copleşitoare decît atunci cînd îi adaugi şi propriul
tău caracter critic proiectat. Astfel, ori de cîte ori te simţi respins şi inferior, ar trebui să cauţi în
primul rînd o proiecţie şi să recunoşti că, poate, eşti ceva mai critic la adresa celorlalţi decît îţi dai
seama.
Este deja limpede că proiectarea umbrei ne distorsionează imaginea despre realitatea „din
exterior" şi totodată ne modifică profund sentimentul sinelui „în interior". Atunci cînd proiectez o
emoţie sau o trăsătură ca umbră, continuu să o percep, dar într-un mod distorsionat şi iluzoriu, ea
apărîndu-mi ca un aspect exterior, în mod similar, continuu să simt umbra, dar sub o formă
distorsionată, disimulată; odată proiectată, resimt umbra doar ca un simptom.
Prin urmare, aşa cum am văzut, dacă îmi proiectez ostilitatea faţă de ceilalţi, îmi voi închipui că
oamenii din jur nutresc la adresa mea sentimente ostile, iar cu timpul voi începe să simt o teamă
de oameni în general. Ostilitatea mea iniţială a devenit umbră proiectată. Astfel, o „văd" doar în
ceilalţi şi o simt în mine doar sub forma simptomului de frică. Umbra mea s-a transformat în
simptom.
Iar atunci cînd încerc să scap, să arunc această umbră, nu mă eliberez de ea; nu rămîn cu un
spaţiu gol, cu un loc liber în propria mea personalitate, în locul ei apare un simptom, un memento
dureros al faptului că nu sînt conştient de existenţa unei faţete a sinelui meu. Şi o dată ce umbra a
devenit simptom, voi lupta împotriva simptomului aşa cum la început luptam împotriva
umbrei.Atunci cînd încerc să-mi neg o tendinţă oarecare (umbră), aceasta reapare ca simptom, iar
eu încep să urăsc simptomul cu aceeaşi forţă cu care uram odinioară umbra. Probabil chiar voi
încerca să-mi ascund simptomul (tremur, inferioritate, deprimare, anxietate) în faţa celorlalţi, aşa
cum încercam înainte să-mi ascund umbra faţă de mine însumi.
În consecinţă, fiecare simptom -- deprimare, anxietate, plictiseală sau spaimă - - conţine o faţetă a
umbrei, o emoţie ori o caracteristică proiectată. Este important să înţelegem că simptomele, oricît
de inconfortabile ar fi, nu trebuie respinse, ignorate sau evitate, deoarece în ele se află cheia
propriei lor dezintegrări. A respinge un simptom înseamnă a lupta împotriva umbrei conţinute în
simptomul respectiv adică exact procesul care a cauzat iniţial Problema.
Ca prim pas terapeutic la acest nivel, trebuie să oferim acestor simptome spaţiu de manifestare, să
ne „împrietenim" chiar cu sentimentele neplăcute numite simptome. Trebuie să le privim în mod
conştient, cu o atitudine de acceptare cît mai deplină. Iar aceasta înseamnă să ne permitem nouă

8
înşine să ne simţim deprimaţi, anxiosi plictisiţi, răniţi sau stînjeniţi. În loc să ne opunem şi să
negăm cu îndîrjire aceste sentimente, trebuie să le permitem pur si simplu să se manifeste. Chiar
să le încurajăm. Să invităm simptomul să se apropie, să răsufle liber iar noi să rămînem conştienţi
de existenţa lui ca atare. Acesta este primul pas în terapie şi, în multe cazuri, este suficient,
fiindcă în clipa în care am acceptat un simptom, am acceptat, o dată cu el, o mare parte din umbra
ascunsă în spatele lui. Astfel, problema are şanse să dispară.
Dacă simptomul persistă, trecem la al doilea pas al terapiei destinate supraeului. Instrucţiunile
pentru acest al doilea pas sînt simple, dar punerea lor în aplicare necesită timp şi perseverenţă.
Trebuie doar să începem să traducemîn mod conştient simptomul în forma sa originală. Pentru
această operaţiune putem folosi ca dicţionar liniile directoare stabilite în acest capitol (vezi
tabelul) si în lecturile recomandate. Acest pas are menirea de a ne ajuta să înţelegem că orice
simptom este, de fapt, un semnal (sau un simbol) al unei tendinţe inconştiente. Spre exemplu,
poate că simţi o presiune puternică la locul de muncă. Aşa cum am văzut, simptomul presiunii
este totdeauna un indicator, un simplu semnal că intenţiile tale sînt mai puternice decît eşti dispus
să recunoşti. Poate că nu vrei să-ţi recunoşti deschis dorinţa si interesul, pentru a putea stîrni în
ceilalţi sentimente de vinovăţie cauzate de eforturile pe care eşti „nevoit" să le depui în beneficiul
„lor". Sau poate vrei ca dăruirea ta „altruistă" să-ţi aducă avantaje mai mari. Ori poate că într-
adevăr ai pierdut legătura cu propriile tale intenţii. Oricare ar fi motivul, simptomul de presiune
este un indiciu sigur că dorinţa ta este mai intensă decît îţi dai seama. Astfel, vei putea traduce
simptomul în forma sa iniţială şi corectă: „trebuie să" devine „vreau să".
Traducerea este elementul esenţial al terapiei. Spre exemplu, pentru a înlătura presiunea, nu
trebuie să inventezi o intenţie sau să te străduieşti s-o resimţi acolo unde ea nu există. Nu vreau să
spun prin aceasta că, dacă te vei forţa să te simţi interesat de o slujbă, nu vei mai simţi nici o
presiune. Ceea ce trebuie înţeles este că, dacă ai senzaţia că eşti presat, înseamnă că intenţia
necesară este deja prezentă, dar e disimulată sub forma simptomului numit presiune. Nu trebuie
să creezi o intenţie şi s-o plasezi alături de senzaţia de a fi presat. Aceasta în sine este intenţia de
care ai nevoie. Trebuie să redai acestui sentiment de presiune numele lui real: intenţie. Este vorba
despre o simplă traducere, nu un act de creaţie.
Prin urmare, în acest fel, simptomele - - departe de a fi indezirabile - - sînt oportunităţi de
dezvoltare şi evoluţie. Ele sînt indicii foarte clare ale umbrei neconştientizate, fiind indicii
infailibile ale unei tendinţe proiectate. Prin intermediul simptomelor vă veţi găsi umbra, iar gratie

9
acesteia vă veţi extinde propriile graniţe - - calea către o corectă şi acceptabilă imagine de
sine. Pe scurt spus, veţi fi coborît de la nivelul supraeului la cel al eului. Iată deci cît este de
simplu: supraeu + umbră = eu.
Ar fi incorect din partea mea să închei acest capitol fără să ofer un element simplu, care te va
ajuta să înţelegi mai bine tipul de activitate terapeutică necesar la acest nivel. Dacă vei trece cu
vederea jargonul oricărui terapeut şi vei acorda atenţie mesajului său general, vei constata că
spusele sale urmează un anumit tipar. Dacă declari că-ţi iubeşti mama, el va răspunde că,
inconştient, o urăşti. Dacă spui că o urăşti, el va replica, desigur, că o iubeşti. Dacă mărturiseşti
că nu mai suporţi să fii deprimat, el va afirma că, inconştient, deprimarea îţi place. Dacă eşti
implicat într-o activitate religioasă, politică sau ideologică de convertire a altora la convingerile
tale, terapeutul va sugera că în realitate nu crezi cîtuşi de puţin în ceea ce propovăduieşti şi că
întreaga ta activitate „misionară" este doar o încercare de a te convinge pe tine însuţi. Dacă tu
spui da, el va răspunde cu nu. Dacă arăţi în sus, el va arăta în jos. Dacă tu miauni, el va lătra. Iar
dacă declari că psihologii te-au călcat întotdeauna pe nervi, îţi va răspunde că eşti un psiholog
frustrat şi că, în realitate, invidiezi toţi terapeuţii.

SEMNIFICAŢIA UZUALĂ A DIVERSELOR SIMPTOME-UMBRĂ


Dicţionar pentru traducerea simptomelor în forma lor originală

Simptom TRADUS PRIN Forma sa originală de umbră

Presiune Intenţie

Respingere („Nimeni nu mă place.") „Nu merită nimic de la mine!"

Vinovăţie („Mă faci să mă simt vinovat.") „Solicitările tale mă irită."

Anxietate Agitaţie, incitare

Conştientă de sine („Toată lumea se uită


„Oamenii mă interesează mai mult decît bănuiesc."
la mine.")

10
Impotenţă / Frigiditate „N-o să-i dau satisfacţia asta!"

Teamă („Toţi vor să mă rănească.") Ostilitate („Sînt furios şi atac fără a-mi da seama.")

Tristeţe Furie

Reticenţă, retragere în sine „Vă resping pe toţi!"

Nu pot. „Nu vreau şi gata!"

Obligaţie („Trebuie să...") Dorinţă („Vreau să...")

Ură („Te urăsc / dispreţuiesc pentru Bârfe autobiografice („Nu-mi place asta la mine
cutare.") însumi.")

Invidie („Ce grozav eşti!") „Sunt ceva mai grozav decît îmi dau seama."

Poate că toate acestea ţi se par exagerate şi caraghioase, dar sub logica lor aparent întortocheată,
fie că îşi dau seama sau nu, terapeuţii nu fac decît să te confrunte cu propriile tale contrarii. Dacă
vom privi din această perspectivă exemplele din paginile anterioare, vom înţelege că, în fiecare
dintre aceste situaţii, individul era conştient de un singur pol al perechii de contrarii. El refuza să-
i recunoască pe amîndoi, pentru a realiza unitatea acestor contrarii. Din moment ce polii opuşi nu
pot exista unul fără celălalt, dacă nu eşti conştient de ambii, vei trimite polul respins în
„ilegitimitate". Nu-l vei mai conştientiza şi, în acest fel, îl vei proiecta, adică vei ridica o graniţă
între contrarii, creînd un front de luptă, însă o asemenea bătălie nu poate fi niciodată cîştigată, ci
doar pierdută la nesfîrşit, dat fiind că polii sînt, de fapt, aspecte ale aceluiaşi întreg.
In consecinţă, umbra este perechea ta de contrarii neconştientizate. De aceea, o modalitate simplă
de a intra în legătură cu umbra este aceea de a-ţi asuma opusul intenţiei sau dorinţei pe care o
simţiţi în mod conştient. Astfel vei vedea exact cum priveşte lumea umbra ta şi exact această
imagine trebuie să ţi-o însuşeşti, cu ea trebuie să te împrieteneşti. Nu vreau să spun astfel că
trebuie să acţionezi pe baza contrariilor, ci doar să devii conştient de ele. Dacă îţi displace intens

11
o persoană, conştientizează-ţi latura care o place. Dacă eşti îndrăgostit nebuneşte, fii conştient de
acea latură a ta căreia nu-i pasă cîtuşi de puţin de persoana respectivă. Dacă urăşti un sentiment
sau un simptom, conştientizează acel aspect al propriei fiinţe care se bucură în secret de el. În
clipa în care devii cu adevărat conştient de perechea de contrarii, de sentimentele pozitive, dar şi
de cele negative stîrnite de o situaţie oarecare, în acea clipă se sting multe dintre tensiunile
asociate cu acea situaţie, fiindcă lupta contrariilor, care a dat naştere tensiunii, s-a încheiat. Pe de
altă parte, în momentul în care pierzi din vedere unitatea contrariilor şi existenţa ambelor laturi
ale fiinţei tale, creezi o barieră între polii opuşi şi astfel cel respins devine inconştient, întorcîndu-
se asupra ta pentru a te bîntui. Dat fiind că polii opuşi constituie mereu un tot unitar, unica
modalitate prin care pot fi separaţi este prin inconştienţă - - prin lipsă de atenţie selectivă.
Pe măsură ce vei analiza contrariile, umbra, proiecţiile, vei constata că îţi asumi responsabilitatea
propriilor tale sentimente şi stări de spirit. Vei începe să înţelegi ca majoritatea conflictelor dintre
tine şi cei din jur sînt de fapt bătălii între tine şi contrariile proiectate. Totodată, îţi vei da seama
că simptomele pe care le manifeşti nu reprezintă o acţiune ostilă a mediului la adresa ta, ci una pe
care tu o îndrepţi împotriva propriei fiinţe, ca un substitut exagerat al lucrurilor pe care ţi-ar
plăcea de fapt să le faci celorlalţi.
Vei constata că nu oamenii şi evenimentele constituie cauza supărărilor tale, ele fiind doar motive
pentru problemele pe care ţi le faci singur. Te vei simţi incredibil de uşurat cînd vei înţelege că tu
eşti cel care îţi provoacă simptomele, fiindcă astfel reiese clar că tot tu eşti cel care le poate pune
capăt, traducîndu-le în forma lor iniţială, în acest mod, devii cauza propriilor tale sentimente,
nicidecum efectul lor.
În acest capitol am văzut cum, încercînd să negăm anumite aspecte ale propriului eu, sfrrşim prin
a ne crea o falsă imagine de sine, distorsionată, numită supraeu. în general, între ceea ce îţi place
la tine (supraeu) şi ceea ce nu-ţi place (umbră) se ridică o barieră. De asemenea, am văzut că
aceste faţete respinse ale eului (umbra) sfîrşesc prin a fi proiectate şi astfel par a exista „undeva în
afară", în mediul înconjurător. Graniţa dintre supraeu şi umbră devine un front de luptă între cele
două, acest război interior fiind perceput sub forma unui simptom, în consecinţă, ne urîm
simptomele cu aceeaşi patimă cu care ne-am urît iniţial umbra; iar cînd umbra este proiectată
asupra altor persoane, le urîm pe acestea la fel cum uram la început umbra. Drept urmare,
ajungem să-i tratăm pe ceilalţi ca pe un simptom: luptînd împotriva lor. În acest mod, complexele
forme ale conflictului traversează graniţa acestui nivel.

12
Dezvoltarea unei imagini de sine mai mult sau mai puţin corecte - - coborîrea de la nivelul
supraeu la eu - - presupune conştientizarea deplină a acelor faţete ale sinelui despre a căror
existenţă nu ştiam. Aceste faţete sînt uşor de recunoscut, deoarece se reliefează sub forma
simptomelor, a contrariilor, a proiecţiilor. A ne reasuma proiecţiile înseamnă doar a distruge o
graniţă, a ne însuşi aspecte pe care le consideram străine; a face loc în noi înşine pentru
înţelegerea si acceptarea diverselor capacităţi, pozitive şi negative deopotrivă, bune şi rele, dorite
sau dispreţuite, creîndu-ne astfel o imagine relativ corectă a întregului organism psihofizic. Acest
proces are ca efect deplasarea graniţelor, recartografierea sufletului, astfel încît vechii duşmani să
ne devină aliaţi, iar polii opuşi, conflictuali în ascuns, să se transforme în prieteni pe faţă. În final,
chiar dacă nu te vei considera perfect, vei constata că, în ansamblu, eşti o persoană plăcută.
Fragment din cartea: Ken Wilber – Fără graniţe- Abordări orientale şi occidentale ale
dezvoltării personale, Elena Francisc Publishing, 2005, trad. Adriana Bădescu

Ken Wilber despre curentul New Age


din volumul GRAŢIE ŞI FORŢĂ,
Elena Francisc Publishing

…aproape 20% din mişcarea New Age este transraţională (transcendentală şi autentic
mistică) şi aproape 80%, preraţională (magică şi narcisistică).

… Nu suntem împotriva credinţelor prepersonale; avem probleme doar atunci când ni se


cere să îmbrăţişăm aceste credinţe ca şi când ar fitranspersonale.

