Tema nr 20. Radiaţia termică.

20.1. Caracteristica radiaţiei termice

Experienţele arată că toate corpurile încălzite la o anumită temperatură T emit radiaţii,

cunoscute sub denumirea de radiaţii termice. Structura spectrală a acestei radiaţii depinde de
temperatura T a corpurilor. (Pămîntul – domeniul infraroşu îndepărtat, Soarele – domeniile
ultraviolet vizibil, infraroşu). S-a stabilit că indiferent de temperatura corpurilor, radiaţiile emise
sunt unde electromagnetice. Pentru a caracteriza radiaţia termică din punct de vedere cantitativ mai
întîi vom introduce următoarele mărimi:
1. Radianţa energetică (emitanţa totală) este raportul dintre fluxul energetic d  emis de
o suprafaţă elementară şi aria dS a acestei suprafeţe
d W
R  , R   . (20.1)
dS m2
2. Mărimea detrminată cu raportul dintre radianţa energetică dR şi intervalul de
lungimi de undă d este numită putere spectrală de emisie ( emitanţă spectrală). Aşa
dar
dR
r,T  . (20.2)
d
Cunoscînd puterea de emisie putem determina radianţa energetică

R   r ,T d . (20.3)
0

3. Puterea de absorbţie a unui corp se defineşte prin raportul dintre fluxul radiaţiei absorbite
şi fluxul radiaţiei incidente.
a
a  ,T  . (20.4)
i
Corpul care absoarbe toate radiaţiile incidente, independent de lungimea de undă şi de
temperatură se numeşte corp absolut negru. Adică corpul pentru care

a,T  1 (20.5)
De rînd cu noţiunea de corp absolut negru se mai foloseşte şi noţiunea de corp cenuşiu.
Aceasta este un corp puterea de absorbtie a căruia este mai mică ca unitatea, dar este aceeaşi pentru
toate lungimile de undă şi depinde numai de temperatură, natura corpului şi starea suprafeţei lui.
Aşa dar

,T  a T  con st  1
a cen .
(20.6)
1
 20.2. Legile clasice ale radiaţiei termice.

Fizicianul german Kirchhoff a arătat în anul 1869 că raportul dintre puterea spectrală de

emisie r,T şi puterea spectrală de absorbţie a,T - este o funcţie numai de lungime de undă 
şi de temperatură T , independentă de natura corpului
r,T
 f  , T  . (20.7)
a ,T
Relația (20.7) este legea lui Kirchhoff.

Pe baza datelor experimentale, fizicianul austriac J.

Stefan a stabilit în 1879, iar Boltzmann în 1884 a dedus
analitic folosind metoda termodinamicii pentru corpurile
absolut negre, ca radiaţia energetică este proporţională
cu temperatura absolută la puterea a patra

R T  T 4 .
(20.8)
Fizicianul german Wilhelm Wien, a stabilit
dependenţa lungimii de undă (fig. 9.1)ce corespunde
maximului funcţiei r,T în funcţie de temperatură. Această dependenţă este cunoscută sub
numele de legea lui Wien
b
 m ax  .
T (20.9)

20.3. Formulele Rayleigh - Jeans şi

a lui Planck

Legile lui Stefan–Boltzmann şi Wien au arătat că metoda termodinamică pentru

determinarea funcţiei Kirchhoff nu au dat rezultatele dorite. Apoi fizicienii englezi Rayleigh şi
Jeans, care au folosit metodele fizicii statistice pentru radiaţia termică, utilizând pentru aceasta
legea clasică de distribuţie uniformă a energiei după gradele de libertate. Formula Rayleigh–Jeans
pentru puterea spectrală de emisie a unui corp negru are forma
2
 2 2 2 2
r,T  2   2 kT (20.10)
c c
unde   k T este energia medie a unui oscilator cu frecvenţa proprie  .

Însă nici această relaţie nu este în acord cu datele experimentale pentru r,T . Mai mult ca
atât din formula de mai sus nu rezultă legea Stefan – Boltzmann

 
2 k T
R   r,T d     d   .
2

0
c2 0 (20.11)
Formula corectă pentru funcţia Kirchhoff al unui corp absolut negru a fost stabilită abea în
1900 de către fizicianul german Max Planck. Pentru aceasta Planck a înaintat ipoteza cuantică,
adică oscilatorii atomici emit energia nu continuu ci în anumite porţiuni numite cuante. Pe de
altă parte el a considerat, că formula Rayleigh – Jeans este corectă până la etapa determinării
energiei medii a oscilatorului. În cazul ipotezei cuantice energia medie a oscilatorului nu mai este
egală cu kT. Pentru  Planck a obţinut

h
  h
.
e kT
1 (20.12)

Şi pentru puterea spectrală de emisie el a găsit formula

2 h 3 1
r ,T   h
,
c2
e kT
1 (20.13)
Masa şi impulsul fotonului. Presiunea luminii.

