Finanțe PDF

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA ȘTIINȚE ECONOMICE
„FINANȚE”
NOTE DE CURS
AUTOR
Grigore Duhlicher,
Doctor în științe economice
CHIŞINĂU 2018
CUPRINS
Tema Subiecte pag.
Noţiune, concept şi 1. Conţinutul finanţelor şi structura lor 4
funcţiile finanţelor 2. Relațiile financiare
3. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri
Sistemul cheltuielilor 1. Conţinutul cheltuielilor publice 9
publice 2. Clasificare cheltuielilor publice
3. Analiza structurală şi dinamica cheltuielilor publice
Sistemul resurselor 1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice. 15
financiare publice 2. Componentele resurselor financiare publice.
3. Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice.
Conţinutul şi structura 1. Conţinutul şi structura mecanismului financiar; 20
mecanismului 2. Rolul deciziilor financiare în funcționarea mecanismului
financiar financiar.
3. Parghiile economico –financiare
Bugetul de stat 1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat 27
2. Principiile bugetare
3. Echilibrul bugetar
4. Procesul bugetar: conţinut, etape şi caracteristici
Politica financiară 1. Politica social economică a statului. Conceptul de politică 34
financiară
2.Tipuri de politică financiară
3.Direcţii esenţiale ale politicii financiare în Republica Moldova
Capitalul 1. Conţinutul şi structura capitalului 40
întreprinderii şi 2.Forme de materializare a capitalului întreprinderii
procesul investiţional 3. Structura financiară a întreprinderii
4.Elementele financiare şi evaluarea investiţiilor.
Procesul investiţional 1. Conţinutul procesului investiţional 44
şi fluxurile de numerar 2. Resursele de finanţare a investiţiilor
ale unei investiţii 3. Criterii de selecţie a proiectelor de investiţii
Profitul si 1. Profitul: noţiune, metode de planificare 48
rentabilitatea 2. Rentabilitatea - indicatorul de bază al eficienţei întreprinderii
activitatii 3. Rezultatele exerciţiului financiar. Repartizarea profitului şi
intreprinderii politica de dividende
Gestiunea trezoreriei 1. Conţinutul trezoreriei întreprinderii. Conceptul de trezorerie. 52
întreprinderii 2. Fluxurile de trezorerie ale întreprinderii.
3. Excedentul de trezorerie.
4. Bugetul de trezorerie.
5. Echilibrul financiar şi capacitatea de piaţă a întreprinderii.
Gestiunea şi 1. Conţinutul şi structura activelor circulante; 58
finanţarea activelor 2. Ciclul de exploatare şi stocurile;
circulante. 3. Dimensionarea stocurilor;
4. Finanţarea activelor;
5. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor circulante.
Analiza financiară 1. Importanţa analizei financiare. 63
a întreprinderii 2. Metode de analiză financiară a întreprinderii.
3. Indicatorii economico-financiar de apreciere a rezultatului
financiar.
4. Indicatorul lichidităţii şi solvabilităţii
2
INTRODUCERE
Cursul universitar “Finanțe” urmăreşte dezvoltarea problematicii necesare pentru familiarizarea

studenților cu relaţiile economice care îmbracă formă bănească şi care apar şi se manifestă în mod
obiectiv, în legătură cu veniturile şi cheltuielile întreprinderii și a bugetului de stat, formarea şi
repartizarea fondurilor băneşti necesare procesului de producţie în scopul obţinerii profitului maximal.
Disciplina „Finanțe” este un curs de bază în procesul didactic al pregătirii specialiştilor cu
specializare economică, deoarece are o acţiune directă pentru ameliorarea situaţiei economiei
naționale.
Finanțele oferă tehnicile şi metodele de acţiune practică financiară pentru căutarea surselor de
capital şi alocarea lor eficientă în scopul realizării obiectivului major a gestiunii macroeconomice și
microeconomice, respectiv asigurarea echilibrului financiar.
Scopul cursului este acela de a contribui la îmbunătățirea capacității de înțelegere și de a utiliza în
procesul analitic și decizional a informațiilor financiare.
Finanțele oferă dobîndirea unor cunoștințe și aptitudini în domeniul desrierii activității financiare la
nivel macroeonomic și de de antreprenoriat, cunoașterea unor teorii, concepte și tehnici specifice
domeniului financiar, pe care le pot aplica în diferite contexte în cadrul propriei activități.
Drept consecință, această disciplină urmărește dezvoltarea capacităților practice de decizie
financiară în contextul îmbinării teoriei cu practica.
Competenţe
Competenţe generice - abilitatea de autoinstruire.
- favorizarea soluţionării problemelor prin colaborare.
- dezvoltarea abilităţilor decizionale.
Competenţe specifice - să demonstreze cunoaşterea conceptului modern de finanțe.
disciplinei - să aplice metodele și instrumentele de cercetare financiară.
- să aprecieze corect diverse situaţii în baza cunoştinţelor obţinute.
- să demonstreze capacitatea de a lua decizii la nivele operaţionale
şi tactice.
- să evalueze locul şi rolul finanțelor din perspectiva propriei
specialităţi.
3
TEMA 1: Noţiune, concept şi funcţiile finanţelor
Obiective de referiţă
- să definească conceptul de finanţe şi structura finanţelor
- să identifice relatiile financiare
- să cunoască asemănările şi deosebirile dintre finanţele publice şi cele private
Bibliografie:
 Stroe Radu, Armeanu Dan, Finanţe ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura ASE, Bucureşti,
2004
 Gherghina Rodica, Finante publice, Editura UTM, Bucuresti, 2008
 Gherghina Rodica, Optimizarea si eficientizarea cheltuielilor pentru educatie,Editura
Universitara, Bucuresti,2009
 Hoanţă N., Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Subiecte:
1. Conţinutul finanţelor şi structura lor
2. Relatiile financiare
1. Conţinutul finanţelor şi structura lor
Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent
economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.
Statul, pentru a asigura satisfacerea necesităţilor colective ale indivizilor, are nevoie de fonduri
financiare.
Constituirea şi repartizarea fondurilor financiare presupune stabilirea unor raporturi (relaţii)
între persoane fizice şi juridice, pe de o parte şi stat, pe de altă parte.
Aceste raporturi îmbracă forma unor fluxuri financiare grupate în două categorii şi anume:
1) în procesul constituirii fondurilor financiare (fondurilor de resurse băneşti) se stabilesc
relaţii între indivizi (persoane fizice) şi agenţi economici (persoane juridice) pe de o parte şi
stat de cealaltă parte; cele două categorii (persoanele fizice) şi agenţii economici
(persoanele juridice), transferă statului o parte din veniturile lor sub forma impozitelor,
taxelor, contribuţiilor ş.a.
2) în procesul repartizării fondurilor financiare constituite se stabilesc relaţii între stat pe de o
parte şi diferiţi beneficiari pe de altă parte care sunt: persoane fizice, persoane juridice,
instituţii ş.a.
STAT
Constituirea fondurilor Repartizarea fondurilor

(impozite, taxe) (subvenţii, investiţii)
Persoane fizice Instituţii publice
Persoane juridice Persoane fizice
Agenţi economici
Toate acestea reprezintă relaţii financiare (finanţe).
Relaţiile financiare (finanţele) reprezintă relaţiile economice, băneşti de constituire şi
repartizare a fondurilor financiare publice necesare satisfacerii necesităţilor colective din societate.
Aceste relaţii sunt:
- relaţii sociale (între membrii societăţii);
4
- relaţii economice (sunt strâns legate de procesul economic în care se produc bunuri şi alte
valori);
- relaţii de repartiţie (reprezintă transferuri către sau de la stat);
- relaţii băneşti (exprimate întotdeauna sub formă bănească).
Din punct de vedere al structurii, finanţele se pot clasifica astfel:
- relaţii financiare propriu-zise (prezintă caracter nerambursabil, sunt permanente şi au ca
sursă valoarea nou creată);
- relaţii de credit (prezintă caracter rambursabil, temporar şi au ca sursă disponibilităţile
băneşti);
- relaţii de asigurare (relaţii financiare ce reprezintă transferuri băneşti obligatorii sau
facultative în scopul primirii unei contraprestaţii când se produce un fenomen cu caracter
întâmplător).
De asemenea, relaţiile financiare (finanţele) pot fi:

- publice (a se urmări punctul
- private 3)
2. Relaţiile financiare
Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor
sale, relaţii reprezentând transferuri monetare, în dublu sens, între buget şi firme sau între firme.
Sfera relaţiilor băneşti o include pe cea a relaţiilor financiare, deoarece relaţiile băneşti
presupun contraprestaţia, nu necesită neapărat un instrument legal de reflectare sau o bază legală
generatoare şi nu au neapărat sau de regulă un caracter de continuitate.
Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un anumit raport.
Sfera relaţiilor băneşti este mai largă decât sfera relaţiilor financiare, care reprezintă numai o
parte a relaţiilor băneşti.
Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

financiare (transfer de valoare)
 în formă bănească
Relaţii  cu caracter nerambursabil sau rambursabil
băneşti  satisfac necesităţi colective
în afara relaţiilor financiare (schimb de valori

echivalente)
Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la întreg la parte.
Relaţiile financiare reprezintă un transfer de valoare care modifică mărimea valorii părţilor
relaţiei. Transferul de valoare trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:
- să fie în formă bănească (transferul în natură nu generează relaţii financiare);
- să se facă fără o contraprestaţie directă sau nerambursabil (impozite, alocaţii pentru copii,
subvenţii, contribuţii sociale ş.a.);
- să aibă titlu nerambursabil (depozite bancare, credite bancare) şi să satisfacă întotdeauna
necesităţi cu caracter public, colectiv.
Relaţiile băneşti în afara relaţiilor financiare reflectă un schimb de valori echivalente, care nu
modifică mărimea valorilor părţilor relaţiei (plata salariului pentru munca depusă, operaţiuni de
vânzare-cumpărare ş.a.).
De subliniat că între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti în afara celor financiare, există o
strânsă legătură; relaţiile băneşti preced apariţia relaţiilor financiare (plata salariului precede impozitul
5
pe salariu; încasarea valorii mărfurilor vândute precede plata TVA etc.). Relaţiile băneşti au o
importanţă deosebită pentru că ele preced apariţia relaţiilor financiare.
Caracteristicile relaţiilor financiare sunt:

a) Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice.
Apartenenţa relaţiilor financiare la sfera celor economice este determinată de faptul că sunt suportul
bănesc al unor raporturi între proprietăţi şi modifică patrimoniul partenerilor sau cel puţin structura
acestuia.
b) Relaţiile financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de regulă cu caracter de continuitate.
c) Relaţiile financiare au efecte cu caracter definitiv.
Această caracteristică exprimă faptul că, odată transferul financiar efectuat, modificarea de structură a
patrimoniului este, în principiu, ireversibilă şi, de asemenea, suma transferată nu
se mai poate reîntoarce la partea care a efectuat transferul.
d) Relaţiile financiare presupun, în principiu, transferuri băneşti fără contraprestaţie directă şi
imediată şi fără titlu rambursabil. Această caracteristică presupune că acela ce transferă nu poate
pretinde contraprestaţii directe şi imediate şi nici restituirea sumelor.

Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în cadrul lor ca autoritate
publică sau nu.
Finanţele publice sunt asociate cu statul şi instituţiile publice; se bazează pe normele dreptului
public, pe constrângere şi urmăresc satisfacerea necesităţilor cu caracter public.
Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor acestuia, în
calitatea sa de autoritate publică;
b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc (pârghie) de
influenţare a desfăşurării ansamblului activităţii economico-sociale.
Finanţele publice îndeplinesc două funcţii principale:
A) Funcţia de repartiţie, numită şi funcţie de alocare sau funcţie fiscală;
B) Funcţia de control.
Prin funcţii ale finanţelor se înţelege esenţa finanţelor în acţiune sau mijloacele prin care
finanţele îşi îndeplinesc menirea lor socială.
A) Funcţia de repartiţie – constă în mobilizarea resurselor financiare de la populaţie, agenţi
economici, instituţii şi alţi participanţi prin diferite forme şi metode, în fonduri financiare publice la
dispoziţia statului şi repartizarea fondurilor constituite pentru acoperirea cheltuielilor generale ale
societăţii.
Funcţia de repartiţie acţionează în două momente şi anume:
a) constituirea fondurilor financiare publice;
b) distribuirea fondurilor constituite.
În cadrul primei etape statul foloseşte diferite forme şi metode mobilizând resursele de la
populaţie, de la persoanele juridice (agenţi economici) şi de la unele instituţii.
Aceste fonduri se constituie în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB-ului.
În etapa distribuirii fondurilor financiare constituite se triază diferitele necesităţi economice,
sociale etc., se stabilesc priorităţi şi apoi se alocă resursele necesare satisfacerii acestor necesităţi.
Funcţia de repartiţie are caracter fiscal (funcţie fiscală) pentru că este destinată acoperirii
cheltuielilor publice, asigurării mijloacelor băneşti pentru producerea de bunuri şi servicii pulice în
instituţiile specifice ale statului.
Constituind şi repartizând fondurile financiare, funcţia de repartiţie mai acţionează încă în două
direcţii şi anume:
1) în direcţia stabilizării economice (funcţie extrafiscală);
2) în direcţia redistribuirii veniturilor (funcţie cu caracter social).
Funcţia extrafiscală (de stabilizare) are ca obiect utilizarea resurselor financiare ale statului
pentru favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor economice. Aceasta presupune
6
intervenţia statului în activitatea socială în general, în cea economică în particular. Se urmăreşte prin
această funcţie încasarea ritmică şi în cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii,
eradicarea (în realitate diminuarea şi limitarea) evaziunii fiscale, evitarea deturnării de fonduri.
Funcţia de redistribuire (funcţia socială) are ca obiect transferul de putere de cumpărare
între diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferite categorii socio-profesionale.
Astfel, se realizează redistribuirea veniturilor între:
- membrii societăţii;
- agenţii economici;
- sfera productivă şi sfera neproductivă;
- redistribuire în plan teritorial;
- redistribuire pe plan internaţional.
B) Funcţia de control – constă în folosirea relaţiilor financiare (finanţelor) pentru a efectua
controlul asupra constituirii, repartizării şi utilizării resurselor financiare publice.
Efectuarea controlului reprezintă o necesitate obiectivă întrucât:
- fondurile financiare publice reprezintă proprietatea întregii societăţi, iar utilizarea acestora
trebuie permanent controlată;
- fondurile publice sunt importante ca volum, ele reprezintă în unele ţări între 50-60% din
PIB-ul ţării respective;
- în toate ţările există un comportament reprobabil faţă de utilizarea resurselor financiare
publice (manifestări legate de risipă, ineficienţă, nepăsare).
Controlul prin finanţe este un control financiar şi se efectuează în principal în momentul
repartiţiei, dar se extinde şi asupra celorlalte faze asupra producţiei, schimbului şi consumului.
Controlul financiar îmbracă următoarele forme:
- control preventiv;
- control concomitent;
- control ulterior (postoperativ).
Cel mai important este controlul preventiv, prin acesta oprindu-se efectuarea de operaţiuni
ilegale, ineficiente, neoportune cu banul public.
Controlul este efectuat de mai multe categorii de organe, unele nespecializate în activitatea de
control (Parlamentul, Guvernul) şi organe specializate în activitatea de control (Curtea de Conturi,
Ministerul Finanţelor Publice, care are în subordine Garda Financiară, Direcţia Generală a Vămilor şi
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), organe specializate de control ale ministerelor,
departamentelor şi instituţiilor publice.
În prezent, în domeniul finanţelor publice se desfăşoară activitate de audit de performanţă, atât
intern cât şi extern.
Finanţele private
Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor agenţilor
economici pentru realizarea obiectivului lor de activitate în condiţii de profitabilitate.
Caracteristica de normalitate este efectul acceptării de către agentul economic a unui câştig pe
care el îl consideră satisfăcător pentru a-şi continua activitatea. În teoria modernă a finanţelor, acest
câştig este interpretat şi ca o recompensă destinată agentului economic pentru asumarea riscului de a-şi
fi angajat resursele în activitatea pe care o desfăşoară. În acest sens, apare problema arbitrajului, adică
a opţiunii între variante.
Problema este definită, în contextul menţionat, ca o alegere între variante câştig - risc,
referitoare la modalitatea de utilizare (investire, plasare) a resurselor financiare disponibile la
un moment dat.
Obiectul finanţelor private include:

- constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;
- repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor);
- plasarea eventualelor disponibilităţi;
- obţinerea / crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii
lucrative;
7
- mobilizarea creanţelor;
- lichidarea obligaţiunilor.
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici privaţi sunt obiect al
dreptului comercial.
Legea stabileşte cadrul legislativ al desfăşurării operaţiunilor presupuse de obiectul finanţelor
private, adică principiile, regulile, instrumentele agreate precum şi aspectele fiscale complementare
acestor operaţiuni.
În cadrul legal menţionat operaţiunile financiare decurgând din obiectul finanţelor private se
derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie / managerului firmei în cauză, dar şi potrivit
prevederilor contractelor economice sau financiare încheiate cu terţii.
Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private

Finanţele publice Finanţele private
Nr. Deosebiri Asemănări Deosebiri
1. sunt indisolubil legate de componente ale sunt generate de existenţa întreprinderii
existenţa statului sistemului financiar ca entitate economică producătoare de
profit;
2. Finanţele publice finanţele private
3. se manifestă la nivel se manifestă la nivel microeconomic
macroeconomic
4. Scopul principal urmărit de în situaţia finanţelor private se urmăreşte
finanţele publice constă în gestionarea fondurilor întreprinderii în
satisfacerea nevoilor publice vederea obţinerii profitului.
prin intermediul utilităţilor
publice
5. Finanţele publice se supun finanţele private sunt generate de dreptul
dreptului public comercial
6. La nivel macroeconomic Atât finanţele publice cât La nivel microeconomic bugetul
bugetul de stat se stabileşte prin şi finanţele private se întreprinderilor se formează prin
fundamentarea mai întâi a confruntă cu probleme de stabilirea în primă fază a veniturilor pe
cheltuielilor publice care echilibru financiar. care întreprinderea le poate obţine după
trebuiesc efectuate pentru a care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe
asigura desfăşurarea proceselor care aceasta şi le poate permite.
economice, sociale, politice
necesare existenţei statului după
care se stabilesc veniturile
necesare efectuării acestor
cheltuieli
Întrebări de control :
1. Care este semnificaţia termenului de finanţe ?
2. Cum interpretaţi noţiunea de relaţii financiare ?
3. Argumentaţi: raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare.
4. Explicaţi : caracteristicile relaţiilor financiare.
5. Enumeraţi funcţiile finanţelor.
6. Caracterizaţi funcţia funcţie de alocare.
7. Cîte tipuri de finanţe cunoaşteti?
8. Argumentaţi finanţele publice.
9. Comentaţi: relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice.
10. Enumeraţi asemănări finanţele publice şi finanţele private.
8
TEMA 2: Sistemul cheltuielilor publice
- să cunoască componentele sistemului cheltuielilor publice
- să determine clasificare cheltuielilor publice
- să identifice analiza structurala şi dinamica cheltuielilor publice
Bibliografie:

 Mosteanu Tatiana (coordonator), Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008;
 Stancu Ion (coordonator), Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2007
 Văcărel Iulian (coordonator), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007
Subiecte:
1. Conţinutul cheltuielilor publice
2. Clasificare cheltuielilor publice
3. Analiza structurală şi dinamica cheltuielilor publice (indicatori de analiză )
1.Conţinutul cheltuielilor publice
Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut îl reprezintă exprimarea în
formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi
juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării
funcţiilor şi atribuţiilor acestuia.
Conceptul de cheltuieli publice este legat de îndeplinirea funcţiei de alocare a finanţelor
publice şi anume de componenta ei privind repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice reprezintă o parte a
finanţelor publice şi anume: acele relaţii economice în formă bănească între stat şi persoane fizice şi
juridice legate cu repartizarea fondurilor finanţelor publice pentru satisfacerea necesităţilor publice cu
caracter colectiv.
Din punct de vedere al formei, cheltuielile publice reprezintă:
- plăţi pentru achiziţionări de bunuri, prestări de servicii;
- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;
- transferuri băneşti sub forma pensiilor, alocaţiilor.
Cheltuielile publice reprezintă în acelaşi timp pe de o parte un instrument de alocare, de dirijare
a resurselor financiare publice pe diferite domenii, şi pe de altă parte un instrument de intervenţie în
activitatea economico-socială.
Cheltuielile publice sunt formate din:
- cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice centrale:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat (pentru pensii publice);
- bugetul fondurilor speciale;
- cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice locale:
- bugetele locale;
- cheltuieli extrabugetare;
- cheltuieli efectuate din credite externe;
- cheltuieli efectuate din fonduri nerambursabile.
Cheltuielile publice reprezintă ansamblul diferitelor categorii de cheltuieli efectuate de
autoritatea publică centrală sau locală.
În cadrul lor predomină cheltuielile bugetare (uneori spre 90% din total), dar cheltuielile
publice nu sunt egale cu cheltuielile bugetare.
9
Cheltuielile bugetare reprezintă numai acele cheltuieli din fonduri publice cum sunt:
- bugetul de stat:
- bugetele locale;
- bugetul asigurărilor sociale(fondului de şomaj; fondului de sănătate).
Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:
1) cheltuielile bugetare se efectuează numai cu condiţia prevederii şi aprobării lor de către
Parlament;
2) cheltuielile bugetare au caracter nerambursabil;
3) cheltuielile bugetare se efectuează pentru instituţiile publice în funcţie de subordonarea
acestora;
4) cheltuielile bugetare sunt legate de îndeplinirea anumitor condiţii şi nu numai de existenţa
mijloacelor băneşti aprobate.
5) cheltuielile bugetare se efectuează suportând un permanent control financiar.
Dacă luăm drept criteriu includerea sau nu a acestor transferuri în cheltuielile publice,
acestea se clasifică în: cheltuieli neconsolidate, care cuprind respectivele transferuri, fiind deci totalul
cheltuielilor publice din sistemul naţional de bugete:
Formula de calcul : TCP = Cc + Ci + Cl, (2.1)
unde:
TCP = total cheltuieli publice,
Cc = cheltuielile publice ale administraţiilor publice centrale,
Ci = cheltuielile publice ale organelor administrativ-teritoriale intermediare,
Cl = cheltuielile publice ale organelor administrativ teritoriale locale;
Cheltuielile publice neconsolidate sunt formate din:
- cheltuielile administraţiei publice bugetul de stat
centrale bugetul asigurărilor sociale
fonduri speciale
- cheltuielile administraţiei publice credite externe
locale ajutoare nerambursabile
Cheltuielile publice consolidate reprezintă diferenţa dintre cheltuielile publice neconsolidate şi
transferurile consolidate care sunt transferuri între diferite categorii de bugete (se determină acest nivel
consolidat pentru a elimina anumite fluxuri financiare între bugete şi a obţine nivelul real al acestor
cheltuieli publice).
Cheltuielile publice consolidate = cheltuielile neconsolidate – transferuri între bugete + soldul
între credite externe şi rambursări de credite (mai puţin dobânzile)
Cheltuieli consolidate, care nu cuprind respectivele transferuri:
Formula de calcul : CPC = TCP – T, (2.2)
unde:
CPC = cheltuieli publice consolidate,
T = transferuri între administraţiile publice centrale şi cele intermediare şi locale.
Cheltuielile publice manifestă în toate ţările o creştere de la o perioadă la alta.
Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt:
1) factorul demografic (numărul şi structura populaţiei);
2) factori economici – dezvoltarea economică în condiţii de modernizare, informatizare duce
la creşterea de la o perioadă la alta a cheltuielilor;
3) factori sociali – statul trebuie să asigure necesităţi mai mari şi diversificate pe linia
protecţiei sociale;
4) urbanismul;
5) factorii militari;
6) factorii financiari legaţi de mărimea deficitului bugetar.
Destinaţia cheltuielilor publice generează o structură a lor pe două componente:
1. avans de produs intern brut, reprezentând cheltuieli ale instituţiilor publice pentru formarea brută de
capital;
10
2. consum definitiv de produs intern brut, reprezentând orice alte cheltuieli ale instituţiilor publice,
numite în mod obişnuit şi curente sau de funcţionare.
2.Clasificarea cheltuielilor publice