Între timp, am continuat să lucrez cu ardoare la cartea mea. Unul dintre capitolele ei, „Health,
Wholeness, and Healing" (Sănătate, Integritate, şi Vindecare), a fost publicat în revista New Age
împreuna cu articolul Treyei, cu un titlu nou: „Ne provocăm singuri boala?" Nu voi reproduce
întregul articol aici, dar voi enumera pe scurt punctele principale, deoarece reprezintă o piatră de
hotar a gîndurilor mele legate de problema dificilă cu care eu şi Treya ne luptaserăm în ultimii
trei ani:
Credinţa filozofiei perene este că oamenii sînt înrădăcinaţi în Marele Lanţ al Existenţei. Cu alte
cuvinte, avem în noi înşine materie, corp, minte, suflet şi spirit.
13
În orice boală, este extrem de important să încerci să determini de la ce nivel sau niveluri provine
în principal boala — fizic, emoţional, mental sau spiritual.
E foarte important să foloseşti o procedură care se adresează acelui nivel ca principal (dar nu în
mod necesar singurul) tratament. Să foloseşti intervenţia fizică pentru bolile fizice, terapia
emoţionala pentru tulburările emoţionale, metodele spirituale pentru crizele spirituale, şi aşa mai
departe. Dacă există o combinaţie de cauze, trebuie să foloseşti o combinaţie de tratamente
corespunzătoare nivelurilor respective.
Este deosebit de important, deoarece, dacă pui un diagnostic greşit crezînd că boala îşi are
originea la un nivel superior celui de la care provine de fapt, vei da naştere la vinovăţie, iar dacă
boala provine de la un nivel inferior, vei genera disperare, în orice caz, tratamentul va fi mai
puţin eficient şi, în plus, vei avea dezavantajul de a-1 împovăra pe pacient cu o vină sau cu o
disperare a căror cauză unică este diagnosticul incorect.
De exemplu, dacă eşti lovit de un autobuz si îţi rupi un picior, este o afecţiune fizică ce are
remedii fizice: aşezi osul la loc şi pui piciorul în ghips. Este o intervenţie ce se adresează
aceluiaşi nivel. Cu siguranţă că n-o să stai în stradă, vizualizînd cum piciorul tău se reface.
Aceasta este o tehnică ce se adresează nivelului mental, care nu este eficientă în cazul problemei
care ţine de nivelul fizic. Mai mult, dacă cei din jur îţi spun că numai gîndurile tale au provocat
accidentul, şi că, prin urmare, ar trebui să fii în stare să-ţi „repari" singur piciorul cu ajutorul
gîndurilor, te vei simţi vinovat, te vei blama, şi respectul de sine va fi mult redus. E o nepotrivire
totală a nivelurilor si tratamentelor.
Pe de altă parte, dacă se întîmplă să suferi cu adevărat de un respect de sine redus din cauza
anumitor scenarii pe care le-ai interiorizat, despre cît de imoral sau de incompetent eşti, e o
problemă ce ţine de nivelul mental şi răspunde bine la o intervenţie de nivel mental, cum ar fi
vizualizarea sau afirmaţiile (rescrierea scenariului, exact ce face terapia cognitivă). Folosirea
intervenţiilor de nivel fizic — administrarea de megavitamine, să zicem, sau modificarea dietei
— nu vor avea un efect prea mare (cu excepţia situaţiei în care chiar suferi de o lipsă de vitamine
care contribuie la problemă). Şi, dacă încerci să foloseşti numai tratamente de la nivelul fizic, vei
ajunge la un soi de disperare, pentru că tratamentele nu sînt de la nivelul corect si, pur şi simplu,
nu sînt eficiente.

14
Aşadar, în opinia mea, abordarea generală a oricărei boli începe cu identificarea nivelului la care
se află cauza, în primul rînd, vezi dacă există cauze fizice. Elimină-le cît poţi de bine. Apoi urcă
la posibilele cauze emoţionale şi elimină-le şi pe acestea. Urmează cele mentale şi cele spirituale.
Este deosebit de important, deoarece foarte multe boli despre care se credea odată că au o origine
pur spirituală sau psihologică au, de fapt, după cum ştim acum, majore componente fizice sau
genetice. Cîndva, se credea că astmul e cauzat de o „mamă sufocantă". Acum se ştie că are într-o
bună măsură cauze biofizice. Tuberculoza era generată de o „personalitate distrugătoare"; guta,
de „slăbiciune morală". Exista, de asemenea, o credinţă larg răspîndită într-o „personalitate
predispusă la artrită", dar care pur şi simplu nu a trecut de testul timpului. Toate aceste noţiuni
induceau „victimelor"lor sentimentul vinovăţiei; tratamentele nu aveau nici un efect, pentru ci nu
proveneau de la niveluri corecte.
Nu susţin că tratamentele de la alte niveluri nu pot fi foarte importante ca tratamente de susţinere
sau adjuvante. în mod cert, ele pot avea ui asemenea rol. în cazul exemplului simplu cu piciorul
rupt, tehnicile de relaxare, vizualizarea, afirmaţiile, meditaţia, psihoterapia pot contribui la o
atmosferă mult mai echilibrată, în care să se poată produce mult mai uşor şi mai rapid vindecarea
fizică.
Ceea ce nu ajută deloc este să te foloseşti de faptul că aspectele psihologice şi spirituale pot fi
foarte utile pentru a spune apoi că motivul pentru care ţi-ai rupt piciorul este de natură
psihologică sau spirituală. O persoană care se confruntă cu o boală foarte gravă poate să
reuşească să facă schimbări semnificative şi profunde în viaţa ei; dar nu înseamnă că ea s-a
îmbolnăvit pentru că îi lipseau aceste schimbări. Ar fi ca şi cum ai spune: dacă ai febră şi iei
aspirină, febra va scădea; prin urmare, febra e cauzată de un deficit de aspirină.
Desigur, cele mai multe boli nu-şi au originea într-un singur nivel izolat. Indiferent ce se întîmplă
la un nivel sau la o dimensiune a fiinţei noastre acest lucru afectează într-o măsură mai mare sau
mai mică toate celelalte niveluri. Starea noastră emoţională, mentală şi spirituală poate, cu
siguranţă, să influenţeze boala fizică şi vindecarea fizică, la fel cum boala fizică poate să aibă
repercusiuni puternice la nivelurile superioare. Fracturarea unui picior va avea probabil efecte
emoţionale şi psihologice, în teoria sistemelor, este numit „lanţ cauzal ascendent" — un nivel
inferior determină anumite schimbări la nivelul superior. Invers, „lanţul cauzal descendent" este
atunci când un nivel superior are un efect cauzal sau o influenţă asupra unui nivel inferior.

15
Prin urmare, întrebarea este pur şi simplu cît de mult afectează „lanţul cauzal descendent" al
minţii — gîndurile şi emoţiile noastre — boala fizică? Iar răspunsul pare să fie: mult mai mult
decît se credea cîndva, dar nu atât de mult pe cît cred adepţii curentului New Age.
Noua şcoală de psihoneuroimunologie (PNI) a descoperit dovezi ale faptului că gîndurile şi
emoţiile noastre pot avea o influenţă directă asupra sistemului imunitar. Efectul nu este uriaş, dar
este detectabil. Desigur, acest lucru este în acord cu axioma potrivit căreia nivelurile se
influenţează reciproc într-o anumită măsură, oricît de mică ar fi ea. Dar, de vreme medicina a
început ca ştiinţă situată la nivel pur fizic, şi nu a luat în considerare influenţa nivelurile
superioare asupra bolii („Deus ex machina”), PNI a furnizat corecţiile necesare, oferind o
perspectivă mai echilibrată. Mintea poate să afecteze corpul într-o măsură mică, dar nu
nesemnificativă. De exemplu, s-a descoperit că imageria si vizualizarea sînt probabil cele mai
importante ingrediente ale influenţei „mici, dar nu nesemnificative" a minţii asupra corpului şi
sistemului imunitar. De ce imaginile? Dacă ne uităm la versiunea lărgită a Marelui Lanţ, vom
observa cum apar imaginile: materie, senzaţie, percepţie, impuls, imagine, simbol, concept, si aşa
mai departe. Imaginea este cea mai primitivă parte a minţii, care o pune în mod direct în legătură
cu cea mai de sus parte a corpului. Cu alte cuvinte, imaginea este legătura directă a minţii cu
corpul — cu starea lui, cu impulsurile şj bioenergia lui. Apoi, gîndurile şi conceptele noastre
superioare pot fi traduse în simple imagini, şi, aparent, au o influenţă modestă, dar directă asupra
sistemelor corporale (prin intermediul afectelor sau al impulsurilor, următoarea dimensiune
inferioară).
Luînd în considerare toate acestea, putem să spunem că starea psihologică joacă un oarecare rol
în fiecare boală. Şi sînt total de acord cu faptul că această componentă trebuie exersată la
maximum, într-o competiţie electorală strînsă, ea ar putea să fie suficientă pentru a înclina balanţa
în favoarea sănătăţii sau a bolii, dar nu umple de una singura urnele cu voturi. Astfel, aşa cum
spun Steven Locke si Douglas Colligan în The Healer Within,fiecare boală are de fapt o
componentă psihologică, si fiecare proces de vindecare este afectat de psihologic. Dar, spun mai
departe autorii, problema este ca oamenii au confundat termenulpsihosomatic, care înseamnă că
evoluţia unei boli fizice poate fi afectată de factori psihologici, cu termenul psihogenic, care
înseamnă că boala e cauzată în întregime de factori psihologici. Autorii explică: „în sensul corect
al cuvîntului, se poate spune despre fiecare boală că este psihosomatică şi poate că ar fi timpul să
abandonăm acest termen; (pentru că) atît oamenii obişnuiţi, cît şi anumiţi medici, au confundat

16
termenul psihosomatic (care înseamnă că mintea poate să influenţeze sănătatea corpului) cu
termenul psihogenic (care înseamnă că mintea poate să producă anumite boli ale corpului) şi
invers." Ei au pierdut din vedere adevărata semnificaţie a bolii psihosomatice. Aşa cum sugerează
Robert Ader, „Noi nu vorbim despre cauzele bolii, ci despre interacţiunea dintre evenimentele
psihosociale, rezistenţa la boală si condiţiile biologice preexistente."
Autorii înşişi menţionează factorii ereditari, stilul de viaţă, drogurile, locaţia, ocupaţia, vîrsta şi
personalitatea. Interacţiunea tuturor acestor factori — la care aş adăuga factorii existenţiali şi
spirituali — de la toate nivelurile, este cea care pare să influenţeze cauza şi evoluţia unei boli
fizice. Astfel, evidenţierea oricăruia dintre factori si ignorarea celorlalţi reprezintă o sălbatică
suprasimplificare.
Aşadar, de unde provine ideea avansată de curentul New Age potrivit căreia numai mintea
provoacă şi vindecă boala fizică? La urma urmei, adepţii acestui curent susţin că el are o
întemeiere fermă în marile tradiţii mistice, spirituale şi transcendentale ale lumii, în această
privinţă, cred că avocaţii curentului New Age se află pe un teren alunecos. Jeanne Achterberg,
autoarea cărţiiImagery of Healing (pe care o recomand cu multă căldură), crede că această
concepţie îşi are originea în şcolile Gîndirii Noi sau ale Gîndirii Metafizice, care au evoluat
pornind de la o interpretare (distorsionată) a transcendentaliştilor din New England, Emerson şi
Thoreau, ale căror lucrări au fost în bună măsură influenţate de misticismul oriental. Şcolile
Gîndirii Noi, dintre care Ştiinţa Creştină este cea mai faimoasă, confundă noţiunea corectă
„Divinitatea a creat totul", cu noţiunea „de vreme ce sînt una cu Dumnezeu, eu creez totul".
În opinia mea, poziţia conţine două erori, pe care atît Emerson, cît şi Thoreau le-ar fi condamnat
cu tărie. Unu: ideea că Dumnezeu este un părinte care intervine în Univers, şi nu Realitatea sau
Condiţia lui imparţială. Doi: ideea că eul tău este una cu Divinitatea şi prin urmare poate să
intervină şi să ordoneze Universul. Nu am găsit nimic în tradiţiile mistice care să susţină o
asemenea concepţie.
Avocaţii curentului New Age susţin că îşi întemeiază ideea pe principiul karmei, care spune că
circumstanţele vieţii tale prezente sînt rezultatul gîndurilor si al acţiunilor dintr-o viaţă anterioară.
Potrivit hinduismului şi budismului, este parţial adevărat. Dar, chiar dacă ar fi în întregime
adevărat, ceea ce nu este cazul, adepţii curentului New Age au scăpat din vedere un fapt crucial:
potrivit acestor tradiţii, circumstanţele tale prezente sînt într-a-devăr rezultatele gîndurilor şi
acţiunilor dintr-o viaţă anterioară, iar gîndurile şi acţiunile tale prezente vor afecta nu viaţa ta

17
prezentă, ci viaţa ta următoare, următoarea ta încarnare. Budiştii spun că în viaţa ta prezentă
citeşti pur si simplu o carte pe care ai scris-o în viaţa anterioară; şi că ceea ce faci acum nu se va
împlini decît în următoarea viaţă, în nici un caz gîndirea ta prezentă nu creează realitatea ta
prezentă.
Acum, se întîmplă ca eu personal să nu cred în această perspectivă asupra karmei. Este mai
degrabă o noţiune primitivă care a fost rafinată (şi în bună măsură abandonată) de şcolile mai
tîrzii ale budismului, unde s-a recunoscut că nu tot ceea ce ţi se întîmplă e rezultatul acţiunilor
tale din trecut. Aşa cum explică Namkhai Norbu, maestru al budismului dzogchen: „Există boli
care se datorează karmei sau condiţiilor anterioare ale individului. Dar există, de asemenea, boli
generate de energiile care vin de la ceilalţi, din exterior. Există boli care sînt provocate de cauze
provizorii, cum ar fi mîncarea sau alte combinaţii de circumstanţe. Şi există boli care sînt
generate din întîm-plare. Apoi, există toate tipurile de boli care au legătură cu mediul încon-
jurător." Teza mea este că nici versiunea primitivă a karmei şi nici învăţăturile mai evoluate nu
conferă prea multă susţinere noţiunii avansate de curentul New Age.
Prin urmare, de unde provine noţiunea însăşi? Aici mă voi despărţi de Treya şi voi avansa
propriile mele teorii favorite despre oamenii care susţin aceste credinţe. Nu am de gînd să dau
dovadă de compasiune faţă de suferinţa pe care o provoacă. Eu am să încerc să le definesc, să le
împart în categorii, să elaborez teorii despre ele, pentru că eu cred că sînt periculoase şi că trebuie
să fie definite clar, dacă nu pentru alt motiv, atunci măcar pentru a preveni suferinţele viitoare. Iar
comentariile mele nu se adresează numărului mare de persoane care cred în aceste idei într-o
manieră mai degrabă inocentă, naivă şi inofensivă. Mă gîndesc mai mult la liderii naţionali ai
mişcării, la indivizii care ţin seminarii despre cum să-ţi creezi propria realitate; care organizează
ateliere unde, spre exemplu, poţi să înveţi că resentimentul este singura cauză a cancerului; că
sărăcia este opera ta, şi că exploatarea e un lucru pe care îl abaţi de unul singur asupră-ţi. Eu cred
că sînt oameni probabil bine intenţionaţi, dar în orice caz periculoşi, deoarece abat atenţia de la
nivelurile reale — fizice, ambientale, legale, morale şi socio-economice -unde este o nevoie
disperată de mai multă acţiune.
In opinia mea, aceste credinţe — în special aceea că îţi creezi propria realitate — sînt credinţe de
nivelul doi. Ele poartă însemnele unei perspective infantile şi magice asupra tulburărilor de
personalitate narcisiste, printre care se numără grandomania, omnipotenţa şi narcisismul. Ideea că
gîndurile nu numai că influenţează realitatea, dar o şi creează este rezultatul direct al diferenţierii

