Sunteți pe pagina 1din 102

1

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

Conf. univ. dr. I ON PÂRVULESCU


Asist. univ. drd. RALUCA RIDZI
Prep. univ. ROXANA PLEŞA

SOCIOLOGIA DEVIANŢEI ŞI
CONTROLULUI SOCIAL

– Note de curs –

2008
2

CAPITOLUL I

SOCIOLOGIA DEVIANŢEI ŞI CONTROLULUI SOCIAL;


OBIECTUL DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI

Fenomenul de devianţă socială şi în special cel manifestat sub forma


infracţionalităţii, constituie o problemă social ă foarte complexă, rezultată
din interacţ iunea unor cauze individuale şi sociale şi a unor condiţii
favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie ştiin ţifică stau la baza
măsurilor de politică penală şi social ă, menite să conducă la prevenirea şi
diminuarea manifestărilor antisociale, care cunosc o amploare fără
precedent în lumea contemporană.
Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline, din
unghiuri de vedere diferite: criminologie, sociologie, drept penal,
psihologie judiciară, medicină legală etc. fenomenul de devianţă în general,
cel de infracţionalitate (delincvenţă) în special, prin complexitatea cauzelor
şi efectelor sale, impun coordonarea, coroborarea eforturilor acestor
discipline, o abordare interdisciplinară.
Altfel, există riscul unor opinii distincte care nu de puţine ori sunt
absolutizante – ale psihologilor, sociologilor, juriştilor, psihiatrilor,
pedagogilor etc. – şi care dau prioritate unor factori specifici domeniului
respectiv de preocupare.
Ca no ţiune larg utilizată în sociologia contemporană şi
fundamentând un întreg sistem teoretic şi conceptual, care a dat naştere
sociologiei, devianţei ca ramură aparte a cunoaşterii sociologice, noţiunea
de deviantă desemnează în înţelesul său cel mai general,
nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea nonconformitate
vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor şi regulilor de convieţuire
social ă sau acţiunilor care tind să le schimbe ş i să le înlocuiască cu altele,
cât şi tipurile de comportament care se abat de la conduita permisibilă
social, „medie” sau „normală”.
3
În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuită
din acele comportamente care se abat de la, sau intr ă în conflict cu
standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem
social.
Implicând în mod necesar, conceptul de ordine, după cum arată
W.J.H. Sprott, devianţa include „ansamblul comportamentelor care
violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt
împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social”.
Nu există societate în care aceste acte sau conduite să nu se
manifeste. Devianţa, subliniază G.A. şi A.G. Theodorson, este un fenomen
obişnuit în viaţă oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din
punctul de vedere al unei structuri normative particulare.
Reprezentând o proprietate a grupului, dar şi un punct de referinţă
pentru diferitele situaţii sociale, normele indică ceea ce este greşit, cinstit
sau necinstit, stabilind, deci zona de permisivitate a acţiunii şi
comportamentului. Acţionând ca instrumente de control, normele sociale
stabilesc în ce măsur ă un individ îş i poate modifica comportamentul fără a
risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o
linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie,
deoarece orice societate acceptă, în cadrul ei, comportamente „variante”
noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă un
individ manifestă un comportament care nu se încadrează în limite
instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept deviant.
Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora.
Ea are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţ ionalitatea
sau delicvenţa (denumită şi „devianţ a penală”), întrucât include nu numai
încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul
socialmente acceptat şi dezirabil.
Ce înseamnă un comportament acceptat şi dezirabil? Este acesta un
comportament universal? Cine stabileşte criteriile în baza cărora o conduită
este considerată „normală” şi alta deviantă?
Realitatea este că nu există criterii sau reguli valabile pentru toate
societăţ ile în baza cărora să fie stabilite graniţe ferme între ceea ce este
normal şi deviant sau patalogic.
Nici mă car în cadrul aceleiaşi societăţi – spune S.M. Rădulescu – nu
există grupuri sociale care utilizează aceleaşi criterii pentru calificarea unei
conduite ca fiind normală sau deviantă. Unele grupuri sau unele societăţi
sunt mai tolerante şi mai permisive decât altele în admiterea unor
comportamente şi acţiuni ale membrilor lor. Altele, vor fi dimpotrivă,
intolerante, mai puţin dispuse să accepte conduite care în alte grupuri sau
societăţi sunt considerate normale. Exemplu: homosexualitatea şi
lesbianismul. În Statele Unite se manifestă o toleranţă mai mare, dar şi
acolo există state ori localităţi ale căror populaţii reacţionează diferit faţă de
aceste practici.
4
(În San Francisco din California, de exemplu, aceste conduite sunt
convenţionale şi în majoritate acceptate, în timp ce în zonele din Sud-Vest
cum este Texasul, reacţiile de respingere sunt foarte accentuate).
Acest exemplu demonstrează că atât normalitatea cât şi devianţa sunt
noţiuni relative şi că, ce într -o societate ori într-un grup este apreciat drept
deviant, în altă societate sau alt grup este considerat drept normal.
Un comportament deviant este, deci, un comportament „atipic”, care
se abate de la poziţia standard (medie) şi încalcă (transgresează) normele
socialmente recunoscute şi acceptate în cadrul unei anumite societăţi.
În fiecare societate există norme şi valori diferite, modele culturale
distincte pentru mai multe grupuri ale ei. Caracterul „valabil” sau „mai
puţin valabil” al unei valori nu poate fi probat prin intermediul mijloacelor
ştiinţifice, doar la limită, prin acordul experţ ilor. De aceea, nu numai că nu
se poate vorbi de superioritatea unui model cultural faţă de altul, dar nici
culturile nu pot fi comparate între ele, deoarece întotdeauna punctul de
referinţă al aprecierii va fi constituit din criterii evaluative aparţinând unei
singure culturi care nu poate fi „judecătoarea” alteia.
Astfel, în majoritatea culturilor, moartea apare ca o sursă de tristeţe,
ca o pierdere care face să sufere alte persoane. Totuşi, în anumite culturi, ca
de exemplu la eschimoşi, moartea este un prilej de bucurie. Oamenii vor să
moară înainte să ajungă prea bătrâni. Ei cred că viaţa pe pământ este un
preludiu al vieţii eterne, unde ar dispune în continuare de facultăţile fizice
şi mentale de dinaintea morţii.
Dacă ar trăi până la decrepitudine, ei ar rămâne astfel etern. De
aceea, un fiu respectos poate să-şi omoare părinţii, convins că le acordă cea
mai mare favoare posibilă (P. Golu, Psihologia Socială, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1974, pag. 104).
Acest impas metodologic, în virtutea căruia un model cultural nu
poate fi considerat „mai bun” sau „superior” altuia, a fost denumit de către
antropologi, „principiul relativismului cultural”. Aplicat în sociologia
devianţei, acest principiu ne obligă de la început să considerăm că noţiunile
de „normalitate” şi „devianţă” sunt relative, în sensul c ă nu pot fi evaluate
decât prin intermediul standardelor culturale (valori, norme, simboluri)
existente în societatea, colectivitatea sau grupul luat ca referinţă. În orice
societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă.
Dincolo de grupuri infracţionale care încalcă normativul penal,
există marea masă a populaţiei care se abate de la exigen ţele convenţionale
(convenţiale) sau morale, putând spune din acest punct de vedere, că într-
un fel sau altul, to ţi membri societăţii sunt, într -o perioadă sau alta a vieţii
lor, devianţi. Nici chiar cei care elaborează şi aplică legile nu pot, chiar
dacă ar vrea, să respecte, în mod absolut, toate normele societăţii.
E. Durkheim spunea că „nu se poate concepe sau imagina o
societate de sfinţi, un schit exemplar şi perfect”.
5
La fel ca ş i noţiunile de anomie, conflict social, normativitate şi
patologie social ă, devianţa se înscrie unui concept cu caracter şi mai
general denumit ordine socială.
Putem defini această no ţiune – spune S.M. Rădulescu – ca
„ansamblul normelor, regulilor şi obligaţiilor membrilor unei societăţi, care
ghideaz ă raporturile lor de coordonare subordonare şi colaborare,
asigurând în acest fel, funcţionalitatea societăţii”.
Orice act de devianţă semnifică, de fapt, o anumită încălcare a
ordinei sociale specifică unei forme distincte de viaţă socială: grup,
societate, asociaţie etc.
Noţiunea de ordine socială – spune în continuare S.M. Rădulescu –
are dou ă semnificaţii principale care pot fi uşor confundate una cu alta:
- prima, care se referă la succesiunea regulată a unor evenimente ,
fenomene, relaţii sociale;
- a doua, care vizează esenţa sistemului social-politic al unei
societăţi, caracterul puterii ei politice.
Prima semnificaţie se află, de fapt, în centrul oricărei teorii
sociologice care încearcă să explice viaţa socială ca un univers ordonat de
evenimente sociale.
Cea de-a doua semnificaţie are, esen ţialmente, un caracter ideologic
postulând necesitatea ca indivizii să se supună (în mod conformist)
cerinţelor de ordine ale sistemului.
Pentru acest motiv, orice acţiune, îndreptată contra esenţei politice a
sistemului este considerată deviantă şi sancţionată ca atare. În realitate
multe acţ iuni au şi un caracter pozitiv. Teoria sociologică pune în evidenţă
existenţa a două tipuri de devianţă, a două sensuri diferite şi anume:
a) un sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de
încălcare a normelor semnificaţii exclusiv negative - „devianţă
negativă” - (încălcarea normelor din rea voinţă) şi le supune, în
consecinţa sancţionării;
b) un sens mai larg, care valorizează pozitiv acţiunile de eludare,
schimbare sau revoltă contra normelor - „devianţă pozitivă” -
calificându-le ca acţiuni inovatoare sau revoluţionare.
În sens restrâns, devianţa este concepută ca transgresare a normelor
sociale acceptate, ceea ce echivalează cu un prejudiciu pentru comunitate.
În sens larg, devianţei i se atribuie calitatea de a fi specifică unui
comportament care „face” altfel lucrurile decât erau făcute în mod
tradiţional sau încearcă să schimbe ordinea socială recunoscută.
Rezultă deci, că devian ţa pozitivă poate avea o influenţă favorabilă
asupra ordinei sociale, în timp ce, devianţa negativă are efecte nefavorabile.
Această distincţie – devianţă pozitivă, devianţă negativă – spune
S.M. Rădulescu, evidenţiază şi o altă tr ăsătură a devianţei ca noţiune: ea
nu numai că are un caracter relativ, dar şi unul ideologic, servind, adeseori,
ca etichetă aplicată acelor indivizi, care prin acţiunile şi conduitele lor,
deranjează pe cei care deţin puterea.
6
În mod real – spune autorul în continuare – ordinea socială nu
trebuie să exclud ă, ci dimpotrivă, să implice, în mod firesc, tensiuni şi
conflicte, deviaţii sau abateri, capabile să determine schimbarea socială.
Nici o ordine socială nu este ideală, după cum nici devianţa nu are,
exclusiv, un efect distructiv. În multe cazuri, ea poate desemna conduite
creative sau acţiuni novatoare, care se abat de la regulile „tradiţ ionale”,
adoptând sau elaborând noi căi, mult mai eficace, de atingere a unor
scopuri. Devianţa, în concepţia lui R.K. Merton, este o formă de
comportament caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele
sociale stabilite pentru statutul social respectiv.
7

CAPITOLUL II

PREMISE TEORETICE ALE


CONSTITUIRII SOCIOLOGIEI
DEVIANŢEI; CONTRIBUŢIA
SOCIOLOGIEI EUROPENE

PARADIGME CU PRIVIRE LA PROBLEMATICA


ORDINEI SOCIALE

Noţ iunea de „ordine socială” reprezintă conceptul fundamental în


funcţie de care se structurează problematica devianţei. Problema centrală a
sociologiei devianţei o constituie, în esen ţă, relaţia dintre acţiunea umană ş i
ordinea socială, care caracterizează orice formă de viaţă socială organizată.
Dar conceptul de ordine socială nu caracterizează numai
problematica sociologiei devianţ ei ca ramură distinctă a cunoaşterii
sociologice, ci întreaga istorie a sociologiei se poate caracteriza ca o
tentativă de căutare a condiţiilor care fac posibilă ordinea socială şi a
factorilor care o pot schimba.
Principalele concepţii teoretice elaborate în istoria sociologiei şi-au
propus să răspundă la astfel de întrebări legate de problematica ordinii
sociale precum:
- de ce în orice societate există o coordonare a scopurilor
individuale?
- în ce condiţii, scopurile indivizilor intră în conflict cu exigenţele
ordinii sociale?
- ce rol au elementele raţionale şi cele neraţionale în acţiunea
umană?
Germenii acestor întrebări îi regăsim încă în secolul al XVII –lea în
concepţia filosofului Thomas Hobbes (1588 – 1679). Acesta a observat că
există o profundă antinomie (contradicţie între două concepte, teze, care se
exclud, ambele fiind egal demonstrabile logic), între raţionalitatea acţiunii
şi socialitatea umană şi anume:
8
- pe de o parte indivizii urmăresc să-şi atingă scopurile, indiferent
de scopurile celorlalţi;
- pe de altă parte, pentru ca aceste scopuri să fie realizate, ele
trebuie coordonate între ele. Cu alte cuvinte, pentru a-şi atinge
scopurile, indivizii trebuie să adopte dezideratul raţionalităţii
constând în alegerea celor mai bune căi şi mijloace, indiferent
dacă printre acestea se număr ă forţa, înşelătoria, transformarea
propriilor semeni în „mijloace” de realizare a scopurilor.
Dezideratul raţionalităţii intră, însă, în conflict cu dezideratul
socialităţii, adică cu necesitatea de cooperare a indivizilor în cadrul unor
forme de organizare care asigură ordinea şi coordonarea acţiunilor. Din
acest conflict se naşte ceea ce Hobbes denumea „bellum omnium contra
omnes” (războiul tuturor contra tuturor).
Soluţ ia preconizată de el pentru restaurarea ordinei sociale era
„contractul social”, constând în înstrăinarea atributelor suveranităţii
individuale şi încredinţarea lor unei autorităţi legale, capabile să împiedice
utilizarea unor mijloace ilegitime şi să coordoneze scopurile indivizilor
între ele.
Această soluţ ie a adus însă în centrul atenţiei fondatorilor
sociologiei următoarea dilemă, în care se găseşte individul în raport cu
necesitatea respectării ordinei sociale:
supunându-se imperativelor acestei ordini care îi este impusă din
afară, el trebuie să-şi sacrifice propria libertate, conformându-se
obligatoriu la norme şi reguli; dar în felul acesta, pot apare
numeroase conflicte şi încălcări ale acestor reguli, întrucât oamenii
nu le respectă din convingere, ci din necesitatea evitării sancţiunilor.
Singura soluţ ie pentru a ieşi din această dilemă este participarea
indivizilor la edificarea propriei lor ordini sociale în aşa fel încât
exigenţele acesteia să corespundă propriilor valori şi aspiraţii.
Pornind de aici spune S.M. Rădulescu, în istoria sociologiei s-au
constituit treptat două paradigme teoretice fundamentale, care au conturat
atât problematica sociologiei ca ştiinţă, cât şi pe cea sociologiei devianţei
ca ramură distinctă a sociologiei:
a) paradigma conflictului (coerciţiei) care consideră că ordinea
socială este determinată, exclusiv, de autoritatea regulilor şi
sancţiunilor impuse de factorii de putere în societate, ceea ce
dă naştere, inevitabil unor conflicte;
b) paradigma consensului (integrării), care apreciază că
ordinea socială este determinată de participarea indivizilor la
un set de valori comune, care permit coordonarea acţiunilor
individuale şi generează veritabila socialitate a fiinţei umane.
Sociologi de talia lui Durkheim, Weber, Pareto sau Parsons, au
încercat să argumenteze de ce valorile care orientează acţiunile indivizilor,
o dată internalizate de aceştia prin intermediul procesului de socializare,
sunt mult mai eficiente în asigurarea ordinei sociale, decât normele impuse
9
de factori coercitivi, instituţionalizaţi: (Ex.: conformarea la normele unui
grup religios). Cele două paradigme dau naştere unei imagini a „egoistului
raţional” (utilitaristul – individul se conformează numai dacă este
sancţionat sau numai dacă obţine un beneficiu din această conformare) şi o
– conformare altruistă (individul consimte la conformarea în numele unor
idealuri culturale şi nu pentru obţinerea unor avantaje personale).