Există mai multe criterii de clasificare a cheltuielilor publice necesare pentru a cunoaşte sub
diferite unghiuri conţinutul cheltuielilor publice şi a putea analiza cu ajutorul sistemului de indicatori
nivelul, structura şi dinamica acestora.
Criterii de clasificare:
1) Criteriul administrativ – se realizează în funcţie de instituţiile care primesc resurse din
fondurile cheltuielilor publice şi anume: ministere, agenţii, instituţii.
Această clasificare se foloseşte în finanţele publice din toate ţările cu anumite limite:
- modificarea în timp a structurii administraţiei publice care nu permite analiza evoluţiei
cheltuielilor diferitelor instituţii;
- unele cheltuieli de aceeaşi natură se efectuează de către mai multe categorii de instituţii
publice (exemplu: cheltuielile pentru învăţământ).
2) Clasificaţia financiară împarte cheltuielile în:
- cheltuieli publice definitive – majoritatea cheltuielilor publice sunt definitive şi anume cele
destinate activităţilor productive, instituţiilor, domeniului social, apărării;
- cheltuieli publice temporare – cuprind împrumuturile publice efectuate în anumite perioade
de către un stat;
- cheltuieli virtuale – sunt cheltuieli posibil a fi efectuate de către stat (cheltuieli destinate
garantării de către stat a unor credite externe pentru agenţii economici).
Este o clasificare teoretică care nu se foloseşte în activitatea cheltuielilor publice dar trebuie
cunoscută pentru prevederea diferitelor categorii de cheltuieli publice.
3) O altă clasificare este aceea după rolul în procesul reproducţiei sociale. Aceasta împarte
cheltuielile publice în:
- reale negative (cheltuieli de apărare, administraţie, subvenţii);
- economice pozitive (de investiţii, cheltuieli de învăţământ).
4) După conţinutul economic, cheltuielile publice se împart în două categorii:
- cheltuieli de consum naţional (cheltuieli pentru apărare, administraţie);
- cheltuieli de avans naţional – sunt cheltuieli care contribuie la dezvoltare, la creşterea
economică, la creşterea venitului net sau a PIB.
Această clasificaţie nu se foloseşte curent în activitatea financiară dar ea este foarte importantă
atunci când se analizează diferite cheltuieli publice şi se emit judecăţi de valoare asupra lor.
Conform acestei clasificaţii nu numai cheltuielile cu destinaţie economică sunt eficiente ci şi
cele destinate creşterii capitalului uman (invăţământ, cultură, sănătate) cărora trebuie să li se
stabilească un volum corespunzător de resurse financiare publice.
5) Clasificaţia folosită de organismele specializate ale O.N.U.. Este folosită de către ţările
membre O.N.U. pentru cunoaşterea cheltuielilor publice efectuate şi pentru analiza acestora şi
elaborarea anuarelor statistice internaţionale privind cheltuielile publice.
Clasificaţia foloseşte două din criteriile prezentate şi anume:
1. Clasificarea economică este dată de cheltuieli care reprezintă consumul final (bunuri şi
servicii, dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii, formarea brută a capitalului, achiziţia de terenuri
şi active necorporale, transferuri de capital).
Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în:
- cheltuieli curente;
- cheltuieli de capital.
2. Clasificarea funcţională – grupează cheltuielile publice pe principalele domenii de activitate,
pe ramuri, sectoare, domenii sau transferuri, dobânzi, rezerve şi reflectă obiectivele politicii bugetare a
statului.
Exemplu: domeniul social, economic, apărare, ordine publică, administraţie publică, dobânzi
aferente datoriei publice.
Schema 1
11
Clasificaţia cheltuielilor publice pe baza criteriului funcţional
- aparatul administrativ, economic şi
financiar;
- instituţii de ordine publică şi

Servicii publice securitate;
generale
- justiţie, procuratură, notariat;
- alte instituţii.
PUBLICE
CHLTUIIELI PUBLICE
- armata;
- cercetarea ştiinţifică;
Apărare - baze militare pe teritorii străine;

TOTAL CHELTUIELI
- participarea la blocuri militare şi
războaie.
- şcoli primare, generale, liceale;
Educaţie - universităţi şi colegii;
- institute de cercetări.
- spitale şi clinici;
Sănătate - unităţi profilactice;

În Republica Moldova începând cu anul 1997 se foloseşte Noua Clasificaţie Bugetară, conform
căreia clasificaţia cheltuielilor bugetare se face după criteriile:
- institute de cercetări.
 Funcţional;
 Organizaţional;
- unităţi economice ale statului;
4. Analiza structurală şi dinamica cheltuielilor publice (indicatori de analiză )
Acest gen de analiză se practică în mod curent pentru a depista tendinţele şi orientările privind
- unităţi private subvenţionate;
evoluţia cheltuielilor publice şi, în particular, a celor bugetare, precum şi pentru efectuarea unor
comparaţii internaţionale. - subvenţii pentru export;
Nivelul şi dinamica cheltuielilor publice, în fiecare ţară poate fi determinat în baza anumitor
indicatori, ca: - participarea la organisme
1. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut economice;
internaţionale (PIB). Acest indicator permite analiza
volumului cheltuielilor publice în raport
Acţiunicu nivelul de dezvoltare economică şi socială a fiecărui stat şi-
n fiecare etapă. economice - participarea la monopoluri
2. Cheltuielile publice medii pe locuitor ce internaţionale
sunt nişte mărimi variabile.
economice;
Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei doi indicatori e explicată de
influenţa diferitor condiţii economice, sociale şi - politice,
cheltuieli organizatorice, administrative sau de altă
de cercetare în domeniul
natură a fiecărei ţări, de obiectivele politice interneeconomiei.
sau externe promovate de Guvern.
Astfel există trei grupe de analiză:
12
Servicii - locuinţe şi întreţinerea lor;

comunale - alte servicii comunale.
1) indicatori de nivel;
2) indicatori ai structurii;
3) indicatori ai dinamicii (creşterii) cheltuielilor publice.
Stabilirea ponderii (greutăţi specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul

acestora se poate face utilizând relaţia:
cpi
Formula de calcul : gscpi  *100%, (2.3) în care:
cpt
gscpi – reprezintă greutatea specifică (gs) a categoriei de cheltuieli publice i (cp) în totalul
cheltuielilor publice;
cpi – cheltuielile publice ale categoriei i;
cpt – cheltuieli publice totale;
i – 1...n categorii de cheltuieli.
SAU
1) Indicatorii de nivel exprimă:
- mărimea cheltuielilor publice anuale în monedă naţională;
- ponderea cheltuielilor publice în PIB
Ch. publice
× 100
PIB
- cheltuieli publice medii / locuitor în $ SUA
Ch. publice
Populaţia × CS
Determinarea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice are
importanţă, deoarece:
1) se pot vedea orientările resurselor financiare ale statului spre anumite obiective;
2) se poate de urmărit în dinamică modificarea opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statului;
3) pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite de
dezvoltare;
4) structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de
clasificare folosite în fiecare stat;
5) analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupărilor funcţionale într-un număr
însemnat de state dezvoltate şi în curs de dezvoltare, ne dă posibilitatea să vedem deosebirile de
orientare social-economice între state.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza următorilor indicatori:
- creşterea nominală;
- creşterea relativă.
1. Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente.
Dacă cheltuielile publice sunt exprimate în preţuri comparabile ele se numesc reale. Aici se i-a ca
bază calcularea indicilor preţului.
Formula de calcul : Δ Cp 1/0 = Cp1 – Cp0 ( 2.4)
Cp0 – anul de bază
Cp1 – anul curent
2. Creşterea relativă – (raportăm anul 1/0)
Cp1 – Cp0
Δ Cp 1/0 = -------------------- x 100% ( 2.5)
Cp0
Cpn1
r
Cp 1 = ------------- ( 2.6)
Ip1/0
P1
13
Ip1/0 = ------- (2.7) unde,
P0
P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă;
P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază.
Cr – cheltuielile reale
Cn – cheltuielile nominale
Sporul cheltuielilor publice (creşterea absolută)
Δ Cp n 1/0
Δ Cp 1/0 = -------------------- x 100% (2.8)

Cpn0
Elasticitatea cheltuielilor publice, care arată reacţia cheltuielilor publice la creşterea PIB:
Δ Cpn1/0 Δ PIB
Ecp1/0 = ------------- / ------------- ( 2.9)
Cpn0 PIB
La caracterizarea cheltuielilor publice, un interes deosebit prezintă cunoaşterea tendinţelor şi

dinamicii lor, pe ansamblu şi pe categorii în diferite etape ale evoluţiei societăţii umane, în elemente
specifice pe grupuri de ţări şi de la o ţară la alta.
Cheltuielile publice în expresie nominală arată volumul cheltuielilor publice calculate în
preţurile perioadei la care se face referire. Nu asigură în timp comparabilitatea datelor.
Cheltuielile publice în expresie reală ţin cont de modificările preţurilor din economie prin
faptul că relevă volumul cheltuielilor publice. Asigură comparabilitatea datelor în timp utilizând
deflatorul PIB sau indicele preţurilor de consum.
Ponderea cheltuielilor în PIB reprezintă partea din PIB care, prin intermediul serviciilor
publice, este destinată satisfacerii nevoilor coelctive.
Cheltuiala publică medie pe locuitor reprezintă volumul cheltuielilor publice ce revin unui
locuitor şi anume volumul de servicii publice de care beneficiază în medie, fiecare locuitor al unei ţări.
Creşterea continuă a cheltuielilor publice ridică trei feluri de probleme:
 Probleme de ordin politic.
 Probleme de ordin financiar.
 Probleme de ordin ştiinţific.
Probleme de ordin politic. Astfel, creşterea cheltuielilor publice exercită presiuni asupra
necesităţii unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun pe care fiecare stat în parte
nu le-ar putea suporta. De exemplu, gruparea unor state în Comunitatea Economică Europeană;
gruparea unor state în curs de dezvoltare pentru a efectua cheltuieli de cercetare sau alte servicii.
Problemele de ordin financiar se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a
cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB.
Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a impozitelor în
PIB care nu poate fi atinsă, şi, pe de altă parte, de avantajele sociale ale creşterii cheltuielilor publice.
Primul aspect se referă la proporţia în care PIB poate fi redistrubuit prin cheltuielile publice.
Cel de-al doilea vizează proporţia cheltuielilor publice în PIB care trebuie determinată din
punctul de vedere al utilităţii acestora (bunuri şi servicii publice).
Punctul optim este atins atunci, când avantajul social al creşterii cheltuielilor publice este
depăşit prin inconvenientul social al prelevărilor publice.
Acest punct optim poate varia în funcţie de conjunctura economică. Astfel, perioada de
prosperitate poate să fie folosită pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de
economii sau pentru rambursarea datoriei publice. În perioada de recesiune (depresiune), creşterea
nivelului cheltuielilor publice poate să fie folosită pentru stimularea economică.
14
Problemele ştiinţifice privesc cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi se referă la
instituţiile finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a rezultatelor
de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară.
TEMA 3: Sistemul resurselor financiare publice

Obiective de referinţă
- să cunoască economic al resurselor financiare publice.;
- să determine componentele resurselor financiare publice;
- să identifice tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice.
Bibliografie:
2004
2007
 Vintila Georgeta, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti,2005
Subiecte:
1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice.
2. Componentele resurselor financiare publice.
1. Conţinutul economic al resurselor publice.

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Din ele fac parte resurse materiale, umane,
informaţionale şi financiare.
Un rol deosebit de important au resursele financiare.
Ansamblul resurselor financiare ale ţării poate fi prezentat astfel:
Resursele financiare
ale autorităţilor şi ale întreprinderilor ale organizaţiilor ale populaţiei

instituţiilor publice publice şi private fără scop lucrativ
Figura 3.1
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor

obiective economice, sociale sau de altă natură.
Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde, în principiu, de doi factori:
1. de mărimea produsului intern brut (PIB);
2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii
etc.).
15
Distingem următoarele resurse financiare ale societăţii sau naţiunii:
 resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;
 resursele întreprinderilor publice şi private;
 resursele organismelor fără scop lucrativ;
 resursele populaţiei.
Cea mai puternică influenţă asupra nivelului resurselor financiare ale societăţii o au factorii:
1. volumul şi structura producţiei;
2. nivelul preţurilor;
3. raportul dintre formarea brută de capital şi consum.
Resursele financiare publice includ:
 resurse financiare ale administraţiei de stat centrale;
 resursele administraţiei de stat locale;
 resursele întreprinderii publice;
 resursele asigurărilor sociale de stat
Fiecărui component îi corespunde o anumită structură:
1. Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:
a) impozite şi taxele;
b) veniturile nefiscale;
c) împrumuturile;
d) alte resurse cu caracter obligatoriu.
2. Resursele administraţiei de stat locale includ:
a) defalcările din veniturile regularizate centrale;
b) impozitele şi taxele locale;
c) veniturile nefiscale cu caracter local;
d) transferurile primite de la administraţia de stat;
e) împrumuturile;
f) alte resurse.
3. Resursele întreprinderilor publice:
a) resurse proprii;
b) resurse primite de la buget;
c) resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.
4. Resursele asigurărilor sociale de stat provin din cotizaţiile pentru asigurările sociale şi din
alocaţiile de la bugetul de stat.
Nivelul resurselor financiare publice depind în primul rând de mărimea cheltuielilor publice,
precum şi de condiţiile conjuncturale.
2.Componentele resurselor financiare publice
Resursele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:

I. Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse financiare
publice sunt:
1. Prelevările cu caracter obligatoriu. Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o
constituie veniturile cu caracter fiscal. Această parte de venituri a resurselor financiare are caracter
limitat şi după volum de cele mai multe ori este insuficientă.
2. Resursele de trezorerie care constau din împrumuturi pe termen scurt (până la un an)
contracte de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar şi
rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu restituirea sumelor
împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.
3. Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu (de 2-5
ani) şi lung (peste 5ani). În prezent împrumuturile publice au devenit un mijloc frecvent de procurare a
resurselor financiare.
4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în acelaşi timp are
efecte negative. Pe de o parte, apar efecte inflaţioniste ce duc la sporirea resurselor financiare: cresc
16
încasările din impozite pe venit, precum şi din impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată
(T.V.A.). Pe de altă parte, inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de plată ale statului,
îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobânzii la împrumuturile de stat
este mai mică decât nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimate în procente.
II. După structură, sistemul resurselor financiare publice diferă de la o ţară la alta.
Însă având în vedere principalele trăsături caracteristice resurselor financiare publice în ţările avansate
şi în cele în curs de dezvoltare, acestea pot fi grupate în funcţie de două criterii şi anume:
1. După regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional.
2. După provenienţa resurselor.
1. După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare publice pot fi
structurate în:
a) Resursele ordinare (curente) la care statul apelează în mod obişnuit în condiţii considerate
normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această categorie se includ:
- veniturile fiscale;
- contribuţiile pentru asigurările sociale de stat;
- veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale sunt venituri din:
- impozite directe aşezate asupra venitului persoanelor fizice şi juridice, precum şi asupra
averii;
- din impozite pe consum;
- din taxe vamale;
- din taxe de timbru şi de înregistrare.
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii, arenzi,
etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la instituţiile publice şi diverse alte
venituri.
b) Resursele extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale când,
practic, resursele curente nu acoperă cheltuielile.
În grupa resurselor extraordinare se cuprind:
- emisiunea de bani de hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;
- împrumuturile de stat interne şi externe;
- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;
- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;
- valorificarea peste graniţa a bunurilor statului, etc.
2. Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se pot grupa în resurse
interne şi resurse externe.
a) Resursele interne cuprind:
- impozitele;
- taxele;
- veniturile de la proprietăţile de stat;
- donaţii interne;
- emisiunea de bani de hârtie;
- împrumuturile contractate pe piaţa internă.
b) Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat externe contractate la
guvernele altor ţări, la instituţii financiar-bancare internaţionale, la bănci private sau la alţi deţinători
de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferite transferuri externe primite sub forma ajutoarelor
nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţiona
În Republica Moldova în conformitate cu “Legea privind sistemul bugetar şi procesul bugetar”
şi “Legea bugetului de stat” resursele financiare publice sunt formate din ansamblul veniturilor
administraţiei de stat centrale, ale administraţiei de stat locale, veniturile instituţiilor publice şi
activităţilor autofinanţate, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondului pentru plata
ajutorului de şomaj.
17
Resursele bugetare locale au aproximativ aceiaşi structură, cu deosebirea că pe lângă veniturile
curente şi cele din capital intervin şi transferurile obţinute din bugetul de stat şi din bugetele de alt
nivel.
Conform Legii Republica Moldova “privind sistemul bugetar şi procesul bugetar” veniturile
bugetelor locale includ:
a) impozitele şi taxele locale prevăzute în legea privind impozitele şi taxele locale;
b) defalcările, impozitele şi taxele generale de stat determinate prin legea bugetară anuală;
c) transferurile de la Bugetul unităţii administrativ-teritoriale ierarhic superioare, stabilite conform
legislaţiei;
d) încasările de la vânzarea de bunuri patrimoniale ale unităţilor administrativ-teritoriale;
e) alte încasări prevăzute de legislaţie.
Transferuri se efectuează pentru plata salariilor şi contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de
stat, pentru resursele energetice – stingerea datoriilor şi plăţile curente.
Resursele instituţiilor publice şi din activităţile autofinanţate sunt formate numai din venituri
curente. Ele sunt grupate pe domenii de activitate: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, asistenţa
socială, sport, gospodărie comunală şi locuinţe, cercetarea ştiinţifică, agricultură, alte domenii de
activitate.

Formele şi metodele folosite pentru constituirea mijloacelor băneşti necesare diferă de la o
ţară la alta. În ţările cu economia de piaţă resursele financiare publice în cea mai mare parte sunt
prezentate de veniturile cu caracter fiscal. Ca pondere în PIB pe ansamblul statelor lumii veniturile
fiscale reprezintă aproximativ 30%, iar veniturile nefiscale – 6% (în Republica Moldova venituri
fiscale au constituit 76,8% (6957,7 mln. lei) din veniturile totale în anul 2014 şi venituri nefiscale –
17,1% (1553,5 mln. lei)).
Altă sursă a finanţelor publice constituie cotizaţiile pentru asigurările sociale plăţile de
companii şi de salariaţi. Acestea împreună cu impozitele şi taxele constituie partea importantă în ţările
avansate, 4%-5% din veniturile publice constituie transferurile curente interne şi externe. Deci
impozitele, taxele, cotizaţiile pentru asigurările sociale, veniturile nefiscale, transferurile interne şi
externe reprezintă venituri curente redistribuirea cărora se înfăptuieşte prin intermediul instrumentelor
financiare.
La majoritatea ţărilor veniturile curente cresc mai lent decât cheltuielile. Prin urmare, bugetele
se confruntă cu deficit.
Pentru acoperirea lor ţările contractează şi venituri extraordinare: împrumuturile de stat
interne şi externe; misiunea de bani de hârtie (în acest caz scade puterea de cumpărare a valutei
naţionale şi se reduc veniturile reale ale populaţiei).
Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate. Unele ţări pun
accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul), iar altele pe echitate (social-democraţia, democraţia
creştină).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de principii prin care se
realizează impunerea fiscală. Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea
următoarele principii ale impunerii: justa impunere (echitatea fiscală), certitudinea impunerii,
comoditatea perceperii impozitului şi randamentul impozitelor.
Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel în anii „70 a formulat principiile:
individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii, neutralităţii, legitimităţii şi lipsei arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor intervenţioniste. Acestea
sunt:
1) principii de echitate fiscală;
2) principii de politică financiară;
3) principii de politică economică;
4) principii de politică socială
18
Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de impunere. Astfel,
impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea contributivă a plătitorului, cât şi după mărimea
obiectului impozabil, cât şi după natura venitului impozabil.
Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală. Echitatea pe orizontală
presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se stabilească acelaşi impozit. Echitatea pe verticală
presupune ca la venituri diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite diferite.
Principii de politică financiară
Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să răspundă următoarelor:
 să fie un impozit general;
 să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în timp, cât şi din punct de
vedere legislativ în timp;
 să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de resurse financiare ale
statului;
 să nu permită evaziunea fiscală;
 să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor.
În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite, pentru a răspunde unor
cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.
Principii de politică economică – cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile să se
urmărească şi obiective economice ca:
 creşterea economică;
 stimularea investiţiei;
 stimularea exporturilor;
 influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi;
 reorientarea consumului.
Principii de politică socială- La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele

în domeniul demografic sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor bunuri dăunătoare
societăţii).
Întrebări de control :
1. Definiţi noţiunea de resurse financiare.