18
incomplete a graniţei eului, care defineşte astfel nivelul doi. Gîndurile şi obiectele nu sînt
separate în mod clar, şi astfel, la acest nivel, a manipula gîndirea înseamnă a manipula, într-o
manieră omnipotentă şi magică, obiectul.
Cultura hiperindividualistă din America, care a atins apogeul în „deceniul eu", a alimentat
regresia la nivelurile magic şi narcisist. Cred (împreuna cu Robert Bellah şi Dick Anthony) că
prăbuşirea unor structuri de coeziune socială i-a întors pe oameni înapoi la propriile lor resurse,
ceea ce a ajutat, de asemenea, la reactivarea unor tendinţe narcisiste. Şi mai cred, împre ună cu
psihologii clinicieni, că acea licărire a narcisismului de dincolo de suprafaţă e furie, exprimată în
special, dar nu numai, în credinţa: „Nu vreau să-ţi fac rău, te iubesc; dar încearcă să mă contrazici
şi vei căpăta o boală care te va ucide. Fii de acord cu mine, fii de acord că poţi să-ţi creezi propria
realitate, şi te vei simţi mai bine, vei trăi." Această credinţă nu are o bază în marile tradiţii mistice
ale lumii; ea îşi are propria-i bază în patologia narcisistică şi a personalităţii dizarmonice.
În vreme ce o bună parte a răspunsurilor primite la articolul din New Age au împărtăşit
sentimentul meu de dezaprobare morală faţă de ceea ce făceau aceste idei atît de multor inocenţi,
nucleul mişcării New Age a reacţionat cu furie, afirmînd că dacă eu şi Treya gîndeam aşa, atunci
ea a meritat să se îmbolnăvească de cancer. Şi-1 provocase singură, cu aceste gînduri.
Aceasta nu este o condamnare în bloc a întregii mişcări New Age. Există aspecte — la urma
urmei este o fiară mare şi diversă — care într-adevăr sînt bazate pe unele principii mistice şi
transpersonale autentice (cum ar fi importanţa intuiţiei şi existenţa unei conştiinţe universale).
Doar că, în opinia mea,orice mişcare transraţională autentică atrage un număr foarte mare de
elemente preraţionale, pur şi simplu pentru că ambele sînt neraţionale, şi tocmai această confuzie
între „pre" şi „trans" este una dintre problemele majore care se pun în legătură cu mişcarea New
Age.
Iată un exemplu concret bazat pe o cercetare empirică. În timpul protestelor de la Universitatea
Berkeley faţă de războiul din Vietnam, o echipă de cercetători au supus un eşantion reprezentativ
de studenţi la testul Kohlberg, ce avea ca obiect dezvoltarea morală. Studenţii susţineau că
obiecţia lor majoră faţă de război era legată de caracterul lui imoral. Aşadar de la ce stadii ale
dezvoltării morale operau studenţii înşişi?
Cercetătorii au descoperit că un procent mic de studenţi, ceva de genul 20%, opera într-adevar de
la nivelul stadiilor postconvenţionale (sau al stadiilor ,,trans"-convenţionale). Cu alte cuvinte,
obiecţiile lor erau întemeiate pe principii universale ale binelui şi răului moral, şi prin urmare nu

19
erau susţinute de standardele unei anumite societăţi sau de capricii individuale. Convingerile lor
despre război ar fi putut fi corecte, ei înşişi ar fi putut sa greşească, dar raţionamentul lor moral
era foarte bine dezvoltat.
Pe de altă parte, s-a descoperit că majoritatea protestatarilor — în jur de 80%— erau
preconvenţionali, ceea ce înseamnă că raţionamentul lor moral se baza pe motive personale şi mai
degrabă egoiste. Ei refuzau să lupte nu pentru că războiul era imoral, nu pentru că ei erau
realmente îngrijoraţi de soarta vietnamezilor, ci pentru că nu voiau să primească ordine. Motivele
lor nu erau universale sau cel puţin sociale, ci pur şi simplu egoiste. Şi, aşa cum era de aşteptat,
aproape nici un student nu se afla la nivelul convenţional, nivelul „sînt alături de ţara mea, fie că
greşeşte sau nu" (căci altfel nu ar fi văzut nici un motiv sa protesteze). Cu alte cuvinte, un număr
mic de studenţi cu adevărat post sau transconvenţionali a atras un număr mare de tipuri
preconvenţionale, pentru că ceea ce aveau ambele grupuri în comun era neconvenţionalitatea lor.
Tot astfel, cred eu, în mişcarea New Age, un procent mic de elemente mistice, transpersonale sau
transraţionale autentice (nivelurile 7-9) au atras un număr uriaş de elemente preconvenţionale,
magice şi preraţionale (nivelurile 1-4), pur şi simplu pentru că ambele sînt iraţionale, necon-
venţionale şi neortodoxe (nivelurile 5 şi 6). Şi aceşti indivizi preconvenţionali şi preraţionali
susţin, aşa cum au făcut studenţii preconvenţionali, că ei au autoritatea şi susţinerea unei stări
„superioare" cînd, de fapt, tot ce fac ei este să-şi raţionalizeze propria poziţie de autoimplicare.
Aşa cum a evidenţiat Jack Engler, ei sînt conduşi către misticismul transpersonal ca mod de a
raţionaliza înclinaţii prepersonale. Este o „eroare pre/trans" clasică.
Aş mai spune, de asemenea, alături de William Irwin Thompson, că aproape 20% din mişcarea
New Age este transraţională (transcendentală şi autentic mistică) şi aproape 80%, preraţională
(magică şi narcisistică).
De obicei, poţi să găseşti elementele transpersonale pentru că lor nu le place să li se spună „New
Age". Nu este nimic „nou" în legătură cu ei; sînt eterni.
În cîmpul psihologiei transpersonale, în mod constant, trebuie să ne ocupăm cît de delicat şi de
blînd putem de curentele prepersonale, deoarece ele dau întregului cîmp o reputaţie „excentrică"
şi „ridicolă". Nu suntem împotriva credinţelor prepersonale; avem probleme doar atunci cînd ni
se cere să îmbrăţişăm aceste credinţe ca şi cînd ar fi transpersonale.
Prietenii noştri „excentrici" se cam înfurie pe noi, deoarece înclină să creadă că există doar două
tabere în lume: tabăra raţionaliştilor şi cea a iraţionaliştilor, si, ca urmare, noi ar trebui să ne

20
aliem cu ei împotriva taberei raţionaliştilor. Dar există trei tabere: preraţională, raţională şi
transraţională. Noi sîntem, de fapt, mai aproape de raţionalişti decît de preraţionalişti. Nivelurile
superioare transcend, dar le includ pe cele inferioare. Spiritul este translogic, nu antilogic; el
îmbrăţişează logica şi apoi trece dincolo de ea, nu respinge pur şi simplu logica. Orice credinţă
transpersonală trebuie să treacă testul logicii, şi apoi, dar numai apoi, poate să treacă dincolo de
aceasta cu intuiţiile ei suplimentare. Budismul e un sistem extrem de raţional care, în plus,
suplimentează raţionalitatea cu o percepţie conştientă intuitivă. Mă tem că unele dintre curentele
„excentrice" nu sînt dincolo de logică, ci sub ea.
Aşadar, ceea ce încercăm noi să facem este să separăm elementele autentice, universale, „testate
în laborator", ale dezvoltării mistice de tendinţele mult mai idiosincretice, magice şi
narcisiste. Este o sarcină dificilă şi foarte complexă, pe care nu reuşim s-o îndeplinim
întotdeauna. Liderii din acest sector sînt Jack Engler, Daniel Brown, Roger Walsh, William Irwin
Thompson şi Jeremy Hayward.
Daţi-mi voie să închei această discuţie reafirmînd punctul meu de vedere iniţial: în tratarea
oricărei boli, faceţi tot ce se poate pentru a determina de la ce niveluri provin diferitele
componente ale bolii şi folosiţi tratamente ce se adresează aceluiaşi nivel pentru a vă ocupa
de ele. Dacă nimeriţi nivelurile corect, veţi genera o acţiune care are cele mai mari şanse de
a fi curativă; dacă le nimeriţi greşit, nu veţi genera decît vinovăţie şi disperare.

Fragmente din volumul


Psihologia lui C. G. Jung
prezentatã de Jolande Jacobi
Trad. din germanã de Daniela Stefãnescu

Dezvoltarea personalităţii, individuaţia


Totalitatea personalităţii este atinsă atunci când perechile principale de contrarii sunt relativ
diferenţiate, deci când ambele părţi ale psihicului total, conştiinţa şi inconştientul sunt legate între
ele şi se află una faţă de cealaltă într-un raport viu, înclinarea energetică, desfăşurarea netulburată
a vieţii psihice rămânând asigurate prin aceea că inconştientul nu poate fi niciodată făcut complet

21
conştient şi îşi menţine mereu aportul mai mare de energie. Totalitatea rămâne deci mereu
relativă, iarsarcina noastră de-o viaţă – aceea de a lucra mai departe la ea. „Ca o realizare
deplină a totalităţii noastre, personalitatea este un ideal inaccesibil. Inaccesibilitatea nu este însă
niciodată un contraargument împotriva idealului, căci idealurile nu sunt decât indicatori de drum
şi niciodată ţeluri.
Dezvoltarea personalităţii este binecuvântare şi blestem deopotrivă. Trebuie plătită scump, căci
ea înseamnă însingurare. „prima urmare este detaşarea conştientă şi inevitabilă a fiinţei
individuale de nediferenţierea şi nonconştienţa turmei”. Dar ea nu înseamnă numai însingurare, ci
totodată fidelitate faţă de legea proprie. „Devine personalitate doar acela care poate spune
conştient da puterii vocaţiei sale interioare ce îi vine în întâmpinare”. […]
Cercetarea şi realizarea Sinelui sunt de aceea – sau, în orice caz, ar trebui să fie! – premisa
indispensabilă pentru preluarea unei îndatoriri mai mari, chiar de-ar fi numai aceea de a realiza
sensul vieţii individuale în cea mai bună formă şi dimensiune posibilă, ceea ce natura face mereu,
ce-i drept fără responsabilitatea care este menirea divină a omului dată de destin. „Individuaţie”
înseamnă „a deveni fiinţă individualăşi, în măsura în care prin individualitate înţelegem unicitatea
noastră lăuntrică, ultimă şi incomparabilă, a deveni Sinele nostru propriu”. Individuaţia nu
înseamnă însă nicidecum individualism în sensul restrâns, egocentric al acestui cuvânt, căci
individuaţia îl face pe om doar fiinţa individuală care este el oricum.
Din volumul: Psihologia lui C.G. Jung de Jolande Jacobi, Editura TREI, pag. 154-156, trad. din
germană de Daniela Ştefănescu.
Jolande Jacobi, psihoterapeut jungian, profesor la Institutul C.G. Jung din Zurich, a fost una
dintre cele mai apropiate colaboratoare ale lui C.G. Jung. Cartea, care are girul lui Jung, este o
foarte bună prezentare succintă a caracteristicilor fundamentale ale concepţiei psihologice ale lui
C.G. Jung.
Procesul de individuaţie
Procesul de individuaţie este, în totalitatea lui, de fapr, o desfăşurare spontană, naturală şi
autonomă, dată potenţial fiecărui om în interiorul psihicului, chiar dacă omul nu este de cele mai
multe ori conştient de el. Acesta alcătuieşte, în măsura în care nu este împiedicat, oprit sau
deformat de nişte perturbări anume, ca „proces de maturizare, respectiv de dezvoltare”,paralela
psihică la procesul de creştere şi îmbătrânire al organismului. În anumite condiţii, cum ar fi
clinica psihoterapeutică, poate fi stimulat, intensificat, conştientizat, trăit conştient şi prelucrat

22
prin diferite metode, ajutând astfel omul să atingă o mai mare „completitudine”, o „rotunjire” a
fiinţei lui. El constituie în atari cazuri o muncă analitică intensă, care se concentrează, printr-o
puternică integritate şi direcţionare a conştiinţei, asupra procesului intrapsihic, destinde printr-o
extremă activare a conţinuturilor inconştientului toate perechile de contrarii, face experienţa vie a
structurii lor şi, trecând prin toate pericolele unui psihic ce se desface parcă din încheieturi,
răscolind şi aprofundând strat după strat, le călăuzeşte până la acel centru care este izvor şi ultim
temei al fiinţei noastre psihice: nucleul interior, Sinele. Acest drum nu este, după cum am
menţionat deja, dat oricui şi practicabil pentru oricine. Nu-i nici lipsit de primejdii şi este nevoie
de un control foarte riguros din partea propriei conştiinţe, pentru a putea menţine integritatea
Eului faţă de conţinuturile ce izbucnesc cu forţă din conştiinţă şi a le putea încadra conştient fiind
de scopul urmărit. […]
Cursul individuaţiei este trasat în linii mari şi prezintă legităţi formale. Se compune din două
segmente mari, care poartăsemne opuse şi se condiţionează şi completează reciprocdin cel al
primei jumătăţi de viaţă şi din cel al celei de-a doua. Primul are ca sarcină „iniţierea în realitatea
exterioară”, care se încheie cu fasonarea fermă a Eului, cu diferenţierea funcţiei principale şi a
atitudinii predominante, precum şi cu dezvoltarea unei persona corespunzătoare, deci are ca scop
o adaptare şi integrare a omului în mediul său; în schimb, cel de-al doilea duce la o „iniţiere în
realitatea interioară”, la o înţelegere mai profundă de sine şi la o cunoaştere aprofundată a
oamenilor, la o reflectio la trăsăturile caracteristice, rămase până atunci inconştiente sau devenite
inconştiente, la conştientizarea lor şi astfel la o raportare internă şi externă conştientă a omului la
structura pământească şi cosmică a universului. Jung şi-a îndreptat atenţia şi eforturile mai cu
seamă către ultimul, deschizându-i astfel omului aflat într-un punct dificil posibilitatea
unei lărgiri a personalităţii sale, care poate conta şi ca o pregătire pentru moarte. Atunci când
vorbeşte despre procesul de individuaţie, el se referă în primul rând la acest de-al doilea segment.
Pag. 156-158
Umbra
Prima etapă [a procesului de individuaţie] duce la trăirea experienţei umbrei, care simbolizează
„cealaltă parte” a noastră, „fratele nostru întunecat”, care aparţine de noi, de totalitatea noastră,
într-un chip ce-i drept invizibil, dar inseparabil. Căci, „<forma vie> are nevoie de umbre adânci
ca să apară plastic. Fără umbră ea rămâne o iluzie plată.”