CONCEPŢIA LUI MAX WEBER CU PRIVIRE LA


RELAŢIA:
ORDINE SOCIALĂ ŞI RAŢIONALITATEA ACŢIUNII

Cel care a făcut din valoare, premisa fundamentală a ordinei sociale


a fost sociologul german Max Weber (1864 – 1920) care a propus în acest
scop, distincţia între două noţiuni:
- raţionalitatea instrumentală, constând în realizarea scopurilor cu
cele mai eficiente mijloace;
- raţionalitatea simbolică, constând în corespondenţa scopurilor cu
valorile sociale.
Singurul criteriu obiectiv de apreciere a acţiunii, sublinia Weber, este
deci, raţionalitatea. Există însă – spune S.M. Rădulescu – o contradicţie
fundamentală a gândirii weberiene.
În concepţia lui Weber normele sau regulile de raţionalitate sunt, în
acelaşi timp, valori colective, singurele care oferă sens şi legimitate
scopurilor acţiunilor individuale.
Rezultă, astfel, o antinomie sau o contradicţie de esenţă, recunoscută
explicit de Weber, cea între aşa numita „raţ ionalitate formală”
(instrumentală), adică orientarea acţiunii de norme şi reguli impersonale,
care contribuie la eficien ţa realizării scopurilor acţiunii şi „raţionalitatea
substanţială” (simbolică), constând în guvernarea acţiunii de motivaţii sau
valori individuale. Pentru Weber, rareori, numai în mod întâmplător o
acţiune raţională din punct de vedere formal poate coincide cu o
raţionalitate de tip substanţial.
Cu alte cuvinte, rareori o acţiune economică eficientă corespunde cu
respectarea valorilor morale. Cea mai mare parte dintre acţiunile bazate pe
instrumentalitate ignoră valorile umane, întrucât acestea din urmă nu au
nici o eficienţă şi în plus, sunt adeseori dominate de afecte şi iraţionalitate.
Rezultă deci, opoziţia dintre raţionalitate formală – normele – şi
raţionalitatea substanţială – valorile. Ceea ce este raţional din punct de
vedere al eficienţei, aprecia Weber, este iraţional din punct de vedere al
valorilor la care aderă acţiunea umană.
Tipologia făcută de Weber activităţii sociale (pentru el sociologia
este „ştiinţa acţiunilor sau activităţilor umane”) este în concordanţă cu cele
amintite. Astfel, el distinge:
10
a) activitatea raţională în raport cu un scop, caracterizată de faptul
că actorul social îşi alege, în aşa fel mijloacele acţiunii încât să fie
cât mai eficace în raportul cu scopul propus. Este cazul
inginerului care construieşte un pod, al speculatorului la bursă
care doreşte să câştige bani, al generalului care doreşte să câştige
o bătălie. Toate aceste acţiuni presupun norme şi strategii precise
care nu permit nici imaginaţie, nici fantezie;
b) activitatea raţională în raport cu o valoare, ce constă în faptul că
actorul social este determinat în acţiunea sa de valorile la care
aderă, chiar dacă consecinţele acestei acţiuni pot fi eşecul sau
chiar moartea actorului. Acesta este, de exemplu, cazul unui
căpitan de navă care, în numele onoarei, nu părăseşte puntea chiar
dacă vasul se scufundă, cazul duelistului sau al ostaşului pe
câmpul de luptă, care în numele demnităţii, fidelităţii, ori
eroismului îşi sacrifică viaţa;
c) activitatea fondată pe un comportament afectiv, ce constituie o
reacţie pur afectivă la un eveniment cu caracter emoţiona;
d) activitatea bazată pe un comportament tradiţional, care
reprezintă o acţiune dictată de cutumă sau tradiţie, care-l
determină pe actor să acţioneze într-o manieră tradiţională,
adoptând mijloace pe care le-a mai folosit cândva şi i-au asigurat
succesul. Este, de pildă, cazul bătrânilor, care sacrifică, adeseori,
eficacitatea acţiunii în schimbul utilizării, cu încăpăţânare, a
mijloacelor tradiţionale.
De fapt, numai primele două sunt cu adevărat activităţi, întrucât au
un scop raţional, ultimele două fiind doar reacţii mecanice, care se situează
la limita acţiunii.
Se poate afirma că Weber se numără printre sociologii care au
considerat valorile sociale ca principalul fundament al ordinei sociale
bazată pe consensul actorilor sociali.
Dar, el nu este nici primul, nici ultimul care a afirmat această idee.
Primul sociolog care a remarcat contribuţia valorilor la asigurarea coeziunii
şi ordinei sociale a fost însăşi fondatorul sociologiei ca ştiinţă, Auguste
Comte (1798 – 1857).
Pentru el, ordinea socială apare ca urmare a genezei unei solidarităţi
morale având la bază un sistem de credinţe comune.
11
RAPORTURILE DINTRE IRAŢIONALITATEA
ACŢIUNII UMANE ŞI ORDINEA SOCIALĂ ÎN
MODELUL TEORETIC ELABORAT DE VILFREDO
PARETO

Acţiunea umană, în general, se distinge de acţiunea de tip economic


întrucât se bazează, în majoritatea cazurilor, pe valori şi pe o serie de
tendinţ e instinctuale. Observând această deosebire, sociologul Vilfredo
Pareto (1848 – 1923) a considerat că adevăratul model teoretic cu care
operează sociologia nu este „Homo Economicus”, omul dominat de
exigenţele respectării unor reacţii emoţionale sau tendinţe nonraţionale
abătându-se, astfel de la prescripţiile normelor. Pentru Pareto, sociologia
are scopuri complet diferite de cele ale economiei, ocupându-se nu de
acţiuni logice, ci de acţiuni nonlogice, care nu sunt, în mod necesar şi
iraţionale.
Considerând, ca şi Weber, sociologia ca fiind „ştiinţa acţiunii”,
Pareto clasifica acţiunile umane în două categorii principale:
- acţiuni logice
- acţiuni nonlogice
Criteriile în baza cărora operează această clasificare sunt:
1. un criteriu obiectiv, caracterizat de legătura logică între
scopurile şi mijloacele acţiunii, aşa cum se prezintă ea
observatorului din exterior;
2. un criteriu subiectiv, caracterizat de modul în care se prezintă
legătura între mijloacele şi scopurile acţiunii în conştiinţa
actorului social.
Criteriul subiectiv (scopul subiectiv) este de fapt intenţia actorului,
iar cel obiectiv (scopul obiectiv) este rezultatul obţinut efectiv.
Cu alte cuvinte, acţiunile logice sunt definite de corespondenţa
(coincidenţa) dintre mijloace şi scopuri, atât din punct de vedere subiectiv
cât şi obiectiv. O acţiune este logică dacă scopului propus de un actor i se
asociază acele mijloace care nu contrazic nici realitatea şi nici aşteptările
actorului; nici scopul nu este absurd ş i nici mijloacele nu sunt imposibile
(ex. construirea unui pod de către un inginer, strategia speculatorului de
burse).
Acţiunile nonlogice sunt definite de lipsa de corespondenţă
(coincidenţă) între mijloace şi scopuri, atât din punct de vedere obiectiv, cât
şi subiectiv.
O acţiune este nonlogică dacă mijloacele nu sunt corect alese (nu
sunt logic transpuse în operaţii), iar rezultatul obţinut este diferit de cel
propus de actor. Nu există deci, o legătură între intenţie şi actul efectiv
realizat (exemplu: încercarea de rezolvare a unei probleme de matematică
prin ecuaţii chimice).
Astfel, Poreto clasifică acţiunea umană în 2 clase mari şi 4 genuri:
12

Clase (specii) şi genuri de acţiuni Scopul acţiunii Exemple


Obiectiv Subiectiv
I. Acţiuni LOGICE + + Actele economice
II. Acţiuni genul 1 – – Actele din obişnuinţă
NONLOGICE (de politeţe)
genul 2 – + Actele superstiţioase,
magice, religioase
genul 3 + – Actele instinctuale
(reflexe)
genul 4 + + Actele politice bazate
pe tradiţie

Clasa I-a, care cuprinde acţiunile LOGICE, implică coincidenţa


scopului cu mijloacele, atât din punct de vedere obiectiv (+) cât şi subiectiv
(+).
Ele sunt mai ales acte economice, care presupun precizie, exactitate,
rigoare.
Clasa a II-a, care cuprinde acţiunile NONLOGICE, se divide în 4
genuri, care comportă fie prezenţa (+), fie absenţa (–) scopului obiectiv sau
scopului subiectiv:
genul 1: lipseşte atât scopul obiectiv, cel existent în realitate (–), cât
şi scopul subiectiv, cel care există în mintea actorului (–).
Exemple de asemenea acte sunt cele făcute din obiş nuinţă sau
politeţe: îmi frec tâmplele atunci când mă aşez la masa de scris; mă scarpin
la ceafă atunci când sunt întrebat; cedez scaunul unei persoane vârstnice
etc. Deşi aceste acte se pot justifica, ele nu au nici un scop logic, nici în
realitate, nici în conştiinţa actorului. Ele nu implică deci raţionalitatea, ci
obişnuinţa ori convenţiile;
genul 2: lipseşte scopul obiectiv (–), dar este prezent scopul
subiectiv (+). Exemplu: semnul crucii făcut de cineva când trece pe lângă o
biserică; evitarea unei străzi de către un individ dacă o pisică neagră i-a
tăiat calea etc.
Este prezentat scopul subiectiv, în sensul că numai în conştiinţa
actorului există ideea că mijloacele utilizate ar putea realiza scopul dorit. În
realitate există un dezacord între intenţie (scop subiectiv) şi rezultatul
obţinut (scopul obiectiv).
genul 3: este prezentat scopul obiectiv (+), dar lipseşte scopul
subiectiv (–). Cu alte cuvinte, mijloacele sunt legate, în mod logic, de
scopul urmărit, fără ca actorul să aibă conştiinţ a acestei realităţi. De
exemplu, cineva poate închide instinctiv pleoapele, atunci când ochii riscă
să fie atinşi de praf. Este vorba de un reflex, care este logic prin scopul său
existent în realitate (scopul obiectiv) dar nu se prezintă logic şi în mintea
actorului (la nivelul scopului subiectiv). Acesta este „tipul pur” de acţiuni
nonlogice, sublinia Pareto, pentru că mijloacele nu sunt legate logic de
scopul urmărit.
13
genul 4: este prezentat şi scopul obiectiv (+), şi scopul subiectiv (+)
dar între ele nu există nici o legătură, nici din punct de vedere obiectiv (în
realitate) nici din punct de vedere subiectiv (în conştiinţa actorului). Cu alte
cuvinte, rezultatele acţiunii nu corespund cu intenţiile actorului.
Exemplu: acţiunile care au alte rezultate decât cele imaginate de
actor, precum organizarea mitingului din 21 decembrie 1989, bazată pe
„tradiţia” instaurată de fostul regim de a mobiliza masele. Rezultatul a fost
contrar celui scontat. Din punct de vedere al lui Pareto – spune S.
Rădulescu – a fost o acţiune nonlogică (nu aduni la un loc atâtea mii de
oameni aflaţi sub tensiunea evenimentelor de la Timişoara).
Concluzia lui Pareto este aceea că, o societate care se bazează doar
pe acţiuni raţionale şi pe conduite logice este imposibil să funcţioneze,
întrucât oamenii sunt călăuziţi în actele lor, în primul rând de sentimente şi
interese. Ca urmare, nici o ordine socială nu poate fi organizată pe baze
raţionale, orice revoluţie implicând înlocuirea unui sistem de acţiuni
nonlogice cu altul, a unei minorităţi politice cu alta.

CONCEPŢIA LUI E. DURKHEIM

RELAŢIA NORMĂ – NORMALITATE ŞI ANOMIE

Concepţia elaborată de E. Durkheim – spune S. Rădulescu – este


importantă pentru sociologia devianţei din două motive principale:
a) schiţează pentru prima dată, în mod explicit, în istoria sociologiei,
coordonatele raportului dintre normal şi patologic;
b) fundamentează un model teoretic, care pune în dependenţă
caracterul iraţional al acţiunii umane de dereglările intervenite în
structurile normative ale societăţii.
Raportul dintre normal şi patologic în concepţia lui Durkheim
Conform concepţiei lui Durkheim, fenomenele normale sunt acelea
„care sunt aşa cum trebuie să fie”, în timp ce fenomenele patologice sunt
cele „care ar trebuie să fie altfel decât sunt”.
Definind în acest mod normalul şi patologicul, Durkheim utiliza
drept criteriu – norma -, caracterizată ca o formă de presiune coercitivă şi
imperativă (sintetizată de imperativul „trebuie”), care prescrie şi evaluează
tipul de acţiune şi conduită acceptate de o anumită societate.
Rolul normelor, sublinia el, norme a căror legitimitate este dată de
„conştiinţa colectivă” a societăţii, constă în stimularea solidarităţii morale
şi asigurarea generalităţii comportamentelor. În consecinţă, normalul are
două caracteristici de bază:
a) ceea ce este în acord cu norma (cu imperativul „trebuie”);
14
b) ceea ce corespunde trăsăturilor celor mai generale existente în
societate.
Dimpotrivă, patologicul (anormalul) contrazice imperativele normei
(este altfel decât ar trebuie să fie) şi corespunde numai unor condiţii
excepţionale (rare) existente în societate.
Totodată, Durkheim preciza şi faptul că normalul se confundă cu
tipul „mediu”, media normală, ca etalon în jurul căruia se înregistrează o
serie de variaţii individuale.
Rezultă că sociologul francez concepea normalitatea nu numai din
punct de vedere normativ, dar şi statistic, o concepţie întâlnită anterior la
sociologul belgian Adolphe Quetelet.
Pe baza acestor două puncte de vedere trebuie înţeleasă şi aprecierea
aparent ş ocantă, a lui Durkheim, conform căruia „crima este un fenomen
normal”. Normal în sensul că ea corespunde unor trăsături generale
existente în societate, fiind în acord cu normele împărtăşite de criminali şi
oscilând în jurul unei medii statistice normale. Aprecierea în concordanţă
cu care crima, infracţionalitatea sau delincvenţa constituie fenomene
normale, nu implică nici un fel de judecăţi de valoare, ci constată pur şi
simplu un fapt cu relevanţă generală . El i-a criticat pe reprezentanţii şcolii
italiene pozitiviste de criminologie pentru că, pornind de la caracterul
întâmplător şi rar al crimelor cu caracter patologic, trăgeau de aici
concluzia că întreaga criminalitate are un caracter anormal (patologic).
Ca şi boala, sublinia Durkheim, crima este o normă care nu cuprinde,
în ea nimic anormal. Ea nu este nici bună, nici rea, nici utilă sau inutilă,
nici preferabilă sau indizirabilă, ci pur şi simplu, e un fapt social cu
trăsături generale care există în orice societate.
O altă idee importantă dezvoltată de Durkheim viza caracterul relativ
al normalului sau patologicului, astfel că ceea ce într-un anumit context
social este normal, în alt context este patologic şi invers. Rezult ă că atât
normalitatea, cât şi anormalitatea sunt produse (creaţii) cu caracter cultural,
depinzând de normele culturale ale diferitelor contexte sociale de viaţă.
Putem aprecia – spune S. Rădulescu – că E. Durkheim a fost primul
sociolog european, care a elaborat, în mod explicit, reperele unei teorii
sociologice asupra devian ţei. Noţiunea de anormalitate sau patologie
utilizată de către el, nu are un caracter psihopatologic, ci unul sociologic,
identificându-se cu devianţa, termen care nu apare, însă, ca atare la
Durkheim, ci este subînţeles.
15
DEVIANŢA DIN PERSPECTIVA ANOMIEI