2. Clasificaţi resursele şi descrieţi-le.
3. Ce reprezintă resursele financiare şi care este rolul lor în dezvoltarea unei ţări.
4. Numiţi factorii de care depinde volumul resurselor financiare ale societăţii.
5. Clasificaţi resursele financiare ale societăţii.
6. Determinaţi legătura între resursele financiare ale societăţii şi resurse financiare publice.
7. Determinaţi structura resurselor financiare publice.
8. Numiţi sursele ce formează resursele asigurărilor sociale de stat.
9. Numiţi factorii care determină creşterea resurselor financiare publice.
10. Numiţi principala componenţă a politicii economice şi care sunt procesele ce sunt influenţate
de ea.
11. Numiţi principalele domenii de manifestare a politicii financiare.
12. Descrieţi conţinutul economic al resurselor financiare.
19
TEMA4: Conţinutul şi structura mecanismului financiar
- să cunoască concept de mecanism financiar;
- să determine structura mecanismului financiar;
să identifice rolul deciziilor financiare in functionarea mecanismului financiar.
Bibliografie:

2007
Bucuresti,2005
Subiecte:
1. Conţinutul şi structura mecanismului financiar;
2. Rolul deciziilor financiare in functionarea mecanismului financiar.
3. Parghiile economico –financiare
1.Concept de mecanism financiar
Mecanismul financiar reprezinta un sistem complex si dinamic de conducere, organizare si
utilizare eficienta a resurselor materiale, de munca si banesti ale întregii societaţi. El are o sfera de
aplicare largă, cuprinzînd practic întregul sistem de conducere a agentilor economici , a institutiilor
publice si a autoritatilor administrativ-teritoriale, toate masurile, instrumentele si normele economico-
finaciare.
Mecanismul economico-financiar este determinat de natura economica a relatiilor de productie,
de complexitatea acestor relatii, de nivelul de dezvoltare al fortelor de productie, de instrumentele
financiare si bancare, de conditiile in care se desfasoara procesul reproductiei sociale, precum si de
factorii morali-publici care actioneaza in societatea noastra.
Mecanismul financiar cuprinde toate fluxurile financiare, monetare si de credit din economia
nationala. In aceasta privinta, mecanismul financiar stabileste sistemul de fonduri banesti ce se
constituie in economia natioanala, repartizarea si legaturile lor de corespondenta, interventia lor in
activitatea economica, astfel incat sa asigure echilibrul banesc si financiar la nivelul micri si macro
economic.
Mecanismul financiar este o categorie complexa si dinamica, prin care se exercita o gama de
functii in gradul sistemului economic, se asigura infaptuirea obiectivelor strategice ale politicii statului
si desfasurarea normala a vietii economico-sociale si finaciar-bancare. Un loc important il ocupa
functia de conducere si reglare a proceselor economice in concordanta cu interesele nationale.
In economia de piata, statul prin institutiile sale, indeplineste un rol important in buna
desfasurare a mecanismului economico-financiar.
Statul actioneaza ca autoritate publică, ca producator si consumator de bunuri si servicii,
organizator si finantator al asigurarilor si protectiei sociale. De asemenea influenteza productia
materiala, consumul si acumularea, schimburile cu strainatatea, repartitia produsului national brut.
Statul influenteaza activitatea economico-sociala prin finantarea unor obiective si actiuni din resusele
bugetare, de asemenea, cu ajutorul instrumentelor economice si financiare. Influenta statului in
economie se realizeaza prin constituirea si utilizarea fondurilor financiare publice, prin participarea la
activitati economico-sociale ca agent economic, bancher, asigurarilor, prin folosirea instrumentelor
financiare, a normelor si normativelor financiare, a planurilor financiare.
20
Mecanismul economico-financiar trebuie astfel construit incat sa functioneze normal pentru a
asigura dezvoltarea economico-sociala echilibrata in profil de ramura economica si teritorial, la nivel
macro si microeconomic.
Mecanismul economico-financiar este chemat sa asigure cresterea eficientei economico-sociale
in conditiile dezvoltarii echilibrate a economiei si culturii nationale.
Cresterea eficientei economico-sociale constituie una dintre functiile de baza ale mecanismului
economico-financiar. Eficienta trebuie asigurata pe fiecare ramura, subramura, agent economic, produs
si loc de munca.
Mecanismul financiar este un angrenaj complex, constituit din ansamblul conexiunilor si
legaturilor, din totalitatea formelor, metodelor, principiilor, instrumentelor financiare si bancare, a
verigilor si celulelor independente de organizare, previziune, gestiune si conducere a activitatii
finaciar, de infaptuire a gestinuii economico-financiare.
Competenta principala a mecanismului economico- financiar o constituie sistemul complex al
conducerii activitatii economico-financiare, care are urmatoarele elemente principale:
1. Principiile fundamentale de conducere a economiei nationale;
2. Modul de organizare a economiei, formele legaturilor dintre celulele economiei nationale si
ale acesteia cu economia mondiala;
3. Relatiile de piata si planul ;
4. Criterii de eficienta in diferite sfere si niveluri ale economiei nationale;
5.Instrumentele economice si metodele administrative utilizate in conducere;
6.Mecanisme speciale pentru intensificarea, slabirea sau oprirea anumitor procese;
7. Sistemul informational;
8.Procedee referitoare la adoptarea deciziilor, control, analiza, evaluarea rezultatelor, alocarea
rationala a resurselor aflate la dispozitia agentilor economici, in vederea cresterii productivitatii
muncii, obtinerii unui profit sau a unei eficiente economico-sociale ridicate, legarea mai stransa a
veniturilor agentilor economici si a fiecarui salariat de rezultatele obtinute;
Functionarea optima a mecanismului economico-financiar in profil de ramura economica si
teritorial, la nivel macro si microeconomic are la baza cateva principii si anume:
a) conducereea si orientarea dezvoltarii economice si sociale a tarii de catre stat;
b) asezarea intregii actrivitati pe baze economice profitabile;
c) realizarea gestiunii economico-finaciare a autofinantarii;
d) participarea agentilor economici intr-o masura crescanda la constituirea fondurilor de
resurse sociale ale statului;
e) perfectionarea stimularii materiale si intarirea raspunderii;
f) organizarea activitatii economico-financiare pe baza de bugeturi si venituri si cheltuieli;
g) perfectionarea autocontrolului si a controlului financiar-bancar;
h) optimizarea relatiilor de plata.
Crearea si aplicarea mecanismului economico-financiar presupune existenta unei conceptii

clare privitoare la organizarea si conducerea economiei, finantelor, circulatiei banilor si creditelo, la
modalitatile adunarii mecanismului economico-finaciar la noile conditii interne si externe.
Intrucat este constituit ca un sistem de forme de existenta a economiei nationale, de metode si
mijloace de organizare si conducere a activitati economico-sociale si financiar-bancare la nivelul
macro si microeconomi, mecanismul economico-finaciar cuprinde unitatea organica a urmatoarelor
mecanisme:
a) organizarea si conducerea economiei nationale;
b) sistemul si aparatul finaciar-bancar;
c) formarea preturilor si tarifelor;
d) stimularea si raspunderea materiala, celelalte instrumente economice, financiare si bancare;
e) cadrul institutional format din institutii si organe cu atributii in domeniul financiar bancar,
normele juridice, metodologice cu caracter normativ in domeniul finaciar, metodele de
conducere in sfera finantelor, etc.
21
Mecanismul financiar trebuie astfel conceput încât sã asigure şi sã stimuleze desfãşurarea
normalã, fãrã dificultãţi a activitãţii tuturor agenţilor economici iar pe aceastã bazã, repartiţia şi
circulaţia neîntreruptã a produsului social.
Mecanismul financiar este perfectibil, are un caracter dinamic şi o structurã relativã, în sensul
că nu este stabilit odatã pentru totdeauna.
Mecanismul financiar al ţãrii cuprinde:
• sistemul de structuri şi forme de funcţionare a repartiţiei financiare şi de credit;
• sistemul de principii, metode şi instrumente de conducere a activitãţii financiare;
• sistemul de modele şi tehnici de mãsurare, urmãrire şi stimulare a eficienţei economicosociale.
Mecanismul financiar
metodele pârghiile financiare

cadrul instituţional şi
administrative de utilizate de stat
cadrul juridic proprii
conducere folosite în pentru influenţarea
domeniului finanţelor
domeniul finanţelor activitãţii economice
Figura 3.1 Structura mecanismului financiar
Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic.

Mecanismul economic reprezintă ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de reglare a
activităţii economico – sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a
activităţii financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar – monetare ce se
derulează în contextul activităţii economico – sociale de ansamblu.
Mecanismul financiar depinde de tipul societăţii care poate fi:
1. economia centralizată,
Mecanismul economic şi financiar presupun în principal procese, tehnici şi instrumente de
reglare de la centru de către stat. Componenţa iniţială pentru acest tip de mecanism îl prezintă –planul
unic cu caracter obligatoriu în execuţie.
Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar şi formele
specifice de planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de constituirea fondurilor; de
distribuire şi de utilizarea lor.
1. economia de piaţă
Care se bazează pe aşa numite procese de autoreglare, presupune un mecanism bazat pe
adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.
În condiţiile creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu doctrinele
economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în economie, se presupune
utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar – monetare pentru reglarea activităţii social –
economice.
Deci, mecanismul financiar reprezintă mod de organizare a fluxurilor financiar – monetare, şi
mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:
1. fondurile financiare;
2. pîrghiile financiare;
3. metode administrative de gestiune financiară;
22
4. organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
5. dreptul financiar.
Sistemul fondurilor financiare – reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar
considerat la nivelul unei ţări, semnifică totalitatea fondurilor băneşti financiare ce se constituie la
scara economiei naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe şi indirecte.
Delimitarea următoarelor categorii de fonduri băneşti financiare:
- în funcţie de tipul de proprietate, avem:

Fonduri financiare
Public Privat
- fonduri bugetare, - fondurile întreprinderilor cu
- fonduri extrabugetare; capital privat;
- fonduri speciale - fondurile de asigurare create de
constituite la dispoziţia întreprinderile private;
organelor de stat centrale - fonduri de creditare private.
sau locale;
- fondurile de asigurare;
- fondurile de creditare;
- fondurile financiare ale
întreprinderilor cu capital
de stat.
- în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:

Fonduri financiare
1. centralizate administrate la 2. descentralizate administrate la
nivelul macro sau mediu economic. nivelul microeconomic.
- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei, fondurile pot fi:

Fonduri financiare
de consum de investiţii de consum
social
- după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare, pot fi:
Fonduri financiare
destinate să satisfacă nevoi de destinate înlocuirii sau creşterii
consum curent. activelor fixe sau finanţării
investiţiilor
- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare constituite se pot

distinge:
Fonduri financiare
aflate la dispoziţia statului; la la dispoziţia agenţilor economici
dispoziţia administraţiei centrale privaţi
de stat,
- administraţiei locale de stat,
întreprinderilor de stat,
instituţiilor financiar – bancare de
stat, instituţiilor operative de stat.
23
Metodele administrative de gestiune financiară includ:
I. Previziunea financiară – reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin
determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea
indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti, surselor de formare a lor
şi obiectivelor de utilizare. Exemple:
- bugetul de stat;
- bugetul administraţiei centrale;
- bugetul unităţilor administrativ teritoriale;
- bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat;
- devize de cheltuieli a instituţiilor publice;
- planuri de casă
Metode de previziune financiară.
a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care sunt reflectate
veniturile şi cheltuielile.
b) metoda bazată pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele şi
normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de amortizare,
norme de asigurare, norme de cheltuieli ect.
II. Controlul financiar – reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a normelor juridice
ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a
fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi instituţiilor de
stat şi asupra respectării reglamentărilor financiar – contabile de către regiile autonome, societăţile
comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat.
2. Rolul deciziilor financiare in functionarea mecanismului financiar
Organizarea si conducerea activitatii economico-sociale si financiar-bancare reclama adoptarea

si aplicarea deciziei financiare, adica selectarea constienta, pe baza functionarii normale a sistemului
informational, a solutiei optime din mai multe variante posibile.
Decizia financiara este hotararea adoptata de organul de conducere din unitatiele economice,
departamente ministere , primarii etc. pe baza unei temeinice fundamentari şi motivari stiintifice, a
cunoasterii realitatilor financiare cu privire la constituirea optimă şi utilizarea cu eficientă ridicată a
resurselor financiare, în vederea realizarii programului economic şi a bugetului de venituri şi
cheltuieli.
Decizia financiară este actul fundamental al conducerii, care trebuie sa îndeplineasca
urmatoarele condiţii:
- sa fie fundamentata stiintific;
- sa fie adoptata la nivelul ierarhic corespunzator;
- sa fie coordonata cu celelate decizii;
- sa fie adoptata in timp util;
- sa fie formulata precis, clar si concis.
Decizia financiara stabileşte modalitaţile concrete de realizare a activitaţii financiare pe
baza cunoaşterii aprofundate a ansamblului relaţiilor economice, contractuale, financiare, de credit,
bănesti, a potenţialului economico-financiar, a condiţiilor şi factorilor care influenţează asupra
desfaşurării întregii activităţi.
Fundamentarea deciziilor financiare reclamă existenţa unui sistem informaţional modern,
care să furnizeze date asupra tuturor factorilor ce influenţează activitatea economică şi financiară.
Sistemul informaţional permite cunoaşterea realităţilor economice, stabilirea soluţiilor posibile şi
alegerea soluţiei adecvate care să asigure buna executare a programului economic şi a bugetului de
venituri si cheltuieli.
24
3.Pârghiile economico –financiare
Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica

mecanică(forţa care dă impuls).
Pîrghia economico – financiară este instrument de natură economică sau financiară, cu ajutorul
căreia statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate sau al
membrelor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv anumit, sau stimulînd
evoluţia în direcţiile dorite.
În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă pârghiile financiare
contribuie la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona cu funcţionarea obişnuită a
mecanismului respectiv.
În ţările în curs de dezvoltare, prezintă interes preocupări pentru reformele fiscale orientate în
direcţia creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării economice prin pârghii economico financiare.
Se apelează:
1. la variante de impunere care presupun o folosire mai intensivă a resurselor, inclusiv stimularea
întreprinzătorilor autohtoni în realizarea de investiţii sau atragerea de capital străin.
2. la măsuri şi la practica amortizării accelerate a capitalului fix stimulînd procesul de capitalizare
ca şi scutirea impozitului pe profit a părţii de profit destinat investiţiilor.
3. subvenţionarea de către stat a întreprinzătorilor privaţi, subvenţionarea dobînzelor la

împrumuturile bancare.
Pârghiile financiare pot fi:
a. Pârghiile financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice, se are în vedere
folosirea tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare
spre utilizare a resurselor financiare ale statului. Sau elaborat variante de ajustare macroeconomică
cu aplicabilitate în numeroase ţări dezvoltate, în principal pe aceste pârghii, cu suportul în
prelevările de către stat şi finanţate de către stat.
Impozite şi taxe se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît în plan
intern, cît şi în plan extern.
Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituirea lor au
devenit un suport important în realizarea obiectivului de creştere economică şi de restructurare şi
modernizare a economiei şi creştere a volumului exportului, stimularea importului de materii prime
pentru produse destinate exportului, taxe vamale specifice.
Pîrghiile de acest fel au ca suport raţional necesitatea armonizării intereselor individuale cu
cele naţionale: (împrumuturi, subvenţii, investiţii, transferuri, burse, pensii, indemnizaţii)
b. Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profitul;
- rentabilitatea;
- preţ, tarif, cost;
- rata dobînzii;
- curs valutar;
- cursul hîrtiilor de valoare;
- amenzi, penalităţi;
- amortizare;
- sisteme de fonduri.
Relaţiile financiare prin intermediul cãrora se realizeazã încasarea veniturilor publice sau
efectuarea cheltuielilor publice, în îndeplinirea unor scopuri economice bine determinate, reprezintã
pârghiile financiare.
Pârghiile financiare sunt expresia valoricã generalizatã a unor relaţii economice prin
intermediul cãrora au loc repartizarea şi utilizarea cu titlu definitiv a venitului naţional. Ele reprezintã
practic nişte instrumente folosite în mod conştient şi care sunt integrate în mecanismul de funcţionare a
economiei naţionale.
25
Categoriile valorice utilizate în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor financiare pot
constitui pârghii numai în mãsura în care ele îndeplinesc realmente anumite funcţii economice,
contribuie la soluţionarea, pe baze economice, a unor probleme în condiţii mai bune decât prin metode
administrative.
Dacã o metodã de prelevare serveşte numai pentru alimentarea unui fond de resurse financiare
sau exclusiv pentru dirijarea cãtre beneficiari a resurselor bãneşti acumulate la un anumit fond,
aceastea constituie un simplu canal colector şi nu o pârghie.
Metodele de prelevare şi de platã capãtã caracter de pârghie în mãsura în care, asigurând
înfãptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor, influenţeazã pozitiv anumite laturi ale activitãţii
economice, în diverse faze ale reproducţiei sociale.
Prin efectele pe care le produc, pârghiile financiare acţioneazã, în mod automat sau puse în
mişcare de anumiţi factori de decizie, în urmãtoarele direcţii:
- pentru stimularea sau restrângerea unor activitãţi;
- pentru încurajarea activităţii unor categorii sociale;
- pentru corectarea anumitor fenomene ce se produc în cadrul mecanismelor de producţie;
- pentru ocuparea cât mai deplinã a forţei de muncã, respectiv pentru eliminarea
şomajului, etc.
În categoria pârghiilor cu pronunţat caracter financiar se includ impozitele, taxele vamale,
creditele interne, subvenţiile, s.a. iar în categoria pârghiilor cu accentuat caracter monetar-valutar se
înscriu cursul valutar, preţurile, tarifele, etc.
În funcţie de rolul pe care îl au în procesul repartiţiei produsului intern brut, pârghiile financiare pot
fi:
• de mobilizare - impozitele, taxele, s.a.
• de repartiţie - subvenţii, pensii, burse, alocaţii pentru copii, etc.
De exemplu, impozitul pe profit, ca pârghie cu rol de mobilizare a resurselor, are ca obiective
stimularea creşterii producţiei anumitor ramuri subramuri, a anumitor categorii de agenţi economici,
repartizarea zonalã a acestora, s.a.
Taxele vamale, în calitate de pârghie financiarã, pot acţiona în sensul stimulãrii sau frânãrii
anumitor activitãţi de comerţ exterior, dupã modul de stabilire, diferenţiat pe categorii de mãrfuri, după
provenienţa lor, dupã destinaţia importurilor, etc.
Subvenţiile se acordã în completarea resurselor anumitor agenţi economici pentru relansarea
activitãţii lor în situaţii deosebite sau când activitatea lor prezintã un interes naţional deosebit.
Pensiile, bursele, alocaţiile, reprezintã pârghii financiare de repartiţie care se acordã în scopuri
sociale.
Sunt instrumente folosite de catre stat pt realizarea anumitor obiective si cuprind :
- parghiile cu caracter preponderent financiar , legate nemijlocit de functia de repartitie a finantelor :
impozite , taxe si contributii sociale ;
- parghiile financiar monetare (bancar –valutare ) preturile si tarifele , masa monetara , volumul
creditelor si rata dobanzii ;
- parghiile cu caracter preponderent economic :sistemul de salarizare , sistemul de amortizare a
imobilizarilor corporale si necorporale .
Prin efectele pe care le genereaza , parghiile economice financiare pot actiona in uramatoarele directii :
- pt stimularea si incurajarea anumitor activitati sau categorii sociale
- pt descurajarea sau restrangerea anumitor activitati
Parghiile economico –financiare ocupa un loc important in mecanismul de functionare a
economiei si se comporta ca metode economice de conducere , insa folosirea lor nu include insa
necesitatea utilizarii in completare a unor metode administrative .
Diversele instrumente financiare ( impozite , buget , credite ) se pot manifesta ca pargii
financiare in masura in care favorizeza solutionarea unor probleme de ordin economic si social.
Întrebări de autocontrol
1.Ce reprezintă mecanismul economic şi cel financiar, care sunt deosebirile între ele.
2. În care mecanism este inclusă economia centralizată şi cea de piaţă. Explicaţi tipurile acestor
economii.
26
3. Enumeraţi elementele structurale a mecanismului financiar.
4. Care sunt categoriile de fonduri băneşti financiare, ce fonduri sunt incluse în fiecare categorie.
5. Explicaţi metoda privizunii financiare.
6. Ce reprezintă controlul financiar şi cum poate fi clasificat.
7. Ce reprezintă pîrghia economico-financiară şi enumeraţi pîrghiile ce influenţează schimbul
economic.
TEMA 5: Bugetul de stat

- să cunoască rolul bugetului de stat;
- să determine echilibru financiar;
- să identifice procesul bugetar.
Bibliografie:
2004
 Gherghina Rodica, Optimizarea si eficientizarea cheltuielilor pentru educatie,Editura
Universitara, Bucuresti,2009
2007
Bucuresti,2005
Subiecte:
1.Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat
2.Principiile bugetare
3.Echilibrul bugetar
4.Procesul bugetar: conţinut ,etape şi caracteristici
1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, legată de existenţa statului şi a
mecanismului pieţei.
Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă de venituri şi cheltuieli ale statului, referitoare la
un anumit interval de timp, de regulă un an.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat reprezintă o lege care prevede şi autorizează
veniturile şi cheltuielile statului pe durata unui an. Această definire a bugetului de stat evidenţiază
caracterul de act normativ (adică necesitatea aprobării lui în parlament), caracterul previzional (fiind
vorba de un interval de timp viitor) şi caracterul obligatoriu (ca de altfel al oricărei legi).
Sub raport economic, bugetul de stat exprimă în formă bănească relaţiile economice care apar
în legătură cu formarea şi repartiţia, cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut, dar şi cu îndeplinirea
funcţiilor statului. Bugetul de stat reflectă opţiunile de politică economică, socială şi financiară ale
statului referitoare la un interval de un an. Relaţiile economice pe care le exprimă se manifestă dual, pe
de o parte ca relaţii de mobilizare a resurselor băneşti anuale ale statului, iar pe de altă parte ca relaţii
de repartizare a acestor resurse.
27
Aspectul formal al bugetului de stat rămâne, în economia modernă, o chestiune literalmente
secundară, deoarece conceperea şi utilizarea lui îi conferă poziţia de instrument financiar de predicţie
şi planificare macroeconomică.
Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente: financiară şi
economică; alocativă, redistributivă şi de reglare.
Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare necesare statului în
exercitarea funcţiilor sale. În acest sens rolul financiar poate fi nuanţat pe o componentă alocativă şi pe
o componentă redistributivă.
Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economico-sociale, respectiv la stimularea
sau frânarea proceselor şi fenomenelor economice. Rolul economic vădeşte o pronunţată componentă
de reglare a economiei naţionale.
Bugetul de stat deţine o pondere însemnată în mecanismul de autoreglare a sistemului economiei
naţionale, mecanism în care, împreună cu pârghiile bugetare, se regăsesc şi cele monetare şi cele ale
pieţelor muncii, capitalurilor, bunurilor şi serviciilor, precum şi cele ale pieţei valutare.
Rolul alocativ se referă la finanţarea serviciilor publice, decurgând din funcţiile pe care şi le
asumă statul. Conţinutul acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui an bugetar pe destinaţii ce
rezultă din îndeplinirea funcţiilor statului ca instituţie suprastructurală, dar, cel puţin parţial, şi din
postura sa de agent economic.
Rolul redistributiv are în vedere utilizarea unor părţi din produsul intern brut mobilizate prin
impozite şi taxe şi distribuite prin intermediul cheltuielilor pe care le face statul. Conţinutul acestui rol
constă în deplasarea unor cote de putere de cumpărare între componentele structurale ale societăţii în
general, respectiv ale economiei în particular. Impozitul pe dividente, de exemplu, afectează negativ
puterea de cumpărare a posesorilor de titluri. Adică a unui segment de populaţie despre care se poate
presupune că, făcând investiţii, şi-a putut asigura consumul pe
care ei înşişi îl consideră satisfăcător sau, cel puţin, îl considerau satisfăcător la un moment trecut,
atunci când au economisit.
Din surplusul de venit generat de investiţie (dividendele) statul preia o cotă, un anumit cuantum de
putere de cumpărare, pe care o transferă către alte segmente de populaţie, în general defavorizate,
cărora le amplifică astfel puterea de cumpărare fie prin alocaţii, indemnizaţii, ajutoare băneşti etc., fie
prin complinirea în natură a unora dintre nevoi.
Rolul de reglare se referă la înfăptuirea politicii economice a statului, adică la susţinerea sau
promovarea unor acţiuni prin înseşi orientările bugetului sau, dimpotrivă, la descurajarea unor
activităţi. Acest rol se realizează atât prin veniturile sau cheltuielile bugetului, cât şi prin soldul
acestuia.
Instrumentele fiscale cum sunt cotele de impunere, deducerile şi scutirile, termenele de plată,
eşalonarea sarcinii anuale pe scadenţe subanuale, mărimea plăţii la astfel de scadenţe ş.a., precum şi
tipurile de impozite în funcţiune sunt modalităţi prin care se pot stimula sau frâna activităţile
economice, se poate relansa dinamica acestora în ansamblu, pe domenii/ramuri sau pe zone/regiuni
geografice.
Impozitul pe profit este un puternic factor de influenţă pentru dimensiunea investiţiilor, pentru
autofinanţarea firmelor, pentru crearea de noi locuri de muncă şi pentru menţinerea celor existente.
Taxa pe valoarea adăugată, dar mai ales accizele determină în bună măsură dimensiunea cererii
şi dinamica acesteia şi implicit mărimea ofertei şi a angajării factorilor de producţie, inclusiv a forţei
de muncă.
Impozitele pe terenul agricol şi pe veniturile agricole determină într-un grad însemnat
dimensiunea activităţii în agricultură şi, în consecinţă, ocuparea/neocuparea unui segment important
din populaţia activă, dimensiunea şi presiunea şomajului.
În egală măsură este influenţat importul de produse agricole şi prin aceasta balanţele comercială şi de
plăţi.
Cheltuielile publice constituie pârghii de reglare în special pentru consum şi producţie. O cotă
relativ însemnată a acestor cheltuieli o reprezintă cele salariale prin care se poate influenţa consumul
privat, implicit cererea şi în consecinţă producţia. Similar funcţionează o altă cotă însemnată
28
reprezentând cheltuielile pentru consumul public, precum şi cea reprezentând investiţiile publice. Pe de
altă parte, cheltuielile publice au influenţă asupra importului şi inflaţiei.
Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la o ţară la alta în funcţie de
nivelul de dezvoltare economică a statului respectiv, de condiţiile social-politice interne, precum şi de
conjunctura internaţională.
Veniturile şi cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci îndeplinesc
rolul unor pîrghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau restrîngerii unor activităţi, a
producţiei şi consumului anumitor produse, pentru influenţarea anumitor categorii sociale în realizarea
acţiunilor în care statul este direct interesat.
În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului, repartizate
în principal pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării, asigurarea ordinei publice,
autoritatea publică, pentru finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes strategic, asigurarea
protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecţie socială a populaţiei şi
realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul
acestora pe cheltuieli curente şi de capital. Veniturile sunt evidenţiate pe surse de provenienţă în
venituri curente (fiscale şi nefiscale), venituri din operaţiuni de capital şi din transferuri de capital,
granturi.
Rolul bugetului de stat este pus în evidenţă de modalităţile de exercitare a funcţiilor finanţelor
publice. Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi prin care se compară
veniturile şi cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este considerat un
instrument prin care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor şi care prezintă utilitate în
procesul reglării activităţii economice şi sociale.
Soldul bugetului, deficit sau excedent, are influenţă în primul rând asupra masei monetare
(dimensiune, dinamică, putere de cumpărare), iar, prin intermediul pieţei monetar valutare, asupra
preţului banilor, a raportului între cererea şi oferta de bani, a cursului de schimb etc.
2.Principiile bugetare
Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai mult sau
mai puţin rigide.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă şi, în acelaş timp, este un tablou
comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul
trebuie să reflecte cît mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită
compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să ofere
posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
Aceste cerinţe sunt specifice principiilor bugetare – anualitatea bugetului, unitatea bugetară,
neafectarea veniturilor bugetare, universalitatea şi specializarea bugetului, echilibrul bugetar,
publicitatea bugetului.
Anualitatea bugetului Principiul anualităţii a fost impus, iniţial, din considerente de natură
politică. Eficienţa controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului nu poate fi reală
decît în condiţiile în care aprobarea cheltuielilor se realizează pe perioade de timp nu îndelungate. În
virtutea principiului anualităţii, puterea legislativă a fiecărei ţări trebuie să se pronunţe anual în
legătură cu toate veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul pentru anul următor. Examinarea în
fiecare an a proiectului de buget permite şi analiza modului de realizare a veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor în perioada precedentă.
Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se referă la perioada de timp pentru
care se întocmeşte şi se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la perioada de timp în care se încasează
veniturile şi se efectuiază cheltuielile înscrise în autorizaţia dată Guvernului de către Parlament.
Unitatea bugetară Principiul unităţii bugetare presupune înscrierea tuturor veniturilor şi
cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document. Respectarea acestei cerinţe
conduce la elaborarea unui buget clar, care oferă informaţii de ansamblu privind resursele publice şi
utilizarea lor, permite aprecierea importanţei relative a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli şi
facilitează nivelul soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor. Un buget unitar permite
29
puterii legislative să emită judecăţi de valoare asupra structurii şi volumului cheltuielilor propuse de
Guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amînare sau respingere a anumitor cheltuieli considerate
inoportune, oferind cadrul favorabil exercitării unui control mai riguros asupra execuţiei veniturilor şi
cheltuielilor publice.
Neafectarea veniturilor bugetare Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate
la buget se depersonalizează, astfel încît veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea
tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei
anumite cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui
venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat. Veniturile cu
afectaţie specială, fie că depăşesc necesarul de resurse pentru acoperirea cheltuielii respective, ceea ce
condice la o folosire neraţională a fondurilor, fie că sunt insuficiente, ceea ce pune sub semnul
întrebării posibilitatea realizării acţiunii respective din fondurile de resurse băneşti ale bugetului de
stat.
Universalitatea bugetului Este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie
să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această regulă
a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în
sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar,
interzicînd compensarea între cheltuieli şi venituri proprii.
Chiar şi în situaţiile în care realizarea veniturilor publice presupune efectuarea unor cheltuieli
prealabile, principiul universalităţii nu permite înscrierea în buget numai a soldului dintre acestea. În
buget veniturile trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor totale. Numai în
acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea cunoaşterii veniturilor totale, pe care statul urmează să
le încaseze în perioada considerată, precum şi a destinaţiei ce va fi dată acestora.
Specializarea bugetară Este principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în
buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de
cheltuieli. Prin credit bugetar se înţilege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi aprobată de puterea
legislativă, pînă la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.
Echilibrul bugetar presupune acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare din contul veniturilor
bugetare ordinare. Ca urmare a creşterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele chiar în ţările
dezvoltate se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit. Printre cauzele care generează
deficitul bugetar se numără: cursa înarmărilor, creşterea aparatului administrativ de stat, creşterea
cheltuielilor cu datoria publică, etc.
Deficitul bugetar este de obicei acoperit prin apelarea la venituri extraordinare, care provin din
împrumuturi de stat şi în cel mai rău caz din emisie de bani de hârtie. Acestea sunt doar soluţii
temporare, care afectează mai apoi veniturile perioadelor viitoare.
3. Echilibrul bugetar
Principiul echilibrului bugetar prevede acoperirea integrală, în intervalul anului bugetar, a