23
Umbra este o figură arhetipală care mai apare şi astăzi în reprezentarea primitivilor personificată
în multe forme. Şi ea este o parte din individ, un fel de scindare a fiinţei sale, care e însă legată de
el tocmai „ca umbra lui”… Şi în artă figura umbrei este un motiv îndrăgit, adesea abordat şi
elaborat. Căci artistul se alimentează, în creaţia sa şi în alegerea motivului său, în mare măsură
din adâncurile inconştientului său şi atinge la rândul lui, cu ceea ce creează în acest fel,
inconştientul publicului, iar în aceasta constă în definitiv secretul efectului său. Imaginile şi
figurile inconştientului sunt cele care se înalţă în el şi au o rezonanţă puternică în oameni, cu
toate că ei nu ştiu de unde provine „ceea ce-i mişcă”. ...
Întâlnirea cu umbra se suprapune adesea cu conştientizarea tipului funcţional şi atitudinal de care
aparţinem. Funcţia nediferenţiată şi modul atitudinal slab dezvoltat sunt „latura noastră
întunecată”, acea predispoziţie originară din natura noastră, pe care o reprobăm şi nu o lăsăm să
iasă la suprafaţă, din motive morale, estetice sau de orice alt fel, pentru că se află în opoziţie cu
principiile conştiente. ...
Elaborarea umbrei corespunde în linii mari, deşi cu accent diferit, celor vizate de psihanaliză prin
dezvăluirea istoricului vieţii, mai ales al copilăriei individului. ...
Jung deosebeşte două tipuri de umbră, cu toate că le numeşte pe ambele la fel. prima formă este
cea a „umbrei personale”, care conţine trăsăturile sufleteşti netrăite sau aproape netrăite. A doua
este „umbra colectivă”, care face deja parte dintre figurile inconştientului colectiv şi corespunde,
de exemplu, unei figuri negative a Bătrânului Înţelept sau laturii întunecate a Sinelui; ea
simbolizează întrucâtva „ reversul” spiritului predominant al epocii, opusul său ascuns. Ambele
forme acţionează în psihicul omenesc. ...
Ca „alter-ego”, umbra poate fi reprezentată însă – oricât de paradoxal ar părea eventual la prima
vedere – şi printr-o figură pozitivă, de exemplu dacă individul, a cărui „cealaltă latură” ea o
personifică, trăieşte în viaţa conştientă exterioară oarecum sub „nivelul său”, sub posibilităţile ce-
i sunt date, deci laturile sale pozitive sunt cele care duc o existenţă din umbră. Sub aspect
individual, umbra stă pentru „întunericul personal”, ca personificare a conţinuturilor neadmise,
reprobate, refulate în timpul vieţii, ale psihicului nostru, care pot avea uneori şi un caracter
pozitiv; sub aspect colectiv, stă pentru latura întunecată, general-umană din noi, pentru înclinaţia
structurală, ce zace în fiecare om, spre ceea ce este inferior şi obscur. În cadrul travaliului asupra
psihicului întâlnim umbra mai întâi şi în mod predominant în acele figuri care ţin de domeniul

24
inconştientului personal şi de aceea trebuie să o privim şi să o interpretăm întotdeauna mai întâi
sub aspectul său foarte personal şi abia în al doilea rând sub cel colectiv.
Umbra stă, ca să zicem aşa, la graniţa cu „mamele”, cu inconştientul. Ea este Celălaltul propriu-
zis al Eului nostru conştient, ba creşte şi devine mai deasă, am putea spune, în acelaşi pas cu Eul.
Cu masa întunecată a materialului de trăiri neadmis niciodată sau admis foarte rar în viaţă, ea ne
stă în drum pentru a ajunge la profunzimile creatoare ale inconştientului… Căci în tinereţe acest
strat este fireşte încă relativ subţire, fiind de aceea şi mai uşor de suportat; totuşi în decursul
anilor se adună tot mai mult material şi astfel el devine cu timpul o barieră adesea de nedepăşit.
„Oricine este urmărit de o umbră, şi cu cât ea e mai puţin incorporată în viaţa conştientă a
individului, cu atât e mai întunecată şi mai densă.” „Dacă tendinţele refulate ale umbrei ar fi doar
rele, atunci n-ar fi nicio problemă. Dar, de regulă, umbra nu e decât ceva inferior, primitiv,
neadecvat şi suspect, nu e un rău absolut. Ea conţine şi însuşiri copilăreşti sau primitive care
însufleţesc şi înfrumuseţează într-un anumit fel existenţa omenească; ne lovim însă de regulile
moştenite”, de prejudecăţi, de buna-cuviinţă şi de bunele moravuri, de tot felul de probleme de
prestigiu; şi mai cu seamă cele din urmă, pentru că sunt strâns legate de problema persoanei, pot
să joace adesea un rol funest şi să curme orice dezvoltare a psihicului. „O simplă reprimare a
umbrei este tot atât de puţin un mijloc terapeutic precum este decapitarea faţă cu durerile de cap.
… Dacă suntem conştienţi că avem o inferioritate, dispunem de şansa de a o corecta.
Inferioritatea vine totdată în contact cu alte interese, aşa încât este supusă permanent
modificărilor . Dar dacă este refulată şi izolată de conştiinţă, nu va fi niciodată corectată.”
Confruntarea cu umbra înseamnă, prin urmare, să devenim conştienţi de propria noastră natură
într-un mod necruţător de critic. Determinată de mecanismul proiecţiei, ea apare însă, ca tot ceea
ce nu ne este conştient, transferată asupra unui obiect, drept care întotdeauna „de vină este
celălalt”, dacă nu recunoaştem conştient că întunericul sălăşluieşte în noi înşine. De aceea,
conştientizarea umbrei în munca analitică trebuie să se aştepte de cele mai multe ori
necesarmente la rezistenţe foarte mari din partea analizandului, care adesea nici nu poate suporta
să accepte că tot acest întuneric ţine tot de ele şi se teme mereu să nu vadă cum, sub povara
acestor cunoaşteri, edificiul ridicat şi menţinut cu greu al Eului său conştient se prăbuşeşte.

Oricât de amară ar fi cupa, nu o putem ocoli. Căci abia după ce învăţăm să ne diferenţiem de
umbra noastră, cunoscând şi recunoscând realitatea sa ca pe o parte a fiinţei noastre şi fiind mereu

25
conştienţi de această cunoaştere, poate reuşi confruntarea cu celelalte perechi de contrarii ale
psihicului. Întrucât abia acum începe acea atitudine obiectivă faţă de propria personalitate, fără de
care nu se poate înainta pe drumul spre totalitate. „Dacă ne-am închipui că cineva ar fi destul de
curajos ca să-şi retragă toate proiecţiile, am vedea atunci un individ conştient de faptul că are o
umbră considerabilă. Un astfel de om s-ar încărca cu probleme şi conflicte noi. Ar deveni pentru
el însuşi o sarcină gravă, căci acum n-ar mai putea spune că ceilalţi fac un lucru sau altul,
că ei greşesc şi că trebuie luptat împotriva lor. El ar trăi în „casa reculegerii”, a concentrării
lăuntrice. Un astfel de om ar şti ce este pe dos în lume şi în sine, iar dacă ar învăţa să se descurce
cu umbra lui, atunci ar realiza într-adevăr ceva pentru lume. Ar izbuti să răspundă, fie şi într-o
măsură infimă, la întrebările uriaşe nerezolvate ale zilelor noastre.
Pag. 160 - 167
PERSONA

De amploarea diferenţierii, respectiv supradiferenţierii conştiinţei lui este legat şi modul


comportamental psihic general al omului faţă de ambientul său, ceea ce numeşte Jung persona.

26
Diagrama VII arată cum sistemul psihic de relaţii, prin care omul intră în contact cu lumea
exterioară, acoperă simultan Eul împotriva acesteia cu un, să-i zicem, „înveliş". Gândirea a fost
presupusă şi aici, ca în celelalte diagrame, ca funcţie principală, de aceea ea domină învelişul
Eului, persona, aproape în totalitate. Funcţiile auxiliare, intuiţia şi senzaţia, participă deja mult
mai puţin la ea, iar funcţia inferioară, simţirea, nu mai ia parte aproape deloc.
Persona reprezintă de fapt un segment din Eu, şi anume tocmai acela care este îndreptat spre
mediul înconjurător. Jung o defineşte după cum urmează: „Persona este deci un complex
funcţional constituit din raţiuni de adaptare sau de comoditate necesară, dar care nu se identifică
cu individualitatea. Acest complex funcţional se referă exclusiv la relaţia cu obiectele... cu
obiectele exterioare." Persona „este un compromis între individ şi societate pe tema: «drept
ce apare cineva».Aşadar, un compromis între cerinţele mediului şi condiţionalitatea structurală
lăuntrică a individului, înseamnă că o persona care funcţionează corect trebuie să ţină seamă de
trei factori: în primul rând de idealul Eului, respectiv imaginea-dorinţă, pe care fiecare om o
poartă în sine şi după care ar dori să fie alcătuit şi să acţioneze, în al doilea rând de imaginea
generală pe care respectivul mediu înconjurător şi-o face despre un om care corespunde gustului
şi idealului său şi în al treilea rând de limitările date psihic şi fizic, care îşi impun graniţele
realizării idealului Eului, respectiv idealului mediului. Dacă unul dintre aceşti trei factori sau
eventual chiar doi dintre ei rămân neluaţi în seamă, atunci persona nu poate face niciodată
complet faţă sarcinii ei şi devine mai degrabă un impediment în dezvoltarea personalităţii decât
să contribuie la stimularea ei.
De pildă, un individ a cărui persona se constituie numai din trăsăturile aprobate de colectivitatea
din lumea exterioară va avea persona unui om al maselor, iar acel ins care ţine cont numai de
propria imagine-dorinţă, trecând cu vederea celelalte două necesităţi, va prezenta eventual
persona unui om ciudat, unui excentric, solitar sau chiar rebel. Astfel, de persona nu aparţin
numai trăsăturile psihice, ci în ea intră şi tot comportamentul şi manierele noastre, particularităţile
noastre habituale referitoare la aspectul nostru exterior, cum ar fi ţinuta, mersul, pieptănătura,
îmbrăcămintea, ba chiar expresia şi încruntarea feţei noastre şi ticurile, zâmbetul şi oftatul nostru
obişnuit şi multe altele.
La omul bine adaptat atât lumii exterioare, cât şi lumii sale interioare, persona este, ca să zicem
aşa, un dig de protecţie necesar, însă elastic, care-i asigură o relaţie şi formă de comunicare
relativ firească, uniformă şi uşoară cu mediul său înconjurător. Ea ar putea fi însă periculoasă

27
tocmai din pricina comodităţii cu care omul îşi poate ascunde adevărata natură îndărătul unei
atari forme de adaptare devenită habituală. Căci atunci ea încremeneşte, devine mecanică şi o
mască aderentă în adevăratul sens al cuvântului, în spatele căreia individualitatea, ceea ce este
omul în natura lui veritabilă, degenerează şi se îndreaptă spre o sufocare totală. „Identificarea cu
funcţia sau cu titlul are ceva seducător, motiv pentru care atâţia bărbaţi nu sunt în genere altceva
decât demnitatea pe care le-o concede societatea. Ar fi zadarnic să căutăm o personalitate dincolo
de această coajă, în spatele decorului grandios, am da peste un omuleţ jalnic. De aceea funcţia
(sau indiferent care ar fi această coajă exterioară) este atât de seducătoare", doar ea reprezintă o
compensare ieftină pentru neajunsurile personale. Cu toţii îl cunoaştem, de pildă, pe profesorul a
cărui întreagă individualitate se epuizează în rolul de „a fi profesor"; îndărătul acestei măşti nu
găsim atunci nimic decât un mănunchi de ursuzenii şi infantilităţi. Deci, în ciuda modului ei de
funcţionare habitual şi de aceea de cele mai multe ori şi automat, persona nu trebuie să devină
niciodată atât de impenetrabilă, încât să nu se poată percepe, sau măcar bănui, trăsăturile ei
individuale de caracter, pe care le „acoperă". Ea nu trebuie să fie nici atât de puternic „aderentă",
încât să nu mai poată fi „înlăturată". La drept vorbind, conştiinţa poate să dispună mai mult sau
mai puţin liber de o persona care funcţionează corect, o poate adapta cerinţelor diferitelor situaţii,
adică o poate transforma, chiar substitui, întrucât un om adaptat mediului înconjurător va „afişa"
de exemplu o altă persona când se duce la o nuntă, când vorbeşte cu funcţionarul fiscal sau când
prezidează o şedinţă şi trebuie să fie ca atare relativ conştient de ea, ceea ce oricum devine numai
atunci posibil când este cuplată cu funcţia superioară a conştiinţei.
In orice caz, aceasta nu este din păcate întotdeauna situaţia — după cum putem constata.
Deoarece adaptarea la lumea exterioară în loc să fie probată uneori cu funcţia superioară -ceea ce
este şi ar trebui să fie regula — este probată şi cu cea inferioară sau, ceea ce este ceva mai puţin
periculos şi mai uşor corijibil, cu una dintre funcţiile auxiliare şi, din păcate, poate fi obţinută
adesea cu forţa de către părinţi, prin presiunea educaţiei. Acest lucru nu poate să rămână însă
timp îndelungat fără consecinţe grele şi va duce, ca urmare a unei violentări uneori mai puternice,
alteori mai uşoare a structurii psihice date prin predispoziţie, la un „caracter obţinut prin
constrângere" al respectivului, adesea chiar la o adevărată nevroză. Persona apare în atari cazuri
inevitabil împovărată cu toate neajunsurile ce caracterizează funcţiile inferioare, nediferenţiate.
Astfel de oameni nu numai că nu apar ca fiind prea simpatici, ci îi pot face cu uşurinţă pe cei
neinstruiţi psihologic să-i aprecieze total greşit. Sunt acei ţipi care îşi rezolvă o viaţă întreagă, în

28
relaţiile lor, totul într-o modalitate stereotipic greşită sau neiscusită. Un exemplu ar fi veşnicul
ghinionist, un altul, aşa-numitul „elefant în magazinul cu porţelanuri", mereu lipsit de tact, care
nu face decât gafe, aşadar, nu are niciun fel de instinct natural al unui comportament corect şi
adaptat.
Dar nu numai purtătorii şi reprezentanţii conştiinţei colective[1]„mărimile" scoase în evidenţă de
comunitate, de societate, „firmele" pentru titluri, demnităţi etc. reprezintă pentru om o astfel de
atracţie, ducându-1 la inflaţie. Dincolo de Eul nostru nu există numai conştiinţa colectivă a
societăţii, ci şi inconştientul colectiv, propria noastră profunzime, care ascunde în sine mărimi la
fel de atrăgătoare. După cum în primul caz cineva este „răpit" în lume prin funcţia sa înaltă, aşa
poate să şi dispară la fel de brusc din ea, adică să fie „înghiţit" de inconştientul colectiv, să se
identifice cu o imagine interioară, căpătând delirul grandorii sau şi delirul micimii, şi să se
considere, de exemplu, un erou, un mântuitor al omenirii, un răzbunător, un martir, un izgonit, o
vampă etc. Pericolul de a cădea victimă acestor „mărimi interioare" creşte odată cu întărirea
personei, cu forţa identificării Eului cu ea. Căci astfel, tot interiorul personalităţii rămâne refulat,
înăbuşit, nediferenţiat şi încărcat cu o dinamică ameninţătoare.
O persona care, să-i zicem aşa, „stă" bine şi funcţionează corect este, aşadar, o condiţie
principală a sănătăţii psihice şi de cea mai mare însemnătate, dacă e ca cerinţele lumii
exterioare să fie realizate cu succes. Aşa cum o piele sănătoasă ajută la mijlocirea
metabolismului ţesuturilor aflate dedesubt şi, când se întăreşte şi moare, întrerupe viaţa straturilor
interioare, tot aşa, o persona „bine irigată" poate să joace rolul apărătorului şi regulatorului
în schimbul dintre lumea interioară şi cea exterioară, devine însă, dacă îşi pierde
elasticitatea şi permeabilitatea, o piedică supărătoare sau chiar o barieră mortală. Orice
inadaptare constantă precum şi orice identificare cu persona — mai cu seamă cu o atitudine care
nu corespunde Eului nostru real — trebuie să ducă deci, odată cu înaintarea în viaţă, la dereglări
ce se pot amplifica până la crize şi îmbolnăviri psihice severe.
[1] Prin conceptul de „conştiinţă colectivă" înţelegem totalitatea tradiţiilor, convenţiilor,
obiceiurilor, prejudecăţilor, regulilor si normelor unei colectivităţi omeneşti, care dau conştiinţei
grupului ca întreg direcţia, respectiv conform cărora indivizii acestui grup trăiesc de cele mai
multe ori fără a le supune deloc reflecţiei lor. Acest concept se suprapune parţial cu cel creat de
Freud, al „Supraeului", diferenţiindu-se totuşi de el în măsura în care Jung nu înţelege prin el
numai normele şi interdicţiile mediului, „intro-iectate", acţionând dinspre spaţiul interior al