Conform ipotezei lui Einstein despre cuantele de lumină, lumina se absoarbe, se iradiază şi
se propagă în porţiuni discrete (cuante) numite fotoni. Energia unui foton este 0  h . Din relaţia
de legătură a masei şi energiei

E  m c2 , (20.14)
obţinem pentru masa fotonului
h
mf  . (20.15)
c2
3
Aşa dar fotonul este o particulă elementară care întotdeauna se mişcă cu viteza luminii c şi are masa
de repaos egală cu zero. Cu alte cuvinte spre deosebire de alte particule elementare (electron,
proton, neutron) fotonul în stare de repaos nu există. Impulsul fotonului se defineşte cu
h h  0
Pf  m f c  2
c   . (20.16)
c c c
Relaţiile acestea împreună cu 0  h  leagă caracteristicile corpusculare ale fotonului (masa,
impulsul, energia) cu caracteristicile ondulare ale luminii (frecvenţa, lungimea de undă). Deoarece
fotonii posedă impuls, la incidenţa lor asupra unui corp, vor produce asupra lui o presiune oarecare
din cauza transmiterii de către foton impulsului său. Fie un flux de lumină monocromatică  care
cade perpendicular pe suprafaţa unui corp. Să calculăm presiunea luminii. Dacă într-o unitate de
timp pe o unitate de suprafaţă vor cădea N fotoni, atunci dacă suprafaâa este caracterizată de
coeficientul de reflexie ρ, Nρ sunt fotonii ce se vor reflecta, iar 1    N se vor absorbi. Fiecare
h 2h 
foton absorbit va transmite suprafeţei un impuls pf  iar fiecare foton reflectat 2 pf  .
c c
Presiunea luminii este
p 2h  h h
P ; P N  1    N   1    N . (20.17)
S c c c
În aceasta formula N hv  I este energia tuturor fotonilor care cad pe o unitate de suprafaţă într-o
I
unitate de timp, adică intensitatea luminii iar w  este densitatea volumică a energiei radiaţiei
c
incidente. Aşa dar
I
p 1     w  1    . (20.18)
c

Efectul Compton

Efectul Compton a constituit încă o dovadă experimentală a existenţei fotonilor de lumină.

Acest efect are loc la împrăştierea radiaţiilor X (Rontgen) pe electronii slab legaţi şi constă în
faptul, că lungimea de undă a radiaţiei împrăştiate  este mai mare decît a celei incidente, iar
diferenţa      depinde numai de unghiul de împrăştiere v, ceea ce contravine prevederilor
clasice conform cărora   . Să cercetăm acest efect din punctul de vedere al naturii cuantice a
luminii. Vom considera, că fotonii radiaţiei incidente se ciocnesc cu electronii. În acest proces de
ciocnire se îndeplinesc legile de conservare ale energiei şi impulsului

4
 h   m 0 c 2  m c 2  h 
h h  (4.176)
 mv 
c c
h  h  
 cos  v   m v cos    
c c 
 (4.177)
h 
0 sin  v   m v sin    
c 

m 2 v 2 c 2  h 2 2  h 2 2  2 h 2  cos  v  . (4.178)

Ridicăm la pătrat (4.176)

m 2 c 4  h       m 0 c2   h 2  2  2  2    2m 0 c2      h  m 02 c 4 .

2
(4.179)

Scădem din (4.179) relaţia (4.178)

m 2 c 2  c 2  v 2   m 02 c 4  2 h 2   cos  v   1   2 m 0 c 2 h      . (4.180)

Din

 m2  c 2  v 2   m02c 2 .
m0
m
v2
1
c2 (4.181)
Din (4.179) avem

     0    ,
m 0 c2 m c2 1 1
1  cos  v  
h  h     (4.182)

v 
2 
1  cos  v   
1 1 h 2h
sau   sin 2   ,
  m 0 c m 0c 2
2  (4.183)
c
dar  ,
 (4.184)
2h v  v 
atunci       sin 2    c sin 2   ,
m 0c 2  2  (4.185)
2h
unde  c  este lungimea de undă Compton care pentru electron este 2.426 pm.
m 0c

Electronul care în efectul Compton obţine impulsul pe  mv şi energia W se numeşte electron de

recul.

5
Figura 4.27