Cea mai importantă contribuţie pe care a adus-o Durkheim în


sociologia devianţei o constituie schiţarea unei teorii explicative a devianţei
din perspectiva anomiei.
Noţ iunea de ANOMIE (a nomos – fără norme) a fost utilizată de
Durkheim pentru a caracteriza criza (ruptura) solidarităţii morale
intervenite ca urmare a procesului de trecere de la societatea tradiţională la
societatea modernă.
Această criză derivă din următoarele fenomene cu caracter patologic
intervenite în societăţile industriale:
a) dislocarea relaţiei solidare între elementele, părţile şi funcţiile
sistemului social, ca urmare a schimbării caracterului diviziunii
sociale a muncii;
b) absenţa unei reglementări adecvate, cu caracter spontan (intern,
nu extern), a funcţiilor sistemului social, ceea ce împiedică
coordonarea lor;
c) înmulţirea tendinţelor de egoism ale indivizilor, prin disoluţia
vieţii morale, a autorităţii normelor şi valorilor sociale.
În societăţile tradiţionale de tip „segmentar” – sublinia Durkheim -
diviziunea muncii bazată pe „solidaritatea mecanică” presupunea
nespecializarea funcţiilor, identitatea neschimbătoare în timp a activităţilor
şi similitudinea acţiunilor şi conduitelor indivizilor, datorită autorităţii
regulilor morale care sancţionau orice ruptură a legăturilor de solidaritate
morală.
În societăţile moderne, de tip industrial bazate pe un alt tip de
solidaritate, „solidaritatea organică”, aceasta presupune, dimpotrivă,
specializarea şi diferenţierea funcţiilor, progresul activităţilor şi caracterul
variat (diferit) al acţiunilor şi conduitelor indivizilor.
Ceea ce lipseşte diviziunii muncii în societatea modernă este însă,
prezen ţa unei acţiuni reglatoare cu caracter intern, care să coordoneze
aceste funcţii sociale între ele.
Absenţa acestei acţiuni reglatoare pe care Durkheim o identifică cu
norma, atât cea cu caracter moral, cât şi cea cu caracter economic (e vorba
de normă ca formă de raţionalizare a oricărei acţ iuni şi conduite sociale),
dă naştere unei stări de ANOMIE, caracterizată de următoarele trăsături:
a) dereglarea funcţionalităţii sistemului social (funcţiile nu sunt
coordonate între ele);
b) absenţa limitelor impuse acţiunii şi conduitei umane, care, în
absenţa normelor raţionalizatoare, nu mai au un obiect şi o
finalitate precisă;
16
c) inadecvarea normelor existente la cerinţele raţionale ale acţiunii
umane (există norme, dar ele nu au un caracter raţional, nu sunt
adecvate realităţilor existente);
d) contradicţia între norme cu conţinut diferit (o dată cu
transformarea societăţii unele din vechile norme nu mai au obiect,
dar continuă să funcţioneze, altele intră chiar în contradicţie cu
noile tendinţe ale vieţii sociale).
Deci, anomia ar reprezenta o stare obiectivă a mediului social în
care trăiesc indivizii şi grupurile sociale, fiind caracterizată printr-o
dereglare totală a normelor sociale, datorită unor schimb ări bruşte, situaţie
concretizată în absenţa unei definiţii precise a valorilor şi scopurilor care
orientează comportamentul.
Anomia exprimă dificultatea de raportare a indivizilor la normele
sociale, datorită „ruperii solidarităţii organice”.
În această situaţie, instituţiile sociale mediatoare (familia, şcoala,
biserica, corporaţiile etc.) nu mai pot asigura integrarea normală a
indivizilor în colectivitatea socială, iar aceştia la rândul lor, nu mai au
norme clare.
Anomia nu este deci o stare definită de absenţa totală a normelor, ci
o situaţie socială în cadrul căreia normele de bază îşi suspendă temporar
funcţionalitatea. Această situaţie care provoacă derută şi dezorientare în
rândul indivizilor şi grupurilor sociale, produce multiplicarea
comportamentelor deviante, adică a acelor conduite faţă de care societatea
răspunde printr-un sentiment de pericol, jenă sau iritare, respingându-le sau
sancţionându-le.
În lucrarea „Sinuciderea” publicată în anul 1897 (la 4 ani de la
apariţia lucrării „Diviziunea muncii sociale – 1893) Durkheim va îmbogăţi
teoria sa cu privire la anomie, considerând anomia nu numai ca absenţă a
limitelor impuse acţiunii, dar şi ca limitare impusă acţiunii.
Astfel, perioadele de prosperitate economică îi propulsează pe unii
indivizi într-o condiţie superioară de la înălţimea căreia pretind din ce în ce
mai mult, nemaipunând stavilă acţiunii lor. Dar există – arată Durkheim –
şi perioadele de dezastre economice care declasează pe unii indivizi într-o
condiţie mult inferioară celei dinainte, considerată ca fiind intolerabilă
pentru că pune stavilă acţiunii lor. Această limitare a acţiunii contribuie,
alături de lipsa de limitare a acţiunii, la instaurarea stării de anomie. Ca
diagnostic al stării patologice a societăţilor moderne, anomia are la
Durkheim, următoarele semnificaţii:
a) absenţa reglării raţionale a acţiunii sociale;
b) nelimitarea acţiunii;
c) limitarea acţiunii;
d) lipsa raţionalităţii acţiunii;
e) contradicţia dintre normele care ghidează acţiunea.
Cel mai important aspect din întreaga concepţie despre anomie a lui
Durkheim, este ideea, care suscită încă discuţii contradictorii între exegeţi,
17
că ANOMIA este o stare NORMALĂ care se manifestă însă, în forme
PATOLOGICE (ANORMALE). Este normală în sensul că nu au fost
realizate încă condiţiile de existenţă ale unei veritabile solidarităţi organice
şi este patologică prin formele ei de manifestare socială. Anormalul se
manifestă, deci, ca o stare de fapt care este conformă unui model ideal
(unei norme), iar normalul este echivalent cu ceea ce trebuie să fie, nu cu
ceea ce este. Ordinea socială i-a preocupat pe mulţi autori între care
Gustave Le Bon şi G. Tarde, care au considerat că nici o formă de ordine
socială nu se justifică raţional, ci natural. Pentru Gustave Le Bon,
raţionalitatea nu poate aparţine decât individului izolat, în timp ce în cadrul
mulţimii acelaş i individ devine iraţional. Oamenii se deosebesc prin
raţionalitate dar se aseamănă prin iraţionalitate. În concepţia lui G. Tarde,
principalele mecanisme care edifică ordinea socială sunt imitaţia şi
invenţia.
18

CAPITOLUL III

CONTRIBUŢIA SOCIOLOGIEI AMERICANE LA


GENEZA SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI

DEVIANŢA ÎN CONTEXTUL „SOCIOLOGIEI PROBLEMELOR


SOCIALE”

Sociologia americană se caracterizează printr-o serie de asemănări,


dar, şi de deosebiri faţă de sociologia european ă, în problema devianţei.
Atât pentru primii sociologi americani, cât şi pentru primii sociologi
europeni, devianţa semnifică o conduită reactivă, o formă de reacţie faţă de
schimbările intervenite ca urmare a trecerii de la societatea de tip
preindustrial la societatea industrială. Spre deosebire însă, de sociologia
europeană, preocupată, cu precădere, de aspectele teoretice ale relaţiei
dintre schimbarea vechii ordini sociale şi iraţ ionalitatea acţiunii umane,
sociologia americană s-a orientat de la început, către o direcţ ie pragmatică
impusă de necesitatea soluţionării practice a problemelor generate de
procesele de modernizare (industrializare, urbanizare) şi de integrarea
migranţilor în societatea americană.
Totodată, spre deosebire de sociologia european ă care evalua
comportamentul deviant în mod „natural”, fără nici un fel de judecăţi de
valoare – exemplu concepţia lui Durkheim – sociologia americană a avut
de la început o tentă moralistă, din perspectiva căreia comportamentul
deviant era apreciat ca fiind imoral, incapabil să se conformeze exigenţelor
etice ale societăţii.
Forma pe care a luat-o această orientare a primit denumirea de
„sociologie a problemelor sociale” şi ea a constituit baza teoretică a
constituirii sociologiei devianţei de mai târziu.
În cursul timpului, sociologia problemelor sociale, care are ca obiect
nu numai devianţa, dar şi alte fenomene care afectează indivizii şi
19
structurile sociale, a asimilat numeroase interpretări, paradigme, concepţii
alternative sau divergente, dar care se pot reduce la două direcţii
fundamentale:
a) prima, care consideră că problemele sociale, implicit devianţa,
pot fi soluţionate, doar prin schimbarea comportamentului
indivizilor, prin intermediul practicilor de asistenţă socială,
politică şi securitatea socială, a acţiunilor întreprinse de factorii
de control social;
b) a doua direcţie, care apreciază că problemele sociale, şi respectiv,
devianţa pot fi soluţionate doar ca urmare a schimbării
structurilor sociale şi economice prin intermediul reformei.
Preocupările sociologiei americane a problemelor sociale au vizat şi
vizează o sferă foarte largă de fenomene de devianţă cum sunt:
criminalitatea, prostituţia, devianţa sexuală în general, alcoolismul,
consumul de droguri, bolile psihice, sinuciderea, cât şi alte fenomene care
fără a implica, în mod necesar abateri de la norme, afectează diferite
grupuri şi structuri ale societ ăţii, ca de exemplu: divorţurile, avorturile,
relaţiile (şi conflictele) rasiale sau interetnice, săr ăcia etc. Drept urmare, în
cursul vremii, s-au impus următoarele interpretări teoretice:

Modelul teoretic al „patologiei sociale” (Samuel Smith)

Întemeiat pe analogia dintre organismul social şi cel biologic,


modelul acesta utiliza drept criteriu de definire a problemelor sociale
moralitatea sau ordinea morală, presupusă că funcţionează, în mod
universal, în toate societăţile.
O asemenea interpretare – spune S.M. Rădulescu – tributar ă unui
punct de vedere moralist pe de o parte şi biologist pe de altă parte,
consideră că orice societate funcţionează ca un organism sănătos şi
echilibrat, până ce încălcarea peste măsură a normelor sale morale produce
îmbolnăvirea sa, manifestată prin perturbări, disfuncţii, probleme sociale şi
devianţă.
Această interpretare se sprijină pe următoarele „mituri”, stereotipuri
sau prejudecăţi, utilizate de către patologii sociali:
a) problemele sociale sunt inevitabile; violenţa sau sărăcia de pildă,
sunt conduite inevitabile ale unor segmente de populaţie;
b) problemele sociale se datorează incapacităţii sau imperfecţiunii
morale a indivizilor; de exemplu, cei mai săraci sunt leneşi, iar
sărăcia la fel ca şi lenea, este imorală, antrenând devianţa;
c) problemele sociale sunt consecinţe rele ale unor condiţii rele sau
indezirabile; dacă există crime, acestea se datorează persoanelor
sau grupurilor cu conduite şi valori indizirabile. Introducerea
acestor prejudecăţi cu caracter moral, distorsiona conţinutul real
al problemei sociale respective, care nu mai era analizată cum
20
este, ci aşa cum trebuie să fie, adică, în raport cu o normă morală
absolută şi universală.
Spre deosebire de Durkheim care considera moralitatea şi devianţa
ca având un caracter relativ şi variabil de la un context social la altul,
patologii sociali afirmau caracterul lor absolut şi universal. Preocupările lor
principale şi practice, vizau nu înţelegerea şi înlăturarea cauzelor, ci
suprimarea efectelor.
Aceste preocupări au dat naştere primelor anchete empirice de
amploare asupra criminalităţii, sărăciei, divorţurilor, alcoolismului şi
prostituţiei, considerate ca fiind profunde „vicii” morale. Limita lor
principală era identificarea devianţei cu patologia (boala).

CONCEPŢIA „DEZORGANIZĂRII SOCIALE”

Susţinută, în esenţa ei, de către cunoscuta Ş coală Sociologică de la


Chicago (W.I. Thomas, Fl. Znaniecki, Ch. Cooley, C. Shaw, H.D. McKay
etc.), această concepţie consideră că problemele sociale şi devianţa sunt
determinate de dezorganizarea socială (no ţiune propusă de W.I. Thomas şi
Fl. Znaniecki) produsă de procesele de modernizare (industrializare şi
urbanizare).
Spre deosebire de societăţile rurale tradiţionale, bazate pe organizare
socială adecvată, pe consens normativ şi valoric, pe relaţii armonioase între
indivizi şi slabe tendinţe de devianţă, societăţile urbane moderne sunt
dominate de dezordine socială, conflicte normative ori valorice, raporturi
tensionate între indivizi şi tendinţe puternice de devianţă.
Aceste tendinţe se manifest ă mai cu seamă în ariile interstiţiale
(intermediare) ale oraşelor, aşa – numitele slums–uri (mahalale),
caracterizate prin diversitate şi eterogenitate a populaţiei, varietate
normativă sau valorică şi, implicit, prin rate înalte de infracţionalitate,
alcoolism, sinucidere, prostituţie, tulburări psihice şi alte forme de
comportament deviant (L. Wirth). Concepţia dezorganizării sociale opera
cu două tipuri de evaluări:
a) o evaluare culturalistă, în baza căreia problemele sociale erau
privite ca o consecinţă a dezorganizării sociale impusă de
amestecul eterogen dintre norme şi valori cu conţinut diferit, care
pun în conflict orientarea normativă dobândită de indivizi în
societatea de origine cu cea care trebuie urmată în societatea de
adopţie;
b) o evaluare ecologistă, în raport cu care problemele sociale erau
apreciate ca un produs al localizării lor într-un spaţiu geografic şi
social (slum-ul), caracterizat de instabilitate, mobilitate puternică
21
şi presiuni scăzute de control social asupra conduitelor indivizilor.
Modelul teoretic al dezorganizării sociale avea însă, aceleaşi
deficienţ e ca şi cel al patologiei sociale cu care era înrudit, întrucât
transfera noţiunea de patologie socială de la nivelul indivizilor la nivelul
comunităţilor.
Totodată, schimbarea social ă era confundată cu dezorganizarea
socială, omiţându-se faptul că pot exista schimbări sociale cu caracter
organizat şi planificat şi faptul că devianţa implică nu dezorganizarea, ci
organizarea în aşa fel a normelor şi valorilor, încât să dea naştere unei
subculturi de tip deviant (S.M. Rădulescu).