29
psihicului, ci şi pe acelea care determină neîncetat din afară omul în activitatea sa, în simţirea şi
gândirea sa.
pag.48-53

Obstacole în calea unei credinţe mature

Multe obstacole întâlnim înainte de a ajunge la maturitatea credinţei şi de a deveni fiinţe umane
împlinite. Aceste obstacole fac parte din viaţa noastră a tuturora, ele sunt legate de educaţia
noastră sau de mediul în care am crescut. Unii se ancorează într-o concepţie falsificată a religiei.
Educaţia religioasă infantilizantă sau bazată pe frică ne împiedică să dezvoltăm o personalitate
matură în noi.Nu ajunge să avem o „credinţă religioasă fermă” pentru a atinge maturitatea şi pe
planul uman. Lipsa de maturitate şi credinţa imatură sunt legate una de alta. Putem afirma mereu
că credem în Dumnezeu, dar acest mod de a crede nu transformă nici corpul nostru şi nici sufletul
nostru. Profesiunea de credinţă a unei persoane care nu se simte bine în pielea ei nu poate decât
să trădeze depărtarea dintre cuvintele şi realitatea credinţei ei. Euforia poate ascunde şi ea o
credinţă imatură.Aş dori, în această parte, să indic trei obstacole care jalonează drumul ce duce la
maturitatea credinţei.
Primul obstacol:teama de lume şi un drog numit Dumnezeu
Primul obstacol este evlavia infantilă. Ea se caracterizează prin proiectarea asupra lui Dumnezeu
a experienţelor copilăreşti. Pentru un copil, este normal să proiecteze asupra lui Dumnezeu
aşteptările părinţilor. Pentru copii este chiar un bun mijloc pentru a se elibera de dependenţa
vizavi de părinţii lor. În primii ani, părinţii sunt pentru copii, comparabili cu Dumnezeu, apoi ei
simt că părinţii lor nu sunt totul. Dacă Dumnezeu se situează deasupra părinţilor, copilul se poate
detaşa de ei.
O evlavie infantilă îl plasează pe Dumnezeu pe planul tatălui şi al mamei şi reportează
afectivitatea destinată părinţilor asupra relaţiei cu Dumnezeu. Eu nu pot dezvolta un raport matur
faţă de un Dumnezeu matern sau patern decât dacă am ieşit, la modul interior, din dependenţa
vizavi de părinţii mei. Infantilismul în relaţiile cu ceilalţi şi dependenţa vizavi de ei au drept
consecinţă o credinţă infantilă.
Potrivit psihoterapeutului francez Marc Oraison „nu putem fi cu adevărat copii faţă de Dumnezeu
decât dacă ne arătăm suficient de adulţi faţă de oameni.” Un adult rămas infantil aduce prejudicii

30
credinţei sale. El proiectează asupra lui Dumnezeu toate speranţele decepţionate ale copilăriei lui,
ceea ce accentuează latura lui infantilă.
”Nu putem trăi prea mult timp în mediul infantil al familiei fără să ne punem în pericol sănătatea
noastră mentală. Viaţa îl cheamă pe om să iasă din dependenţă şi cel care, din confort sau de
frică, nu dă curs acestui apel, este ameninţat de nevroză.” (Carl Gustav Jung).
Dumnezeu ne oferă o patrie şi siguranţa afectivă. El se aseamănă unei mame iubitoare şi
protectoare. Dar Dumnezeu este şi Dumnezeul exodului care ne face să ieşim din dependenţele
noastre şi ne conduce în deşert, pentru ca să ne putem cunoaşte şi elibera de dorinţele infantile.
Scopul ieşirii din Egipt, din ţara captivităţii interioare şi exterioare, este Ţara Promisă, pământul
pe care suntem pe deplin noi înşine, liberi, independenţi şi capabili să ne organizăm viaţa.
Nu dezvoltăm o imagine sănătoasă a lui Dumnezeu decât dacă considerăm întotdeauna cei doi
poli: Dumnezeu ca tată iubitor şi mamă protectoare, şi Dumnezeu ca cel care ne trimite provocări,
ne trimite să cucerim şi să construim lumea, şi ne cere să răspândim Spiritul lui Isus până la
marginile pământului. Ucenicii lui Isus păstrau întotdeauna prezenţi în spirit cei doi poli. Ei,
simpli pescari ai lacului Ghenezaret, îşi puneau în Dumnezeu încrederea lor de copii şi străbăteau
lumea datorită ei, înfruntau toate pericolele şi mărturiseau credinţa lor până la martiriu.
Dacă ni-l imaginăm pe Dumnezeu numai sub aspectul lui bun şi protector, riscăm pericolul de a
reporta asupra lui Dumnezeu dependenţa noastră vizavi de mama noastră şi de a-l transforma pe
Dumnezeu într-un erzaţ (înlocuitor) matern. Este cel mai sigur mod de a rămâne copii pentru
totdeauna şi de a face din Dumnezeu un drog.
A consuma droguri corespunde dorinţei de a rămâne pentru totdeauna în confortabilul cuib
matern, pentru că drogul este şi un erzaţ matern. Dacă Dumnezeu devine un fel de drog, noi nu
vom dezvolta niciodată o relaţie matură vizavi de el. Dorinţa noastră după Dumnezeu este un
scop în sine şi numai el este capabil să o satisfacă; dimpotrivă, dependenţa vizavi de el, mai exact
vizavi de sentimentele prin care ne legăm de el, îl transformă într-un drog.În acest caz, el nu ne
va elibera de dependenţele noastre omeneşti şi nu ne va ajuta să înfruntăm viaţa împreună cu
toate provocările ei. Atunci când sunt profund legat de dorinţa mea după Dumnezeu, eu pot spune
DA imperfecţiunilor mele şi banalităţii cotidianului. Dumnezeu mă face atunci liber şi capabil să
mă „frec” de viaţă. Dimpotrivă, Dumnezeu considerat ca un drog mă închide în lumea iluzorie şi
nebuloasă a sentimentelor.

31
Unele persoane, în pietatea lor infantilă, se sprijină pe cuvântul lui Isus din Matei 18,3: ”Dacă nu
vă veţi întoarce la starea de copii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Totuşi, Isus a vrut să spună
cu totul altceva. Nu este vorba de a fi pueril, ci deschis noului, aşa cum sunt copiii, care nu pot să
spună: „Noi ştim deja totul.” Isus nu făcea aluzie la imaturitatea copiilor, ci la deschiderea lor, la
absenţa lor de prejudecăţi, condiţii pentru a accede în împărăţia cerurilor.
Şi noi avem nevoie de încrederea copilului, într-o lume în care vrem să stăpânim totul, pentru a
avea intuiţia că există altceva, că putem să ne plasăm speranţele altundeva.
Încrederea de copil de care vorbeşte Isus, şi la care ne invită în rugăciune, nu are nimic infantil.
Este vorba, mai degrabă, de o încredere care ne permite să-i deschidem lui Dumnezeu intimitatea
noastră cea mai secretă şi să ne prezentăm Lui cu toată slăbiciunea noastră. Prin cuvântul lui, Isus
vrea să ne îndemne la convertire, la metanoia. Obiectivul acestei convertiri este acela de a ne
împinge să gândim altfel, să-L integrăm pe Dumnezeu în gândurile noastre. A intra în împărăţia
lui Dumnezeu înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu să domnească în noi, în timp ce la mulţi adulţi
domnesc prejudecăţile, grija de a-şi potoli dorinţele sau, altfel, fricile lor existenţiale. Domnia lui
Dumnezeu în noi presupune capacitatea de a ne deschide inima şi de a-l lăsa pe Dumnezeu să
intre. În aceste condiţii, nu mai suntem infantili, ci devenim, dimpotrivă, noi înşine pe deplin şi
total liberi.
Unele cântece sau unele rugăciuni exprimă o evlavie infantilă, pe care nu trebuie să o confundăm
totuşi cu încrederea în Dumnezeu a copilului. Aceasta din urmă îi permite celui adult să-şi asume
responsabilităţile vizavi de lume. Evlavia infantilă, în schimb, rămâne sterilă, ca sentimentele
frumoase, ea nu aduce nimic pe lume. Ea ne duce la a rămâne între noi pentru a vorbi despre
Dumnezeu cu pasiune. Ea nu ne împinge în lume, nu ne forţează să-i dăm formă şi să o
transformăm. Acest gen de evlavie îi întăreşte pe cei fricoşi să se teamă de confruntarea cu
lumea, ca să nu fie răniţi de ea. Ei preferă, deci, să rămână în micul cuib confortabil al bunelor
sentimente. Infantilismul este vizibil mai ales în refuzul lor de a-şi asuma responsabilităţi.
Pentru Pascal Bruckner, infantilismul este simptomatica epocii noastre. În viitor, omul va fi un
mare bebe cu aşteptări gigantice vizavi de societate, dar el nu-şi va putea asuma nici o
responsabilitate. Nu putem îndreptăţi această tendinţă morbidă prezentă în societatea noastră şi nu
putem lăsa să se creadă că credinţa creştină se rezumă la o evlavie infantilă.

32
Al doilea obstacol: refularea şi perfecţionismul
Evlavia nevrotică constituie cel de-al doilea obstacol pe calea care duce la maturitatea
credinţei. Nevroza este o încercare nereuşită de a transforma şi rezolva conflictele din
copilărie. Mare parte dintre nevroze se nasc în copilărie, de exemplu conflictele interioare
datorate unui preaplin de emoţii. Copilul are cunoştinţă de o rană dar este incapabil să-şi exprime
agresivitatea şi impulsurile, dorinţele şi emoţiile de o manieră adecvată, din teama de a nu-şi
contraria părinţii, care se ocupă atâta de el.
Reacţiile nevrotice se nasc din incapacitatea de a trăi ceea ce suntem în adâncul nostru. Ele
conduc la tulburări adânci şi durabile în domeniul emoţional şi ne împiedică să ne acceptăm pe
noi înşine.
Nevrozele ocazionează o fixare asupra rănilor din copilărie. Cum nu putem să ne detaşăm de ele,
aceste conflicte non gestionate şi aceste răni traumatice se amestecă cu toate experienţele noastre.
Nevrozele apar şi atunci când un adult încearcă să regleze conflictele actuale refulându-le.
Pentru Carl Gustav Jung, nevrozele sunt erzaţuri de suferinţă, ele înlocuiesc durerea necesară
generată de acceptarea finitudinii noastre şi constituie o fugă. Nu vreau să iau în seamă fricile şi
slăbiciunile mele, îmi impun astfel constrângeri care îmi servesc de refugiu. Am impresia de a
putea controla totul, în timp ce, în realitate, eu mă închid într-o nouă dependenţă şi mă izolez
într-un fel de închisoare interioară. Încerc să devin insensibil pentru că nu îmi accept
vulnerabilitatea. Pericolul este acela de a nu mai simţi nimic. Cum nu pot accepta ideea de a
cădea bolnav sau de a muri, mă refugiez în iluzia atotputerniciei sau într-o atitudine ipohondrică.
„Am văzut adesea cum oamenii devin nevrozaţi când se mulţumesc cu răspunsuri insuficiente sau
false la întrebările vieţii. Ei caută situaţie, mariaj, reputaţie, reuşită exterioară şi bani; dar ei
rămân nevrozaţi şi nefericiţi, chiar şi atunci când ajung la ceea ce caută. Cel mai adesea, aceşti
oameni suferă de o prea mare îngustime de spirit. Viaţa lor nu are nici conţinut suficient, nici
sens. Dacă se pot dezvolta într-o personalitate mai vastă, nevroza încetează de obicei.”. (Carl
Gustav Jung)
Nevroza poate să se exprime şi într-o evlavie nevrotică. Pe de altă parte, de multe ori nu este
posibil să spunem dacă nevroza deformează evlavia sau dacă evlavia nevrotică contaminează
modul nostru de a fi.
Există nevroze „eclesiogene”, cauzate de o educaţie „ecleziastică”, declanşate de mediul eclezial.
A trăi într-o atmosferă ostilă corpului, în care sexualitatea este un tabu, are drept consecinţă frica

33
nevrotică de sexualitate şi de vitalitate. Nevroza legată de religie se exprimă prin puternice
sentimente de culpabilitate vizavi de fantasmele sexuale. Unele persoane se simt vinovate sau
chiar damnate, imediat ce sunt pradă acestor fantasme. Aceasta conduce de multe ori la obsesii
sau la acte de evitare ca obiceiul masturbării. Unele persoane nu pot privi o cruce sau nu pot
urmări preotul care celebrează o liturghie fără a fi copleşite de fantasme sexuale.
Dispoziţia depresivă este o altă expresie a acestor nevroze „eclesiogene”: reacţionăm prin
depresie pentru că nu corespundem propriului nostru ideal religios. Această duce de multe ori la
deznădejde, pentru că lupta noastră de a ne ameliora pare zadarnică.
Trebuie evitat ca nevroza să nu ducă la evlavia nevrotică. O spiritualitate sănătoasă, dimpotrivă,
poate să ne elibereze de schemele nevrotice, de exemplu dacă aceasta consideră omul în întreaga
lui realitate şi îl prezintă astfel lui Dumnezeu. Umilitatea vrea ca noi să-i întindem lui Dumnezeu
tocmai trăsăturile nevrotice ale personalităţii noastre. Putem vedea, atunci, în nevroză o încercare
de autovindecare, pentru că ea ne invită să ne acceptăm înaintea lui Dumnezeu, fără condiţii. Ea
apare întotdeauna atunci când eu nu vreau să văd punctele esenţiale ale personalităţii mele, în
timp ce, dacă le plasez în plină lumină, înaintea lui Dumnezeu, pot înţelege ce semnifică ea. Ea
îmi semnalează că eu accept laturile personalităţii mele care nu corespund imaginii ideale pe care
mi-o fac despre mine.
Evlavia nevrotică se caracterizează prin evitarea conflictelor inevitabile ale vieţii: de exemplu
tensiunea dintre impulsuri şi aspiraţiile spirituale sau dintre sentimente şi normele impuse de
societate. Refularea şi disocierea sunt, de asemenea, semne de nevroză. Refularea îşi are originea
în teamă: îmi refulez agresivitatea şi sexualitatea pentru că mi-este frică de ele.
„O nevroză este într-adevăr „reglată”, atunci când este debarasată de eul poziţionat prost. Nu ea
este cea vindecată, ci ea ne vindecă pe noi. Fiinţa umană este bolnavă, dar boala este o tentativă
din partea naturii de a o vindeca. Putem învăţa mult, deci, de la boală pentru vindecarea noastră,
şi adevăratul aur, de negăsit altundeva, se află în ceea ce pare absolut condamnabil la nevroză.”
(Carl Gustav Jung)
Demonizarea este o formă de refulare: agresivitatea şi sexualitatea sunt rele, eu nu vreau, deci, să
am nimic de-a face cu acestea. Dar ceea ce refulez continuă să acţioneze asupra sufletului
meu. Agresivitatea se exprimă prin ură faţă de mine însumi sau printr-o dorinţă crudă de
conştiinţă curată. Mă judec, mă înfurii pe mine, mă pedepsesc, mă torturez prin reproşuri
constante. Pot, de asemenea, să-mi întorc agresivitatea contra altora, să-i ruşinez(înjosesc) public

