Cred, de fapt sunt sigur și / sau (toate la un loc) există posibilitatea sigură ca eu să fiu îndrăgostit

de tine. Nu știu de ce îți spun acum, așa, de fapt de asta am insistat să ieși cu mine, pentru a putea
să îți spun lucrul acesta față în față, pentru a putea vedea reacția ta, pentru a ști cu siguranță dacă
tu ai sau nu măcar vreo fărâmă de sentiment pentru mine de care să mă pot agăța pentru a putea
spera în continuare la tine. Mă rog, poate chiar nu ai timp sau poate nu merit să ieși cu mine ori
te dezgust, nu contează, ideea e că m-ai refuzat de multe ori și într-un final am decis să îți spun în
felul acesta care mie îmi pare unul atât de lipsit de umanitate pentru a comunica acest tip de
sentimente.
Sunt conștient că… Nu! În mintea mea e cel mai rău scenariu, dar probabil cel mai adevărat, tu
nu te-ai gândit la mine în felul acesta. Află că eu de fiecare dată când te văd am emoții și m ă
pierd, nu îmi găsesc cuvintele și vorbesc aproape numai idioțenii. Încerc să par interesant și
ajung să te plictisesc uneori, iar alteori vorbesc mult prea mult și am senzația că te enervez un
pic. Nu știu dacă am fost de două ori realul eu în prezența ta. Clar nu la deschiderea școlii, clar
nu când scriam articolul, încercând să te impresionez cu vorbele mele, poate când te-am ajutat cu
licența, poate când m-am bucurat pentru tine că ai promovat licența. Poate atunci.
Știu! Sună patetic! Eu îndrăgostit de tine! O glumă! Te-aș ruga să mă ierți pentru asta, dar nu o
să îmi cer scuze pentru ceea ce simt. Nu mai pot ține în mine, nu acum când trebuie cu adevărat
să mă concentrez pe alte lucruri, lucruri care mie mi se par atât de lipsite de importanță. Nu pot
să îmi mai imaginez mii de moduri în care tu mă respingi, acesta fiind unul dintre ele. Nici nu
mai știu dacă are sens ceea ce vărs aici prin cuvinte. Sau relevanță pentru tine. Ori dacă măcar îți
pasă. Chiar nu știu. Pentru că niciodată nu te-am putut descifra în totalitate, acesta e unul din
lucrurile care îmi plac la tine, pe lângă ochii tăi, buzele, zâmbetul acela care formează gropițele
tale irezistibile, vocea ta ori felul tău de a fi. De caracterul tău nici nu mai spun. De fapt ce e de
spus? Fiecare părticică din tine mă atrage, fiecare zâmbet, vorbă ori acțiune.
De fiecare dată când ți-am spus mai în glumă mai în serios că ești frumoasă ori că îmi place
vocea ta eu chiar eram serios. Spuneam că glumesc pentru că îmi era frică să nu mă respingi de
tot, pentru totdeauna. Însă acum îți dau ție toată puterea. Toată. Fie mă respingi, mă distrugi și
îmi spui că mă crezi dezgustător, prea imatur ori repulsiv ori îmi spui că și tu ai cel puțin un strop
de sentiment pentru mine sau poate doar o licărire.

Și este posibil să te fi rănit cu toate vorbele astea, și e probabil să fie mai multe de spus sau poate
supra gândesc eu lucrurile, dar asta este ceea ce simt eu și nu îmi pare rău pentru asta. Acum
puterea o ai tu, și te rog să faci ce vrei cu ea.

Nu-i așa Marina? Noroc că nu te mai

iubesc.... succes în viață...