ANOMIA CA ALIENARE ŞI SURSĂ DE DEVIANŢĂ

Modelul teoretic al lui Robert K. Merton

Noţiunea de dezorganizare personală, derivată din concepţia


„dezorganizării” sociale, a fost utilizată de către sociologii americani pentru a
construi cu începerea din deceniul 3, sec. XX, un nou model teoretic al
anomiei, diferit de contextul interpretativ folosit de către Durkheim.
Astfel, în timp ce pentru sociologul francez anomia era echivalentă
cu o stare socială caracterizată în principal, de incapacitatea normelor
sociale de a regla în mod adecvat acţiunea membrilor societăţii şi de a
asigura solidaritatea socială, împreună cu coeziunea morală, atât de
necesare oricărei societăţi, pentru sociologii americani, anomia dobândeşte
semnificaţia de dezorganizare personal ă a individului alienat, dominat de
sentimentul lipsei de putere, al lipsei de sens şi al incapacităţii de a-şi
îndeplini scopurile sale prin mijloace legitime.
Deci, la Durkheim anomia era o stare social ă patologică, în timp ce
pentru sociologii americani anomia însemna o stare individuală.
În acest fel – spune S.M. Rădulescu - erau confundate două noţiuni
distincte: noţiunea de alienare cu cea de anomie.
Primul şi cel mai reprezentativ sociolog american care a contribuit la
îmbogăţirea conţinutului noţiunii de anomie, dar într-un sens diferit de cel
dat de E. Durkheim, a fost R.K. Merton. În concepţ ia sa, societatea
(identificată cu cea americană) impune indivizilor două exigenţe morale
fundamentale:
a) să aleagă ca finalitate a acţiunilor lor scopuri culturale dezirabile,
acceptate de întreaga societate;
22
b) să selecteze din totalitatea de mijloace avute la dispoziţie, pentru
îndeplinirea scopurilor, numai pe cele instituţionalizate, deci licite
(legitime). În mod real, nici o societate nu permite indivizilor un
acces egal la mijloacele instituţionalizate şi de aceea, unii
indivizi, pentru a-şi atinge scopurile, vor prefera să ignore, să
eludeze sau să încalce mijloacele (normele) instituţionalizate,
alegând alte mijloace mult mai eficace, care sunt însă ilicite
(ilegitime).
Această ruptură (conflict) între scopuri şi mijloace dă naştere unei
stări de dezorientare normativă a indivizilor, de dereglare normativă,
denumită impropriu de către Merton, anomie.
Pentru a evidenţ ia tipurile principale de conduită şi acţiune
dezvoltate (cultivate) de indivizi ca urmare a anomiei – conflictul între
scopuri şi mijloace – Merton construieşte următoarea paradigmă:

Moduri de adaptare la anomie Scopuri Mijloace


(conflictul dintre scopuri şi mijloace)
I. Conformitate + +
II. Inovaţie + –
III. Ritualism – +
IV. Evaziune – –
V. Răzvrătire (rebeliune) ± ±
+ = acceptare

– = respinge

Acceptarea (+) atât a scopurilor culturale, cât şi a mijloacelor


instituţionalizate este denumită conformitate.
Ea este reprezentată în majoritatea populaţiei, a conduitei acesteia,
care acceptă să se conformeze chiar şi atunci când mijloacele legitime nu-i
sunt la îndemână.
Inovaţiei îi este specific acceptarea scopurilor culturale (+) dar
respingerea (–) mijloacelor instituţionalizate.
Inovatorul alege mijloace dezaprobate social, dar mult mai eficace
pentru realizarea scopurilor decât cele cu caracter convenţional,
instituţionalizat. Exemple de inovatori: artiştii nonconformişti; excrocii; hoţ
ii; vânzătorii de droguri; infractorii etc. Ei reuşesc să realizeze bogăţii dar
prin mijloace ilegitime.
„Istoria marilor averi din America este reprezentată de inovaţii
instituţionale dubioase” scria Merton.
Respingerea scopurilor (–), dar acceptarea mijloacelor (+) este
specifică ritualismului. Ritualistul, adoptă de obicei, un comportament
absurd, întrucât se concentrează atât de mult asupra mijloacelor, încât
23
ajunge să ignore chiar scopurile culturale. Exemple de ritualişti sunt
birocraţii care se concentrează asupra realizării oricărei reguli mărunte în
detrimentul chiar al realizării scopurilor instituţiilor (specific anumitor
cazuri de indivizi nevrozaţi, obsedaţi de nevoia respectării cu orice preţ a
regulilor convenţionale).
Respingerea, atât a scopurilor (–) cât şi a mijloacelor (–) este
particulară, specifică pentru evaziune (retragere), caracteristică de obicei
indivizilor asociali: vagabonzii, alcoolicii, prostituatele, drogaţii, psihoticii
„epavele” de la marginea societăţii, din ariile suburbane.
Respingerea scopurilor (–) şi a mijloacelor (–) aprobate de societate,
însoţită de înlocuirea cu altele noi (+), este caracteristică răzvrătiţilor
(rebelilor) care încearcă să stabilească o nouă ordine socială şi normativă.
Exemple pentru acest tip sunt reprezentanţii organizaţiilor teroriste
(extremiste), liderii unor grupuri religioase fanatice sau ai unor grupuri
sociale care îşi propun schimbarea modului de a fi şi a gândirii oamenilor,
prin intermediul unei noi ideologii, subculturile juvenile formate din
adolescenţii care se revoltă contra valorilor adulţilor (hippy, beatnicii,
rockerii etc.).
În paradigma lui Merton, cu excepţia conformităţii, toate celelalte
moduri de adaptare sunt deviante. În concepţia lui, anomia crează devianţă
şi nu invers.
Este dificil însă, de evaluat care mod de adaptare este mai deviant
decât altele.
Paradigma lui Merton – spune S.M. Rădulescu – are meritul de a
evidenţia cum şi de ce pot apare comportamente deviante într-o societate.
Această paradigmă are însă şi o serie de deficienţe pentru că:
a) nu poate explica fenomenele de devianţă sexuală cum sunt
homosexualitatea, lesbianismul sau transexualismul. Chiar
prostituţia nu are un loc precis, unii critici ai lui Merton
considerând că ea poate fi plasată mai degrabă la nivelul inovaţiei
decât al evaziunii;
b) nu explică pentru ce indivizii aleg un anumit mod de adaptare şi
nu altul;
c) pleacă de presupunerea eronată, că există un consens general
asupra scopurilor (consens de valori) în întreaga societate,
ignorând existenţa conflictelor dintre sisteme şi orientări valorice
diferite;
d) priveşte devianţa în mod „atomistic”, ca un act individual,
independent de influenţa subculturilor deviante;
e) trădează concepţia originală a lui Durkheim, orientând-o într-o
direcţie psihologizantă şi chiar psihiatrizantă.
24
MARGINALITATEA ŞI DESOCIALIZAREA

Cel care a propus pentru prima dată noţiunea de marginalitatea în


sociologie (în anul 1928) a fost Robert Park (1864 – 1944), unul dintre cei
mai cunoscuţi specialişti ai Şcolii de la Chicago în domeniul sociologiei
urbane.
Semnificaţia cea mai frecventă acordată de sociologii americani
noţiunii de anomie a fost aceea de „desocializare”, constând în absenţa
orientării normative şi valorice a indivizilor, ca efect al plasării lor într-un
mediu social caracterizat de existenţa unor sisteme normative contradictorii
şi chiar conflictuale între ele. Pentru majoritatea reprezentanţilor Şcolii de
la Chicago, preocupată în mare parte de statutul social ş i cultural al
migrantului american provenit fie din alte societ ăţi, fie din comunitatea
rurală, desocializarea individuală este identică cu „marginalitatea”, adică,
cu poziţia izolată şi periferică a acelor indivizi ale căror acţiuni şi conduite
oscilează între influenţe normative care se contrazic între ele.
În investigaţiile sale de ecologie urbană desfăşurate în „ariile
interstiţionale” (zonele de tranziţie de la rural la urban) ale oraşului
Chicago, Park a observat că populaţia acestor arii este caracterizată de
segregare ş i izolare faţă de societatea exterioară, de absenţă a legăturilor de
solidaritate socială şi de lipsa controlului social comunitar, trăsături care
determină o pronunţată tendinţă de manifestare a problemelor sociale şi a
devianţ ei precum:
- rate ridicate de criminalitate;
- naşteri ilegitime;
- vicii morale;
- boli psihice etc.
Propunând utilizarea termenului de marginalitate pentru a defini
starea esenţială a acestor categorii de populaţie, formate, în special din
imigranţi, Park a considerat că determinante pentru tendinţele de devinaţă a
indivizilor sunt caracteristicile mediului ecologic şi cultural.
Împreun ă cu alţi reprezentanţi ai Ş colii de la Chicago, R. Park a
susţinut ideea că împăr ţirea oraşului în zone distincte, în funcţie de
localizarea teritorială a infracţiunilor şi bolilor psihice, poate oferi
posibilitatea predicţiei conduitelor deviante ale indivizilor. Bineînţeles,
această concepţ ie a fost criticată, întrucât localizarea ecologică nu este un
factor cauzal al devianţei, ci numai o condiţie favorizantă. În acelaşi timp,
statisticile criminalităţii în diferitele zone ecologice ale oraşului pot fi
eronate sau nereale, întrucât poliţia poate interveni mai activ în acele arii
despre care se crede că generează infracţionalitatea şi poate trece sub tăcere
infracţiunile comise de populaţia cu status social mai înalt care trăieşte în
zonele rezidenţiale.
25
Dincolo de aceste limite, concepţia lui Park a permis constituirea
unui model teoretic al marginalităţii, care cuprinde următoarele trăsături ce
definesc situaţia individului marginal:
a) izolarea socială, absenţa comunicării, datorită frecvenţei scăzute a
raporturilor dintre indivizi;
b) distanţa socială, raritatea contactelor dintre indivizi, determinată
de o stare obiectivă (izolarea socială), pe de o parte şi de o stare
subiectivă (prejudecăţile rasiale), pe de altă parte;
c) segregarea culturală şi socială, separarea normelor, valorilor,
conduitelor şi stilurilor de viaţă, de cele ale societăţii globale,
generată de amestecul eterogen al populaţiilor şi subculturilor;
d) ambivalenţa atitudinală, oscilaţia comportamentelor normative şi
atitudinilor culturale ale indivizilor în jurul unor sisteme
normative şi valorice care se contrazic între ele;
e) inadaptarea socială, incapacitatea de ajustare a personalităţii la
mediu, caracterizată de un profund conflict intrapsihic şi
interpsihic, care face imposibilă dezvoltarea unor raporturi
armonioase şi benefice cu colectivitatea;
f) anomia psihică, starea de desocializare, incertitudine, nesiguranţă
şi anxietate resimţită şi manifestată de indivizi, ca urmare a
absenţei indicaţiilor normative.
Anterior concep ţiei elaborate de R. Park, alţi doi autori americani,
William I. Thomas şi Florian Znaniecki, în celebra lor lucrare „Ţăranul
polonez în Europa şi America” (1918 – 1920 – cinci volume) se ocupaseră
şi ei de trăsăturile emigranţilor care se stabilesc în altă societate decât cea
de origine. Fără a utiliza explicit, noţiunea de marginalitate, Thomas şi
Znaniecki au arătat că starea de emigrant (pentru societatea de origine) sau
de imigrant (pentru societatea de adop ţie) este însoţit ă de dezorientare,
ambivalenţă ş i dezorganizare personală, determinate de conflictul existent
între normele ori valorile societăţii de origine şi cele ale societăţii de
adopţie.
Noţiunea de la care au plecat cei doi sociologi americani a fost aceea
de definiţie a situaţiei, ca formă de schematizare de către actorul social a
scopului şi mijloacelor acţiunii întreprinse. Asemenea definiţii ale
situaţiilor de viaţă, prin intermediul schemelor, sunt frecvente în viaţa
socială, astfel că un actor care a experimentat cu succes o schemă în trecut,
va încerca să o utilizeze şi în viitor. „Schema” nu este altceva decât un mod
de a privi lumea prin intermediul atitudinilor şi valorilor.
Cel mai adesea, observă cei doi, realitatea obiectiv ă a rezultatului
acţiunii este chiar consecinţa definirii situaţiei de către actorul social,
întrucât, acesta tinde să se adapteze permanent la situaţie, alegându-şi
mijloacele în raport cu definirea ei.
Din această observaţie a rezultat cunoscuta teoremă a lui Thomas,
care poate fi formulat ă în felul următor: „Dacă oamenii definesc situaţiile
ca fiind reale, ele sunt reale în ceea ce priveşte semnificaţia lor”.
26
Cu alte cuvinte, orice situaţie socială devine semnificantă numai
atunci când indivizii o investesc cu un anumit înţeles (vezi reprezentările
sociale). Acest înţeles sau semnificaţie este, de fapt, rezultatul unui anumit
mod de a privi şi înţelege lumea, dobândit ca urmare a asimilării unei
anumite zestre culturale. Atunci când individul se transferă în alt mediu,
decât cel de origine, schemele de definire a situaţiilor, care s-au dovedit
eficiente în mediul de origine, se dovedesc, cel mai adesea, inadecvate,
ceea ce determină eşecul acţiunii.
Rezultatul este o stare de dezorganizare, frustrare, conflict intrapsihic
şi ambivalenţă atitudinală, care contribuie ca în rândul imigranţilor să apară
manifestări frecvente de tulburări afective, disoluţii ale vieţii de familie,
acte de devianţă.
Tradusă în alţi termeni, principala cauză a acestei dezorganizări este
desocializarea individului determinată de contradicţia dintre procesul de
socializare primară şi cel de resocializare. Între tipurile deviante, nu în mod
necesar criminale, generate de contradicţia menţionată, Thomas şi
Znaniecki au distins următoarele:
a) filistinul – caracterizat de conformismul şi conservatorismul
atitudinilor, ca şi de incapacitatea de asimilare a altora noi,
datorită expunerii sale unei singure categorii de influenţe – cele
care definesc mediul şi modul său de viaţă;
b) boemul – caracterizat de o personalitate dinamică şi instabilă,
care se modifică permanent sub influenţa factorilor schimbători ai
mediului;
c) creatorul – pentru care nu există probleme de adaptare sau
contradicţii interne, întrucât are capacitatea de a-ş i dirija
atitudinile care nu- şi găsesc expresia la nivel social, în alte
direcţii, inovând noi valori sau mijloace de acţiune.
Ideile sociologilor americani – spune S.M. Rădulescu – mai ales ale
reprezentanţilor Şcolii de la Chicago, în legătură cu starea de marginalitate
şi caracterele indivizilor marginali au permis, constituirea unui model
teoretic al marginalităţii în care se articuleaz ă deopotrivă, elemente ale
teoriei conflictului social şi teoriei aculturaţiei (proces psihosocial, lent şi
selectiv, de preluare parţială sau integrală, de către un individ sau un grup
de indivizi, a unei alte culturi – emigranţii din antroplogia culturală). În
cadrul acestui model (utilizat într-o variantă sau alta), marginalitatea
desemneaz ă poziţia socială periferică, de izolare a individului sau
grupurilor, accesul drastic limitat la resursele economice, politice,
educaţionale ale colectivităţii.
În mod obişnuit (Dicţionarul de Sociologie, Bucureşti, Ed. Babel
1993), marginalitatea se manifestă prin absenţa unui minim de condiţii
sociale de viaţă – condiţii economice, rezidenţiale, ocupaţionale, de
educaţie – ori printr-un deficit de posibilităţi de afirmare şi participare la
viaţa colectivităţii.
27
Sursa marginalităţii nu trebuie căutată în raritatea resurselor, ci într-
un anumit mod de organizare socială caracterizat prin accesul accentuat
inegal la resurse, prin discriminarea unor persoane sau grupuri sociale.
Marginalitatea are ca efect, izolarea socială, alienarea, inadaptarea,
dezorganizarea familiei şi a individului, iar ca o reacţie de compensare, ea
se caracterizează prin atitudini ostile faţă de normele şi valorile societăţii
globale, agresivitate şi violenţă, comportamente deviante. Grupurile
marginale sunt, de regulă, compuse din săraci, şomeri, minorităţi etnice
puternic discriminate, handicapaţi, bolnavi psihici, delicven ţi, persoane
inadaptate. Situaţia de marginalitate conţine prin ea însăşi un cerc vicios:
persoanele şi grupurile marginale, fiind lipsite de resurse minime şi făcând
obiectul unei discrimin ări constante, sunt lipsite de şanse reale de a depăşi
starea de marginalitate.
În consecinţă, persoanele şi grupurile marginale, tind să accentueze
izolarea ş i marginalitatea, dezvoltând norme, valori, comportamente şi
moduri de viaţă diferite de cele ale colectivităţii din care fac parte şi cu care
intră în conflict, fapt care fixează şi mai mult plasarea lor la periferia
societăţii, „stigmatizându-le”, obligându-le să abandoneze o „identitate
normală” şi sa aleagă pe cea de „deviant”.
Din punct de vedere individual, marginalitatea corespunde unui
conflict intrapsihic, rezultat din frustrarea resimţită datorită contradicţiei
socializare – resocializare.
28