34
pentru că au un alt mod de a trăi sau au credinţe diferite. Totuşi, eu nu sunt conştient de
agresivitatea mea, pentru că eu condamn, în numele lui Dumnezeu, pe cei care gândesc diferit.
Asemenea comportamente pot să ne conducă, de exemplu, până la terorismul actual.
A refula şi a reprima sunt două aspecte ale evlaviei nevrotice. Ceea ce a fost refulat se regăseşte
în inconştientul nostru şi aceasta are consecinţe negative asupra noastră. Sentimentele refulate se
transformă în sentimentalitate, sexualitatea refulată în brutalitate sau vanitate, agresivitatea
refulată în apărare fanatică a adevăratei credinţe sau a adevăratei morale. De multe ori nu
remarcăm la ceilalţi aspectul nevrotic al credinţei. Credinţa lor pare puternică şi de nezguduit.
Dar, privind-o mai de aproape, această credinţă puternică, care ne impune respect, nu serveşte
decât la a compensa o lipsă de stimă de sine.
Reprimarea impulsurilor lasă alte urme în noi. Atunci când îmi înăbuş sexualitatea, eu sunt
conştient de aceasta şi ea nu încetează să mă preocupe. Când reţin(opresc) un sentiment, acesta
dezvoltă o forţă care mi se opune şi mă depăşeşte până acolo că nu ştiu cum să reacţionez. Mi-ar
plăcea să stăpânesc ceea ce reprim, cu toate acestea, nu pot fi stăpân nici peste agresivitatea mea,
nici peste sexualitatea mea, pentru că acestea sunt energii vitale. Nu pot decât să le accept, pentru
ca energia pe care o conţin ele să-mi fie utilă în viaţă.
A le înăbuşi înseamnă a mă priva de energie vitală. Faptele şi gândurile mele ar fi lipsite de forţă
şi de pasiune, spiritualitatea mea ar deveni plictisitoare, ea şi-ar pierde flacăra şi capacitatea ei
comunicativă. Iată cum a caracterizat această spiritualitate plictisitoare teologul pastoralei Adolf
Exceler: „Acolo unde pasiunea dispare, binele îşi pierde din strălucirea şi din elanul lui.
Persoanele care s-au angajat în Biserică de o manieră foarte intensivă lasă impresia de a fi
deosebit de bune, dar totodată şi foarte puţin interesante şi plictisitoare.”
O spiritualitate matură a integrat sexualitatea în relaţia cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu sine. Dacă
sexualitatea nu este acceptată, acest impuls non recunoscut se va răzbuna asupra sufletului nostru.
Caracteristica esenţială a unei sexualităţi nevrotice este perfecţionismul. Perfecţionistul doreşte să
fie perfect, şi în domeniul religios el se sprijină pe un cuvânt ca acesta: „Voi, deci, veţi fi perfecţi
după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este perfect.”(Mat.5,48). Totuşi, Isus nu vrea să spună aici că
noi trebuie să fim perfecţi în sensul „fără defecte”, ci întregi şi compleţi ca Dumnezeu. Noi
trebuie să vedem clar în noi şi să acceptăm totul. Isus îşi explică cuvântul datorită imaginii de
Dumnezeu care face să strălucească soarele şi asupra celui bun şi asupra celui rău, care trimite
ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept.

35
Perfecţionismul vrea să treacă drept supunere faţă de voia lui Dumnezeu, dar el corespunde, de
fapt, unei nevoi de a se pune în valoare. Perfecţionistul se plasează mai presus de ceilalţi şi, în
acelaşi timp, este urmărit de neîncetate sentimente de culpabilitate, pentru că, în realitate, el nu
este atât de perfect cum şi-ar dori să spere. Sub chinurile culpabilităţii se ascunde adesea o
tendinţă de autopedepsire.
Perfecţionismul îl face pe om nemilos şi inuman, pentru că, în numele idealurilor sale,
perfecţionistul nu poate tolera nici slăbiciunile, nici jumătăţile de măsură. Astfel, el încearcă să-şi
impună idealurile cu îndârjire şi brutalitate. În căutarea sa după dreptatea absolută, el evită,
adesea, să-şi împlinească datoriile ce-i revin în viaţa de toate zilele. Deviza lui este: totul sau
nimic.Extremismul idealurilor lui îi serveşte la a se plasa deasupra cotidianului.Cu toate acestea,
perfecţionistul nu reuşeşte să transforme realitatea. El trăieşte într-un sistem de constrângeri. Îşi
utilizează toată energia pentru a corespunde ansamblului de norme pe care şi-l impune. Şi astfel,
nu-i mai rămâne forţă pentru a se consacra acestei lumi, pentru a-i da formă şi a o organiza.

Al treilea obstacol:când imaginile ne reţin prizonieri


Cel de-al treilea obstacole întâlnit pe calea maturităţii credinţei poate să apară din interacţiunea
dintre imaginea despre Dumnezeu şi imaginea despre sine însuşi. Aceste două imagini sunt intim
legate. Atunci când cineva îl vede pe Dumnezeu, el se vede pe sine însuşi. O persoană care are o
mentalitate de contabil îl va vedea pe Dumnezeu tot ca pe un contabil, care supraveghează toate
faptele lui şi le clasifică în coloanele de debit şi de credit. Pentru cel care are tendinţa de a se
pedepsi pe sine, Dumnezeu va fi cel care distribuie pedepse. Şi aici, nu putem distinge sursa
nevrozei: ea vine de la imaginea noastră despre Dumnezeu sau de la imaginea pe care ne-o facem
despre noi înşine.
Reprezentările morbide despre Dumnezeu au, în orice caz, un efect negativ asupra
psihicului. Josef Rudin explică cum imaginea despre Dumnezeu este „arhetipul cel mai puternic,
forţa cea mai secretă care impregnează toate domeniile vieţii noastre.” Această imagine atrage
asupra ei toată energia sufletului. Este „punctul central cel mai secret al existenţei omeneşti” şi se
dovedeşte a fi, astfel, „partenerul cel mai periculos al vieţii omeneşti”. De aceea este important să
examinăm modul nostru de a-l vedea pe Dumnezeu şi să observăm dacă acest mod de a-l vedea
este patologic sau salvator.

36
Astăzi, unii au dezvoltat, de teama unui Dumnezeu care pedepseşte, o imagine despre Dumnezeu
complet diferită: un Dumnezeu iubitor, milostiv, patern şi matern în acelaşi timp. Este bine să
avem asemenea reprezentări despre Dumnezeu, dar atunci subzistă pericolul de a minimaliza
rolul lui Dumnezeu, de a nu-i acorda tot locul cuvenit. Efectul pe care-l are asupra sufletului
omenesc îşi pierde atunci din importanţă, pentru că aceste imagini edulcorate despre Dumnezeu
au o latură superficială, ele ascund chiar imagini demonice. Oricare ar fi ideea noastră despre
Dumnezeu, ea trebuie să conţină aceste două aspecte descrise de psihologia religiilor ca
marcă (semne, dovezi, urme) a sacrului: fascinosum şi tremendum, latura atrăgătoare,
entuziasmantă şi latura înspăimântătoare. Fără această tensiune, noi păstrăm o imagine univocă
şi, în final, morbidă despre Dumnezeu.
Karl Frielingsdorf a arătat, în cartea sa Dâmonische Gottesbilder[Imagini demonice despre
Dumnezeu], că mulţi preoţi care evocă, în predicile lor, un Dumnezeu milostiv, adăpostesc în ei
imagini demonice şi nesănătoase de care sunt foarte impregnaţi. Am avut alături un preot care era
în această situaţie. El era convins că Dumnezeu este îndurător, dar cum tatăl lui fusese alcoolic, el
proiectase, în mod inconştient, asupra lui Dumnezeu toată latura arbitrară a personalităţii tatălui
său. De aceea se îndoia, de multe ori, de ideile pe care le dezvolta în propriile sale predici. El se
temea ca nu cumva Dumnezeu să fie la fel de tiranic ca şi tatăl său, să-i pună beţe în roate. Putea
el să aibă într-adevăr încredere în El? Nu cunoaştem planul lui Dumnezeu!
Un alt preot fusese dintotdeauna fascinat de harul lui Dumnezeu, cu ocazia studiilor sale, apoi de-
a lungul vieţii sale de preot. Era enorm de important, pentru el, să se ştie că noi toţi datorăm totul
harului lui Dumnezeu şi că acest har nu este condiţionat de faptele noastre. Dar inconştientul lui
adăpostea această credinţă într-un Dumnezeu care trebuie satisfăcut, căruia trebuie să-i fim
plăcuţi printr-un comportament ireproşabil. De fiecare dată când se plimba, se gândea la tot ceea
ce mai avea încă de făcut, la bolnavii pe care trebuia să-i viziteze. Pe alţii îi sfătuia să-şi consacre
timp pentru rugăciune şi linişte, dar el însuşi avea mustrări de cuget dacă rămânea, chiar şi pentru
o clipă, în inactivitate şi contemplaţie.
Reprezentările demonice despre Dumnezeu nu pot fi suprimate pur şi simplu cu ajutorul
argumentelor teologice. Prima etapă, pentru a ne elibera de ele, constă în a le recunoaşte şi a le
accepta: toate acestea sunt în mine şi nu fără un fundament. Totul stă în a nu le da o valoare
absolută.

37
Cea de-a doua etapă este căutarea în psihicul meu a acestor aspecte care caracterizează şi
imaginea mea despre Dumnezeu.Poate că am în mine o tendinţă de autopedepsire, sau, atunci,
ştiu în adâncul meu că, în viaţa mea, nu am fost întotdeauna în acord cu conştiinţa mea. Când
examinez imaginea mea despre Dumnezeu şi ceea ce reflectă ea din mine eu pot, încet-încet, să
mă detaşez de aceste faţete demonice şi de laturile mele inumane.
Nu trebuie, cu toate acestea să-l opunem pe Dumnezeul care pedepseşte celui care îşi dăruieşte
iubirea, pe Dumnezeul arbitrar Dumnezeului patern, în care îmi pun toată încrederea. Această
reacţie este periculoasă pentru că nu este decât o proiectare asupra lui Dumnezeu a propriilor
mele aşteptări. O imagine despre Dumnezeu ideală mă conduce să vreau să mă depăşesc şi să mă
simt incapabil de a fi la înălţimea acestui ideal.
Cea de-a treia etapă constă în a merge dincolo de toate reprezentările despre Dumnezeu şi a mă
abandona lui Dumnezeu cu totul altul. Am, desigur, nevoie de imagini despre Dumnezeu dar
trebuie să le relativizez îndată, altminteri îl identific pe Dumnezeu cu imaginea pe care mi-o fac
despre el. Când îi spun „Da” lui Dumnezeu cel cu totul altul, atunci eu devin cu adevărat liber,
Dumnezeu rămâne cu adevărat Dumnezeu, nu este nici o construcţie a imaginaţiei mele, nici o
idee născută din cunoştinţele mele teologice, ci Dumnezeul insesizabil şi infinit, misterul spre
care călătorim de-a lungul întregii noastre vieţi.
(Fragment extras din volumul:
Anselm Grun – ACCOMPLIR SON HUMANITE,
Editura SALVATOR, 2008, Paris, France)
Traducerea: Viorica Juncan

Anthony de Mello
(1931-1987)

Fragmente selectate din cartea:


Constienta. Capcanele si sansele realitãtii
Anthony de Mello s-a nascut la 4 Septembrie 1931 in Santa Cruz - o suburbie a orasului Bombay
- India, intr-o familie de portughezi, de religie catolica, cu o traditie veche de 400 de ani.

38
De Mello a sustinut ca spiritualitatea este cel mai folositor lucru din lume - a trai fericirea ce iti
apartine si te inconjoara; sa elimine suferinta nedorita din viata; pentru a intelege cea mai de baza
intrebare a vietii: "Cine sunt eu?"; acestea sunt cele mai folositoare si sunt substanta caii
spirituale.
Pana la moartea sa, care a survenit brusc la 2 Iunie 1987, Tony de Mello a fost director al
Institutului de Consiliere Pastorala Sadhana, langa Poona in India. Autor a 5 carti best seller,
cunoscut peste tot in lume pentru seminariile si cursurile pe care le-a sustinut, a cautat sa invate
oamenii cum sa se roage, cum sa se trezeasca si cum sa traiasca.. "Majoritatea oamenilor - spunea
el - sunt adormiti. Ei au nevoie sa fie treziti, sa deschida ochii, sa vada realitatea din ei si din
afara lor. Cel mai mare dar este sa fii treaz, sa fii in legatura cu tine insuti, cu trupul, mintea,
sentimentele, gandurile si senzatiile tale."
Cartile parintelui Anthony de Mello au fost scrise intr-un context multireligios, pentru a-i ajuta pe
credinciosii altor religii, pe agnostici si pe atei, in cautarea lor spirituala, nefiind in nici un caz
manuale pentru credinciosii catolici, pentru instruirea in doctrina sau dogma crestina.
PATRU TREPTE CĂTRE ÎNTELEPCIUNE
Primul lucru pe care trebuie să-1 faceţi, este să intraţi în contact cu sentimentele negative de care
nu sunteţi conştienţi.
Mulţi oameni au sentimente negative de care nu sunt conştienţi.Mulţi oameni sunt deprimaţi, fără
să fie conştienţi că sunt deprimaţi. Doar când fac cunoştinţă cu bucuria, ajung să înţeleagă cât de
deprimaţi sunt. Nu poţi trata un cancer pe care nu l-ai depistat. Nu poţi scăpa de gărgăriţele care
ţi-au atacat plantele de bumbac, dacă nu eşti conştient de existenţa lor. Primul lucru pe care
trebuie să-l faci, este să-ţi conştientizezi sentimentele negative. Ce sentimente negative?
Mohoreala, de exemplu. Te simţi mohorât şi indispus. Simţi că te urăşti, te simţi vinovat. Simţi că
viaţa n-are sens, că n-are nici un rost; ai un sentiment de suferinţă, te simţi nervos şi
încordat, încearcă, mai întâi, să intri în contact cu aceste sentimente.
Al doilea pas (programul acesta cuprinde patru etape) este să înţelegi că sentimentul există în
tine, nu în realitate. Este ceva atât de evident, dar ai oare impresia că oamenii îşi dau seama?
Habar n-au, crede-mă. Au doctorate în psihologie, sunt rectori de universităţi, dar asta n-au
înţeles. La şcoală n-am fost învăţat cum să trăiesc. Am fost învăţat orice altceva. Aşa cum spunea
cineva: „Am primit o educaţie destul de bună. Mi-a trebuit ani de zile să mă descotorosesc de ea."