cheltuielilor din veniturile ordinare.
Principiul capătă astfel conotaţia echilibrului bugetar anual şi, prin extensie, a echilibrului
bugetar pe tot parcursul anului bugetar.
În practica economică s-au întâlnit şi se întâlnesc adesea situaţii în care dificultăţile economiei,
conjunctura nefavorabilă, amploarea angajării cheltuielilor publice etc. au făcut şi fac imposibilă
aplicarea principiului echilibrului bugetar.
Acest neajuns a fost dublat în unele ţări de prevederi legislative care interzic aprobarea unui
buget ordinar deficitar.
De aceea, s-au formulat şi utilizat soluţii de compromis, cum sunt:
• întocmirea echilibrată a bugetului ordinar şi, în paralel, a unui buget extraordinar deficitar pentru a
cărui echilibrare sunt prevăzute venituri extraordinare: împrumuturi interne sau externe, emisiune
monetară;
• debugetizarea (vezi subcapitolul 3.2.2);
• elaborarea unor bugete echilibrate pe durata unui ciclu economic, compensând deficitele înregistrate
în fazele de criză şi depresiune cu excedentele obţinute în fazele de relansare şi expansiune.
30
Această ultimă soluţie contravine principiului anualităţii numai în ce priveşte realizarea
echilibrului bugetar, deoarece aprobarea veniturilor şi cheltuielilor, implicit a soldului bugetului,
continuă să se facă anual.
Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic lumii contemporane.
Deficitul bugetar este caracteristic nu numai ţărilor dezvoltate, ci şi ţărilor în curs de
dezvoltare, pentru care aceasta este o problemă foarte grea.
Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una din următoarele trei situaţii:
a) excedentară, cînd veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca
cheltuielile;
b) echilibrată, atunci cînd cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare
realizate.
În general, execuţia bugetară corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale
considerîndu-se că realizarea echilibrului finanţelor publice constituie un criteriu de bună gestiune
economică.
În legătură cu execuţia bugetară există şi opinia potrivit căreia disciplina bugetului echilibrat
este o doctrină desuetă: se consideră că politica financiară a unui guvern trebuie să fie judecată după
rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra cererii şi nu după echilibrul sau
dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, mărimea deficitului bugetar ar avea un efect de
relansare asupra activităţii economice, deoarece trecerea de la starea de echilibru la starea de
dezechilibru este însoţită de distribuire de putere de cumpărare suplimentară care, la rîndul ei,
antrenează un consum suplimentar, ducând la mărimea ritmului de dezvoltare. Se afirmă că
deficitele bugetare sunt instrumentele de politică financiară prin care poate promova prosperitatea.
Şi totuşi, nu trebuie desprinsă concluzia că deficitele bugetare sunt binevenite oricând şi că ar
trebui tolerată succesiunea lor la nesfârşit; aceasta, cu atît mai mult, dacă se ia în considerare şi
faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri. Uneori efectul pozitiv al
deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanţei de plăţi externe sau de creşterea preţurilor, ori
de către ambele. Statul poate să acţioneze asupra nivelului activităţii economice şi fără să
dezichilibreze bugetul; fiind astfel preferată starea de echilibru bugetar.
Publicitatea bugetului Potrivit acestui principiu, bugetul de stat după ce este aprobat de către
Parlament, trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.
Practica bugetară evidenţiază trei tehnici de asigurare a echilibrului bugetar:
a) fondul de rezervă, care se constituie în perioadele economice favorabile, în care masa impozitelor
poate creşte fără a spori cota de impunere, deoarece baza de impozitare (în principal veniturile, dar şi
consumul) este mai mare. Din acest fond se vor finanţa deficitele înregistrate în perioadele economice
nefavorabile. Neajunsul acestei tehnici constă în faptul că nu se ştie aprioric data, momentul în care
vor debuta perioadele nefavorabile şi nici cuantumul deficitului ce se va înregistra atunci.
b) fondul de egalizare, care presupune finanţarea deficitului bugetar printr-un împrumut sau prin
emisiune monetară suplimentară.
Dimensiunea finanţării este evidenţiată în conturi distincte, pe surse de finanţare folosite,
urmând ca, în perioade sau conjuncturi favorabile, să se stingă treptat obligaţiile asumate. În cazul
împrumuturilor stingerea se face prin rambursări din excedentele bugetare curente ale anilor „buni”; în
cazul emisiunii monetare stingerea se face prin însăşi creşterea economică, ce ar presupune (faţă de
nivelul anterior al tranzacţiilor) o masă monetară suplimentară, care nu se va mai emite, având în
vedere că emisiunea s-a făcut anticipat în anii „slabi” pentru a finanţa deficitul bugetar.
c) amortizarea alternativă presupune manevrarea dinamicii rambursării datoriei publice şi a
cheltuielilor publice. Astfel, în anii favorabili, din veniturile fiscale obţinute suplimentar (cu sau fără
majorarea cotelor de impunere) se accelerează rambursarea datoriei publice, iar cheltuielile bugetare se
măresc doar în limita diferenţei între suplimentul de venituri şi serviciul majorat al datoriei publice. În
anii nefavorabili, se diminuează rambursarea datoriei publice şi se restrâng cheltuielile bugetare.
Dezavantajul acestei tehnici este că modificarea clauzelor/condiţiilor pentru datoria publică necesită
acordul creditorilor statului, care uneori nu se poate obţine în cazul creditorilor externi.
31
4. Procesul bugetar
Procesul bugetar reprezintă mulţimea structurată a acţiunilor şi măsurilor iniţiate şi derulate de

instituţiile statale competente în scopul realizării politicii financiare promovate de autoritatea
guvernamentală în domeniul bugetar. Baza legală a acestui ansamblu de atribuţii, competenţe,
responsabilităţi, obligaţii şi drepturi instituţionale o constituie Constituţia şi legile specifice. Toate
aceste reglementări au ca obiect final veniturile şi cheltuielile statului.
Procesul bugetar are câteva caracteristici majore:
- este decizional, deoarece are ca scop formularea, realizarea şi controlul formării resurselor bugetare
şi al alocării lor (inclusiv decizia privind recunoaşterea nevoilor şi a cuantumului lor, a
priorităţii, oportunităţii şi stringenţei acestora);
- este democratic, fiind rezultat al exercitării atributelor statului de drept şi al exerciţiului puterii de stat
pe seama opţiunilor liber exprimate prin vot de către cetăţeni;
este preponderent politic, deoarece conţinutul său se referă la politica financiară a cărei formulare
reprezintă decizia politică a forţelor majoritare în parlament;
- este tehnic în ce priveşte formularea, execuţia şi controlul, deoarece, dincolo de opţiunile politice,
trebuie respectate cerinţele funcţionării mecanismului economic şi principiul raţionalităţii;
- este ciclic, deoarece se reia anual;
- are larg impact public, deoarece sfera sa de cuprindere şi efectele generate se regăsesc în macro şi
microeconomie, precum şi în toate domeniile vieţii social-economice.
Procesul bugetar cuprinde patru etape: elaborarea, aprobarea, execuţia şi controlul. Legea
prevede conţinutul acestor etape, graficul temporal al derulării lor, instituţiile abilitate, competente şi
răspunzătoare.
În procesul bugetar sunt angrenate mai multe instituţii: Parlamentul, Guvernul, Ministerul
Finanţelor, toate celelalte ministere, toate instituţiile bugetare, Trezoreria Statului, organele autortăţii
locale, Curtea de Conturi.
Aprobarea bugetului se face de către Parlament, astfel încât bugetul să aibă caracter de lege.
Acest lucru este important pentru instituirea obligativităţii contribuabililor de a vărsa veniturile pe care
guvernul contează în realizarea politicii sale, dar şi pentru stabilirea dimensiunii efortului
(cheltuielilor) care se fac pentru un anumit domeniu, proiect, obiectiv. A Aprobarea bugetului este de
fapt actul final dintr-o procedură destul de complexă, menită să asigure analiza atentă a deciziei
bugetare şi alegerea celei mai adecvate opţiuni privind constituirea şi utilizarea resurselor bugetare.
Aprobarea bugetului are următoarele etape:
- prezentarea în plenul Parlamentului, de către primul ministru sau de către ministrul finanţelor, a
proiectului de buget însuşit de Guvern;
- examinarea acestui proiect în comisiile permanente ale Parlamentului (educaţie, sănătate, cultură,
apărare etc.), comisii care pot formula amendamente; fiecare comisie trebuie să se pronunţe în legătură
cu acordul privind respectivul proiect;
- examinarea proiectului de buget în comisia de buget, finanţe, bănci (comisia de specialitate a
Parlamentului), care, în plus faţă de alte comisii, este chemată să se pronunţe asupra amendamentelor
formulate de acestea; recomandarea acestei comisii privind proiectul de buget şi menţionatele
amendamente sunt înaintate plenului Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare;
- dezbaterea în plenul Parlamentului a proiectului de buget;
- aprobarea prin vot a fiecărui articol din legea bugetului, inclusiv a amendamentelor aferente
provenite de la comisii, precum şi a legii bugetului în ansamblu;
- promulgarea legii bugetului de către Preşedintele ţării;
- publicarea în „Monitorul Oficial” a legii privind bugetul.
Executarea bugetului de stat
Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului.
În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor:
- solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare, precum şi cele ale instituţiilor
subordonate;
32
- întocmeşte repartizările lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală şi de alte acte
legislative.
În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor aprobă
repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat conform clasificării bugetare.
În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv patru etape: angajarea,
lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Execuţia părţii de venituri a bugetului de stat presupune parcurgerea a patru etape, care se
referă la: aşezarea impozitelor, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea
propriu-zisă a acestora.
Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor, precum şi a
încasărilor şi plăţilor aferente acestora.
Aceste înregistrări sunt concretizate în dările de seamă contabile trimestriale şi pentru întregul
exerciţiu bugetar anual, pe care ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să le
întocmească şi să le depună la Ministerul Finanţelor.
Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor privind încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat.
Controlul bugetar
Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului bugetar a cărei
necesitate se fundamenteză pe restricţiile ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii şi
utilizarea resurselor bugetare.
Conform noii concepţii privind controlul de stat, controlul financiar de stat în Republica Moldova
se exercită de către:
- Parlament, prin intermediul Curţii de Conturi;
- Guvern, prin intermediul Departamentului Control Financiar şi Rezerve de pe lîngă Ministerul
Finanţelor;
- Firme de Audit, întemeiate în baza legislaţiei respective.
Ţinînd cont de principiul separaţiei puterilor, controlul executării bugetului de stat se execută de o
seamă de organe împuternicite, fiind de natură politică, jurisdicţională şi administrativă.
În corelaţie cu interesele pentru care este organizat şi exercitat controlul financiar, putem distinge
două forme: control financiar intern şi control financiar extern. Execuţia bugetului de stat este
supravegheată de către Curtea de Conturi care apreciază legalitatea şi oportunitatea operaţiunilor
financiare realizate.
Indiferent de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau alta, generate de experienţa
acumulată în domeniul democraţiei şi în cel al finanţelor publice, procesul bugetar prezintă o serie de
trăsături comune, şi anume:
- este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea resurselor bugetare limitate în
raport cu nevoile societăţii pentru bunuri publice şi servicii publice;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor bugetare nu sunt
determinate de forţele pieţei, ci de cetăţeni, de grupuri de interese prin mecanismul
reprezentativităţii şi a votului;
- este un proces complex, cu mii de participanţi (instituţii publice, administraţii publice, organizaţii
politice etc.);
- este un proces ciclic, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi specifice, în baza
principiilor publicităţii bugetare şi anualităţii, cu precizarea termenelor concrete de derulare şi
finalizare.
-
Întrebări de autocontrol:
1. Ce reprezintă bugetul de stat sub aspect juridic, economic?
2. Numiţi principiile bugetare.
3. Ce înţelegeţi prin publicitatea bugetului?
4. Ce înţelegeţi prin echilibru bugetar?
5. Care sunt sursele de finanţare a deficitului bugetar în RM?
33
6. Ce reprezintă procesul bugetar?
7. Numiţi etapele ce se includ în procedura de elaborare a bugetului de stat.
8. Ce reprezintă bugetele unităţilor administrativ teritoriale?
9. Numiţi funcţiile bugetului de stat.
10. Descrieţi principiul anualităţii.
11. Explicaţi principiul echilibrului bugetar.
12. Definiţi conceptul de sistem bugetar.
13. Care sunt componentele siatemului bugetar al Republicii Moldova?
TEMA 6: POLITICA FINANCIARA

- să cunoască noţiunea de politică financiară;
- să identifice tipuri de politică financiară.
- să determine direcţii esenţiale ale politicii financiare în Republica Moldova.
Bibliografie:
2004
2007
Bucuresti,2005
Subiecte:
1.Politica social economică a statului. Conceptul de politică financiară
2.Tipuri de politică financiară
3.Direcţii esenţiale ale politicii financiare în Republica Moldova
1.Politica social economică a statului. Conceptul de politică financiară.
Politica financiară reprezintă mulţimea de idei şi consideraţii definite, în sfera şi logica

finanţelor, de către o autoritate, în vederea realizării unor biective sau atingerii unor scopuri de natură
financiară sau nu.
În această construcţie logică, de factură programatică, se regăsesc organizarea financiară,
folosirea instrumentelor, mijloacelor, tehnicilor şi procedeelor analizei financiare, modalităţile de
intervenţie (şi uneori chiar de decizie şi conducere) prin mijloace financiare.
Politica financiară în macroeconomie este o parte a politicii generale a statului, cu scopul de
a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare pentru realizarea unor obiective de strategie a
dezvoltării economico-sociale.
Autoritatea de referinţă în acest caz este statul, care acţionează prin şi în virtutea legii, iar
prerogativele politicii financiare vizează în esenţă finanţele publice. Statul creează un context de
încurajare sau, dimpotrivă, de descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone
geografice în vederea atingerii unor scopuri
economice, sociale sau chiar politice.
Multitudinea mijloacelor, tehnicilor, instrumentelor, procedeelor utilizate conduce la
particularizarea câtorva categorii de politici, cum sunt: politica cheltuielilor publice, politica fiscală,
politica vamală (componenta referitoare la taxele vamale), politica monetară, politica valutară. Fiecare
34
dintre aceste politici se identifică printr-unul din domeniile ştiinţei finanţelor, în accepţiunea cea mai
generală a cuprinderii ei. Este de mare interes şi particularitatea de quasiopţionalitate pe care o au
astfel de politici. Este vorba de opţionalitatea de care se bucură orice agent economic de a beneficia
sau nu de facilităţile pe care legea le creează în legătură cu utilizarea mijloacelor financiare de care
dispune agentul economic.
Politica financiară în microeconomie este o parte, cel mai adesea cea mai importantă, a
politicii generale a firmei de realizare a obiectivelor de rentabilitate, consolidare şi dezvoltare în
contextul competiţiei economice şi al riscurilor pe care piaţa le presupune.
Politica financiară a firmei determină în mare măsură (cel mai adesea în cea mai mare măsură)
capacitatea unei firme de a se menţine, de a se consolida, de a-şi ameliora poziţia ei pe piaţă, în
comparaţie cu ceilalţi competitori. Orice program sau măsură vizând oricare din aspectele nefinanciare
ale firmei este sintetizat(ă) în cele din urmă în capacitatea financiară de a fi susţinut(ă) şi este
evaluat(ă) sub raportul rezultatelor financiare care se preconizează a fi obţinute.
Autoritatea de referinţă este în acest caz consiliul de administraţie, respectiv managerul
general, care acţionează ţinând seama de cadrul legal şi de mandatul încredinţat de adunarea generală a
acţionarilor sau de calitatea lui de proprietar. Această calitate, garantată de lege şi astfel de necontestat,
îi conferă managerului statutul de libertate de decizie şi de autoritate, fie ca reprezentant împuternicit
al proprietarilor, fie ca unic proprietar. Inadvertenţele, dubiile sau rezervele relative la proprietate, la
calitatea de proprietar sau la garantarea lor prin lege afectează major calitatea şi eficienţa actului de
conducere şi, implicit, ale politicii financiare.
În interiorul firmei politica financiară nu mai are în nici un sens particularitatea de
quasiopţionalitate.
Odată definită politica financiară a firmei aceasta este obligatorie pentru toţi angajaţii şi nu
poate fi modificată decât prin actul de voinţă al proprietarilor, adică al aceluiaşi corpus care
a adoptat-o.
Politica financiară este o componentă a politicii generale, care reprezintă o formă de
organizare şi conducere a unei colectivităţi umane pentru satisfacerea intereselor sale.
Politica economică a statului reprezintă o acţiune generală a puterii publice centrale,
conştiente, coerente şi finalizate care se exercită în domeniul economiei adică influenţează producţia,
schimbul, consumul bunurilor, serviciilor şi constituirea capitalului .
Sarcinile politicii social economice sunt:
1. Asigurarea libertăţii economice
2. Asigurarea ocupării complete a forţei de muncă
3. Asigurarea creşterii economice
4. Asigurarea stabilităţii preţurilor
5. Protecţia mediului înconjurător
6. Crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau nu pot lucra
7. Introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu venituri scăzute.
Politica social-economică a statului are următoarele componente (reieşind din sarcinile care
trebuie de realizat)
1. Politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi cea monetar–creditară, politica
valutară şi cea a cursului de schimb).
2. Politica preţurilor(reglementează costurile şi dobânzile).
3. Politica de venituri salariale (stabileşte modul de formare a salariului din sectorul public,
salariul minim, ca raport dintre veniturile salariale din diferite ramuri, în scopul menţinerii
ratei inflaţiei sub controlul statului).
4. Politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern).
5. Politica industrială (reglementează activitatea în domeniul industrial).
6. Politica agrară(reglementează activitatea în domeniul sectorului agro-alimentar).
7. Politica în domeniul învăţământului.
8. Politica ocupării forţei de muncă.
35
Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important a
includerii diverselor programe de dezvoltare economică.
Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor,
instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.
Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:

1. În stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică.
2. Reducerea şomajului.
3. Reducerea inflaţiei.
4. Creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei. Aceasta se vede prin modul în
care se înfăptuieşte repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea şi desfiinţarea fondurilor
constituite.
Vorbind despre politica financiară trebuie să definim două noţiuni de strategie şi tactică.
Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica financiară
include actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se
lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le exprimă
partidele de la putere:
1. de potenţialul a fiecărei ţări,
2. de orânduirea socială,
3. de metoda de conducere.
În acelaşi timp politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea statului
şi mijloc important de realizare a politicii statului în orice domenii de activitate economică.
În baza realizării politicii financiare stau un şir de principii generale şi specifice.
Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sunt:

1. luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective,
2. luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete,
3. luarea în vedere a experienţei proprii din anii anteriori şi experienţei mondiale
Principiile specifice:
1. asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate,
2. asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional,
3. echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele a sistemul financiar,
4. crearea rezervelor financiare,
5. concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social- economice principale
ale statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale,
6. concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului,
7. echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.
Prerogativele politicii financiare în microeconomie (a întreprinderii) vizează în esenţă

finanţele private. Principalele componente ale acestei politici sunt: profitabilitatea, finanţarea activităţii
desfăşurate, distribuirea profitului, structura capitalului, durata avansării capitalului şi dimensiunea
acestuia.
a) Profitabilitatea vizează obţinerea unui profit satisfăcător pentru cel/cei ce a/au investit
capitalul. Este vorba nu numai de o masă a profitului, ci şi de rata acestuia în raport cu efortul
economic necesar şi care, din punctul de vedere al investitorului, îl reprezintă capitalul avansat.
36
Capitalul propriu reprezintă suma dintre capitalul social şi fondurile proprii ale firmei (fond
de rezervă, fond de dezvoltare, rezerva legală, fond de asigurare ş.a.). În cazul societăţilor pe acţiuni,
capitalul social este reprezentat de valoarea nominală a acţiunilor emise la constituirea societăţii, iar în
cazul celorlalte firme de valoarea capitalului depus de proprietar sau de asociaţi. Acest indicator de
profitabilitate arată care este rezultatul net ce revine la o unitate monetară de capital propriu.
Rezultatul net presupune că din profit au fost deja acoperite eventualele obligaţii financiare
(rate la creditele pe termen lung şi dobânzile aferente unui astfel de împrumut, ca şi orice alte cheltuieli
legate de serviciul datoriei pe termen lung a firmei), alte cheltuieli care se suportă din rezultate
(sponsorizări, acoperirea unor pierderi din anii precedenţi), ca şi impozitul pe profit datorat statului.
Rezultatul net arată câştigul ce rămâne efectiv în beneficiul firmei şi al proprietarilor ei.
b) Finanţarea activităţii desfăşurate vizează constituirea resurselor financiare (băneşti)
necesare pentru iniţierea şi derularea unei activităţi.
Finanţarea se poate face din resurse proprii cum sunt participaţiile acţionarilor fondatori,
creşterea de capital, profitul capitalizat; în acest sens resursele au un caracter considerat permanent
întrucât restituirea lor se pune ca problemă numai în momentul încetării activităţii firmei.
În condiţiile existenţei pieţei secundare de capital (ceea ce numim în mod curent bursa de valori
şi piaţa de valori neorganizată – Over the Counter sau OTC), societăţile pe acţiuni prezintă avantajul
deosebit că investitorii îşi pot retrage capitalul prin vânzarea acţiunilor pe piaţa secundară de capital
fără a fi pusă în discuţie (de regulă) continuitatea resurselor financiare proprii ale firmei, adică
posibilitatea acesteia de a funcţiona pe mai departe.
O astfel de constituire a resurselor are caracterul unei finanţări propriu-zise, deoarece nu se pune
problema rambursării acestora.
Termenul este utilizat şi în cazul constituirii unor surse băneşti de la buget pentru o activitate de
tip învăţământ public, sănătate publică, apărare, justiţie, administraţie publică etc. care sunt „bugetate”,
adică îşi acoperă, în principal, cheltuielile prin alocaţii de la buget. În măsura în care resursele băneşti
rezultă din însăşi activitatea desfăşurată, noţiunea utilizată este de autofinanţare.
Finanţarea se poate face, însă, şi din resurse împrumutate cum sunt împrumuturile obligatare, creditele
bancare (pe termen lung sau pe termen scurt), creditul comercial, obligaţiile curente de plată până la
data onorării lor; în acest sens resursele trebuie rambursate, astfel încât constituirea lor are caracterul
unei creditări. În raport cu durata utilizării lor, astfel de resurse au sau nu caracter considerat
permanent.
Problema modului de constituire a resurselor apare, de asemenea, la nivelul bugetului de stat.
c) Durata avansării capitalului arată intervalul de timp în care capitalul (resursele băneşti)
vor finanţa o activitate, adică o utilizare dată. Aceasta înseamnă că respectivele resurse nu vor putea fi
folosite altfel, adică vor fi imobilizate în sau pentru acea activitate/utilizare.
Imobilizarea poate fi pe termen lung sau pe termen scurt. În cazul cumpărării unor utilaje,
echipamente, maşini, instrumente, construcţii, clădiri, terenuri etc., cu scopul dezvoltării cu ajutorul lor
a unei anumite activităţi (deci nu pentru scopuri speculative), imobilizarea (utilizarea) este pe termen
lung. În cazul achiziţionării unui stoc de materii prime pentru a fi prelucrat în vederea obţinerii unui
produs finit oarecare, imobilizarea (utilizarea) este pe termen scurt.
d) Structura capitalului este un concept de politică financiară ce vizează gruparea capitalului
pe componente, după anumite criterii. Sunt avute în vedere, în principal, un criteriu privind tipurile de
utilizări şi un criteriu privind tipurile de surse.
De aici, s-a formulat pentru activitatea financiară o regulă de aur:
• pentru utilizări de durată se recomandă antrenarea unor resurse cu caracter permanent;
• pentru utilizări temporare se recomandă antrenarea unor resurse cu caracter temporar.
Conducerea firme va decide, ajustând eventual propunerile de prospect, cum vor fi folosite
resursele disponibile: cât se va atribui pentru imobilizările fixe (active fixe sau capital fix) şi cât se va
atribui pentru activele circulante (materii prime, nevoi de exploatare şi comerciale, disponibil bănesc
etc., numite fond de rulment).
Rata, adică raportul active fixe/active circulante este un indicator ce va determina
dimensiunea, dar şi calitatea rezultatelor obţinute. Această rată rămâne actuală pe toată durata de viaţă
a firmei. În acest caz se pune problema determinării modului în care resursele din autofinanţare vor fi
37
alocate pentru creşterea activelor fixe şi pentru creşterea fondului de rulment. Creşterea activelor fixe
are repercusiuni privind:
• promovarea progresului tehnic: echipamente noi, mai performante, posibilitatea de a fabrica produse
noi sau superioare calitativ;
• dimensiunea activităţii, adică posibilitatea de creştere a capacităţilor de producţie;
• imaginea firmei în raport cu felul în care aceasta răspunde cerinţelor pieţei, precum şi din punctul de
vedere al condiţiilor de muncă pe care le oferă şi al ambientului constructiv, arhitectonic şi de
amplasare pe care îl receptează terţii cu care lucrează (clienţi, furnizori, propriul personal, vizitatori,
autorităţi etc.);
• valorificarea prin plasamente (de portofoliu sau speculative) a eventualelor disponibilităţi.
. Referitor la componenta împrumutată a capitalului, politica financiară are în vedere procurarea
prin credite bancare sau prin alte resurse atrase (credit comercial, obligaţii de plată până la data
onorării lor) a mijloacelor de finanţare necesare susţinerii activităţii firmei.
e) Distribuirea profitului este o componentă a politicii financiare care vizează modul în care
este utilizat profitul net. Decizia se referă la alternativele dividende mari sau investiţii mari.
O politică de dividende mari răspunde cerinţei acţionarilor de a avea câştiguri (absolute şi
relative) ridicate. Pentru ei aceasta înseamnă recuperarea într-un număr mai mic de ani a investiţiei
făcute, ca şi o evoluţie favorabilă a preţului de piaţă al acţiunilor, adică posibilitatea unui câştig
suplimentar în cazul vânzării respectivelor acţiuni.
Pentru firmă aceasta înseamnă, pe termen scurt, stabilitate şi creşterea valorii ei de piaţă
(numărul de acţiuni emise ∗ preţul de piaţă al unei acţiuni), dar, pe termen lung, apariţia unor
dezavantaje. Pentru a-şi menţine poziţia de piaţă firma ar trebui să-şi cumpere propriile acţiuni.
2. Tipuri de politică financiară
Politicile financiare includ două componente principale:

1. Politica bugetar-fiscală.
2. Politica monetar-creditară.
I. Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin

venituri şi cheltuieli publice, în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerea
echilibrului general.
Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:

1. Impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului
2. Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate
acestora de către instituţiile publice
3. Transferul,-plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare)
făcute cetăţenilor
4. Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare
statului
Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.
Ea stabileşte:
1. mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor,
2. obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli,
3. căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca eforturile să fie
minime.
Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:

1. mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valuta naţională
2. mărimi relative:
38
a)cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut.
b)cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numărul populaţiei.
Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.
Ea stabileşte:
1. volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale
2. metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare, deci
stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale.
3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a
fondurilor financiare.
Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:

1. cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse financiare,
2. produsul intern brut,
3. nivelul şi progresivitatea impozitelor.
Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de contribuabili sau de o
contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului, de situaţia personală şi de capacitatea de muncă
şi domeniul de activitate.
II. Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin

oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.
Instrumentele politicii monetar-creditare:

1. Operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiilor de valoare (vînzarea cumpărarea de către Banca Naţională a
Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul ţării ce urmăreşte scopul de mărire sau
reducere a cantităţii de bani în circulaţie).
2. Modificarea ratei dobânzii (micşorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la mărirea sau
micşorarea resurselor creditare a băncilor comerciale).
3. Modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a băncilor
comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a Moldovei).
4. Intervenţia pe piaţa valutară(stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau cumpărarea monedei de
către Banca Naţională a Moldovei).
În schema de mai jos sunt concretizate „Domeniile de manifestare a politicii financiare”:
Domeniul
Cheltuielilor Resurselor Creditul Asigurări de

publice financiare bancar bunuri şi
publice persoane
3. Direcţii esenţiale ale politicii financiare a Republicii Moldova
Datorită faptului că Republica Moldova se află într-o criză economică deja de un deceniu,
statul se confruntă cu mari dificultăţi de ordin financiar, care împiedică atingerea obiectivelor politicii
generale a statului. Problemele financiare şi lipsa unor investiţii consistente caracterizează toate
39
componentele activităţii publice private. Identificarea, antrenarea şi fluidizarea resurselor financiare,
reclamă politici şi acţiuni neordinare. Republica Moldova are nevoie de un aflux masiv de resurse
financiare. Investiţiile străine directe nu vor întârzia dacă va exista o consecvenţă politică în
favorizarea acestor plasamente. Sunt absolut necesare măsuri energice în perfecţionarea sistemului
legislativ privind investiţiile, extinderea exportului(prin sporirea competitivităţii produselor
autohtone), disciplinarea regimului fiscal, negocierea unor credite preferenţiale cu destinaţie specială,
asistenţa externă prin intermediul unor instituţii financiare specializate etc.
Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective şi acţiuni:
Obiective:
1. Onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile;
2. Stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;
3. Coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;
4. Promovarea echităţii fiscale, transparenţii, stabilităţii şi simplităţii politicii financiare;
5. Asigurarea stabilităţii fiscale
Acţiuni:
1. Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de colectare a veniturilor;
2. Echilibrarea bugetului consolidat, ţinînd cont de sporirea locurilor de muncă
3. Fixarea volumului cheltuielilor bugetare, ţinînd cont de programele eşalonate pentru
fiecare perioadă;
4. Limitarea cotei externe în volumul anual al PIB;
5. Finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul împrumuturilor interne.
1. Ce reprezintă politica social economică şi politica financiară; care e deosebirea dintre ele.
2. Care sunt sarcinile şi componentele politicii social – economice.
3. Explicaţi noţiunea de strategie şi noţiunea de tactică.
4. Care sunt principiile generale şi principiile specifice de asigurare a politicii financiare.
5. În ce sferă acţionează politica financiară şi de ce.
6. Explicaţi noţiunile de politica bugetar fiscală, monetar creditară şi cea în domeniul asigurărilor.
7. Numiţi instrumentele politicii bugetar-fiscale şi monetar – creditare.
8. Prin ce se stabileşte dimensiunea cheltuielilor publice.
9. Ce trebuie să asigure politica financiară a statului în condiţiile economiei de piaţă.
10. Numiţi obiectivele şi acţiunile a politicii financiare în Republica Moldova.
11. Care sunt factorii ce diferă politica unei ţări de politica altor ţări.
12. În ce politică este inclusă politica financiară.
TEMA 7: Capitalul întreprinderii și procesul investițional
- să cunoască conţinutul şi structura capitalului ;
- să identifice forme de materializare a capitalului intreprinderii.
- să determine elementele financiare și evaluarea investițiilor.
Bibliografie:
2004
 Botnari N., Finanţele întreprinderii, Chişinău, 2008.
40
 Bran P., Finanţele întreprinderii. Gestiuinea fenomenului microfinanciar, Bucureşti, ASE,
2005
 Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura ASE, CIEDD, Bucureşti, 2000
 Bărbuță-Mișu, N. - Management financiar, Galați, 2012.
 Dragotă V., Obreja L. ş.a. Management financiar, Bucureşti 2003
Subiecte:
1. Conţinutul şi structura capitalului
2. Forme de materializare a capitalului intreprinderii
3. Structura financiară a întreprinderii
4. Elementele financiare și evaluarea investițiilor
1. Conţinutul şi structura capitalului
Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII - lea şi a circulat la început sub
diverse sensuri; ca fond, stoc de mărfuri, masă de bani etc. În secolul al XIV - lea, termenul de capital
este întâlnit cu înţeles de bogăţie, averi băneşti, fonduri, etc.
Conţinutul modern de capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot în secolul al
XVIII - lea. În accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital însemna mai mult decât bani sau
bunuri, respectiv, o valoare care participă la producerea unor noi valori şi a profitului.
În sens economic prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti precum şi expresia bănească a
bunurilor de natură material care sunt utilizate de întreprindere pentru obținerea de bunuri, lucrări sau
servicii, care sunt destinate vânzării în scopul obținerii de profit.
În funcţie de provenienţa resurselor cu ajutorul cărora se constituie şi sporeşte capitalul întreprinderii,
deosebim două modalităţi de finanţare:
1. finanţarea internă
2. finanţarea externă
Finanţarea internă se realizează pe seama următoarelor resurse:

- profitul net sau partea din profitul net rămasă după plata dividendelor;
- amortizarea activelor imobilizate, sume din valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune
sau din vânzarea celor neutilizate;
- alte fonduricare pot fi asimilate celor proprii.
Finanţarea externă reprezintă modalitatea de constituire cât și de majorare a capitalului întreprinderii

și este reprezentată de:
- aporturile în natură sau în bani ale acționarilor;
- contribuţii ale statului, ale unor colectivităţi publice şi organisme specializate;
- emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni;
- emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, contractarea de împrumuturi bancare, practicarea
creditului comercial, a leasingului, sau alte operațiuni similare.
Principalele metode utilizate în atragerea și constituirea fondurilor necesare întreprinderii se
referă la:
- metoda aporturilor în bani şi natură;
- metoda autofinanţării;
- metoda creditării;
- metoda finanţării bugetare.
Aportul presupune angajarea de către acționari sau asociați a unor capitaluri în bani sau în
natură, în scopul creării sau dezvoltării întreprinderii. Aceste aporturi pot fi aduse de acționari atât cu
ocazia înființării firmei cât și cu ocazia unor operațiuni de majorare de capital. În cazul societăților pe
acțiuni, în contul aporturilor aduse de acţionari întreprinderea va emite acţiuni, ceea ce reprezintă o
modalitate de formare sau de majorare a capitalurilor proprii.
41
Metoda autofinanţării constă în reţinerea unei părţi din rezultatele nete care se degajă din
activitatea întreprinderii. Marja bruta de autofinanțare cuprinde : profitul net, amortizarea și unele
provizioane.
Metoda creditării este acea metodă prin care se crează fondurile împrumutate. Utilizarea acestei
metode poate duce la crearea unei dependențe financiare față de creditori care pot impune firmelor
debitoare modul în care să folosească resursele împrumutate sau uneori pot exercita un anumit control
asupra activității întreprinderii, în scopul asigurării unei certitudini în recuperarea sumelor avansate
sub formă de împrumutat.
Finanțarea bugetară, este o modalitate întâlnită la regiile autonome sau la întreprinderile cu
capital integral sau majoritar de stat. Se cvoncretizează în dotarea cu active fixe și circulante, dar si pe
parcursul activitatii, atunci cand apar unele nevoi de finanțare care nu pot fi acoperite prin resurse
proprii.
Alegerea uneia sau a altei metode de finanțare a capitalului întreprinderii constituie o
componentă a politicii financiare adoptată de întreprindere în finanțarea activităților.
2. Forme de materializare a capitalului intreprinderii
Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat în pasivul

bilanţului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung şi scurt în aşa
numitele active.Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar
plasamentele pe termen scurt în active circulante. Elementele structurale ale activelor imobilizate,
având o durată îndelungată de imobilizare a capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod
diferit, după cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate neamortizabile.
Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind: construcţiile,
amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum şi cheltuielile de constituire, de cercetare şi
dezvoltare, fondul comercial etc.
Activele imobilizate neamortizabile se referă la titluri de participare şi creanţe legate de
participaţii. O întreprindere poate avea interese în desfăşurarea activităţii altor întreprinderi. În acest
context, calea principală de participare la luarea deciziilor în întreprinderile vizate o reprezintă
cumpărarea de titluri de proprietate şi participarea la formarea capitalului lor social.
Recuperarea capitalului imobilizat se face, în acest caz, prin vânzarea titlurilor pe piaţa
financiară şi nicidecum prin amortizare. Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe
durate de timp, de regulă mai mici de un an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti care
se pot folosi fie pentru onorarea obligaţiilor scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri
materiale sau chiar în active imobilizate.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuit cât şi
după rapiditatea transformării lor în lichidităţi.
În funcţie de aceste caracteristici, activele circulante se pot structura în:
- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră stocurile de
materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de fabricaţie; şi stocurile de produse finite.
Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante; - valori
realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen scurt. Se includ aici, creanţele
rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri de valoare achiziţionate pentru speculaţii la
bursă; - disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele
existente în casierie; precum şi în alte valori.
3. Structura financiară a întreprinderii
Structura financiară a întreprinderii este determinată de structura întregului pasiv al bilanţului.
Comparativ cu structura capitalului, care exprimă modul de alcătuire a capitalului permanent, structura
financiară cuprinde în plus capitalurile împrumutate pe termen scurt.
Prin structura financiară a întreprinderii se mai poate înţelege şi raportul existent între
finanţările sale pe termen scurt şi finanţările pe termen lung şi mijlociu:
Resursele de trezorerie sunt formate din creditele bancare pe termen scurt precum şi din
creditele comerciale, care împreună acoperă o parte din finanţarea activelor circulante.
42
În alte situaţii, într-o formă simplificată, structura financiară a întreprinderii se poate aprecia şi
după raportul dintre datoriile totale şi capitalul propriu.
Prin politica întreprinderii decizia de structură financiară trebuie să exprime optimul, adică
starea cea mai bună în anumite condiţii date. Schimbându-se condiţiile date, starea cea mai bună
devine alta. Structura financiară optimă trebuie să stabilească un asemenea raport între finanţările prin
îndatorare şi capitalurile proprii încât costurile de finanţare să fie cele mai mici. Aceasta depinde de
obiectivele de creştere economică a întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe
care consimte să şi le asume.
4. Elementele financiare și evaluarea investițiilor
Investiţia este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a obţine, în viitor, o
anumită rentabilitate a activelor. În procesul evaluării investiţiilor trebuie să se ţină cont de
caracteristicile financiare ale eforturilor şi efectelor acestora. În timp ce efortul de investiţie este
întotdeauna măsurabil, efectul investiţiilor este greu de cuantificat.
Aceasta se datorează fie naturii unor investiţii, (de exemplu: cele umane; sociale, comerciale)
fie din cauza incertitudinii unor efecte viitoare scontate prin punerea în funcţiune a obiectivului de
investiţie.
Luând în considerare aceste caracteristici, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse prin
următoarele elemente ce caracterizează o investiţie:
1. Cheltuielile pentru investiţii. Se situează la valoarea investiţiei, şi se calculează diferit, după cum
investiţiile sunt executate în antrepriză sau în regie. Cheltuielile pentru investiţiile executate în
antrepriză cuprind, în general, preţul de achiziţie al echipamentului, utilităţilor şi pământului, toate
costurile referitoare la investiţie (taxele şi cheltuielile vamale; cheltuielile de transport; costurile cu
personalul suplimentar; cheltuielile de instalaţii şi montaj etc.), necesarul suplimentar de fond de
rulment şi costurile de oportunitate.
Cheltuielile pentru investiţiile executate în regie, sunt formate din costul materialelor consumate,
cheltuielile directe cu manopera şi cu utilajele de construcţii, precum şi cota parte a cheltuielilor
indirecte repartizate investiţiei. Cheltuielile unei investiţii de aport în natură sunt date de mărimea
dividendelor ce urmează a se plăti acţionarului furnizor de echipamente.
2. Durata de viaţă a investiţiei. Arată perioada de timp în care efortul investiţional este recuperat din
profitul anual obţinut.
Durata de viaţă a investiţiei constituie o noţiune cu semnificaţii diverse în funcţie de interesul
investitorului. În acest sens, se face referire la durata de viaţă: tehnică, contabilă, comercială şi
juridică.
Durata de funcţionare tehnică a activelor imobilizate rezultate în urma procesului investiţional
este determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale specifice fiecărui bun de investiţie. Durata
contabilă (fiscală) exprimă perioada normală de funcţionare a activelor în care se recuperează integral
valoarea de intrare pe calea amortismentului.
Există situaţii în care durata contabilă este mai mare decât cea tehnică, în condiţii de utilizare
intensivă sau de exploatare deosebită (mediu umed, temperaturi ridicate etc.), şi cazuri în care,
dimpotrivă, durata contabilă este mai mică decât cea tehnică, ca urmare a unei exploatări şi întreţineri
atente a activului imobilizat.
Durata comercială (sau economică) este determinată de perioada în care investiţia îl interesează
pe investitor prin efectele sale favorabile. În sfârşit, investitorii pot fi interesaţi de durata juridică a
investiţiei, respectiv durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatări asupra
unui brevet, licenţă, mărci de fabrică etc. Pentru evaluarea eficienţei investiţiei se ţine seama de durata
de viaţă care interesează cel mai mult gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată,
obiectivul de investiţie va genera cheltuieli şi amortisment mai mari decât veniturile rezultate, ştiind că
productivitatea marginală în raport cu timpul devine negativă.
43
3. Profiturile suplimentare sau economiile de materiale şi de manoperă. Se preconizează a se obţine
prin exploatarea investiţiei şi se determină la nivelul excedentului dintre încasările suplimentare şi
plăţile suplimentare, ca nişte fluxuri de numerar marginale.
Fluxurile de numerar marginale se apreciază prin compararea rezultatelor exploatării, în
condiţiile folosirii noii investiţii faţă de rezultatele exploatării de dinaintea investiţiei.
4. Valoarea reziduală. Exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viaţă a
investiţiei, prin vânzare sau valorificare de materiale, piese, subansamble rezultate din casare. De
obicei, valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge la mărimi nesemnificative pentru
gestiunea financiară sau la un nivel zero.
Problematica valorii reziduale se pune, cu precădere, în sfera operaţiunilor de leasing, când la
expirarea contractului de închiriere activul imobilizat poate să fie cumpărat. În acest caz, cumpărătorul
este interesat de o valoare reziduală cât mai mică pentru a reduce efortul său de investiţie în procurarea
acelui bun fix. Pe de altă parte, vânzătorul este interesat de o valoare reziduală care să recompenseze
cheltuielile rămase neacoperite din valoarea de intrare a activului imobilizat închiriat.
1.Ce reprezintă conţinutul şi structura capitalului
2. Care sunt formele de materializare a capitalului intreprinderii
3. Explicaţi noţiunea investiţia.
4. Care sunt elemente ce caracterizează o investiţie.
5. Explicaţi structura financiară a întreprinderii.
Tema 8: Procesul investiţional şi fluxurile de numerar ale unei investiţii
- să cunoască noţiunea de procesul investiţional;
- să identifice fluxurile de numerar ale unei investiţii.
- să determine criterii de selecție a proiectelor de investiții.
Bibliografie:
2005
Subiecte:
1. Conţinutul procesului investiţional
2. Resursele de finanţare a investiţiilor
3. Criterii de selecție a proiectelor de investiții
Procesul investiţional cuprinde un complex de operaţiuni care se desfăşoară în legătură cu