CAPITOLUL IV

SOCIALIZAREA ŞI DEVIANŢA; SOCIALIZAREA


MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCIALĂ

CREATIVITATEA ADOLESCENTINĂ ŞI EXIGENŢELE


RESPECTĂRII NORMELOR MORALE

Perioadă caracterizată printr-un ansamblu de transformări extrem de


nuanţate, de natură biopsihosocială, care marchează stabilizarea
personalităţii, adolescenţ a este perioada cea mia complexă în cadrul
procesului de maturizare.
Această etap ă pare să ridice cele mai mari dificultăţi procesului
educativ, literatura de specialitate vorbind în acest sens, de o adevărată
„criz ă” a adolescenţei, constând în multiple conflicte interne şi externe
(aşa numite „conflicte de dezvoltare”), acte impulsive sau conduite
deviante, exprimate prin ostilitatea faţă de părinţi, revolta contra
interdicţiilor educative, respingerea modelelor culturale şi a normelor
morale propuse de adult şi afirmarea unor modele contestatare de conduită.
M. Debesse afirma că „nu există o perioadă de creştere în care evoluţia să
fie mai sensibilă decât în timpul adolescenţei”.
În această perioadă, cele mai multe conflicte sunt cele avute cu
părinţii şi educatorii. Dependenţa economică a tinerilor faţă de maturi
(părinţi – educatori), nu implică şi o dependenţă corespunzătoare din punct
de vedere al înţelegerii şi respectării normelor morale impuse de adult.
Opunându-se adulţilor, adolescenţii îşi afirmă dorinţa de a fi autonomi din
punct de vedere moral, de a-şi impune dreptul la identitate personală
(pentru sine) prin contestarea unui univers valorico – normativ impregnat
de prejudecăţi, perceput ca fiind străin, opus chiar, idealurilor, valorilor şi
normelor adolescentine.
Prin constrângerile, interdicţiile şi normele ei, societatea adulţilor
este percepută de adolescent ca o societate represivă, dominatoare şi
29
manipulatoare, care nu permite decât în mică măsură creativitatea, iar
conduitele care nu se supun exigenţelor conformiste ale normei sunt
sancţionate. Perioadă de puternică „criză” produsă de ruptura cu vârsta
copilăriei, adolescenţa implică o serie de limitări ale libertăţii, pe care
tânărul le resimte adeseori ca o frustrare.
O asemenea criză, atunci când apare şi se manifestă prin episoade
violente şi spectaculoase – spun S. Rădulescu şi D. Banciu – se pare că este
generată chiar de ambiguitatea statusului adolescentin: adolelescentului i se
neagă identitatea de copil, dar nu i se recunoaşte încă, acea capacitate de a
îndeplini rolurile adultului. De aici, o serie de conflicte, sentimente de
solitudine, rebeliune, tendinţe egocentriste şi chiar o anumită oscilaţ ie a
personalităţii adolescentine între normal şi patologic. Chiar dacă cei doi
autori nu sunt de acord în totalitate cu teza „caracterului universal” al
crizei adolescenţei, deoarece există suficiente cazuri de maturizare fără
manifestări dramatice, ei sunt de acord cu ideea că formarea con ştiinţei
morale a adolescentului reprezintă cel mai dificil capitol al educaţiei.
Aceasta, mai ales din cauza caracteristicilor morale şi afective
accentuate ale acestei vârste, a comportamentelor contrastante ce opun
atitudinilor copilăreşti „gesturile” mature şi care antrenează pe mulţi
adolescenţi la săvârşirea unor acte cu caracter deviant. Sunt cunoscute în
acest sens, motivaţiile hedoniste (hedone – plăcere) ale comportamentului
de evaziune al adolescentului, gustul riscului care-l dirijează spre aventură
şi anturaje nefaste şi alte manifestări precum nonconformismul în ţinută şi
limbaj, fumatul sau consumul de alcool, care-i conferă „conştiinţa”
autonomie şi sentimentul independenţei faţă de adult.
În ansamblu lor, aceste manifestări nu trebuie interpretate
întotdeauna ca factori dominan ţi ai unei atitudini delicvente în formare.
Ele pot intra în conflict cu norma penal ă, dar numai în anumite condiţii,
mai ales când sunt potenţate de o serie de carenţe ale educaţiei morale.
Sociologii au observat că procesul de educaţie morală nu se poate
dispensa încă, de o serie de prejudecăţi despre evoluţia pe verticală a
vârstelor şi afirmarea aşa – zisei „superiorităţi” a stadiilor mai avansate faţă
de cele tinere, ceea ce face pe mulţi educatori să refuze adolescentului un
status propriu şi să adopte un sistem de autoritate bazat pe tehnici de
educaţie paternalistă. Este o prejudecată – spun D. Banciu şi S.M.
Rădulescu – să crezi că analiza adolescenţei înseamnă analiza unei
categorii demografice omogene şi nediferenţiate şi, o şi mai mare
prejudecată să compari în mod mecanic comportamentul adolescentului cu
cel al adultului şi să-i atribui primului discernământul şi conştiinţa morală
ale ultimului. Apare, de aceea, criticabilă tendinţa unor educatori de a pune
semnul egalităţii între comportamentul moral al adolescentului şi cel al
adultului. Criteriul strictei moralităţ i sau al cunoaşterii şi respectului
necondiţionat al legii care acţionează (ar trebui) în cazul adulţilor poate fi
inoperant pentru un minor care nu are capacitatea de a discerne
consecinţele unor acte deviante comise.
30
O serie de adolescenţi pot avea o înţelegere (normală) adecvată a
conţinutului noţiunilor morale, dar să nu ştie sau chiar să refuze să
acţioneze potrivit acestei înţelegeri. Conştiinţa morală a adolescentului nu
se poate limita numai la componenta cognitivă, care deşi este cea mai
influenţabilă nu este şi suficientă.
Ea, concepţia morală, reprezintă în acelaşi timp sentiment, afect,
convingere, acţiune, motiv. Cunoaşterea imperativelor morale nu este
suficientă dacă nu este însoţită şi de o motivaţie afectivă.
De multe ori, confundând abdicarea firească a tinerilor, de la
exigenţele eteronomiei morale cu propensiunea spre devianţă şi ignorând
valenţele creative ale unui univers psihic în formare care refuză tutela
paternităţii, adultul are tendinţa de a impune tânărului propriul său model
moral, sancţionând orice abatere de la acest model în numele unor principii
educative impersonale, a căror nerespectare echivalează, pentru educator,
cu excepţia.
În mod real, nu există etiologii diferite ale conduitelor morale ale
adolescenţilor devianţi şi a celor care nu ridică probleme.
Există însă, multiple situaţii familiale, situaţii de viaţă şi biografii
individuale care pot explica erorile educaţiei şi limitele de la care un
comportament predeviant, predelicvent juvenil se poate transforma într-o
conduită delincventă persistentă.

SOCIALIZAREA CA PROCES DE FORMARE A


PERSONALITĂŢII

Utilizat în mod frecvent în studiile de sociologia devianţei şi


criminologie, conceptul de socializare a cunoscut o definire extrem de
diversă, de la accepţia sa strict culturalogică, până la o abordare extrem de
cuprinzătoare în care dobândeşte sensul de „influenţă formativ – educativă”
pe care diferitele grupuri sociale şi societatea în ansamblul său o exercită
asupra individului uman şi a personalităţii sale.
Conduita adolescenţ ilor este condiţionată de succesul sau eşecul
procesului de socializare. Reprezentând în ansamblul său, acel proces
început de la cea mai fragedă vârstă, prin care tinerii îşi însuşesc normele,
valorile ş i regulile de conduită compatibile cu modelul etico – normativ al
societăţii din care fac parte, socializarea se referă, de fapt, la dobândirea de
către tineri a unei capacităţi de exerciţiu prin:
a) abilitatea de a exercita, în mod adecvat, rolurile sociale,
ghidându-se după reguli şi norme specifice;
b) participarea lor în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile
societăţii;
c) dobândirea unei capacităţi corecte de discernământ, pentru a
putea distinge între codurile permise şi prohibite, între mijloace
31
legitime şi ilegitime, între scopuri dezirabile şi indezirabile din
punct de vedere social.
Datorită achiziţiilor acestui proces (însuşirea unor reguli de
comportament şi acţ iune umană, evaluate în mod pozitiv de ceilalţi
membri ai societăţii) fiecare individ capătă o identitate culturală
determinată şi, în acelaşi timp, reacţionează la diferite situaţii sociale în
baza acestei identităţi.
Socializarea – spune B. Bernstein – este procesul „prin care o fiinţă
biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice”, în cadrul
căreia poate exercita, în mod corect, acţiuni pozitive, conforme cu
standardele de normalitate şi raţionalitate ale grupului social în care este
integrat.
Conform concepţiei majorităţii autorilor americani, comportamentul
social poate fi evaluat mai mult prin conformitatea sa la norme, decât prin
capacităţile sale intrinseci.
Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează
contribuţ iei a cel puţin trei factori:
a) procesul de internalizare a normelor;
b) faptul că, adeseori, individul nu este „conştient” de posibilitatea
alegerii unor moduri alternative de comportament;
c) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine
sancţiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un
comportament socialmente normal.
Învăţând tân ărul să „ înveţe” el însuşi repertoriul de roluri ce trebuie
îndeplinite în viaţa socială, să descifreze singur semnificaţiile unor procese
şi situaţii care presupun interacţiunea socială şi să acţioneze pentru
îndeplinirea doar a acelor scopuri dezirabile pentru colectivitate şi numai
cu mijloace permise de codurile morale şi juridice, procesul de socializare
implică adaptarea şi conformarea progresivă la modelele culturale şi
normative ale societăţii. Conformitatea, nu trebuie înţeleasă însă la modul
„absolut”, întrucât, în chiar însăşi interiorul ei, trebuie să favorizeze, să
facă loc creativităţii. Socializarea înseamnă şi conformitate dar şi
creativitate.
Internalizarea normelor şi valorilor unui grup social, ca trăsătură
definitorie a socializării, presupune transformarea treptată a controlului
social în autocontrol şi modificarea comportamentului de la o formă
normativă (reglată din exterior) la o formă normală (motivată intern). La
aceasta contribuie atât presiunea grupului, cât ş i necesitatea, motivată
social, ca acţiunile individului să concorde cu scopurile şi cerinţele
grupului din care face parte.
Cu alte cuvinte, realizarea interiorizării sistemului valorico –
normativ al societăţii în conştiinţa şi conduita fiecărui individ este sarcina
normală a procesului de socializare.
După cum afirmă sociologul polonez Jan Szczepanski, în procesul
socializării „societatea formează moduri de comportare, canalizează
32
satisfacerea nevoilor şi ceea ce se numeşte natura umană”. Ea este un
ansamblu de elemente ale culturii care au fost interiorizate.
Concepând socializarea ca un proces în decursul căruia un individ
capătă o identitate culturală determinată ş i, în acelaşi timp, reacţionează la
această identitate, B. Bernstein consideră că, în final „socializarea are ca
efect de a- i face pe oameni siguri ş i previzibili, întrucât în cursul acestui
îndelungat proces individual devine conştient, prin intermediul diferitelor
roluri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care
acţionează în societate”.
J.L. Chid definea socializarea ca „acel proces prin care individul
este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu
standardele grupului din care face parte”.
Aceste interpretări pun accentul pe conformitate, pe „învăţarea”
acestei conformităţ i de către indivizii care alcătuiesc o anumită societate
sau un anumit grup social.
Adoptând o perspectivă culturologică, autori între care R. Linton, E.
Sapir, A. Kardiner şi alţii, au procedat la înlocuirea conceptului de
socializare cu cel de „enculturaţie” (desemnează, în antropologia
structurală, procesul de asimilare a valorilor ş i comportamentelor, sub
forma unei învăţări continue pe toată perioada vieţii) şi la substituirea
noţiunii de „relaţii sociale” cu aceea de „raporturi culturale” evidenţiind
rolul preponderent al modelelor culturale şi al culturii în general, în cadrul
socializării.
Procesul socializării începe din timpul copilăriei, când intervin
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă pe tot parcursul
vieţii.