39
Despre asta este vorba în spiritualitate: despre dezvăţ. Dezvăţarea de toate prostiile care ţi-au fost
inoculate.
Sentimentele negative sunt în tine, nu în realitate. Aşadar, încetează să mai încerci să schimbi
realitatea. Ar fi o nebunie. Nu mai încerca să-l schimbi pe cel de lângă tine. Noi ne irosim tot
timpul şi toată energia în încercarea de a schimba circumstanţele exterioare, de a-i schimba pe
partenerii noştri, pe şefii noştri, pe prietenii noştri, pe duşmanii noştri, şi pe toţi ceilalţi. Dar nu
trebuie să schimbăm nimic. Sentimentele negative sunt în voi. Nici o persoană de pe Pământ nu
are puterea să vă facă nefericiţi. Nu există nici un eveniment pe pământ care să aibă puterea să vă
tulbure sau să vă rănească. Nici un eveniment, condiţie, situaţie sau persoană. Nimeni nu v-a spus
asta; toţi v-au spus contrariul. De aceea sunteţi acum într-o asemenea situaţie încurcată. De aceea
sunteţi adormiţi. Nu vi s-a spus asta niciodată - deşi este mai mult decât evident.
[...]
Al treilea pas: Niciodată să nu te identifici cu acel sentiment. Nu are nimic de a face cu ,eu-ul'.
Nu defini şinele tău esenţial în termenii acelui sentiment. Nu spune: „Eu sunt deprimat". Dacă
vrei să spui: „E deprimant", atunci este în regulă. Dacă vrei să spui că depresia există, e bine;
dacă vrei să spui că mohoreala este prezentă, e bine. Dar nu: „Eu sunt posomorât". Tu te defineşti
pe tine însuţi în termenii sentimentului. Aceasta este iluzia ta; aceasta este greşeala ta. Depresia
există, este prezentă chiar acum, există sentimente de tristeţe chiar acum, dar lasă-le să existe,
lasă-le în pace. Vor trece. Totul trece - totul.
Depresiile şi emoţiile tale n-au nici o legătură cu fericirea. Ele sunt oscilaţiile pendulului. Dacă
eşti în căutare de emoţii şi senzaţii tari, fii gata să te întâlneşti cu depresia. Vrei să-ţi iei drogul?
Pregăteşte-te să suporţi mahmureala. Capetele pendulului oscilează unul către celălalt.
[...]Psihologii ne spun cât de important este să dobândeşti simţul apartenenţei. Prostii. De ce să
vrei să aparţii unei persoane? Nici asta nu mai contează.
[...]Ceea ce îţi trebuie este să fii liber. Ceea ce îţi trebuie este să iubeşti. Asta e realitatea; aceasta
e natura ta. Dar ceea ce-mi spui, de fapt, este că vrei să fii dorit. Vrei să fii aplaudat, să fii
atrăgător, vrei ca toate maimuţicile să alerge după tine. Iţi iroseşti viaţa. Trezeşte-te! Nu ai nevoie
de aşa ceva. Poţi fi fericit pe deplin şi fără asta.
Anturajul tău nu va fi prea încântat să audă acest lucru, deoarece tu devii înfricoşător când
deschizi ochii şi înţelegi. Cum să controlezi un astfel de om? El nu are nevoie de tine; nu se simte
ameninţat de critica ta; nu-i pasă de ceea ce crezi sau ceea ce spui despre el. El rupe toate

40
lanţurile; nu mai este o marionetă. Este înfricoşător. „Deci, trebuie să scăpăm de el pentru că
spune adevărul; nu mai cunoaşte frica; a încetat să mai fie uman."Uman! Iată! în sfârşit, o fiinţă
umană! El şi-a curmat sclavia, a evadat din închisoarea lor.
Nici un eveniment nu justifică un sentiment negativ. Nu există nici o situaţie pe lume care să
justifice un sentiment negativ. Asta este ceea ce s-au tot căznit să ne spună misticii noştri. Dar
nimeni nu ascultă. Sentimentul negativ este în tine. In Bhagavad-Gita, cartea sacră a hinduşilor,
Domnul Krishna îi spune lui Arjuna: „Cufundă-te în toiul luptei şi păstrează-ţi inima la picioarele
de lotus ale Domnului." O frază extraordinară.
Nu trebuie să faci nimic pentru a obţine fericirea. Marele Meister Eckhart a spus foarte frumos:
„Nu ajungi la Dumnezeu adăugându-ţi ceva în suflet, ci smulgând ceva din el." Nu trebuie să faci
ceva pentru a fi liber, trebuie să renunţi la ceva. Atunci devii liber.[...]
Al patrulea pas: Cum poţi schimba lucrurile? Cum puteţi să vă schimbaţi pe voi înşivă? Sunt
multe lucruri pe care trebuie să le înţelegi aici - ori, mai degrabă, doar un singur lucru, care poate
fi exprimat în mai multe moduri.
Să ne imaginăm un pacient care merge la medic şi îi spune de ce suferă. Medicul zice: „Foarte
bine, ţi-am înţeles simptomele. Ştii ce voi face? Voi scrie o reţetă pentru vecinul tău!" Pacientul
răspunde: „Mulţumesc foarte mult, doctore, aceasta mă face să mă simt mult mai bine". Nu-i aşa
că e absurd? Dar asta este ceea ce facem cu toţii. Persoana care e adormită, este totdeauna
convinsă că se va simţi mai bine dacă altcineva se schimbă. Tu suferi pentru că eşti adormit, dar
gândeşti: „Cât de minunată ar fi viaţa, dacă altcineva s-ar schimba; cât de minunată ar fi viaţa,
dacă vecinul meu s-ar schimba, dacă soţia mea sau şeful meu s-ar schimba."
Întotdeauna vrem ca altcineva să se schimbe, pentru ca noi să ne simţim bine. Dar ţi-a trecut
vreodată prin minte cu ce te-ar putea influenţa pe tine, dacă soţia ta sau soţul tău s-ar schimba?
Eşti la fel de vulnerabil ca şi înainte; eşti la fel de prost ca şi înainte; eşti la fel de adormit ca şi
înainte. Tu eşti cel care are nevoie să se schimbe - cel care trebuie să ia medicamentul. Tu
continui să insişti: „Mă simt bine, pentru că lumea este în regulă."Greşit! Lumea este în regulă,
pentru că eu mă simt bine. Asta spun toţi misticii.
TOTUL E ÎN PERFECTĂ REGULĂ CU LUMEA
Când te trezeşti, când înţelegi, când vezi, lumea redevine normală. Noi ne facem mereu griji în
privinţa răului. Există o poveste sugestivă, despre un băieţel care merge pe malul unui fluviu şi
vede un crocodil prins într-o plasă. Crocodilul îi spune: „Fie-ţi milă de mine. Nu vrei să-mi dai

41
drumul, te rog? Poate că sunt urât, dar nu-i vina mea, ştii prea bine. Aşa am fost creat. Dar,
indiferent de înfăţişarea mea exterioară, am şi eu o inimă de mamă. Am venit în dimineaţa asta în
căutare de hrană pentru puii mei şi am fost prinsă în această capcană!" Aşa că băiatul spune: „Da,
dar dacă ar fi să te ajut să scapi din capcană, ai să mă înhaţi şi ai să mă omori." Crocodilul
întreabă: „Crezi că i-aş putea face aşa ceva binefăcătorului şi salvatorului meu?" Aşa că băiatul se
lasă convins să tragă plasa afară, iar crocodilul îl înhaţă. Prins între fălcile crocodilului, el spune:
„Va să zică, asta e răsplata pe care o primesc pentru faptele mele bune." Iar crocodilul răspunde:
„Ei bine, n-o lua ca pe un afront personal, băiete, aşa e lumea, asta este legea vieţii." Băiatul nu
poate fi de acord cu asta, aşa că crocodilul spune: „Vrei să întrebăm şi pe altcineva dacă e aşa sau
nu?" Băiatul vede o pasăre aşezată pe o ramură şi spune: „Pasăre, e adevărat ce zice crocodilul?"
Pasărea răspunde: „Crocodilul are dreptate. Uite-te la mine. într-o zi veneam acasă cu mâncare
pentru puişorii mei. Imaginează-ţi groaza mea când am văzut un şarpe care se urcase în copac şi
se îndrepta ţintă spre cuibul meu. Eram cu totul neajutorată. Nu s-a oprit până nu mi-a înghiţit toţi
puii, unul câte unul. Am tot ţipat şi strigat, dar a fost în zadar. Crocodilul are dreptate, aceasta
este legea vieţii, aşa stau lucrurile pe lume." „Vezi", spune crocodilul. Dar băiatul zice: „Lasă-mă
să mai întreb pe cineva." Aşadar, crocodilul spune: „Bine, întreabă." Pe malul fluviului tocmai
trecea un măgar bătrân. „Măgarule", spune băiatul „crocodilul zice aşa şi aşa. Are dreptate
crocodilul?" Măgarul spune, „Crocodilul are deplină dreptate. Uite-te la mine. Eu am muncit şi
am slugărit toată viaţa la stăpânul meu şi abia de-mi dădea cât de cât să mănânc. Acum, că sunt
bătrân şi nefolositor, m-a alungat şi iată-mă rătăcind prin junglă, aşteptând vreo fiară sălbatică să
mă sfâşie şi să-mi pună capăt vieţii. Crocodilul are dreptate, aceasta este legea vieţii, aşa este în
lumea asta." „Vezi", spune crocodilul. „Hai să mergem!" Băiatul spune: „Mai dă-mi o şansă, o
ultimă şansă. Lasă-mă să întreb încă o fiinţă. Aminteşte-ţi cât de bun am fost cu tine." Aşadar,
crocodilul zice: „Bine, e ultima ta şansă". Băiatul vede un iepure trecând şi îi spune: „Iepure,
crocodilul are dreptate?" Iepurele se aşează în două picioare şi îi spune crocodilului: „Aşa i-ai
spus tu băiatului?" Crocodilul zice: „Da, aşa i-am spus". „Stai puţin", spune iepurele. „Trebuie să
discutăm chestia asta". „Bine", zice crocodilul. Dar iepurele spune: „Cum putem să stăm de
vorbă, când tu ţii băiatul între fălci? Dă-i drumul; trebuie să ia şi el parte la discuţia noastră."
Crocodilul spune: „Eşti un şmecher, în momentul în care îi dau drumul, o s-o ia la fugă." Iepurele
spune: „Am crezut că ai mai multă minte. Dacă ar încerca să fugă, cu o singură lovitură de'coadă
îl poţi omorî." „De acord", spune crocodilul şi îl eliberează pe băiat, în clipa în care băiatul este

42
liber, iepurele îi spune: „Fugi!" Iar băiatul fuge şi scapă. Apoi, iepurele îl întreabă pe băiat: „Nu-
ţi place carnea de crocodil? Oamenilor din satul tău nu le-ar plăcea o masă bună? Nu 1-ai eliberat
complet pe crocodil; cea mai mare parte a corpului lui este încă prinsă în plasă. De ce nu te duci
în sat să-i aduci pe toţi şi să faceţi un ospăţ." Exact aşa a şi făcut băiatul, care se şi duce în sat şi îi
cheamă pe toţi bărbaţii. Aceştia vin cu topoare, bâte şi suliţe lor şi-l omoară pe crocodil. Câinele
băiatului vine şi el, şi când îl vede pe iepure, îl urmăreşte, îl înhaţă şi-l sugrumă. Băiatul ajunge
prea târziu şi, văzând cum moare iepurele, spune: „Crocodilul avea dreptate, aşa este lumea, asta
este legea vieţii."
Nu există explicaţie pe care s-o poţi da, care să justifice toată suferinţa şi răul, chinul, distrugerea
şi foametea din lume! Nu vei explica asta niciodată. Poţi încerca s-o faci în mod rezonabil, cu
formulele tale religioase sau altfel, dar nu vei reuşi vreodată să găseşti explicaţia.
Pentru că viaţa este un mister - ceea ce înseamnă că mintea ta raţională nu-i poate descifra
înţelesul. De aceea trebuie să te trezeşti şi atunci vei realiza, dintr-odată că nu realitatea are
probleme, ci că tu eşti problema.
SOMNAMBULISMUL
Sfânta Scriptură a făcut din totdeauna aluzie la asta, dar voi nu veţi înţelege vreodată nici un
cuvânt din spusele Scripturii, până nu vă treziţi. Oameni adormiţi citesc Sfânta Scriptură şi îl
răstignesc pe Mesia pe baza ei. Trebuie să te trezeşti, ca să înţelegi ce zice sfânta Scriptură. Când
te trezeşti cu adevărat, ea capătă înţeles. La fel e şi cu realitatea. Dar niciodată nu vei fi în stare să
exprimi aceasta în cuvinte. Ai prefera, mai degrabă, să întreprinzi ceva? Dar chiar şi atunci,
trebuie să ne asigurăm că nu te repezi să acţionezi, doar pentru a scăpa de sentimentele tale
negative. Mulţi oameni se aruncă şi acţionează, doar ca să înrăutăţească lucrurile. Acţiunile lor nu
pornesc din dragoste, ci din sentimente negative. Ele îşi au izvorul în vinovăţie, supărare, ură;
într-un sentiment al nedreptăţii, sau altceva similar. Trebuie să te asiguri de „starea", ta înainte de
a acţiona. Trebuie să fii sigur cine eşti, înainte să acţionezi. Din păcate, când oamenii adormiţi se
reped să acţioneze, ei nu fac decât să înlocuiască o cruzime cu alta, o nedreptate cu alta. Şi aşa
mai departe. Meister Eckhart spune: „Nu prin acţiunile voastre veţi fi salvaţi" (sau treziţi;
spuneţi-i cum vreţi) „ci prin fiinţa voastră. Nu prin ceea ce faceţi, ci prin ceea ce sunteţi, veţi fi
judecaţi." La ce bun să-i hrăniţi pe cei înfometaţi, să le daţi să bea celor însetaţi sau să vizitaţi
deţinuţii din închisoare?"