adoptarea deciziei de investiţie şi alocarea capitalurilor pentru realizarea ei, operaţiuni care se
condiţionează reciproc.
Decizia de investiţie este una din cele mai importante operaţiuni din viaţa întreprinderii,
întrucât angajează viitorul acesteia şi implică multe compartimente operaţionale (tehnic, comercial, de
personal, financiar, contabil etc.).
44
Procesul de alegere a obiectivului în care ar urma să se investească cuprinde mai multe faze
care se referă la: punerea problemei; alternativele existente, diagnosticarea şi decizia propriu-zisă.
În problematica de investiţie managementul trebuie să hotărască ce doreşte şi care sunt
scopurile urmărite întrucât există, în multe cazuri, un scop principal şi mai multe derivate. Scopurilor
le sunt ataşate un sistem de indicatori specifici, operaţionali privind lichiditatea şi rentabilitatea.
Managementul întreprinderii, în funcţie de nivelul indicatorilor, trebuie să aibă clară imaginea
valorilor ce urmează să fie atinse de scopurile fixate prin investiţia respectivă.
Căutarea alternativelor se bazează pe procese şi tehnologii moderne. În acest sens, există
întocmită lista proiectelor de investiţie cu variantele elaborate şi se face culegerea informaţiilor
necesare evaluării lor.
După calcule pe alternative se ia decizia finală care, practic, presupune alegerea proiectului de
investiţie din mai multe posibile.
În sfera proiectelor de investiţie se pot distinge trei tipuri diferite:
- proiecte independente, care presupun că realizarea lor nu este legată de înfăptuirea altora; - proiecte
care se exclud reciproc, ceea ce înseamnă că sunt incompatibile unele cu altele, realizarea unuia
excluzând înfăptuirea celuilalt; - proiecte complementare sau independente, înfăptuirea unuia
necesitând şi realizarea celuilalt.
Fazele premergătoare luării deciziei de investiţie urmăresc atent şi informaţiile referitoare la
fluxurile de încasări (cash-flow) necesare evaluării investiţiei. În cadrul întreprinderii fiecare fel de
investiţie determină fluxuri de numerar la anumite date şi într-un anumit ritm. Asemenea fluxuri se
referă la fluxurile de ieşire şi cele de intrare din şi în trezorerie.
Fluxurile de ieşire de disponibilităţi pentru investiţie se concretizează în elementele structurale
ale valorii investiţiei şi se referă la: - preţul de achiziţie al materialelor de construcţii, al utilajelor de
montat, al utilităţilor şi pământului; - cheltuielile cu manopera, determinate de montajul utilajelor;
- alte costuri referitoare la investiţie; - nevoia de fond de rulment pe care o implică investiţia.
Fluxurile de intrare de disponibilităţi privesc: - rezultatul din exploatare evaluat înainte de a fi
influenţat cu cheltuielile financiare (dobânzi, prime de asigurare) şi după impozitare, precum şi
amortismentul anual numit şi cash-flow net din exploatare;
- valoarea reziduală a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă; - fondul de rulment recuperat la sfârşitul
duratei de viaţă a investiţiei.
Pe durata de viaţă a investiţiei fluxurile de încasări totale (cash-flow) cuprind în fiecare an
cash-flow net din exploatare iar, în ultimul an acestuia i se adaugă fondul de rulment de recuperat
precum şi valoarea reziduală a investiţiei.
2. Resursele de finanţare a investiţiilor
Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie reprezintă o

problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse variante de
investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să
ţină seama de eficienţă adică, de costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele
acestora.
În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi:
● resurse endogene;
● resurse exogene.
Resursele endogene (REn), numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi alte
resurse, şi se degajă din autofinanţare.
Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă resursă
proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască activele imobilizate uzate.
Amortismentul se realizează în urma procesului de amortizare a imobilizărilor corporale şi
necorporale. Programarea amortismentului se face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi normele
de amortizare.
Profitul constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care asigură cu precădere
dezvoltarea întreprinderii.
45
La întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat, repartizări din profitul net pentru
creşterea resurselor de finanţare a investiţiilor se pot face într-o proporţie de până la 50%.
În schimb, agenţii economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit
hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor.
Repartizări din profit în scopul finanţării investiţiilor se fac numai pentru partea rămasă
neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment şi alte resurse).
Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu alte resurse,
în sfera cărora intră:
- sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea activelor imobilizate
scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate;
- sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă neamortizată;
- sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent vânzărilor de active, costul
proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă neamortizată;
- sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate;
- alte sume.
● Resursele exogene (REx) se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanţării
investiţiei, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenţii
bugetare.
- Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care resursele endogene destinate
finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de investiţie.
Ca atare, comparând resursele proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiţii,
pot rezulta următoarele situaţii:
- când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie pe total an şi
trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare;
- când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe trimestre există diferenţă.
În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor trimestriale cu cheltuielile de efectuat, pentru
completarea resurselor mai mici se apelează la credite bancare pe termen scurt.
Creditele pe termen scurt, pentru decalaj între resursele şi cheltuielile trimestriale, se vor acorda
până la sfârşitul anului calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor
proprii programate;
- când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În acest caz, întreprinderea
poate să apeleze la credite bancare pe termen mediu şi lung. Asemenea credite se stabilesc prin
contracte încheiate de către bancă cu întreprinderea şi privesc durata de până la 5 ani pentru creditele
pe termen mediu şi peste 5 ani pentru creditele pe termen lung.
Solicitarea creditului se face în baza unei documentaţii depusă băncii, care cuprinde:
- cererea de credite;
- documentaţia tehnico-economică, formată din studiile tehnico-economice; proiectul de execuţie;
memoriul de necesitate în cazul dotărilor cu utilaje;
- studiul de fezabilitate, care face o analiză a propriei activităţi, precum şi a perspectivelor sale;
- bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;
- programul tendinţei resurselor financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea integrală a
creditului;
- bilanţul încheiat la sfârşitul anului precum şi ultimul bilanţ pe anul în curs, inclusiv situaţia contului
de profit şi pierdere;
- ultima balanţă de verificare întocmită.
În vederea luării deciziei de creditare, banca efectuează o analiză amănunţită a activităţii economico-
financiare a întreprinderii, pe baza documentaţiei depuse şi a verificărilor de fapt, urmărind în mod
deosebit echilibrul financiar al clientului prin indicatorii de solvabilitate, lichiditate şi capacitate de
plată. Creditele pe termen mediu şi lung se vor acorda în baza unor garanţii asiguratorii, care să
acopere valoarea creditelor solicitate şi a plăţii unei dobânzi a cărui nivel şi termene de rambursare se
negociază. Banca, în continuare, va urmări modul de respectare de către clientul său a termenelor de
utilizare şi a nivelului de credite consumate pe baza unui grafic anexat la contract. Pentru neutilizarea
46
creditului la datele şi în sumele stabilite prin contract, banca calculează întreprinderii un comision prin
intermediul căruia obligaţiile de plată ale clientului se măresc.
- Creditul obligatar, reprezintă o formă de îndatorare a întreprinderii prin emisiunea de obligaţiuni.
Emisiunea unui credit obligatar, comportă unele etape, cum ar fi: definirea împrumutului, informarea
acţionarilor despre modalităţile de realizare şi plasare propriu-zisă a titlurilor de credit.
În prospectul de emisiune se precizează: suma împrumutului; durata acestuia, numărul de titluri
şi valoarea nominală a titlului; rata dobânzii; preţul de emisiune; preţul de rambursare; modalităţile de
rambursare şi plata dobânzilor curente deţinătorilor.
Clauzele şi convenţiile contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în
legătură cu nivelul ratelor dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţii întreprinderii,
contribuie la perceperea valorii obligaţiunilor, a cursului acestora.
Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de amortizare, prin
care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În ţara noastră, până în prezent, puţine
întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.
-Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma hotărârii adunării
generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această modalitate presupune: emisiunea
de noi acţiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent de
modalitatea practicată, sporirea capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum prin
aport în natură.
- Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral de stat
şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia naţională. Alocarea resurselor se
face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite bugetare. Mobilizarea resurselor
de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau exogene, se face în funcţie de costul acestora.După
luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un tablou de finanţare care cuprinde în afara
resurselor de finanţare şi a cheltuielilor cu investiţiile şi obligaţiile privind plăţile pentru investiţiile
precedente concretizate în rambursarea ratelor scadente ale creditelor şi plata dobânzilor aferente
creditelor pentru investiţii.
3 Criterii de selecție a proiectelor de investiții

În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în timp a eforturilor şi
efectelor investiţiei.
Pentru a putea confrunta cheltuielile de investiţie cu fluxurile de încasări ce vor rezulta din
exploatare, se reţine ca moment de referinţă data punerii lor în funcţiune.
În continuare, se calculează capitalizarea alocărilor anuale de capital pentru finanţarea
investiţiilor şi actualizarea recuperărilor anuale de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata
de viaţă a investiţiei.
Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă mai mare, în funcţie de
factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa financiară.
În schimb, o sumă ce se va obţine în viitor se va echivala azi cu o sumă mai mică, proporţional
cu dobânda încasabilă până în momentul viitor al obţinerii primei sume.
Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile de încasări (cash-
flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei.
Plasamentele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o perioadă scurtă de
timp şi, de obicei, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai
mari de executare a lucrărilor de investiţii.
Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică unele probleme
ale corectitudinii calculelor.
Astfel, în primul rând, se pune problema realismului previziunii fluxurilor de încasări (cash-
flow) având în vedere aproximările privind încasările şi plăţile diferenţiale. În al doilea rând, rata de
actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţiei, rata dobânzii de piaţă, rata medie de rentabilitate pe
economie, rata de risc etc.
Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţiei şi cu
o primă de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din capitalurile proprii), fie pentru costul
47
mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al îndatorării (în cazul
proiectelor de investiţie finanţate din capitalurile proprii şi cele împrumutate).
1.Ce reprezintă conţinutul procesului investiţional .
2. Care sunt resursele de finanţare a investiţiilor.
3. Explicaţi criterii de selecție a proiectelor de investiții
Tema 9: PROFITUL ŞI RENTABILITATEA ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
- să cunoască noţiunea de profitul;
- să identifice rentabilitatea.
- să determine rezultatele exerciţiului financiar.
Bibliografie:
2005
2007
Subiecte:
1. Profitul: noţiune, metode de planificare
2. Rentabilitatea - indicatorul de bază al eficienţei întreprinderii
3. Rezultatele exerciţiului financiar. Repartizarea profitului şi politica de
dividende
1. Profitul: noţiune, metode de planificare
Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, permite identificarea

disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare ale firmei. Se determin
ă ca diferenţă dintre suma veniturilor şi suma cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea activităţii.
Profitul reflectă rezultatul întregii activităţi a întreprinderii şi în plan se determină în trei
direcţii:
- profitul de la activitatea de producţie de bază;
- profitul de la realizarea producţiei şi serviciilor de la secţiile auxiliare, ce nu sunt incluse în
volumul producţiei realizate (de ex., producţia secţiilor anexe);
- profitul de la operaţiile ce nu ţin de realizarea producţie.
Pe baza acestor indicatori se determină profitul brut, ce acumulează toate varietăţile profitului.
Alte tipuri de profit, ce pot fi calculate la întreprindere sunt:
- profitul impozabil. Constituie baza de calcul a impozitelor. Se obţine prin scăderea din
profitul brut a facilităţilor fiscale prevăzute de lege.
48
- profitul normal. Constituie un minim de câştig pe care trebuie să-l obţină întreprinzătorul
pentru a-şi investi capitalul
- profitul suplimentar. Reprezintă profitul utilizat de acei întreprinzători care produc cu
costuri individuale mai reduse decât cele considerate normale. Se determină ca diferenţă
dintre profitul net şi cel normal.
- dividendele. Reprezintă o formă specială de profit, care reprezintă sumele încasate de
acţionar din profitul net realizat de societăţile pe acţiuni.
Profitul îndeplineşte mai multe funcţii, printre care:
1. Este indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor întreprinderii.

2. Este mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.
3. Este sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a firmei.
4. Reprezintă pârghia de cointeresare a acţionarilor sau asociaţilor, proprietarilor individuali şi
salariaţilor.
5. Este sursă de plată a costurilor capitalurilor împrumutate.
O cale principală de creştere a profitului este reducerea costurilor de producţie ce se poate

obţine prin numeroase măsuri şi acţiuni între care:
1. reducerea costurilor specifice ale rebuturilor şi deşeurilor
2. reducerea cheltuielilor neproductive
3. creşterea productivităţii muncii
4. retehnologizarea producţiei
5. organizarea raţională a muncii şi producţiei
Pentru planificarea profitului se determină factorii ce influenţează asupra lui. De exemplu, în
industria uşoară, unde în costul de producţie 90% reprezintă cheltuielile materiale, prima rezervă de
majorare a profitului este micşorarea consumului specific de materie.
O mare importanţă o are diminuarea cheltuielilor pentru repararea şi întreţinerea utilajului în
ramurile cu multe fonduri fixe.
Printre alţi factori ce influenţează asupra mărimii profitului, pot fi enumeraţi:
lărgirea producţiei pe baza introducerii tehnicii noi;
- nivelul utilizării capacităţii de producţie;
- productivitatea muncii;
- îmbunătăţirea calităţii şi diminuarea costului de producţie;
- perfecţionarea organizării producţiei şi a conducerii etc.
- Planificarea profitului se poate realiza prin două metode:
- metoda directă
- metoda analitică
Planificarea profitului conform metodei directe se efectuează, parcurgând următoarele etape:
I. Se calculează volumul de plan al producţiei realizate, conform următoarei relaţii:
PR=PM+PNRi-PNRs+Mî-Ms,
în care;
- PR - volumul de plan al producţiei realizate;
- PNRi, PNRs - producţia finită la depozitul întreprinderii la începutul şi sfârşitul anului de
plan;
- Mî, Ms - marfa descărcată, dar neplătită la începutul şi sfârşitul anului;
- PM - volumul producţiei-marfa în anul de plan;
II. Se determină costul de producţia al producţiei realizate în perioada de plan, conform relaţiei:
Cpr=Cpm+CPNRî-CPNRs+Cmî-Cms,
în care
- Cpr - preţul de cost al producţiei realizate în anul de plan;
- Cpm - costul producţiei-marfa pentru anul de plan
49
- CPNRî; CPNRs - costul producţiei finite ce se află la depozitul | întreprinderii, respectiv, la
începutul şi sfârşitul anului;
- CMî, CMs - costul mărfii descărcate, dar neplătită, respectiv pentru începutul şi sfârşitul
anului;
III. Se determină profitul de plan de la realizarea producţiei;
Ppr=PR-CPR
De obicei, profitul de la realizarea producţiei ocupă 95-97% din profitul brut.
IV. Se determină profitul de la operaţiile ce nu ţin de realizarea producţiei: Po
În componenţa profitului de la operaţiile ce nu ţin de la realizarea producţiei se includ:
- profitul obţinut din participarea prin cote la activitatea altor întreprinderi;
- profitul obţinut din arendarea bunurilor;
- profitul obţinut din operaţiunile care nu sunt legate de fabricarea şi desfacerea producţiei,
inclusiv sumele primite şi plătite sub formă de sancţiuni şi de compensare a pierderilor.
V. Se determină profitul brut: Pb=Ppr+Po
Metoda analitică de calcul presupune planificarea profitului în următoarele etape:
I. Se determină profitul anului de plan, reieşind din volumul planificat al producţiei comparabile şi
nivelul rentabilităţii în anul de bază., în care
- Vpm - volumul planificat al producţiei-marfa;
- Rb - rentabilitatea anului de bază, în %.
II. Se determină profitul obţinut suplimentar în urma influenţei factorilor tehnico-economici
(micşorarea cheltuielilor, schimbarea sortimentului, îmbunătăţirea calităţii ş.a). Psup.
III. Se determină profitul suplimentar, obţinut în urma schimbării producţiei nerealizate:P°sup
IV. Se determină profitul planificat de la realizarea producţiei-marfa comparabilă, conform relaţiei:
Pcpm=Prb+Psup+P°sup
V. Se determină profitul planificat de la realizarea producţiei-marfă necomparabilă
NPM - volumul producţiei marfa necomparabilă;
RP - rentabilitatea proiectată, în %
VI. Se determină profitul de la realizarea producţiei în anul de plan.
Ppr=Pcpm+PNPM
VII. Se determină profitul de la operaţiunile ce nu ţin de realizarea producţiei Po.
VIII. Se determină mărimea profitului brut în anul planificat, conform relaţiei:
Pb=Ppr+Po
2. Rentabilitatea - indicatorul de bază al eficienţei întreprinderii
Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea agenţilor

economici de a acoperi cheltuielile efectuate pentru producerea şi desfăşurarea bunurilor economice de
a obţine profit.
Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre rezultate şi mijloace. Un
anumit nivel de rentabilitate este necesar pentru menţinerea şi creşterea potenţialului economic al
firmei, cointeresarea acţionarilor sau asociaţilor, angajaţilor, creditorilor. O activitate este rentabilă,
dacă raportul venituri / cheltuieli este mai mare decât unitatea. Când acest raport este egal cu unu
activitatea nu va produce beneficiu, dar nici pierderi. O activitate va fi în pierderi, când cheltuielile
sunt mai mari decât veniturile.
În economia noastră, ratele de rentabilitate, ce se calculează în prezent, sunt într-o anumită
măsură diferite de cele din ţările cu economie de piaţă dezvoltată. Între ele menţionăm:
1. Rentabilitatea producţiei realizate se determină ca raport procentual dintre profitul de la realizarea
producţiei (Ppr) şi costul producţiei realizate (Cpr), conform relaţiei:
Coeficientul dat arată cota-parte a fiecărui leu câştigat, ce a fost folosit pentru a acoperi cheltuielile. De
obicei, acest indicator se analizează în dinamică, comparându-se cu valoarea medie pe ramură.
2. Rentabilitatea generală, se determină ca raport procentual între suma profitului brut (Pb) şi
mărimea fondurilor fixe (Ff) şi mijloacelor circulante, (Fcir) conform relaţiei:
50
Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii fondurilor avansate şi arată cât trebuie să investească
întreprinderea pentru a primi un leu profit.
3. Rentabilitatea pe unitate de produs se determină ca raport procentual între profitul obţinut pe
unitatea de produs şi costul unitar complet al produsului:
Ratele de rentabilitate sunt însă mult mai numeroase, iar valoarea lor variază de la un indicator
la altul. Intre ratele de stabilitate ce se utilizează în economia de piaţă pot fi menţionate:
rata rentabilităţii investiţiilor, calculate ca raport între profitul brut şi investiţiile de capital,
rata rentabilităţii unei acţiuni, ţinând cont de cursul la bursă al acestuia, calculată ca raport între
dividend şi cursul acesteia ş.a.
O importanţă deosebită o are şi calcularea pragului de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate separă domeniul în care realizările (prin veniturile obţinute) conduc la
profit, de domeniul în care se înregistrează pierderi (costurile depăşind veniturile). Cu alte cuvinte,
pragul de rentabilitate determină limita volumului de activităţi, pe care trebuie să o realizeze
întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra în pierdere. Dincolo de această limită, ce se
acoperă pe baza profitului realizat cheltuielile totale respective, activitatea specifică a unităţii devine
rentabilă. în cazul întreprinderii industriale, pragul de rentabilitate se determină prin raportul costurilor
fixe (f) la diferenţa dintre preţul de livrare unitar (p) şi costurile variabile (v) pe unitate de produs,
conform relaţiei:
Pragul de rentabilitate este variabil în timp, principalii factori influenţă fiind următorii:
modificarea costurilor unitare variabile, prin modificarea preţurilor la resursele de intrare, acţiuni de
promovare a produselor, modificarea structurii producţiei;
- variaţia cheltuielilor convenţional constante;
- variaţia preţului produselor.
3.Rezultatele exerciţiului financiar. Repartizarea profitului şi politica de dividende

Veniturile şi cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de activitate şi anume:
activitatea de exploatare, considerată activitate de bază; activitatea financiară; şi activitatea
extraordinară.
Rezultatele obţinute din aceste activităţi se concretizează în profit sau pierdere.
La nivelul întreprinderii, dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea
exerciţiului atunci, contul de profit şi pierdere ca situaţie financiară reflectă modul cum s-a ajuns la
acest rezultat final şi mulţimea fluxurilor de venituri şi cheltuieli care au condus la rezultatele finale.
Un venit, sau o cheltuială, vor fi recunoscute dacă au fost realizate în perioada respectivă de
raportare şi au generat creşteri, respectiv descreşteri ale profitului, fiind estimate rezonabil.
În contul de profit şi pierdere sunt grupate fluxurile de venituri şi cheltuieli pe cele trei domenii
de activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea determinării:
● rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere;
● rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere;
● rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere.
Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul economic) se obţine
rezultatul curent.
În continuare, dacă influenţăm rezultatul curent cu rezultatul extraordinar, se determină
rezultatul brut al exerciţiului, adică profitul brut sau pierderea brută.
Rezultatul brut al exerciţiului se poate calcula şi ca diferenţă între veniturile totale şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.
În procesul de repartizare a profitului, obiectivul principal îl constituie armonizarea intereselor
întreprinderii cu cele ale fiecărui acţionar asociat, salariat şi ale întregii societăţi.
În acest sens, prezintă însemnătate stabilirea unui raport raţional, echilibrat, între partea din
profit ce rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru autofinanţare, partea care se acordă acţionarilor şi
salariaţilor sub formă de dividende şi, respectiv, participare la profit, şi cea care se varsă bugetului de
stat pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Repartizarea profitului net trebuie să răspundă unor cerinţe multiple, variabile în spaţiu şi
timp, care, în acelaşi timp, să satisfacă dezideratul ,,profituri utilizate cât mai eficient‟‟.
51
Problematica repartizării profitului trebuie corelată cu unele componente structurale ale politicii
financiare ale întreprinderii cum ar fi: politica de autofinanţare, politica de rambursare a creditelor şi
politica de dividende. Prin politica de autofinanţare, întreprinzătorul are interesul să asigure resursele
necesare unor plasamente pe termen lung care să permită expansiunea şi perfecţionarea tehnologiilor.
Expansiunea poate presupune chiar înfiinţarea de filiale sau fuziunea.
Profitul constituie, totodată, şi o resursă care asigură rambursarea datoriilor, motiv pentru care
o parte din acesta este destinat creşterii surselor proprii de finanţare. În acelaşi timp, şi nu în ultimul
rând, din profit se va asigura şi acoperirea costului capitalului propriu evaluat prin intermediul
dividendelor.
În prezent, profitul net odată stabilit la nivelul întreprinderii urmează să fie repartizat pe
destinaţii potrivit legislaţiei.
Selectiv, urmărind repartizarea profitului net la societăţile comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat, constatăm că destinaţiile acestuia privesc:
● constituirea de rezerve legale în limita a 5% din profitul brut până la concurenţa sumei reprezentând
1/5 din capitalul social;
● sursele proprii de finanţare a investiţiilor (pentru sumele rezultate din valorificarea activelor fixe în
cursul anului);
● constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit în proporţie de până la 10% din profitul
net;
● cota managerului, în limita stabilită prin contract;
● alimentarea sumelor proprii de finanţare în cotă de până la 50% din profitul net;
● alte destinaţii;
● sume reprezentând dividendele.
Dacă la societăţile comerciale partea rămasă din profitul net repartizată sub formă de dividende
ce se cuvine acţionarilor, la nivelul regiilor autonome diferenţa nerepartizată se varsă la bugetul
statului sub formă de vărsământ.
Tema 10: Gestiunea trezoreriei întreprinderii