Tipuri de socializare

Mecanisme şi agenţi de socializare

Contribuind la formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii


umane şi la adaptarea individului la viaţa în colectiv, facilitându-i acestuia
înţelegerea situaţiilor concrete de viaţă şi învăţându-l cum s ă se comporte
pentru atingerea anumitor scopuri, procesul de socializare se realizează atât
în cadrul unor grupuri informale cu suport afectiv, cât şi al unor organizaţii
formale, neutre din punct de vedere afectiv.
Astfel, procesul începe din perioada copilăriei, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă - „socializarea primară” sau
socializarea de bază – şi continuă de-a lungul întregii vieţi a adultului,
odată cu dobândirea, de către acesta, a noi statusuri şi roluri succesive -
„socializarea continuă”.
33
Ambele tipuri de socializare urmăresc scopuri şi obiective specifice,
dar complementare între ele. În copilărie, socializarea coincide cu creşterea
capacităţii tânărului de a discerne şi a face predictibile reacţiile celorlalţi
faţă de comportamentul său şi de a elabora el însuşi răspunsuri
corespunzătoare. Spre deosebire de influenţa formativ – educativă iniţială
exercitată de către socializarea de bază, care are doar un caracter parţial,
socializarea continu ă intervine în tot cursul schimbărilor din viaţa
adultului, în măsura în care acesta îşi schimbă repertoriul opiniilor,
atitudinilor, comportamentelor, asumându-şi noi roluri sociale. Pentru acest
motiv, conţinutul socializării nu are numai o semnificaţie:
„ psihologică – maturizarea copilului, prin fixarea unor trăsături
psihice persistente – ci şi una
„ culturală (culturologică) – internalizarea normelor şi valorilor
unei culturi, cât şi una
„ sociologică – învăţarea, însuşirea unor noi statusuri şi roluri.
Nefiind epuizat de nici una din aceste dimensiuni luate separat
procesul de socializare nu se identifică nici cu cel al adaptării sociale –
ajustarea tr ăsăturilor personalităţii ş i a conduitei într-o situaţie de
interacţiune socială – şi nici cu cel al integrării sociale ş i culturale, care
desemnează sporirea coeziunii elementelor componente ale unei organizaţii
sau colectivităţi, ale societăţii în ansamblu său.
Există însă, o strânsă legătură între procesul de socializare şi cel al
integrării sociale sau/şi profesionale. Deşi coincide în cea mai mare parte
cu procesul educaţiei, aceasta nu înseamnă că socializarea reclamă
indivizilor doar o învăţare repetitivă a mediului social înconjurător.
Dimpotrivă, aceasta îl solicită la continui readapt ări, într-o competiţ ie şi
mobilitate socială existentă, cu angajări nemijlocite la realizări sociale, într-
un plan comun de viaţă cu semenii (Y. Catslan 1970 – Dicţ ionarul de
psihologie socială). Dar socializarea tinerelor generaţii nu este totuna cu
civilizarea lor, procesul socializării fiind mult mai cuprinzător, înglobând şi
forme mai puţin civilizate.
Modelarea socială a fiinţei umane se realizează în contexte sociale
concrete, cu relaţii şi conţinuturi specifice, proprii fiecărei comunităţi,
fiecărui popor, prin influenţ a a numeroşi factori cum ar fi: familia, grupul
de prieteni şi vecini, şcoala, diferite organizaţii social – economice, politice
sau culturale, mass – media etc.
Unele dintre organizaţiile formale, care socializează indivizii, ca de
exemplu organizaţii şi instituţii profesionale şi culturale, pot stipula
dinainte anumite cerinţe, pe care indivizii selecţionaţi le vor îndeplini
atunci când vor deveni membri activi ai acestora. În acest fel, între
momentul selecţiei şi cel al participării se scurge o anumită perioadă de
timp mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de obiectivele respectivei
organizaţii, care permite „candidatului” să se pregătească pentru rolul pe
care îl va îndeplini ulterior, când va deveni participant cu drepturi depline la
viaţa organizaţiei.
34
Această preg ătire sau „presocializare” a viitorului membru al
organizaţiei – cum ar fi de pildă, pregătirea elevilor pentru rolul de studenţi,
a acestora pentru rolul de specialişti,viitorul tată etc. este denumită
„socializare anticipativă”. Ea desemnează procesul de pregătire a asumă rii
de către individ a unui rol social, de cunoaştere şi învăţare parţială a
drepturilor şi obligaţiilor solicitate de acesta.
Acest tip de socializare „în avans” care poate interveni chiar în
cursul promovării individului în ierarhia profesională, facilitează o adaptare
mai uşoară a persoanei la schimbările intervenite în statutul său.
Deş i implică conformitatea, se bazează pe ea, socializarea nu
reprezintă doar un proces de conformare şi adaptare unilaterală a tânărului
la cerinţele acţiunii educative, ci implică o relaţie reciprocă între acesta şi
mediul socio-cultural, în cursul căreia tânărul se socializează în măsura în
care se supune activ influenţei mediului, reacţionând, la rândul lui, asupra
acestuia. După cum sublinia M.J. Chombart de Lauwe, „ relaţia copil –
mediu formează un tot, copilul însuşi este rezultatul acestei interacţiuni cu
mediul său care i-a structurat personalitatea şi, în acelaşi timp, ca subiect,
el lărgeşte necontenit câmpul său de cunoaştere şi încearcă, precum orice
fiinţă umană, a acţiona asupra propriului său mediu”.
În esenţ a sa deci, procesul socializării implică interacţiunea continuă
dintre tânăr şi mediul său social în cursul căruia se schimbă atât tânărul cât
şi mediul.
Reprezentând un proces care duce la un anumit tip de conformism,
dar şi la tendinţe de inovaţie socială, socializarea poate să aibă o direcţie
conformă cu cerinţele, valorile şi normele socialmente admise şi dezirabile
- „socializarea pozitivă” – sau o direcţie contrară primeia, adeseori
marginală în raport cu societatea, cu cerinţele sociale dominante, dar
conformă cu cerinţele unor grupuri sau subculturi deviante - „socializare
negativă”.
Aceste delimitări conceptuale, dar şi practice, în legătură cu
finalitatea procesului de socializare conduc la concluzia că
nonconformismul nu reprezintă, întotdeauna, un rezultat al socializării
„negative”, întrucât, negarea unor valori tradiţionale sau inventarea
(„inovarea”) altora noi, poate fi o cale de progres sau chiar de schimbare
socială cu efecte pozitive (devianţa pozitivă).
Din acest punct de vedere, se poate considera că un tânăr este
socializat atunci când învaţă să se comporte în mod creativ, în concordanţă
cu modurile de gândire şi simţire specifice societăţii în care trăieşte şi când
selectează conduite compatibile cu cerinţele rolurilor sociale pe care trebuie
să le îndeplinească cu creativitate şi unicitate individuală în cursul vieţii
sale.
Rezultă că relaţia dintre socializare pozitivă sau „normală”, realizată
conform cu modelul socio-normativ dominant într-o societate şi socializare
negativă, realizată în grupurile marginale, constituie o cale importantă prin
35
care sociologia devianţei contribuie la elucidarea cauzelor fenomenelor
anomice sau deviante.
Când se referă la geneza devianţei unii autori preferă să utilizeze, în
locul noţiunilor de „socializare pozitivă” şi „negativă”, noţiunii cum ar fi
„socializarea concordantă” – în acord cu normele şi valorile dominante, şi
„sociolizare discordantă” în conflict cu normele şi valorile dominante care
determină diferite grade de conformitate sau devianţă (George Basiliade).

Socializare – resocializare

Când procesul de socializare pozitivă (normală sau concordantă)


eşuează, prevalând socializarea „negativă” (sau discordantă), societatea sau
grupurile sociale intervin, sancţ ionând comportamentele deviante sau
marginale ale anumitor indivizi, supunându-i pe aceştia procesului de
resocializare.
Resocializarea este similară unui proces de convertire, în cadrul
căruia se intenţionează schimbarea normelor, valorilor şi convingerilor
individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere
social.
Ea este unul dintre mijloacele de control ale comportamentului
marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizaţia le au la
dispoziţie, în afara aşa – numitelor sancţiuni punitive.
Unii autori, printre care H. Nufer, consideră că , în adevăratul înţeles
al termenului, resocializarea ca atare nu există; în decursul vieţ ii sale,
fiecare individ este expus unor influenţe diverse, care provin din partea
familiei, educaţiei şcolare, profesiunii, grupului de prieteni, toate acestea
constituind aspecte ale procesului de socializare.
Datorită acestor influenţe variate, individul achiziţionează treptat
norme şi reguli de comportament, astfel încât el se socializează oricum, dar
nu îşi va elabora neapărat conduite socialmente dezirabile.
„În esenţă – spune T. Bogdan – resocializarea constă în dirijarea
spre scopuri socialmente dorite, atunci când, la anumiţi indivizi,
socializarea a fost stagnată şi iniţial greşit orientată”.
În schimb, alţi autori (L. Broom, Ph. Selznik) consideră
resocializarea ca un proces de reorientare şi remodelare a personalit ăţii
individului deviant, de reeducare şi retransformare a acesteia în raport cu
normele de conduită socialmente acceptabile. Ea presupune, „schimbări
fundamentale, implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea
(învăţarea) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre
scopuri sociale dorite şi permise în societate”.
Acest proces are o importanţă deosebită pentru cercetarea unor
deficienţe şi neîmpliniri ale socializării primare, întrucât, pe de o parte,
societatea se schimbă, suferă mutaţii, astfel că individul va apare confruntat
36
cu multiple roluri nepredictibile, iar pe de altă parte agenţii „primari” de
socializare (familia, în primul rând, grupul de joacă etc.) pot greşi în
acţiunea lor.
În consecinţă o educaţie flexibilă şi creativă este necesară, pentru a
se putea realiza o eventual ă readaptare la cerinţele efective şi actuale ale
rolurilor sociale îndeplinite de către adult.
Pe lângă aceasta, indivizii nu pot fi socializaţ i în mod complet
pentru toate rolurile exercitate în timpul vieţ ii adulte, din care cauză
„socializare secundară ”, alături de „resocializare” reuşeşte să completeze,
să înlăture, multe din „lacunele” socializării de bază sau primare.

Factori de socializare

Fiind un proces social de mare complexitate, socializarea morală a


adolescentului, întâmpină o serie de dificultăţi educative care îngreunează,
uneori, desfăşurarea, derularea normală a lui.
O primă dificultate rezultă din modul cum este concepută şi realizată
socializarea morală a adolescentului la nivelul diferiţilor factori: familie,
şcoală, grup de muncă, de vecini, de joacă etc.
Prin acţ iunea comun ă a acestor „instanţe” sociale, marea majoritate
a adolescenţilor îş i însuşesc principalele exigenţe ale conformităţii de grup,
comportându-se în funcţie de repere sociale dezirabile. Dar, se constată că,
în pofida sancţiunilor educative, există suficienţi adolescenţi care se
îndepărtează sensibil de la modelele de conduită estimate ca favorabile de
către educator, adoptând comportamente nonconformiste, deviante. Până de
curând – spun D. Banciu, S. Rădulescu – apariţia unor asemenea
comportamente era pusă în legătură cu realizarea unei socializări
„imperfecte” sau discordante în familie, şcoală, grup de muncă, şi cu
integrarea socială „negativă” a tânărului în anumite grupuri – grup de
prieteni, de stradă, de petreceri etc. În legătură cu acest punct de vedere –
spun cei doi autori – sunt necesare următoarele precizări:
a) în cadrul societăţii există mai multe instanţe de socializare şi deci
este firesc să existe diferite modele de socializare, specifice
fiecăreia dintre ele; de pildă, familia realizează socializarea într-
un climat afectiv, promovând un anumit stil educativ şi utilizând
sancţiunile parentale cunoscute, ca şi un anumit tip de control
asupra conduitei adolescenţilor; şcoala la rândul ei, utilizează alte
modalităţi şi mijloace de socializare, mult mai sistematizate şi
mai fundamentate decât cele folosite de familie; grupurile de
prieteni sau de clasă realizează o solidarizare informală, uneori cu
efecte mult mai puternice decât familia sau şcoala;
37
b) la nivelul fiecăreia dintre aceste instante sociale există modele
educative diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ şi
cultural al societăţii, altele, dimpotrivă, divergente faţă de acesta. Între toţi
factorii, familia reprezintă principala instantă de socializare al cărei rol
funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale
permite realizarea a două funcţii principale:
1. socializarea primară a copiilor, pentru a deveni membri ai
societăţii respective; şi
2. stabilizarea personalităţii adultului.
Dacă socializarea primară se referă la asimilarea principalelor valori
şi norme prin intermediul primelor contacte sociale şi experienţ e de viaţă
ale copilului – spune T. Parsons – stabilizarea personalităţii adultului
impune trecerea de la socializarea primară la socializarea continu ă, potrivit
cu dobândirea de către adult a unor poziţii sociale noi, însoţită de o serie de
imperative şi cerinţe adiacente.
Pentru sociologul englez B. Bernstein, familia îşi realizează funcţiile
sale socializatoare în cadrul a patru situaţii şi direcţii compatibile între ele:
1. – situaţiile de educaţie morală în care sunt esenţiale relaţiile de
autoritate din interiorul familiei, prin care i se inculcă copilului
regulile morale şi fundamentale ale acestora;
2. – situaţiile de învăţare cognitivă, care îi formează copilului
sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare
convieţuirii sociale;
3. – situaţiile de invenţie ţi imaginaţie, care dezvoltă fantezia şi
capacităţile creatoare;
4. – situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea
specific umană, având un rol important în echilibrul moral şi
psihologic al insului uman.
Pentru alţi autori, orice proces de învăţare şi educaţie, la fel ca şi
orice situaţie de interacţiune socială (intervenită în cursul relaţiilor cu
ceilalţ i indivizi) constituie un prilej de socializare, limbajul ş i imitaţia
având un rol determinant. În copilărie, spre exemplu, în afara educaţiei
afective ş i instrumentale oferită de grupul familial, jocul cu prietenii
reprezintă o puternică formă de socializare care utilizează ca mecanism
fundamental imitaţia.
O altă formă de învăţare socială spontană, care acţionează ca
mecanism de socializare este identificarea, proces care implică „asimilarea
şi internalizarea valorilor, standardelor, aşteptărilor sau rolurilor sociale
ale altor persoane (de exemplu unul dintre părinţi) în propriul nostru
comportament şi propria noastră concepţie de viaţă” (G.E. şi A.G.
Theodorson).
În ceea ce priveşte familia ca factor de socializare, cercetările şi
experienţa au pus în evidenţă mai multe situaţii deficitare:
38
1. familii care practică un stil educativ deficitar, lipsit de valenţe
morale, care adoptă o atitudine tolerantă şi permisivă faţă de
conduitele deviante ale tinerilor;
2. familii care nu-şi îndeplinesc sarcinile educative, realizând, de
fapt o „subsocializare” a adolescentului, lipsindu-l de un model
valoric şi cultural adecvat;
3. familii care realizează, dimpotrivă, o „suprasocializare” a
adolescentului, ferindu-l de orice contact cu dificultăţile vieţii
sociale, crescându-l într-un climat asigurator şi protector,
diminuându-i în felul acesta toleranţa la frustrare;
4. familii care practică un stil educativ autoritar, „despotic”,
privându-l pe tânăr de afectivitatea şi securitatea emoţională
paternă, ceea ce conduce la tendinţe de evaziune din familie, acte
de violenţă şi agresivitate;
5. familii care realizează o socializare „negativă” a tinerilor,
inducându-le modele de conduită aflate în discordanţă cu normele
şi valorile dezirabile social, favorizând, astfel, propensiunea spre
devianţă a acestora.
Alături de familie, de influenţele durabile exercitate de părinţi, un
important factor educativ, care facilitează învăţarea şi interiorizarea de
către tineri a normelor şi regulilor de conduită socialmente recunoscute este
şcoala. Comparativ cu familia, ş coala utilizează o gamă variată de
modalităţi şi mijloace sistematice de socializare.
Încercând s ă realizeze o socializare individualizată, în funcţie de
particularităţ ile de vârstă şi instrucţie ale tinerilor, şcoala nu poate acoperi,
întotdeauna, deficitul educativ al unor tineri (elevi) fie datorită diferenţelor
de status familial, fie a celor de nivel cultural sau moral existente între
diferite tipuri de familii. Perioada adolescenţei se caracterizează, între
altele, prin orientarea tânărului spre diverse grupuri de referinţă – grupul de
prieteni, de vecini, de stradă etc. - care-i permit afirmarea de sine şi
concretizarea dorinţ ei lui de a se emancipa de autoritatea familiei şi şcolii.
Majoritatea acestor grupuri realizează a socializare „secundară” cu efecte
pozitive. Ele constituie un cadru propice de concretizare şi manifestare a
unor comportamente şi atitudini învăţate în familie şi şcoală. Există, însă, şi
anumite grupuri „stradale”, unele constituite spontan, altele organizate şi
structurate, alcătuite din indivizi fără ocupaţie sau care se îndeletnicesc cu
„afaceri ilicite”, indivizi recidivişti sau cu antecedente penale, care reuşesc
să atragă în anturajul lor o serie de tineri cu serioase deficienţe de
socializare morală în familie şi şcoală sau care prezintă serioase tulburări
de comportament.
Adeseori, asemenea grupuri „stradale” exercită o influen ţă educativă
„negativă” asupra multor tineri, antrenându-i în acte şi fapte deviante şi
delincvente cu periculozitate socială sporită (tâlhării, violuri, vătămări
corporale, furturi etc.). O altă dificultate intervenită în cadrul procesului de
39
socializare morală a adolescen ţilor se referă la identificarea criteriilor de
evaluare a gradului de eficienţă a diferitelor acţiuni educative.
Existenţa unei discrepanţ e – la anumiţi tineri – între comportamentul
formal, conformist şi dezirabil, manifestat în familie, şcoală, loc de muncă,
şi comportamentul informal, nonconformist sau deviant, în afara acestor
instituţii sociale, impune găsirea ş i validarea unor criterii concrete de
măsurare a gradului de adaptare şi integrare a tinerilor. Este necesară o
analiză diferenţiată a influenţei educative a fiecărei instituţii sociale pentru
a identifica atât contextul social pozitiv, cât şi pe cel negativ în care s-a
desfăşurat socializarea tânărului.
40