43
Amintiţi-vă fraza lui Sfântului Pavel: „Dacă îmi las trupul să fie ars şi îmi dau toate bunurile
pentru a-i hrăni pe săraci, fără să am dragoste ..." Nu acţiunile voastre, ci starea voastră este cea
care contează. De abia atunci v-aţi putea repezi să acţionaţi. Aţi putea să o faceţi, sau nu. Nu
puteţi decide aceasta, până când nu vă treziţi. Din păcate, se pune un mare accent pe schimbarea
lumii şi se pune foarte puţin accent pe trezire. Când te trezeşti, vei şti ce să faci sau ce să nu faci.
Unii mistici sunt foarte ciudaţi, ştii asta? Ca Iisus, care a spus ceva de genul: „Eu nu am fost
trimis la aceşti oameni; mă mulţumesc să fac ceea ce trebuie să fac în clipa de faţă. Mai târziu,
poate ..." Unii mistici păstrează tăcerea. In mod ciudat, alţii cântă cântece. Şi alţii îi ajută pe
oameni. Nu ştim niciodată cu certitudine. Ei îşi stabilesc singuri propriile legi; ei ştiu exact ce e
de făcut. „Cufundă-te în toiul luptei şi închină-ţi inima la picioarele de lotus ale Domnului", cum
v-am spus mai devreme.
Imaginează-ţi că nu te simţi bine, că eşti prost dispus şi pleci într-o plimbare prin nişte zone
superbe ale ţării. Peisajul este frumos, dar tu nu eşti starea în care să vezi ceva. Câteva zile mai
târziu, treci din nou prin aceleaşi locuri şi îţi spui: „Doamne, unde eram, de n-am observat toate
astea?" Totul devine frumos, atunci când te schimbi.
Sau se întâmplă să te uiţi la copaci şi munţi prin ferestre udate de ploaie şi furtună şi totul pare
confuz şi fără formă, îţi vine să te duci de-a dreptul acolo şi să transformi copacii, să schimbi
munţii. Ai răbdare un pic, hai să ne uităm mai atenţi la fereastra ta. Când încetează furtuna şi
ploaia se opreşte, iar tu priveşti prin fereastră, îţi spui: „Ei bine, cât de diferit arată totul". Noi nu
vedem oamenii şi lucrurile aşa cum sunt ele, ci aşa cum suntem noi. De aceea, când doi oameni
se uită la ceva sau la cineva, există două reacţii diferite. Noi vedem lucrurile şi oamenii nu aşa
cum sunt ei, ci aşa cum suntem noi.
Iţi aminteşti pasajul din Biblie care vorbeşte despre felul în care totul se transformă în bine pentru
cei care-L iubesc pe Dumnezeu? Când te trezeşti, în sfârşit, nu mai încerci să faci să se întâmple
lucrurile bune; ele se întâmplă de la sine. Şi înţelegi, dintr-o dată, că tot ce ţi se întâmplă este
bine. Gândeşte-te la anumite persoane cu care trăieşti alături şi pe care ai vrea să le schimbi.
Aceşti oameni ţi se par prost dispuşi, nechibzuiţi, nestatornici, prefăcuţi, sau oricum altcumva.
Dar când tu te schimbi şi eşti altfel şi ei vor fi diferiţi. Acesta este un tratament infailibil şi
miraculos, în ziua în care tu te transformi, şi ei vor deveni diferiţi, iar tu îi vei vedea altfel. Cineva
care părea înfricoşător, va părea acum înfricoşat. Cineva care părea prost crescut, va părea doar
înfricoşat. Dintr-o dată, nimeni nu mai are puterea să te mai rănească. Nimeni nu are puterea să te

44
streseze. Este ceva de genul: Tu laşi o carte pe masă, iar eu o ridic şi spun: „Mă stresezi cu cartea
asta. Eu sunt obligat fie să o ridic, fie să o las acolo". Oamenii sunt atât de ocupaţi să-i acuze pe
toţi ceilalţi, să dea vina pe toţi ceilalţi, să dea vina pe viaţă, să dea vina pe societate, să dea vina
pe vecinii lor. Tu nu vei schimba acest mod de a fi; îţi vei continua coşmarul, nu te vei trezi
niciodată.
Repetaţi acest program de o mie de ori: (a) identificaţi sentimentele negative în voi; (b) înţelegeţi
că ele, sentimentele, sunt în voi, şi nu în lume, sau în realitatea exterioară; (c) nu le priviţi ca
parte esenţială a lui ,eu'; ele sunt lucruri trecătoare; (d) înţelegeţi că atunci când voi vă schimbaţi,
totul se schimbă.
SCHIMBAREA CA LĂCOMIE
Ne rămâne totuşi o mare întrebare: Eu trebuie să fac ceva pentru a mă schimba?
Am o mare surpriză pentru voi, am o veste bună să vă dau! Nu trebuie să faceţi nimic. Cu cât
faceţi mai mult, cu atât mai rău devine totul. Tot ce trebuie să faceţi, este să înţelegeţi.
Gândiţi-vă la o persoană cu care locuiţi sau cu care lucraţi, pe care nu o agreaţi, care face să
încolţească în voi sentimente negative. Hai să vă ajut să înţelegeţi ce se petrece. Primul lucru pe
care trebuie să-l înţelegeţi este că sentimentul negativ este în voi. Voi sunteţi responsabili pentru
sentimentul negativ, nu cealaltă persoană. Altcineva în locul vostru ar fi perfect netulburat şi
echilibrat în prezenţa acelei persoane; n-ar fi afectat deloc. Voisunteţi. Acum înţelegeţi un alt
lucru, acela că voi emiteţi o pretenţie. Voi aşteptaţi ceva de la această persoană. Puteţi să
conştientizaţi acest lucru? Apoi, spuneţi-i acestei persoane: „Eu nu am nici un drept să-ţi cer
ceva." Spunând asta, veţi renunţa la aşteptări. „Eu nu am nici un drept să-ţi cer ceva. O, mă voi
proteja pe mine însumi de consecinţele acţiunilor tale, ale dispoziţiilor tale sau de orice - dar, în
acelaşi timp, tu îţi poţi vedea de drum şi poţi fi orice doreşti să fii. Eu nu am nici un drept să-ţi
cer ceva."
Vedeţi ce se întâmplă când faceţi asta. Daca aveţi vreo reţinere în a spune aceste cuvinte, vai, cât
de multe veţi descoperi despre acel ,mine' al vostru. Lăsaţi să iasă la iveală dictatorul din voi,
lăsaţi tiranul să-şi arate chipul. Credeaţi că sunteţi nişte mieluşei, nu-i aşa? Dar eu sunt un tiran şi
tu eşti un tiran. E o mică variaţie a lui: „Eu sunt un prost, tu eşti un prost. Eu sunt un dictator, tu
eşti un dictator. Vreau să vă controlez viaţa în locul vostru; vreau să vă spun exact cum se
aşteaptă oamenii să fiţi şi cum se aşteaptă oamenii să vă purtaţi - şi ar fi bine să vă comportaţi aşa

45
cum am hotărât eu, altfel mă voi pedepsi pe mine însumi pentru că am sentimente negative."
Amintiţi-vă ce v-am spus: fiecare este nebun.
Un medic american a scris despre efectul competiţiei asupra vieţii sale.
Si uite-aşa a intrat lipsa de omenie în viaţa lor, dar nimeni nu a recunoscut-o ca fiind neomenie.
Iată cât de nebuni au devenit oamenii! Unii dintre voi mă întreabă ce vreau să zic, când spun:
„Mergeţi înainte şi fiţi voi înşivă. E absolut în regulă, dar eu mă voi apăra, şi voi rămâne eu însu-
mi." Cu alte cuvinte, nu vă voi lăsa să mă manipulaţi. Eu îmi voi trăi viaţa; voi merge pe drumul
meu; îmi voi păstra libertatea de a gândi, de a-mi urma tendinţele şi gusturile. Iar vouă vă voi
spune nu. Dacă voi simţi că nu vreau să stau în compania voastră, nu va fi din cauza vreunor
sentimente negative pe care mi le provocaţi. Pentru că nu mai este cazul. Voi nu mai aveţi putere
asupra mea. S-ar putea doar să prefer compania altor oameni. Deci, când cineva îmi spune: „Ce-
ai zice să vedem un film în seara asta?" Eu voi spune: „îmi pare rău, vreau să merg cu altcineva;
îmi place compania lui mai mult decât a ta." Şi este în regulă. Să spui nuoamenilor - este ceva
minunat; aceasta este parte a trezirii. Parte a trezirii este să-ţi trăieşti viaţa aşa cum crezi că e
potrivit. Şi înţelege: Acesta nu este egoism. Lucrul egoist este să ceri ca alţii să-şi trăiască viaţa
aşa cum crezi tu că este potrivit. Acesta este egoism. Nu este egoism să-ţi trăieşti viaţa aşa cum
crezi tu că e potrivit. Egoismul se ascunde în pretenţia ca alţii să-şi trăiască viaţa în aşa fel încât
să se potrivească cu gusturile voastre, sau cu mândria voastră, sau cu profitul vostru, sau cu
plăcerile voastre. Asta înseamnă egoism cu adevărat. Aşa că, mă voi proteja. Nu mă voi simţi
obligat să fiu cu tine; nu mă voi simţi obligat să-ţi spun da. Dacă îmi va plăcea compania ta, mă
voi bucura de ea fără să mă cramponez. Dar nu te voi mai evita din cauza eventualelor sentimente
negative pe care mi le provoci. Tu nu mai ai acea putere.
Trezirea ar trebui să te ia prin surprindere. Când nu te aştepţi să se întâmple un lucru şi acesta se
întâmplă, eşti surprins. Când soţia lui Webster (* Noah Webster, 1758-1843, lexicograf american,
a cărui \ucrareDicfionar american al limbii engleze a fost publicat în 1828. N. T.) l-a prins
sărutându-se cu menajera, i-a spus că este foarte surprinsă. Iar Webster, care era obsedat de
folosirea corectă a cuvintelor (lucru de înţeles, din moment ce a întocmit un dicţionar), i-a
răspuns astfel: „Nu, draga mea, eu sunt surprins. Tu eşti uluită!"
Unii oameni fac din trezire un obiectiv în sine, pe care sunt hotărâţi să-l atingă; ei spun: „Refuz să
fiu fericit, până nu mă trezesc", în acest caz, e mai bine să fii aşa cum eşti - pur şi simplu, să fii
conştient de felul în care eşti. Simpla stare de conştientă este de-a dreptul fericire, în comparaţie

46
cu încercarea de a reacţiona tot timpul. Oamenii reacţionează atât de repede, pentru că nu sunt
conştienţi. Vei ajunge să înţelegi că există momente când vei reacţiona în mod inevitabil, chiar şi
în stare de conştientă. Dar, cu cât sporeşte conştienta, cu atât vei reacţiona mai puţin şi vei
acţiona mai mult. Chiar nu contează.
Aşadar, ar fi bine să începi să fii conştient de condiţia ta actuală, oricare ar fi ea. încetează să mai
fii un dictator, încetează să te mai forţezi să mergi într-o anume direcţie. Atunci, într-o zi, vei
înţelege că numai şi numai prin conştientă ai obţinut deja lucrul către care tindeai.
O PERSOANĂ SCHIMBATĂ
Nu ridica pretenţii atunci când porneşti în căutarea conştienţei tale. E la fel ca atunci când trebuie
să respecţi regulile de circulaţie. Dacă nu le respecţi plăteşti amendă. De exemplu, în Statele
Unite se circulă pe partea dreaptă a drumului; în Anglia se circulă pe stânga, în India tot pe
stânga. Dacă nu te conformezi, plăteşti amendă; nu e cazul să te simţi jignit şi nici să ai pretenţii
sau speranţe; trebuie doar să te supui regulilor de circulaţie.
Te întrebi unde jntervine compasiunea, unde intervine vinovăţia în toate astea, îţi vei da seama,
atunci când te vei trezi. Dar dacă ai chiar în prezent un sentiment de vinovăţie, cum aş putea eu
oare să-ţi explic toate astea? Cum să înţelegi tu ce este compasiunea? Ştii, uneori oamenii vor să-
L imite pe Christos -dar dacă maimuţa cântă la saxofon, asta nu face din ea un muzician. Nu-L
poţi imita pe Christos, copiindu-i comportamentul exterior. Trebuie să fii chiar Christos. Atunci
vei şti exact ce să faci într-o anume situaţie, ţinând cont de temperamentul tău, de caracterul tău şi
de caracterul şi temperamentul persoanei cu care ai de a face. Nu trebuie să-ţi spună altcineva ce
să faci. Dar pentru a asta, trebuie să fii ceea ce a fost Christos. O imitaţie exterioară nu te va duce
nicăieri. Dacă îţi închipui că în cadrul unei atitudini pline de compasiune intră şi blândeţe, nu am
cum să-ţi descriu compasiunea, deoarece compasiunea poate fi foarte dură. Compasiunea poate fi
foarte brutală, compasiunea te poate zdruncina, compasiunea îşi poate sufleca mânecile şi poate
tăia în carne vie. Compasiunea înseamnă tot felul de lucruri. Compasiunea poate fi plină de
blândeţe - dar nu există modalitate de a şti asta. Abia când tu devii iubire - cu alte cuvinte, când ai
renunţat la iluziile şi ataşamentele tale - abia atunci vei „şti".
Pe măsură ce te identifici tot mai puţin cu ,eu-ul' tău, vei fi mai mult în armonie cu toţi şi cu
toate. Ştii de ce? Pentru că nu-ţi mai este frică să fii jignit, sau să nu fii agreat. Nu mai ai dorinţa
de a-i impresiona pe ceilalţi, îţi imaginezi ce uşurare te cuprinde, când nu mai eşti obligat să
impresionezi pe nimeni? O, ce uşurare. Fericire, în sfârşit! Nu te mai simţi nevoit sau constrâns să

47
dai tot felul de explicaţii. Lucrurile sunt în regulă aşa cum sunt. Ce-ar mai fi de explicat? Nu mai
simţi nevoia sau constrângerea să-ţi ceri iertare. Mai degrabă aş prefera să te aud spunând: „M-
am trezit", decât să te aud spunând: „îmi pare rău". Mai degrabă aş prefera să te aud spunându-
mi: „M-am trezit de când ne-am întâlnit ultima oară; ce ţi-am făcut, nu se va mai repeta", decât să
te aud spunând: „îmi pare atât de rău pentru ce ţi-am făcut." De ce-ar trebui cineva să-şi ceară
iertare? Iată ceva ce trebuie să cercetezi mai îndeaproape. Chiar şi atunci când cineva a fost rău
cu tine, nu e nevoie de scuze.
Nimeni nu a fost rău cu tine. Acel cineva a fost rău cu ceea ce credea el că eşti tu - dar nu cu tine
însuţi. Nu te respinge nimeni niciodată; oamenii resping doar ceea ce li se pare că eşti tu. Dar asta
e valabil pentru ambele părţi. Pe de altă parte, nici nu te acceptă nimeni. Până când oamenii nu se
trezesc, ei nu fac altceva decât să accepte sau să respingă imaginea lor despre tine. Ei şi-au
confecţionat despre tine o imagine - şi pe aceasta o resping sau o acceptă. Vezi cât de zdruncinat
poţi să fii când te afunzi în această problemă? E o cale mult prea facilă. Dar cât de uşor este să-i
iubeşti pe oameni, când înţelegi acest lucru. Cât de uşor este să-i iubeşti pe toţi, când nu te
identifici cu ceea ce-şi imaginează ei că eşti tu, sau că sunt ei. A devenit uşor să-i iubeşti pe ei -
să iubeşti pe toată lumea.
Eu mă observ pe ,mine', dar nu gândesc despre ,mine', deoarece ,mine' care gândeşte are şi multe
păreri eronate. [...]
Nu se poate spune nimic despre starea de trezire; nu se poate vorbi decât despre starea de
adormire. Se pot doar emite păreri despre starea de trezire. Nu se poate spune nimic despre
fericire. Fericirea nu poate fi definită. Ceea ce poate fi definit este nefericirea. Renunţă la
nefericire - şi vei şti. Iubirea nu poate fi definită; lipsa iubirii poate fi. Renunţă la lipsa de iubire,
renunţă la frică şi vei şti. Noi vrem să aflăm cum este să fii în stare de trezie. Dar nu vei şti, decât
când vei atinge această stare.
Am dat eu oare de înţeles, de exemplu, că n-ar trebui să avem pretenţii de la copiii noştri? Ceea
ce am spus a fost: „Nu ai dreptul să ceri nimic". Mai devreme sau mai târziu, copilul va trebui să
se desprindă de tine, conform poruncilor Domnului. Iar tu nu vei mai avea absolut nici un drept
asupra lui. De fapt, în realitate, el nu este copilul tău şi nici n-a fost vreodată. El aparţine vieţii,
nu ţie. Nimeni nu-ţi aparţine. Tu vorbeşti numai despre educaţia copilului, îi spui: „Dacă vrei să
mănânci de prânz, ar fi bine să vii între ora douăsprezece şi unu, ori nu primeşti de mâncare." Şi

48
atât. Aşa merg lucrurile aici. Nu vii la timp, nu capeţi de mâncare. Eşti liber, e adevărat, dar
trebuie să-ţi asumi consecinţele.
Când spun că nu trebuie să aştepţi nimic de la alţii, nici să ceri ceva de la ei, mă refer la speranţe
şi pretenţii legate de bunăstarea mea.
(Fragmente selectate de la pag. 63 la pag. 78)

49