- să cunoască noţiunea de trezorerie;
- să identifice fluxurile de trezorerie ale întreprinderii
- să determine echilibrul financiar şi capacitatea de piaţă a întreprinderii.
Bibliografie:
2005
Bucuresti,2005
Subiecte:
1. Conţinutul trezoreriei întreprinderii. Conceptul de trezorerie.
2. Fluxurile de trezorerie ale întreprinderii.
5. Echilibrul financiar şi capacitatea de piaţă a întreprinderii.
52
1. Gestiunea trezoreriei întreprinderii .Conceptul de trezorerie
Gestiunea trezoreriei reprezintă o subdiviziune a managementului trezoreriei, referindu-se la

punerea în aplicare a strategiei elaborată la nivelul întreprinderii, găsirea unor soluții de echilibrare a
fluxurilor de trezorerie, stabilirea excedentelor și a deficitelor de trezorerie, efectuarea plasamentelor
respectiv acoperirea deficitelor înregistrate, utilizarea celor mai adecvate metode de acoperire a
riscurilor care apar la nivelul trezoreriei.
Gestiunea trezoreriei întreprinderii cuprinde totalitatea mijloacelor utilizate de întreprindere în
scopul accelerării încasărilor şi plăţii la timp a obligaţiilor.
De asemenea, gestiunea trezoreriei are şi rolul de a previziona echilibrul financiar pe termen
scurt pentru a evita în viitor lipsa de disponibilităţi şi pentru a fructifica eventualele disponibilităţi
temporare în plasamente pe termen scurt, iar în lipsa unor disponibilităţi, să apeleze la credite pe
termen scurt.
Gestiunea trezoreriei – poate fi considerată ca fiind inima funcției financiare a întreprinderii. În
marea majoritate a întreprinderilor mari trezoreria se prezintă ca și o entitate coerentă și multiformă –
ce reprezintă modul de manifestare operațional al funcției financiare a întreprinderii.
Trezoreria constituie un element esenţial al gestiunii pe termen scurt, deoarece prin ea se
concretizează rezultatele modului de realizare a activităţii si de respectare a cerinţelor echilibrului
financiar.
Nu întotdeuna o întreprindere, care încheie exerciţiul cu profit, are şi o trezorerie pozitivă
(disponibilităţi în bancă şi în casă). Această situaţie se datorează decalajului dintre înregistrarea în
contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor şi scadenţa lor ca încasări şi plăţi.
Preocupările tot mai intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate de unele fenomene de
instabilitate economică atât macro, cât şi microeconomică: creşterea inflației, a ratei dobânzii, precum
și scăderea ratelor de rentabilitate şi a gradului de autofinanţare.
În cadrul teoriei echilibrului financiar trezoreria a fost definită ca surplusul de surse de
finanțare care se degajă din întreaga activitate a întreprinderii și este egală cu diferența dintre fondul de
rulment și nevoia de fond de rulment.
O definire mai completă a trezoreriei poate fi făcută și în funcție de elementele constitutive ale
acesteia, adică activele şi pasivele de trezorerie.
Elementul de bază în această nouă definire îl reprezintă lichidităţile (disponibilităţile băneşti),
alături de care apar și activele financiare de trezorerie, iar în pasiv, creditele bancare sub forma
creditelor de trezorerie şi a celor de scont.
Pe baza celor expuse mai sus, relaţia de determinare a trezoreriei va fi:
TREZORERIA = ( Lichidităţi + Active financiare de trezorerie ) – Pasive de trezorerie
Conceptul de trezorerie este unul dintre cele mai greu de definit în domeniul financiar.
El poate fi analizat din două puncte de vedere şi anume:
- organizatoric: trezoreria este un compartiment ce face parte din organigrama întreprinderii, este
încadrat cu personal de specialitate care îndeplineşte o multitudine de sarcini şi atribuţii, şi
funcţionează după proceduri bine stabilite;
- structural: în funcţie de elementele patrimoniale componente ale acesteia.
Din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită astfel:
- în sens restrâns, trezoreria netă se poate determina ca şi diferenţă între fondul de rulment şi nevoia de
fond de rulment, luând forma excedentului sau deficitului de trezorerie.
- în sens larg, trezoreria este diferenţa dintre suma activelor şi a pasivelor de trezorerie.
Activele de trezorerie sunt formate din:
 disponibilităţi băneşti – care cuprind disponibilităţile existente atât în bancă cât şi în
casă;
 valori mobiliare de plasament – formate din titluri monetare şi financiare deţinute pe
termen scurt;
 efecte comerciale de încasat – cambii, bilete la ordin, cecuri, etc...
Pasivele de trezorerie sunt formate din:
53
 soldul creditor al contului curent;
 credite de trezorerie;
Trezoreria este rezultatul tuturor fluxurilor financiare care se derulează în întreprindere cât şi a
modalităților de finanțare adoptate. Prin urmare, trezoreria măsoară consecinţele deciziilor financiare
și comerciale luate de conducerea întreprinderii. Deoarece de multe ori managerii nu dispun de timpul
sau resursele umane proprii pentru a realiza un control de gestiune cât mai analitic al întregii activități
a întreprinderii, un semnal de deteriorare a trezoreriei va trebui să fie un semnal de deteriorare a
situației financiare a întreprinderii.
Printre cauzele care duc la dificultăţi de trezorerie, apare frecvent profitabilitatea slabă a unei
investiţii, o alegere proastă a unei game de produse introduse în fabricaţie, falimentul unui client
(întârzieri la plată sau chiar lipsa plăților) sau proasta organizare a unui serviciu din întreprindere.
Realizarea unei trezorerii "zero" ar reprezenta un ideal pentru toți trezorierii, dar din studiile
efectuate reiese că în mod frecvent, este necesară constituirea unei rezerve de trezorerie, care să fie
utilizată pentru a acoperi riscurile activității de exploatare, cum ar fi:
- creşteri neprevăzute a costului materiilor prime;
- înlocuirea unor materiale cu defecte de fabricație ;
- angajarea de lucrători temporari pentru a înlocui plecările de personal ;
- falimentul unui client.
În general, constituirea unor rezerve se impune și pentru a face faţă unor vârfuri ale trezoreriei,
provocate de anumite decalaje între fazele unui ciclu economic. Însă mulți consideră greșit că dacă au
creat unele rezerve de trezorerie, va trebui să le păstreze sub formă de lichidități în contul curent.
Dimpotrivă, excedentele trebuie să fie plasate în asemenea instrumente financiare, care să permită o «
eliberare » rapidă de numerar, atunci când apare nevoia de lichidități.
Obiectivul urmărit în gestiunea trezoreriei este asigurarea unui sold zero de trezorerie;
Pentru a realiza acest obiectiv întreprinderea trebuie să urmărească două aspecte:
- efectuarea unor plasamente eficiente, sigure şi cu un grad mare de lichiditate, pe seama excedentelor
de trezorerie;
- acoperirea deficitelor de trezorerie pe seama unor împrumuturi, al căror cost să fie cât mai scăzut.
Atingerea acestui obiectiv determină minimizarea costurilor de gestiune a trezoreriei. În
componenţa acestor costuri regăsim două componente:
- costul de oportunitate pentru excedentul de trezorerie;
- costul de finanţare pentru deficitul de trezorerie.
În practica financiară pot fi întâlnite situaţii în care unele întreprinderi care au realizat profit să
aibă o trezorerie negativă; în acest caz va trebui acordată atenţie modului de gestionare a resurselor cât
şi a alocărilor, încât deficitul de trezorerie să fie minim.
Asemenea situaţii pot să apară ca urmare a: decalajelor care apar între înregistrarea în contabilitate a
veniturilor şi cheltuielilor; decalajul între datele de scadenţă a plăţilor şi a încasărilor; creşterii
nivelului ratei inflaţiei, creşterea ratei dobânzii active; diminuării rentabilităţii activităţii; creşterea
costului mediu ponderat al capitalului; scăderea capacităţii de autofinanţare etc. .
Trezoreria poate fi influenţată şi de existenţa unor datorii şi creanţe în valută, care vor influenţa
activitatea întreprinderii, datorită riscului valutar.
Pe baza celor expuse mai sus reiese că activitatea de gestiune a trezoreriei trebuie să
urmărească îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- minimizarea costului capitalului , în situaţia contractării de credite pentru acoperirea deficitelor de
trezorerie;
- maximizarea rentabilităţii capitalului, prin efectuarea de investiţii pe termen scurt, cât mai rentabile,
pe seama excedentelor existente în trezorerie.
Din cele expuse mai sus reiese că în activitatea de gestiune a trezoreriei intervine atât decizia de
finanţare, cât şi cea de plasament; astfel când trezoreria este negativă vor fi prioritare modalităţile de
finanţare pe termen scurt decât cele de plasament şi când trezoreria este pozitivă se va urmări
fructificarea cât mai eficientă a plasamentelor şi mai puţin atragerea unor surse de finanţare.
54
Prin organizarea unei gestiuni sănătoase a trezoreriei se va urmări asigurarea solvabilităţii
întreprinderii, adică asigurarea condiţiilor ca întreprinderea să-şi poată onora în orice moment
obligaţiile financiare ajunse la scadenţă şi să deţină un minim de lichidităţi în trezorerie.
Realizarea obiectivelor unei bune gestiuni a trezoreriei, solvabilitatea şi rentabilitatea,
presupune conjugarea a două tipuri de acţiuni :
- Acţiuni interne : care urmăresc modul de previziune a fluxurilor monetare, găsirea modalităţilor de
acoperire a dezechilibrelor între intrările şi ieşirile de fonduri, precum şi controlul trezoreriei ;
- Acţiuni externe : se referă la negocierea condiţiilor de creditare, de fructificare şi alte facilităţi
bancare, precum şi condiţiile de plată a furnizorilor şi de încasare a clienţilor.
Trezoreria a constituit în permanenţă un element esenţial al gestiunii financiare pe termen scurt al
întreprinderii.
Trezoreria reprezintă un instrument fundamental de acţiune în vederea realizării obiectivelor
financiare strategice ale întreprinderii. Gestiunea eficientă a trezoreriei constituie garanţia unei
flexibilităţi şi mobilităţi financiare ele acestuia. Conceptul de trezorerie este foarte complex, chiar
contradictoriu, contradicţiile apar între autori în procesul de definire a acestui.
Definirea trezoreriei poate fi efectuată din 2 puncte de vedere:
1) Organizatoric – astfel trezoreria apare în calitate de serviciu (subdiviziunea a întreprinderii) ce
reprezintă o parte componentă în structura organizatorică a unităţii economice căreia îi revin
sarcini şi atribuţii care are personal de specialitate şi funcţionează după reguli bine stabilite.
2) Structurală – din acest punct de vedere trecerea este definită în dependenţă de elementele
patrimoniale care o compun, astfel ea poate fi privită sub două aspecte:
a) Aspectul însemnării elementelor componente conform acestui aspect trecerea include:
- Lichidităţi de casierie (cash);
- Conturile de la bancă de diferite genuri (conturi curente);
- Titluri de plasament financiare curente, care pot fi uşor transformate în bani.
b) În conformitate cu acest aspect trezoreria este privită ca o diferenţă între anumite elemente ale
activelor circulante.
Acest lucru poate fi descris în felul următor:
Trezoreria = diferenţa dintre necesarul de active circulante şi fondul de rulment (surse interne).
Într-o accepţiune globală trezoreria mai poate fi definită ca o diferenţă dintre activele circulante
lichide şi datoriile ce trebuie achitate imediat.
În procesul de gestiune a trezoreriei reuşita depinde de următorii factori:
1) Calitatea procesului de transformare şi calitatea restanţelor financiare atrase (transformarea
activelor circulante în alte active şi mişcarea lor atrase din exteriorul întreprinderii, reţinerea
w, impozitelor de la buget, vor avea o influenţă mai mică asupra calităţii, cea mai calitativă
este reţinerea plăţilor la buget).
2) Obiectivitatea activelor de evaluare a produselor şi serviciilor (stabilirea corectă a preţurilor,
tarifelor atât a materiei prime contractate cât şi a producţiilor finite ale întreprinderii)
Cunoaştem următoarele obiective ale procesului de gestiune al trezoreriei:
1) Evitarea pierderilor zilnice de valori generate de necomercializarea la timp a producţiei finite,
imobilizarea neopţională a surselor financiare a materiei prime şi materiale şi organizarea
incorectă a activităţii de producţie (pierdem valorile când vom cumpărăm prea multă producţie.
2) Organizarea activelor de creditare în condiţii de minimizare de costul capitalului împrumutat
(de atragere a capitalului străin) o formă de specializare este dobânda pentru credite,
penalităţile pentru reţinerea plăţilor datoriilor.
3) Utilizarea într-o manieră profitabilă a disponibilităţilor trezoreriei în vederea degajării unui
profit maxim.
În vederea obiectivelor menţionate gestionării trezoreriei acţionează în următoarele 3 direcţii:

1) Accelerarea încasărilor şi reducerea fondurilor neutilizate existente în conturi bancare
curente care nu mai aduc profit.
55
2) Alegerea mijloacelor de plată adoptate nevoilor – acest obiect de selectare dacă este efectuat
corect are ca efect accelerarea intrărilor de fonduri, fie amânarea termenilor de plată.
3) Optimizarea trezoreriei care se înfăptuieşte pe 3 principii:
a) Utilizarea corespunzătoare a creditelor.
b) Promovarea unor tehnici adecvate, unor situaţii în vederea plasamentului excedentului de
trezorerie.
c) Evitarea pe cât posibil a diferitor categorii de conturi debitare, creditare ce trebuie remunerate
(un comision şi care trebuie evitat după posibilităţi
2. Ciclul de exploatare şi stocurile;
Fluxurile de trezorerie a întreprinderii reprezintă diferitele mecanisme a disponibilităţilor băneşti

influenţate de activităţi financiare a întreprinderii. Aceste mişcări se materializează în acţiuni de plaţi
şi încasări. Fluxurile de trezorerie sunt numite în teoria şi practica financiară contabilă „cash flow”
este un termen de origine aglo-saxonă. În practică există 2 categorii de disponibilitate (cash):
1) Cash efectiv – disponibilităţi băneşti în conturile bancare curente şi în casă (bani lichizi).
2) Cash echivalent – acele disponibilităţi numite cvaşi lichide (uşor pot fi transformate în bani,
rapid), cum ar fi:
- Valoarea mobilităţii de plasament;
- Titluri financiare;
- Titluri monetare (certificate de depozit), care sunt procurate de către agentul economic în
vederea valorificării temporale a excedentului de trezorerie (bani lichizi în plus).
Fluxul mijloacelor de trezorerie (cash flow) este constituit variaţia trezoreriei nete de la începutul
până la sfârşitul exerciţiului financiar. Conţinutul tuturor operaţiilor care determină fluxurile de
trezorerie ale întreprinderilor ale întreprinderii pot fi împărţite în următoarele categorii: Gl –grad de
lichiditate
Acţcţiu _ curente _ totale
Gl= ( FR, Ct ) Ct  Fr  Gl  2
Datoriile _ curente _ totale
Ct  Fr  insolvabilitatea a întreprinderii
Operaţiunile financiare ale întreprinderii CF
Operaţiunile de gestiune CF gestionării Operaţiunile de capital CF capital
-Investiţii (încasări din dezinvestiţii);

-Exploatarea (banii pentru materializare); -Dezinvestiţii (scoatem capitalul cel investit);
-Financiare (producţie nu permite bani, -Finanţări
creanţă); -Restituiri (când recompensăm finanţarea)
-Excepţionale (penalităţi, sancţiuni). -Rambursări din credite;
-Creditări (clienţii ce au creanţe)
Din această schemă reiese următoarele relaţii:

CFrap=CFgest+CFcapital; CFrap=CFinvest+CFfinanc; CFtotal=
CF din activele de gestiune este cel mai important în activitatea financiară a întreprinderii. El poate
fi utilizat în efectuarea plăţilor şi încasărilor curente de gestiune pentru achiziţia de noi active prin
intermediul autofinanţării pentru rambursarea creditelor şi debitelor aferente, cât şi pentru rambursarea
56
activităţilor cu dividende. Din acest CF de gestiune se formează şi fondul de rulment al întreprinderii.
În practică pot fi utilizate diferite metode de determinare a CF de gestiune.
1. metodă directă – pune în evidenţa ansamblul încasărilor şi plăţilor precum şi
modificările finale ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor de exploatare.
2. metodă indirectă – este o metodă mai complicată şi se bazează pe utilizarea anumitor
informaţii financiare deja prelucrate (profit net, amortizări, provizioane).
Creditul activ de investiţii se referă la acelea mişcări de disponibilităţi băneşti, legate de procură
sau comercializarea activelor fixe:
- Corporale (terenuri agricole, cu zăcăminte, construcţii, maşini);
- Necorporale (brevete, licenţe, mărci);
- Financiare (plasamente şi titluri financiare pe TL, acţiuni, portofoliu).
Activitatea de investiţie cuprinde:
1) Plăţi pentru procurare.
2) Încasări pentru vânzare.
3) Încasările pentru activitatea de cesiune.
CF din activităţi de finanţare cuprinde diferite venituri cât şi cheltuieli financiare, influenţaţi de:
1) Emisie din acţiuni noi, operaţiuni de majorări de capital, vânzări de acţiuni.
2) Diferite plăţi ce se manifestă sub forma rambursării împrumuturilor financiare.
3) Diferite venituri legate de restituirea creanţelor şi altor împrumuturi acordate de întreprindere
persoanelor terţe.
În procesul de gestiune a disponibilităţilor băneşti întreprinderea mereu încearcă să menţină un
echilibru între necesităţi şi disponibilităţi. Echilibrul poate să fie deranjat în 2 cazuri:
1) Excedentul de trezorerie.
2) Insolvabilitatea de plată (deficit de trezorerie).
Excedentul de trezorerie reprezintă surplusul efectiv de disponibilităţi băneşti pe TS degajat de
activitatea de exploatare.
Ac excedent provine din 2 tipuri de operaţii:
1) Operaţii de gestiune (încasări provenite de la activităţi de bază a întreprinderii din
operaţiunile de gestiunea acestor activităţi.
2) Operaţii de investiţii şi financiare care generează excedentul de trezorerie a operaţiunilor de
acest gen.
Ac 2 tipuri de gestiuni influenţează operaţii în anumite momente ale activităţii financiare a
întreprinderii a excedentului de trezorerie.
Excedentul de trezorerie al activităţii de exploatare poate fi calculat utilizând următoarea formulă:
ETE=încasări din exploatare – cheltuieli din exploatare (plăţi din exploatare). În categoria
încasărilor de exploatare se includ:
a) Încasările primite de la clienţii întreprinderii;
b) Creşterea creditelor.
Plăţi pentru exploatare, se includ:
- Cheltuieli pentru exploatare;
- Creşterea datoriilor către furnizori;
- Alte datorii de exploatare.
Întreprinderea în vederea reinstaurării echilibrului financiar trebuie să utilizeze temporar
excedentul de trezorerie prin plasarea acestuia în diferite acţiuni de gestiune sau financiare.
Bugetul de trezorerie reprezintă un calcul economic care include în sine elemente de previziune şi
prognozare a situaţiei legate de fluxurile de trezorerie în activităţile financiare a întreprinderii.
Elaborarea bugetului de trezorerie este înfăptuită în scopul asigurării permanente a capacităţilor de
plată a întreprinderii prin intermediul sincronizării încasărilor cu plăţile. Această sincronizare poate fi
efectuată cu ajutorul planificării defoliate a încasărilor a plăţilor, a politicilor de creditare (inclusiv cu
57
clienţii şi cu furnizorii) a întreprinderii. De obicei bugetul de trezorerie se întocmeşte în întreprinderi
medii şi mari. În buget trebuie de efectuat previziunea aproximativă a operaţiilor de creditare în caz de
deficit de trezorerie şi a operaţiunilor de plasament temporar în cazul de excedent de trezorerie.
În procesul de elaborare a bugetului de trezorerie este necesar de parcurs 2 faze:
1) Previziunea încasărilor şi plăţilor.
2) Determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din cumpărarea încasările cu plăţi.
În prima fază se determină fluxurile de încasări şi plăţi pentru perioada prognozată. Totalitatea
acestor se împart în 4 categorii:
1) Fluxul de exploatare (încasări şi plăţi din activităţi de exploatare).
Încasările din activităţile de bază (activităţi de exploatare)
- Încasările de la client + diferite subvenţii (de la start)
Plăţi din activităţi de exploatări.
- Cheltuieli salariale impozite şi taxe, alte cheltuieli de exploatare
2) Dfgdfg
3) Plăţi şi încasări din fluxul de investire sau dezinvestire se includ încasările din vânzarea
activelor fixe şi plăţilor pentru achiziţionarea activelor fixe.
Pozitiv soldul – investiţie
Negativ să credităm
Previziunea încasărilor şi plăţilor este fundamentată pe cifra de afacere a întreprinderii şi
repartizarea acesteia pe perioada de prognozare. Încasările trebuie să fie prognozate cu un anumit grad
de aproximaţie luând în calcul diferite elemente în previzilile ce ar putea interveni în procesul de
comercializare a producţiei întreprinderii.
Previziunea plăţilor de asemenea se înfăptuieşte prin calcul. Cheltuielile anuale de producţii şi
repartizarea acestora pentru perioada respectivă de prognozare. Ele trebuie stabilite şi separate pe
articole de cheltuieli.
5. Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a întreprinderii.
Noţiunea de echilibru financiar reprezintă situaţia când se instaurează o egalitate între resursele
financiare şi necesarul de resfinanciare pe termen scurt, adică se stabileşte egalul dintre venituri şi
cheltuieli între încasări şi plăţi. Cu alte cuvinte noţiunea de echilibru presupune situaţia de concordanţă
ale elementelor unui sistem. Aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii constituie obiectul
oricărei analize financiare.
De echilibru financiar al firmei sunt cointeresate următoarele persoane:
1) Acţionarii sau fondatorii întreprinderii – pentru ei prezenţa echilibrului financiar presupune
asigurarea unui randament a investiţiilor sale.
2) Managerul întreprinderii – pentru el echilibrul financiar însemnă maximizarea
valorii întreprinderii creşte flexibilităţii financiare şi a
gradului de autonomul financiar.
3) Creditorii întreprinderii – sunt persoanele care au acordat împrumut
întreprinderii şi cointeresaţi în menţinerea echilibrului
financiar al acestuia în vederea garantării rambursării
creditului.
Tema 11: Gestiunea şi finanţarea activelor circulante.
58
- să cunoască conţinutul şi structura activelor circulante;
- să identifice ciclul de exploatare şi stocurile
- să determine viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor circulante.
Bibliografie:
2005
Subiecte:
1. Conţinutul şi structura activelor circulante;
2. Ciclul de exploatare şi stocurile;
3. Dimensionarea stocurilor;
4. Finanţarea activelor;
1. Conţinutul şi structura activelor circulante.
În structura economică a întreprinderii un loc important îl ocupă activele circulante care participă
nemijlocit la procesul de producţie (la prelucrarea şi transformare) a materiei prime şi a materialelor în
produse şi sew. finite. Prin urmare activele circulante reprezintă fonduri băneşti constituite şi utilizate
pentru finanţarea activelor de producţie. În categoria acestor active se includ:
- Stocurile de bunuri materiale;
- Mijloacele decontate (creanţele), precum disponibilităţile băneşti din casă sau de la bancă. În
afară de aceste elemente în categoria activelor circulante pot fi incluse investiţiile pe termen
scurt;
La fel ca şi mijloacele fixe, activele circulante intră în structura de producţie în urma unui proces
de consum. În procesul de producţie activele circulante îşi transferă valoarea asupra producţiei finite.
În unele cazuri valoarea nu se transferă integral (de ce? Prezenţa rebuturilor, brac), furt, degradare.
Consumul activelor circulante are un caracter de reconstituire a acestora şi de dezvoltare în
dependenţă de specificul procesului de producţie. Structura internă activelor circulante depinde de
profilul întreprinderii de tehnologia de fabricaţie, de modalitatea organizare a întreprinderii şi de
progresul tehnico-ştiinţific. Activele circulante se găsesc într-un proces continui de alocare şi
recuperare luând diferite forme:
1) Disponibilităţi băneşti în formă iniţială cu ajutorul cărora procurăm materii prime şi materiale
de la furnizori;
2) Stocuri de materiale prime şi materiale pentru producţie;
3) Stocuri de producţie permanentă ce urmează să parcurgă anumite faze ale procesului de
producţie;
4) Stocuri de producţie finită – rezultate în urma terminării procesului de producţie şi a trecerii
acestora în sfera circulaţiei (trece în depozit şi se livrează la consumatori);
5) Produse expediate şi încasate – ac. constituie faza finală a circuitului economic, faza în care
activele circulante iau forma de disponibilităţi băneşti;
6) Creanţele asupra clienţilor – livrat produsele, însă ei vor achita după o anumită perioadă;
Realizarea neîntreruptă a acestui proces de circulaţie a activelor în dependenţa de caracterul
continui al procesului de producţie poartă denumirea de rotaţia activelor circulante, Activele circulante
59
wist numite şi active imreute. Structura acestor active depinde de forma materială în care se prezintă
cât şi de faza ciclului de exploatare la care participă. În aşa mod există:
1) Active circulante în sfera aprovizionării (stocurile de materie primă);
2) Active circulante în sfera producţiei (producţie în curs de execuţie);
3) Active circulante în sfera circulaţiei (producţie finită, creanţe).
Structura activelor curente deferă de la o întreprindere la alta. Rolul hotărâtor este influenţat de
modul de organizare activităţii de aprovizionare şi activităţii de desfacere (comercializare). Totalitatea
activelor circulante ale întreprinderii se clasifică:
- După fazele ciclului de exploatare:
a) Aprovizionare;
b) Producţie;
c) Circulaţie
- După forma şi conţinutul activelor circulante:
a) Active circulante în formă materială;
b) Active circulante în formă bănească;
- După sursă de finanţare:
a) Active circulante finanţate din sursele proprii;
b) Surse financiare externe;
2. Ciclul de exploatare şi stocurile

Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor care încep odată cu declanşarea
activităţilor de aprovizionare de la furnizori şi se încheie cu încasarea banilor de la consumatori. Pe
parcursul ciclului de exploatare are loc procesul de transformare a activelor circulante iniţiale în
producţie finită şi servicii care mai apoi urmează să fie valorificate, recăpătându-şi forma de
disponibilităţi băneşti, procesul continui de rotaţie a activelor circulante coincide cu derularea continuă
a ciclurilor de exploatare, adică rotaţia completă a activelor circulante. Este imposibilă în cazul dacă
ciclul de exploatare nu capătă finalitatea (nu are loc încasarea banilor de la clienţi).
Durata ciclului de exploatare depinde de mai mulţi factori:
1) Profilul de activităţi al întreprinderii (influenţează de procesul tehnologic);
2) Modul de organizare a procesului de aprovizionare şi de desfacere;
3) Mediul social-economic în care activează întreprinderea (de el depinde), condiţiile de Ct-are ,
condiţiile de capacitate de plată a clienţilor mobilitatea circulaţiei – capacitatea de transformare
a activelor circulante dintr-o formă în alta.
Stocurile reprezintă alocările de capital (materializate în diferite forme de active circulante) care se
recuperează numai după parcurgerea întregului ciclu de exploatare prin comercializare producţiei
finite. Pentru asigurarea desfăşurării normale a ciclului de exploatare.
În întreprindere trebuie să existe 3 categorii de stocuri:
1) Materii prime şi materiale;
2) Stocurile producţiei în curs de execuţie;
3) Stocurile producţiei finită.
Prin însumarea res. naturale din categoria rezervelor de producţie cu cele din sfera producţiei şi cu
stocurile de producţie finită se primeşte stocul global al activelor circulante întreprinderea poate
elabora diferite politice de gestiune a ciclurilor sale de exploatare:
1) Politica ofensivă (politica agresivă de atac), ea este indiferentă faţă de risc şi este orientată
spre obţinerea unei cifre de afaceri mari cu stocurile minime. Conducătorii sunt dispuşi să
accepte riscuri mari legate de lipsa de stoc şi lipsa de lichidităţi întreprinderii. Ei apteză
pentru deţinerea unei rentabilităţi mai înalte ca urmare a accelerării vitezei de rotaţie a
Activelor circulante.
2) Politica defensivă – ea este practicată de conducătorii prudenţi ei nu acceptă riscul rupturii

de stocuri, chiar şi unei rentabilităţi mai înalte, ei sunt preocupaţi de menţinerea nivelurilor
60
stocurilor la acea valoare care asigură continuitatea activelor de exploatare în condiţii de
siguranţă.
3) Politica echilibrată astfel de conducere armonizează contradicţia dintre rentabilitate şi risc.

Conform acestei politice activitatea întreprinderii se înfăptuieşte în baza unui stoc curent şi a
unui stoc de siguranţă. Stoc curent – cantitatea de materii prime şi materiale necesare
întreprinderii pentru asigurarea continuităţii ciclului de exploatare între 2 aprovizionări
succesive. Stoc de siguranţă – reprezintă Q de materii prime şi materiale necesare pentru
asigurarea continuităţii ciclului de exploatare în cazul eventuale a unei întreruperi ce
intervine în procesul de aprovizionare.
3. Dimensionarea stocurilor
Procesul de stabilire a dimensiunii optimale a stocurilor pentru diferite categorii de active

circulante este o activitate foarte importantă a procentului de gestiune financiar a întreprinderii.
Importanţa acestei activităţi este influenţată de importanţa decisivă asupra desfăşurării ciclului de
exploatare şi asupra nivelului de blocare a capitalului şi în consecinţă asupra costului a deciziilor
legate de nivelul diferitor categorii de stocuri, stabilirea nivelului optimal al stocului să fie luate în
consideraţie diferite elemente.
1) Condiţiile şi cerinţele procesului de aprovizionare.
2) Elementele tehnologice care influenţează procesul de aprovizionare.
3) Condiţiile de producţie ale întreprinderii.
4) Condiţiile de comercializare.
5) Condiţia de a reduce capitalul blocat în finanţarea stocurilor.
Dimensionarea stocurilor constituie baza stabilirii fondurilor băneşti necesare pentru finanţarea
ciclului de exploatare care pot fi constituite prin intermediul autofinanţării sau etichetelor bancare pe
termen scurt şi et-lor comerciale. Mărimea optimă a stocurilor trebuie sa asigure o proporţie optimă
dintre cheltuieli de transport pentru aprovizionarea care variază în dependenţă de numărul de
aprovizionări şi cheltuieli de păstrare şi depozitare care variază în raport cu mărimea stocurilor:
______________
Sop = V 2 NA x Ca
Pa x Cd
Na – necesarul anual de aprovizionare.

Ca – costul unitar pentru pregătirea comenzii de aprovizionare.
Pa – preţul unitar de aprovizionare.
Cd – costul de depozitare pentru o unitate de stoc.
În procesul de gestiune a stocului este necesar de stabilit numărul de aprovizionări efectuate în

decursul unui an.
Na
Nr 
Sop
În afară de aceasta este nevoie de determinant perioada ciclului de exploatare care este asigurată cu
materie primă anumită de către stocul optim.
Sop  T
i T=360 zile
Na
4. Finanţarea activelor circulante
61
Decizia de finanţare a activelor circulante a întreprinderii urmăreşte asigurarea unui echilibru
financiar dintre necesitatea de finanţare a activelor circulante şi sursele mobilizate în acest scop.
Întreprinderile au o libertate considerabilă în procesul de căutare şi identificarea surselor de finanţare a
activităţii curente. Principalele restricţii şi constrângeri ce intervin în procesul de căutare sunt:
1) Deficitele trezoreriei (lipsa de lichidităţi curente pentru finanţarea activelor circulante).
2) Timpul (prezenţa decalajelor temporale ce intervin în procesul de onorare a obligaţiilor
financiare persoanelor terţe faţă de întreprindere).
3) Constrângerile economice (diferite bariere de ordin economic ce fac imposibilă atragerea
surselor financiare externe).
Finanţarea pe termen scurt poate fi înfăptuită prin intermediul următoarelor 3 categorii de surse:
1) Surse interne – surse proprii ale întreprinderii (fond de rulment).
2) Surse externe – surse externe atrase (amânăm plata).
3) Surse externe împrumutate.
Sursele proprii de finanţare a activelor circulante constituie baza finanţării. Ele trebuie să asigure
continuitatea producţiei şi ritmicitatea vânzărilor. Aceste surse interne mai sunt numite şi fondul
rulment. Întreprinderea îşi stabileşte o politică referitoare la crearea şi utilizarea fondului de rulment
(capitalul de lucru al întreprinderii), care trebuie se clasifică în:
1) Cât de mult trebuie să investim în fiecare categorie de active circulante.
2) Cum ar trebui să se finanţeze aceste imobilizări (finanţări).
În acest sens întreprinderea poate adopta 3 categorii de strategii:
1) Strategia bazată pe constituirea unui fond de rulment care ar acoperi necesităţile medii de
active circulante.
2) Strategia de constituire a unui fond de rulment ce corespunde perioadei maxime de activitate
financiară curentă.
3) Strategia ce corespunde o perioadă de activităţi minime.
Echilibrul financiar pe termen scurt de multe ori este restabilit pe baza surselor atrase temporar de
la terţi în baza existenţei unui interval de timp cuprins între momentul constituit datoriei şi cel al
scadenţei plăţii. Întreprinderea deseori recurge la astfel de surse de finanţare, ele mai sunt numite
pasive curente ale întreprinderii. Aceste finanţări externe deseori poartă un caracter gratuit (nu plătim
dobânda pentru reţinerea de plată), iar întârzierile de plată nu sunt atât de costisitoare în comparaţie cu
creditul bancare. Din categoria acestor surse de finanţare externe atrase fac parte :
1) Creditul comerciale de la furnizori.
2) Amânarea plăţii salariaţilor.
3) E datorate bugetului şi altor fonduri statale (asigurări sociale, medicale)
Din categoria surse externe împrumutate, face parte creditul bancar prin diferitele forme de
manifestare a sa. De trezorerie influenţează necesitatea apelării la creditele bancare care asigură sursele
de finanţare a activităţii curente. În cazul când s-au epuizat celelalte surse.
În situaţii de criză acută financiară, întreprinderea mai poate recurge şi la comercializarea activelor
sale fixe în vederea creării surselor de finanţare activităţilor curente. În cazul dat este sursă internă.
Determinarea eficienţei activelor curente ne permite să apreciem măsura în care aceste categorii
de active participă la formarea rezultatelor financiare a întreprinderii. De asemenea este important de
stabilit aportul fiecărei categorii de active circulante la acest proces de constituire a rezultatelor
financiare.
Eficienţa activelor curente se calculează utilizând diferite rate de rotaţie care ne descriu ritmul de
derulare a operaţiunilor ciclice de exploatare în decursul unei perioade anumite (1 an):
1) Rotaţia activelor circulante este, vânzările totale/activele circulante medii anuale
vânzarile _ totale
2) Rotaţia creanţelor =
valoarea _ medie _ a _ creantelor
valoarea _ totală _ a _ aprovizionărilor
3) Rotaţia stocurilor de materie prime şi materiale 
valoarea _ medie _ a _ stocului _ total
62
valoarea _ totală _ a _ aprovizionării
4) Rotaţia datoriilor faţă de furnizori 
val. _ datoriilor _ medii _ faţa _ de _ furnizori
Toate aceste rate enumerate ne indică câte rotaţii complete efectuează acea categorie de active
circulante aflate la numitor în decursul perioadei analizate. Valoarea inversă a tuturor acestor rate
circulante înmulţită la 360 zile ne indică asupra duratei în zile a unei rotaţii complete a activelor
circulante de la numitor:
Exemplu: Valoarea vânzărilor – 1000000,00 lei. Rr=10
1
Valoarea medie anuală – 100000,00 lei.  360  36 zile
10
Duratele de rotaţie a stocurilor şi creanţelor corespund cu perioadele de timp necesare pentru
transformarea lor în bani, şi calcularea lor nu permite să planificăm eficienţa activităţii trezoreriale a
întreprinderii. Durata de rotaţie a datoriilor faţă de furnizori de asemenea ne ajută să planificăm
activitatea financiară a întreprinderii, indicându-ne concret termenii de achitare şi posibilitatea de
amânare a acestora. Toate aceste informaţii analizate şi sintetizate în ansamblu stau la baza planificării
şi prognozării activelor economice a întreprinderii.
Tema 12 : Analiza financiară a întreprinderii
- să cunoască importanţa analizei financiare;
- să identifice metode de analiză financiară a întreprinderii.
- să determine Indicatorii economico-financiar de apreciere a rezultatului financiar
rinderii.
Bibliografie:
2005
Bucuresti,2005
Subiecte:
1. Importanţa analizei financiare.
2. Metode de analiză financiară a întreprinderii.
3. Indicatorii economico-financiar de apreciere a rezultatului financiar.
4. Indicatorul lichidităţii şi solvabilităţii.
1. Importanţa analizei financiare.
Analiza financiară constituie un instrument managerial care contribuie la cunoaşterea situaţiei

financiare a întreprinderii a factorilor şi cauzelor care au determinat. Ea permite cercetarea trecutului şi
prezentului financiar al întreprinderii în vederea elaborării şi fundamentării viitoarelor obiective
strategice ce de menţinere şi dezvoltare a întreprinderii într-un mediu concurenţial. Prin intermediul
analizei financiare se stabilesc neajunsurile şi performanţele gestiunii financiare a întreprinderii. Acest
lucru este efectuat prin utilizarea diferitor metode, norme, criterii adecvate care permit explicarea
fenomenelor produse evidenţierea cauzelor ce au generat aceste fenomene, depistarea rezultatelor
negative şi identificarea căilor de îmbunătăţire a situaţiei financiare a întreprinderii. În practică mai
63
este utilizată şi noţiunea de diagnostic financiar. Diagnosticul financiar constituie un proces de
evaluare a potenţialului financiar a întreprinderii în general sau a unei subdiviziuni sau a unui domeniu
de activitate a acesteia.
2. Metode de analiză financiară a întreprinderii.
Ştiinţa economică are în arsenalul său diverse metode şi tehnici care pot fi utilizate în analiza
financiară a agentului economic, selectarea şi utilizarea metodelor se face în dependenţă de scopul
analizei şi obiectivelor pe care le urmăreşte întreprinderea.
Totalitatea metodelor de analiză poate fi grupată în 2 mari categorii:
1) Metode de analiză calitativă – ele cercetează esenţa fenomenelor şi rezultatelor analizate,
stabilesc elementele componente ale fenomenului şi reliefarea lor structurale determină factorii
şi cauzele ce au determinat producerea fenomenului, stabilirea reliefării de condiţionare dintre
fiecare factor şi fenomen studiat precum şi dintre factorii de influenţă.
2) Metode ale analizei cantitative – totalitatea metodelor au o caracteristică comună care constă în
faptul că ele au ca scop măsurarea cantitativă a influenţelor elementele sau factorilor.
Printre metodele cantitative utilizate în analiza financiară se pot evidenţia următoarele:
1) Metoda comparaţiei:
a) Comparaţia realizării previziunii.
b) Comparaţia în timp (dinamică) – această comparaţie permite formularea concluziei referitoare
la evoluţia situaţiei financiare în timp, de multe ori pentru obţinerea informaţiei corecte este
necesar de utilizat date comparabile, în acest scop existând diferiţi coeficienţi de indexare sau
de actualizare a informaţiei.
c) Comparaţia în spaţiu (între producători, întreprinderi) poate fi:
directă – 2 întreprinderi direct rezultatele lor,
indirectă – rezultatele întreprinderii cu alte rezultate medii a întreprinderii.
2) Metoda diviziunii şi descompunerii rezultatelor – ea constă în divizarea rezultatelor finale
pe elemente structurale şi stabilirea aportului fiecărui element la realizarea acestui rezultat.
3) Metoda de stabilire a reliefării cauzale – coeficientul de elasticitate.
4) Metoda substituirii în lanţ – rezultatul final.
5) Metoda bilanţieră – efectuarea bugetului, comparaţia dintre plusuri şi minusuri se găsesc căi de
determinarea acestora, lichidare.
6) Metoda corelaţiei – calcule matematice.
7) Metoda indicatorilor cu ajutorul cărora se asigură o caracteristică complexă a fenomenului
studiat.
3. Indicatorii economico-financiar de apreciere a rezultatului financiar.
Calculul acestor indicatori permite efectuarea analizei performanţelor financiare a întreprinderii.

Aceşti indicatori permit stabilirea valorilor reale a efectelor economice compararea acestor în timp şi
spaţiu (cu alţi agenţi economici) şi de asemenea prognozarea evoluţiilor viitoare în cadrul
întreprinderii. Din categoria acestor indicatori care descriu rezultatul financiar ale întreprinderii fac
parte:
1) Venitul din vânzări – se exprimă în unităţi băneşti.
2) Valoarea vânzărilor – se exprimă în unităţi fizice.
3) Profitul brut –venit vânzări, cheltuieli de producţie.
4) Rezultatul activităţii operaţionale
5) Profitul perioadei de gestiune până la impozitare
6) Profitul net.
Pe lângă aceşti indicatori există şi un sistem separat de indicatori care caracterizează rentabilitatea:
1) Rentabilitatea vânzărilor.
2) Rata rentabilităţii activelor.
64
3) Rata rentabilităţii faţă de resursele consumate.
4) Rata rentabilităţii financiare.
4. Indicatorul lichidităţii şi solvabilităţii.
Analiza lichidităţii financiare şi a solvabilităţii întreprinderii se înfăptuieşte pe baza utilizării

informaţiei din bilanţul contabil ca expresie la momentul dat patrimoniul întreprinderii. patrimoniul
întreprinderii în expresie valorică se determină ca diferenţă dintre totalul activelor întreprinderii şi
totalul pasivelor acestuia.
Pa într=A-P
Activele unei întreprinderi sunt cu atât mai lichide cu cât pot fi transformate mai rapid în bani în
cazul analizei lichidităţii se iau în calcul doar activele curente deoarece ele influenţează nivelul de
lichiditate al întreprinderii.
În componenţa activelor circulante utilizate în calculul gradului de lichiditate intră 3
categorii:
1) Stocurile.
2) Creanţele.
3) Disponibilităţile băneşti. Această componenţă a activelor curente are într-o oarecare măsură un
caracter relativ întrucât în anumite cazuri unele stocuri sau unele creanţe pot fi mai mult sau
mai puţin lichide.
In activitatea oricarei intreprinderi, periodic se calculeaza gradul de lichiditate si solvabilitate pentru a

demonstra viabilitatea in perioada urmatoare analizei.
LICHIDITATE - posibilitatea de transformare a unui activ in bani, rapid si cu pierdere minima

de valoare (mai poarta numele si de „lichiditate externa”).
- posibilitatea intreprinderii de a-si onora la termen obligatiile de plata asumate pe seama activelor
curente (mai poarta denumirea de „lichiditate interna”).
SOLVABILITATE - capacitatea unei intreprinderi de a-si acoperi in intregime datoriile totale.
Atat lichiditatea cat si solvabilitatea sunt analizate în baza unor rate financiare cum ar fi :
1) - Rata lichiditatii curente (generala):
 daca nivelul acestei rate este subunitar, aceasta indica un capital de lucru negativ, ceea ce
inseamna ca activele curente sunt mai mici decat datoriile curente;
 aprecierea generala referitoare la nivelul acestei rate este aceea ca este necesar sa se
incadreze intre 1,5 si 2 ceea ce inseamna un nivel asigurator al acestei rate;
 daca nivelul acestei rate este subunitar, inseamna ca intreprinderea este tratata ca fiind in
incapacitate de a-si onora obligatiile scadente la termen.
2) - Rata lichiditatii intermediare (rapida sau redusa):
65
 aceasta rata masoara cate unitati monetare din activele curente aproape lichide revin la o unitate
monetara de datorii pe termen scurt;
 un nivel cuprins intre 0,8 si 1 este apreciat drept corespunzator, in timp ce un nivel mai mic de
0,5 poate evidentia probleme in ceea ce priveste onorarea obligatiilor scadente.
3) - Rata lichiditatii la vedere:
 alaturi de o situatie statica a lichiditatii interne a intreprinderii, este necesar sa analizam si

calitatea activelor curente;
 aceasta rata reprezinta cea mai conservatoare masura a lichiditatii interne, deoarece ia in
considerare doar activele lichide la numarator.
4-Rata solvabilitatii generale :
 valoarea minima a acestei rate se considera a fi 1,4 ,in cazul in care ponderea minima a
capitalului propriu in total capital permanent este de 30%;
 in cazul in care aceasta rata este subunitara, atunci firma este insolvabila.
5-Rata solvabilitatii patrimoniale:
 in general, un nivel satisfacator sau bun este atunci cand aceasta rata depaseste coeficientul de
0,5;
 cand este cuprins intre 0,3 si 0,5, situatia intreprinderii este satisfacatoare;
 cand este mai mic de 0,3 ,intreprinderea este apreciata ca fiind riscanta de catre investitori.
66
BIBLIOGRAFIE
1. Standardele Naționale de Contabilitate

Literatură teoretică
2. Botnari N., Finanţele întreprinderii, Chişinău, 2008.
3. Bran P., Finanţele întreprinderii. Gestiuinea fenomenului microfinanciar, Bucureşti, ASE, 2005
4. Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura ASE, CIEDD, Bucureşti, 2000
5. Bărbuță-Mișu, N. - Management financiar, Galați, 2012.
6. Dragotă V., Obreja L. ş.a. Management financiar, Bucureşti 2003
7. Gherghina R, Finante publice, Editura UTM, Bucuresti, 2008
8. Gherghina R, Optimizarea si eficientizarea cheltuielilor pentru educatie,Editura Universitara,
Bucuresti,2009
9. Halpern P., Weston F., Brigham E., Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998
10. Hoanţă N., Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000
11. Ilie, V. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ASE, Bucureşti, 2006
12. Manolescu, Gh. – Managementul financiar, Editura Economică, Bucureşti, 1996
13. Mosteanu Tatiana (coordonator), Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008;
14. Stancu Ion (coordonator), Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2007
15. Stroe Radu, Armeanu Dan, Finanţe ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura ASE, Bucureşti,
2004
16. Văcărel Iulian (coordonator), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007
17. Vintila Georgeta, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti,2005
67

Finanțe PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finanțe PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA ȘTIINȚE ECONOMICE

Doctor în științe economice

Cursul universitar “Finanțe” urmăreşte dezvoltarea problematicii necesare pentru familiarizarea

Constituirea fondurilor Repartizarea fondurilor

Persoane fizice Instituţii publice

Persoane juridice Persoane fizice

De asemenea, relaţiile financiare (finanţele) pot fi:

Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

în afara relaţiilor financiare (schimb de valori

Caracteristicile relaţiilor financiare sunt:

3. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri

Obiectul finanţelor private include:

Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private

 Hoanţă N., Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000

2.Clasificarea cheltuielilor publice

- instituţii de ordine publică şi

Apărare - baze militare pe teritorii străine;

- participarea la blocuri militare şi

- şcoli primare, generale, liceale;

Educaţie - universităţi şi colegii;

Sănătate - unităţi profilactice;

Servicii - locuinţe şi întreţinerea lor;

Stabilirea ponderii (greutăţi specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul

Sporul cheltuielilor publice (creşterea absolută)

Δ Cp 1/0 = -------------------- x 100% (2.8)

La caracterizarea cheltuielilor publice, un interes deosebit prezintă cunoaşterea tendinţelor şi

TEMA 3: Sistemul resurselor financiare publice

1. Conţinutul economic al resurselor publice.

ale autorităţilor şi ale întreprinderilor ale organizaţiilor ale populaţiei

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor

Resursele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:

3. Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice.

Principii de politică socială- La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele

1. Definiţi noţiunea de resurse financiare.

 Hoanţă N., Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Crearea si aplicarea mecanismului economico-financiar presupune existenta unei conceptii

metodele pârghiile financiare

Figura 3.1 Structura mecanismului financiar

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic.

- în funcţie de tipul de proprietate, avem:

- în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:

- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei, fondurile pot fi:

- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare constituite se pot

Organizarea si conducerea activitatii economico-sociale si financiar-bancare reclama adoptarea

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica

3. subvenţionarea de către stat a întreprinzătorilor privaţi, subvenţionarea dobînzelor la

TEMA 5: Bugetul de stat

1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Principiul echilibrului bugetar prevede acoperirea integrală, în intervalul anului bugetar, a

Procesul bugetar reprezintă mulţimea structurată a acţiunilor şi măsurilor iniţiate şi derulate de

TEMA 6: POLITICA FINANCIARA

1.Politica social economică a statului. Conceptul de politică financiară.

Politica financiară reprezintă mulţimea de idei şi consideraţii definite, în sfera şi logica

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:

Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sunt:

Prerogativele politicii financiare în microeconomie (a întreprinderii) vizează în esenţă

2. Tipuri de politică financiară

Politicile financiare includ două componente principale:

I. Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin

Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:

Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:

Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.