CAPITOLUL V

PROCESUL DE INTEGRARE SOCIALĂ ŞI ABATEREA


DE LA CONDUITA „NORMALĂ” (DEVIANŢA)

INTEGRAREA SOCIALĂ

Ca o consecinţă directă a procesului de socializare, exercitarea


corectă şi eficientă a rolurilor de către indivizi, complementaritatea
acestora în cadrul unor reţele de acţiuni interdependente, cunoaşterea şi
respectarea prescripţiilor normative, asigură, de fapt, gradul de coeziune
social ă a unei colectivităţi, contribuind la ordinea şi stabilitatea sistemului
social. Armonizate şi coordonate în sistemul social, toate aceste elemente
ale coeziunii sociale facilitează funcţionalitatea eficientă a întregii societăţi
sporind gradul de integrare socială a indivizilor şi grupurilor sale.
Integrarea socială apare astfel ca o stare obiectivă, definită de
asamblarea ş i ajustarea reciprocă (armonizarea) într -un sistem organizat
(un tot unitar) a unei totalităţi de elemente (indivizi, grupuri, norme, valori,
acţiuni, roluri etc.) între care se stabilesc raporturi de interdependenţă
(Emilio Willems).
Dependent de aspectele „stabilităţii”, „conformismului” şi
„controlului social”, care trebuie să caracterizeze orice tip de societate,
conţinutul noţiunii de integrare socială caracterizează, concordanţ a între
norme ş i conduite, coexistenţ a şi consistenţa valorilor în acelaşi spaţiu
cultural. Este însă vorba de un echilibru relativ, dinamic, care în condiţiile
asimilării de noi şi noi elemente solicită o serie de schimbări şi restructurări
ale raporturilor de interdependenţă dintre acestea. Ca proces social
fundamental, diferenţiat de la o societate la alta, de la un nivel de
organizare la altul, integrarea socială cuprinde, include, o serie de trăsături
distincte, esenţiale pentru configuraţia închegată a oricărei colectivităţi şi
organizaţii sociale:
a) – realizează o permanentă reînnoire a unei unităţi sociale, în
condiţiile păstrării echilibrului relativ, structural şi funcţional al
41
acestei unităţi, implicând, în mod necesar, întărirea coeziunii
elementelor ei;
b) – asigură o stare de „echilibru” social relativ dinamic,
caracterizată prin convergenţa a doi termeni – mediul integrator şi
subiectul integrării – iniţial deosebiţi sau aflaţi chiar în stare de
tensiune, convertită ulterior într-o relaţie de armonie şi acţiune
cooperatoare;
c) – realizează apartenenţa şi participarea neimpusă a individului la
un set de norme, valori şi atitudini comune ale grupului, care,
odată internalizate şi exteriorizate de indivizi în comportamente
explicite, generează întărirea solidarităţii grupului;
d) – reprezintă rezultatul unei serii de adaptări şi ajustări normative
ale individului la un câmp definit de relaţii de grup.
Concept cu multiple conotaţii, date fiind atât aria sa largă de
răspândire în diverse ştiinţe, cât şi conţinutul său care acoperă o arie vastă a
vieţii sociale şi psihice a individului, grupului şi societăţii, integrarea
socială se află însă, într-o situaţie de polisemie, suscitând puncte de vedere
contradictorii şi identificări cu alţi termeni.
Pentru o serie de autori din ţara noastră (Gh. Chepeş, Em. Drob,
Maria Popescu), procesul de integrare socială este identic cu cel de
adaptare socială, în măsura în care individul sau grupul se adaptează la
cerinţele mediului social înconjurător. Tratând acest concept din
perspectiva conformării individului la necesităţile sociale şi la solicitările
mediului organizaţional de referinţă (întreprindere, muncă, profesie, şcoală
etc.) această perspectivă de abordare urmăreşte caracteristicile procesului
prin care o persoană sau un grup social capătă aptitudini (dobândeşte
cunoştinţe, asimilează valori, internalizează norme) de a trăi într-un anumit
mediu.
Adaptarea spune S. Rădulescu constituie însă o noţiune mai largă
decât integrarea socială, fiind un proces de durată care se localizează mai
mult în plan psihologic decât sociologic, în sensul eliminării tensiunilor
(stress-ului) şi contradicţiilor (dezacordul cu motiva ţiile generale) generate
de apartenenţa individului la un nou grup sau sistem social.
Pentru E. Willems, adaptarea reprezintă „procesul prin care
organismul reacţioneaz ă la transformările mediului fizic şi îş i restabileşte
echilibrul care a fost întrerupt”, iar pentru Alain Birou desemnează
„armonia indivizilor cu mediul fizic şi condiţiile materiale de existenţă”.
De reţinut că mediul fizic include şi „sfera civilizaţ iei materiale sau
tehnologice care, acţionând asupra organismului, solicită reacţii
adaptive”.
Pentru alţi autori, în principal cei americani, conceptul de integrare
socială se identifică cu noţiuni care sintetizează particularităţi ale
proceselor transformatoare şi de restructurare care se produc prin contactul
dintre două sau mai multe culturi, prin confruntarea sistemelor culturale cu
42
sistemul personalităţii. În acest sens, pot fi menţionate următoarele noţiuni
utilizate interşanjabil de către antropologi, cu noţiunea de integrare socială:
a) ajustarea – procesul care tinde a stabili relaţii de echilibru între
indivizi sau între grupuri, între indivizi şi grupuri, între
elementele unei civilizaţii, între indivizi şi diferite elemente de
civilizaţie „(J. Zubrzycky). Pentru G. Horobin, ajustarea
reprezintă procesul care duce la concordanţa reciprocă între
imigrant şi noua societate în care este inclus”;
b) asimilarea – ansamblul de schimbări comportamentale şi de
ordin psihic ale individului care se deplasează de la o societate la
alta (aceasta diferind de prima prin sistemul său cultural şi
normativ), schimbări care constau în înlocuirea şi modificarea
obişnuinţelor şi atitudinilor anterior achiziţionate (R. Clemens).
Pentru R.E. Park, asimilarea constă în identitatea
comportamentelor imigrantului şi nativilor;
c) absorbaţie – constând în încorporarea unui sistem cultural sau
normativ de către altul prin ajustarea comportamentului la noile
cerinţe (S.N. Eisenstadt);
d) acomodare – soluţionarea conflictelor existente între diferite
aspiraţii şi atitudini comportamentale, între indivizi, grupuri, clase
sociale, entităţi naţionale, soluţionare care are loc prin
compromis, conciliere sau conversiune (G. şi A. Theodorson).
Pentru D.R. Taft şi R. Robins, ea constă în rezolvarea sau
suspendarea temporară a conflictului între două medii opuse
(imigrant – nativi) prin consens şi adaptare;
e) aculturaţie – ansamblul de transformări ce se produc în sistemele
culturale şi normative a două sau mai multe grupuri atunci când
sunt puse în contact direct şi continuu (R. Redfield, R. Linton şi
J.M. Herskowitz).
În concepţia celor doi autori români – S.M. Rădulescu şi D. Banciu –
conceptul de integrare socială se caracterizează prin două trăsături
fundamentale care impun precauţii în utilizarea lui:
a. este un concept evaluativ, cu semnificaţie ideologică, ceea ce
explică şi tendinţele de vehiculare a lui de către sociologi, mai
ales în situaţii de criză, când apare necesitatea întăririi controlului
social şi a câmpului normativităţii sociale. Conflictul de norme şi,
de aici starea de anomie descrise de către Durkheim, contradicţiile
care decurg din ruptura existentă între scopurile definite cultural
şi mijloacele structurate social, pentru realizarea acestor scopuri
analizate de către R.K. Merton, confruntarea „subculturilor” şi
„contraculturilor” cu valorile dominante ale societăţii globale,
evidenţiată de A. Cohen, ca şi alte probleme generale de procesele
de mobilitate socială, reprezintă un reflex al acestei stări de
lucruri, angajând, explicit sau implicit, noţiunea de integrare
socială.
43
Interpretând integrarea socială în funcţie de valorile pozitive sau
negative ale societăţii, autorii americani, implică mai mult sau mai puţin, o
sinergie (apariţie concomitentă, coordonată a contracţiilor mai multor grupe
de muşchi, în afara muşchilor antagonişti. În psihologie, termenul se
utilizează prin extensiune, desemnând îndeplinirea corelativă, concomitentă
a unor acte sau procese de tip fizic sau organic), independentă de voinţa
participanţilor, şi care aduce noţiunea de integrare pe un teren implicit
ideologic;
b. preluat, în mod critic, şi cu semnificaţie orientată în direcţia
asimilării sale în domeniul dinamicii şi schimbării sociale,
conceptul de integrare socială poate fi considerat un concept
sociologic „cheie”, în sensul că unifică un câmp mare de
evenimente empirice, inaccesibile empiric din punct de vedere
global, dar posibil a fi surprinse individual.

FORME FUNDAMENTALE DE INTEGRARE SOCIALĂ

Evidenţierea diferitelor moduri dup ă care o anumită unitate socială


sau subsistem social pot fi calificate ca fiind integrate, a permis
identificarea mai multor tipuri şi subtipuri de integrare socială,
caracterizate după aspecte particulare, observabile, ale naturii concrete ale
acestui proces general. Pe această bază – aşa cum subliniaz ă şi W.S.
Landecker – se poate constitui o tipologie a proceselor de integrare,
urmând postulatul după care cele mai mici unităţi ale unui grup sunt
normele sociale pe de o parte, iar pe de altă parte, persoanele şi
comportamentul lor, evidenţiindu-se astfel, trei forme de integrare:
- integrarea între norme;
- integrarea între norme şi comportamentele persoanelor;
- integrarea între persoane.

- integrare culturală
- integrare normativă
- integrare comunicaţională
- integrare funcţională.

a) Integrarea culturală
Definită, de obicei, ca un proces de realizare a unei concordanţe sau
compatibilităţi depline între normele uneia şi aceleiaşi culturi, integrarea
culturală exprimă transformarea culturii într-un sistem cultural armonios.
Pentru R. Linton, integrarea culturală constituie distribuţia optimă a
trei tipuri de trăsături culturale:
44
1. „universale”
2. „specializate” (ambele dau consistenţă culturii)
3. „alternative” (care generează şi unele conflicte).
Ca unităţi funcţionale, sistemele culturale furnizează standarde şi
modele culturale care ghidează comportamentul şi-l fac predictibil.
Gradul de integrare culturală, determinat de raportul dintre trăsăturile
universale, specializate şi alternative este mai ridicat când proporţia
ultimelor este mai coborâtă, adică, atunci când indivizii aleg mai frecvent
comportamente culturale care nu se abat prea mult de la modelele prescrise.
Linton adaugă faptul că orice integrare culturală implică prioritar
interdependenţa dintre instituţii – definite drept „configura ţii de modele
culturale”, având funcţii importante în domeniul stratificării şi organizării
indivizilor, al îndeplinirii unor obligaţii şi realizării unor satisfacţii
personale. Apartenenţa la asemenea instituţii şi la viaţa de grup, oferă un
criteriu esen ţial de măsură a integrării culturale şi determină gradul de
participare a indivizilor la cultură. În acest cadru, valorile instituţ ionalizate
şi atitudinile individuale care urmează mai mult sau mai puţin modelele
prescrise, formează împreună o configuraţie stimul – răspuns de o
importanţă deosebită pentru consistenţa culturii respective. Această
configuraţie este dependentă de „presiunea socială" exercitată de grup
asupra individului, concretizată în faptul că acceptarea modelelor culturale
unanim recunoscute este recompensată de societate, în timp ce abaterile sau
devierile de la aceste modele sunt sancţionate.
Integrarea culturală sintetizează procesul prin care membrii unei
societăţ i acceptă, resping sau modifică itemuri care s-au difuzat din alte
culturi, proces care explică labilitatea culturală şi actele deviante ale
indivizilor dintr-un sistem cultural. Identificată deseori cu integrarea
socială, integrarea culturală presupune congruenţa valorilor cu
comportamentul şi interdependenţa funcţională între valori, comportamente
şi instituţ ii sociale. În orice societate şi cultură, chiar şi cel mai bine
integrate, există însă zone „permisive” care oferă anumite grade de libertate
în alegerea comportamentului individual.

b) Integrare normativă
Ca proces în esenţa sa relaţional, integrarea normativă se identifică
cu „integrarea între norme şi persoane”, variind în funcţ ie de concordanţa
dintre conduită şi norme. Ea mai este definită şi ca mod eficient de
articulare a modelelor normative cu procesul motivaţional, astfel ca
indivizii să acţioneze conform standardelor prescrise. Opus ă stării de
integrare normativă este starea de „anomie”, definitorie pentru un conflict
de norme.
Integrarea normativ ă, la fel ca şi celelalte tipuri de integrare, este
dependentă de procesul de socializare, prin care un individ învaţă să „intre”
în cultura societăţii sale, să cunoască şi să aplice ideile, normele şi valorile
45
grupului social în care trăieşte şi pe care le internalizează în vederea
utilizării lor în diferite situaţii sociale.
De asemeni, este dependentă de conformitatea cu normele şi regulile
societăţii globale. Un asemenea proces faciliteaz ă predictibilitatea
comportamentelor sociale şi furnizează elemente pentru eficienţa acţiunilor
în cadrul grupului.
În diferite studii empirice au fost utilizaţi diferiţi indici de integrare
normativă, luându-se ca bază conformitatea cu normele sociale.
R.C. Angell a utilizat un indice al integrării alcătuit din două măsuri
particulare:
- un indice de criminalitate, care măsoară, integrarea „negativă”
(absenţa integrării în cadrul sistemului normativ de bază, dar
prezenţa ei în interiorul unui sistem normativ delicvenţial) şi;
- un indice de ameliorare (bunăstare) care măsoară integrarea
„pozitivă” (participarea individului la consolidarea sistemului
normativ existent). Măsura acestui proces de integrare normativă
depinde de frecvenţa şi amploarea actelor deviante care se abat de
la normele prescrise.

c) Integrarea comunicaţională
Definită şi ca integrare „consensuală”, acest tip de integrare
caracterizează un anumit sistem de relaţii, definitorii pentru concordanţa
dintre conduite şi norme. Fiind concretizat în modul de distribu ţie şi
transmitere a modelelor normative între membrii sistemului social, acest
proces utilizează ca noţiune de bază comunicarea interpersonală, constând
din schimbul de idei, atitudini între membrii unui grup. El formează baza
pentru orice tip de interacţiune socială şi facilitează transmiterea
cunoaşterii cumulative, ca şi realizarea procesului de socializare. Întrucât
integrarea comunicaţională nu a fost încă, explicit aperaţionalizată şi
evidenţiată concret de cercetarea empirică, analiza sa conceptuală se
bazează pe următoarele ipoteze:
- cu cât reţeaua de comunicare interpersonală este mai densă, cu
atâta există un proces mai scăzut de persoane izolate; izolarea
reprezintă un indice negativ al integrării comunicaţionale (această
ipoteză a fost utilizată de Durkheim, pentru a explica una din
cauzele principale ale „sinuciderii egoiste”);
- cu cât reţeaua de comunicare interpersonală este mai slabă şi
izolarea socială este mai mare cu atât există un număr mai ridicat
de persoane caracterizate prin tulburări psihice; frecvenţa lor
ridicată într-un mediu social constituie un indice de izolare şi,
totodată, un indice negativ al integrării comunicaţionale;
- cu cât barierele comunicaţionale sunt mai mari, cu atât există un
procent mai mare de relaţii antagoniste în cadrul grupului;
46
- cu cât restricţiile comunicaţionale sunt mai mari, cu atât există
mai multe dificultăţi de comunicare între subgrupurile aceluiaşi
grup.
Facilitând schimbul între valori şi semnificaţii ca şi transferul de
norme, integrarea comunicaţională contribuie la realizarea celorlalte forme
de integrare socială.

d) Integrarea funcţională
Acest concept – spun D. Banciu şi S. Rădulescu – implică cel puţin
două semnificaţii:
- una cu caracter mai general, şi care priveşte unitatea sau armonia
din cadrul unui sistem social datorită interdependenţei părţilor
sale specializate;
- a doua, cu caracter particular, care se referă la diviziunea şi
sincronizarea sarcinilor într-un grup, în măsura în care diversele
activităţi specializate sunt dependente una de la alta.
Acest tip de integrare reuş eşte să furnizeze o schemă conceptuală
adecvată pentru sintetizarea unor procese sociale de mare amploare, ale
căror dimensiuni sunt legate „organic” între ele, ca de exemplu, raporturile
reciproce dintre urbanizare, industrializare, devianţă.

INTEGRAREA, NEINTEGRAREA ŞI REINTEGRAREA


SOCIALĂ

Toate cele patru subtipuri de integrare socială menţionate, vizează


multitudinea sferelor vieţii umane, circumscriind procese sociale care
angajează, deopotrivă, dimensiuni valorice, normative, afective, acţionale
şi relaţionale. Din punctul de vedere al sociologiei devian ţei, ele reprezintă
un interes atât teoretic, cât şi practic, pentru a surprinde în mod global şi
multidimensional aspectele etiologice ale comportamentului delincvent.
Astfel, pentru aprecierea gradului de integrare, respectiv, neintegrare
socială, o importanţă deosebită o are tipul de integrare normativă, care
presupune articularea pattern-urilor (modele, valori, norme) normative ale
societăţii cu procesele motivaţionale ale indivizilor, astfel încât să se
realizeze conformitatea cât mai deplină a acestora.
În analiza relaţiei dintre integrarea socială şi procesul de socializare,
trebuie avut în vedere faptul că deficitul de socializare manifestat la
anumiţi indivizi sau grupuri sociale – sub forma necunoaşterii, nereceptării
sau chiar respingerii sistemului de norme şi valori sociale – conduce la un
eşec al integrării lor sociale şi, în special, a celei normative ş i ca urmare,
integrarea acestor indivizi sau grupuri este „negativă”, având un caracter
antisocial, fiind în discordanţă cu modelele, valorile şi normele societăţii
globale.
47
Abordând problemele integrării sociale din perspectiva dinamicii
sociale, din punctul de vedere al raporturilor contradictorii care se stabilesc
între devianţă şi conformitate, schimbare şi stabilitate socială, conflict şi
cooperare, unele concepţii consideră că ordinea socială, respectiv procesul
de integrare, depind, în cea mai mare măsură, de conformitate cu normele
şi valorile sociale de bază dar, în acelaşi timp, această ordine nu este fixată
definitiv, fiind supusă unor permanente schimbări şi transformări.
Din această perspectivă, comportamentul care se abate de la normele
stabilite nu este, întotdeauna, un comportament distructiv, ci dimpotrivă,
uneori contribuie la funcţionalitatea ş i dinamica structurilor sociale, având
un caracter novator; mai mult, se consideră că presiunea socială –
concretizată în internalizarea valorilor şi interiorizarea controlului social –
are, în orice societate, un caracter ambivalent, cuprinzând o dimensiune
conformistă şi una novatoare. Deşi, neconformă cu normele şi valorile
sociale recunoscute, inovaţ ia nu este o creaţie liberă, detaş ată de
constrângere. În calitatea ei de „conduită variantă”, neconformă cu un
anumit model cultural şi normativ, inovaţ ia se conformează totuşi, unor
modele culturale şi normative alternative. De fapt, aşa cum sublinia H.
Janne, devianţ a comportă şi ea conformism „un conformism, adeseori, mai
constrângător decât cel al vieţii normele”, iar J. Fichter, plecând de la
distingerea, în orice societate, a unui nivel superior şi a altuia inferior al
normelor, evidenţia o „devianţă pozitivă” şi o „devianţă negativă”.
Procesul de integrare socială nu este un proces liniar, ci presupune
grade diferite de intensitate, de la formele mai mult sau mai puţin
conformiste până la tendinţe accentuate de dislocare a acestui conformism
şi chiar tendinţe distructive pentru sistem. Conformitatea reprezintă
conduita de supunere, acceptare şi urmare a prescripţiilor normei.
Normativitatea, ca ansamblul normelor care definesc viaţa de grup, dispune
de două dimensiuni opuse şi complementare:
- latitudinea (lărgimea) care desemnează faptul că norma
tolerează o anumită variaţie a gradelor de împlinire a ei, sau că,
în alţi termeni, conformarea la regulă nu se face univoc, în
limitele unui singur model de comportament, ci în limitele unui
evantai de comportamente;
- a doua, acceptabilitatea, arată până la ce grad comportamentele
situate în interiorul limitelor de latitudine sunt acceptate sau
dezaprobate de membrii grupului. Legătura dintre cele două
dimensiuni se exprimă tocmai în faptul că între limitele de
conformitate ale latitudinii se pot distinge regiuni cu un grad
mai mare sau mai mic de acceptabilitate. Alcătuind un
continuum ale cărui diviziuni se extind de la formele cele mai
profunde de integrare până la forme mai slabe, mergând chiar
până la absenţa integrării, acest proces (integrarea socială)
implică mai multe trepte de variaţie.
48
Reprezentând, de cele mai multe ori, eşecul socializării şi integrării
sociale, comportamentul „dezintegrativ” constituie un indicator cert al
apariţiei unor manifestări aflate la limita devian ţei sociale, cu posibilitatea
transformării ulterioare, în forme delincvente cu periculozitate socială
ridicată. În această situaţie, se pune atât problema respingerii şi sancţionării
în forme instituţionalizate antisociale, cât şi a recuperării sociale şi morale
a indivizilor devianţi, printr-un complex proces de resocializare şi
reintegrare socială.
Implicând restructurarea profundă a personalităţii şi comportamen-
tului individului deviant, reintegrarea socială, care presupune o rupere cu
trecutul şi adoptarea unui nou mod de viaţă, este condiţionată de o serie de
factori, între care:
a) caracteristicile şi elementele specifice instituţiei sau organizaţiei
în care se desfăşoară acest proces = mediu închis (penitenciar) sau
deschis (grup de muncă, şcoală specială etc.);
b) caracteristicile psihice ale individului supus reintegrării.
În funcţie de durata şi felul sancţiunii, reintegrarea individului
deviant (delincvent) cuprinde două momente distincte:
1. în timpul executării – cu sau fără privare de libertate – când
acţiunea factorilor de reintegrare urmăreşte, în principal,
restabilirea şi crearea capacităţii, pentru individul deviant, de a
avea relaţii sociale normale în familie, în şcoală, la locul de
muncă şi pregătirea acestuia pentru un nou status social după
executarea sancţiunii (pedepsei);
2. după executarea sancţiunii – denumită, adesea, integrare socială
post penală – când se urmăreşte, prioritar, reintegrarea
psihologică a deviantului în societate, printr-un proces de
„destigmatizare”.
Ambele momente ale procesului de reintegrare socială a indivizilor
cu comportamente deviante implică realizarea diferitelor forme de integrare
amintite anterior, în primul rând, a celei normative, dar şi culturale,
comunicaţionale şi funcţionale.
49

CAPITOLUL VI

DEVIANŢA ŞI DELINCVENŢA

NOŢIUNEA DE „DELINCVENŢĂ” (INFRACŢIONALITATE)

În ansamblul formelor particulare de devianţă, delincvenţa sau


infracţionalitatea apare ca având gradul cel mai ridicat de periculozitate,
deoarece afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă
regulile şi normele morale sau juridice care orientează comportamentul
indivizilor.
În lucrările de sociologia devianţei dintr-o serie de ţări, este utilizată,
în mod frecvent, noţiunea de delincvenţă (fenomen delincvent), prin care
este definit ansamblul abaterilor şi încălcărilor de la normele juridice
penale.
De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima
(infracţiunea) se deosebeşte de delincvenţă, prima intrând sub incidenţa
dreptului penal, iar a doua fiind echivalată mai ales cu delicte civile sau
penale comise de tineri.
În ce priveşte ţara noastră, conform terminologiei consacrate în
Codul penal şi legile penale speciale, pentru ansamblul de acte şi fapte
sancţionate penal, comise atât de minori şi tineri, cât şi de adulţi, este
folosită noţiunea de infracţionalitate (fenomen infracţional), care – spun S.
Rădulescu şi D. Banciu – poate fi utilizată interşanjabil cu noţiunea de
delincvenţă (fenomen delincvent).
Caracterul antisocial al delincvenţei este specificat şi în dreptul
nostru penal, în Codul penal, unde se prevede că „infracţiunea este o faptă
care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală”.
Din această definiţie rezultă că o faptă devine infracţiune numai dacă
dobândeşte următoarele trăsături:
a) să prezinte pericol social;
b) să fie săvârşită cu vinovăţie;
c) să fie prevăzută de legea penală.
50
Prima tr ăsătură, aceea de pericol social, priveşte aspectul material
sau obiectiv al infracţiunii;
- a doua priveşte latura morală sau subiectivă a infracţiunii;
- a treia, are în vedere aspectul legal (ilegal) – incriminarea.
În mod frecvent – spun D. Banciu şi S.M. Rădulescu – se întâlneşte
şi no ţiunea de încălcări ale normelor de drept, care nu trebuie suprapusă
celei de infracţiune, deoarece, unele dintre aceste încălcări nu afectează
ordinea socială şi de drept, neavând urmă ri socialmente periculoase pentru
structura şi stabilitatea grupurilor sociale şi pentru securitatea indivizilor.
Aşa de pildă, sunt de ordin administrativ, contravenţiile, încălcările de
ordin civil (delictele civile) ori anumite încălcări de ordin disciplinar (în
special la locul de muncă). Deşi asemenea încălcări ale normelor de drept
prezintă un anume pericol social ele nu atrag decât sancţiuni administrative
(amenzi), civile (despăgubiri, reparaţii) ori disciplinare (retrogradări).
Spre deosebire de aceste abateri sau încălcări ale normelor sociale,
delincvenţa atrage după sine o serie de sancţiuni explicite şi directe,
organizate sistematic într-un corpus de reguli juridice.
Deosebirea constă în aceea că, pe când nerespectarea conduitei
prescrise în celelalte norme sociale atrage după sine oprobiul public şi
celelalte forme de influenţare morală, nerespectarea conduitei prescrise în
norma de drept atrage după sine intervenţia forţei civile a statului. Ca
fenomen juridic, delincvenţa cuprinde o serie de fapte şi acţiuni care,
violând regula de drept, sunt pasibile de sancţiune, a cărei severitate creşte
în funcţie de gravitatea faptei comise şi de circumstanţele în care s-a
produs. Formele de sancţiune pentru aceste fapte şi acţiuni contrare legii
sunt aplicate în forme instituţionalizate şi presupun existenţa unor mijloace
de control specializate (forţe de ordine, parchetul, penitenciare etc.).
Un comportament infracţional implică, după opinia lui E.H.
Sutherland, următoarele caracteristici:
a) are o serie de consecinţe antisociale, prin faptul că prejudiciază
interesele întregii societăţi;
b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea
penală;
c) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiune culpabilă;
d) fapta este probată juridic şi este sancţionată ca atare.
Reprezentând o formă particulară a devianţei sociale, delincvenţa
include ansamblul manifestărilor antisociale care prezintă o gravitate şi o
periculozitate deosebită din punct de vedere al consecinţelor lor şi care
afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele
juridice penale. În consecinţă, delincvenţa sau devianţa socială penal ă se
defineşte nu în funcţie de „etichetă” sau „reacţia” membrilor societăţii faţă
de un anumit tip de comportament, ci în raport cu relaţiile şi valorile
sociale lezate şi care sunt protejate prin normele juridice penale. Sfera
fenomenului delincvent, trebuie circumscrisă numai la faptele antisociale
săvârşite în mod real şi concret într-o societate, fără a considera şi acele
51
fapte prevăzute ca infracţiuni de normele dreptului penal, dar care nu s-au
produs sau săvârşit în realitate.
Aşadar, fenomenul delincvent sau infracţ ional este constituit din
totalitatea infracţiunilor comise de către diferiţi indivizi, într-o anumită
societate (de pild ă, într-o anumită zonă sau într-o anumită ţară), într-o
anumită perioadă de timp (de regulă un an). Ca totalitate de infracţiuni,
fenomenul de delincvenţă este alcătuit din infracţ iuni diferite ca natură, în
funcţie de relaţiile sociale, economice şi culturale dintr-o societate dată. El
include, de regulă, infracţiuni contra proprietăţii (furturi, delapidări,
abuzuri etc.), infracţiuni contra persoanei (omoruri, văt ămări corporale,
calomnii etc.), infracţ iuni cu privire la regimul stabilit pentru anumite
activităţi economice (specula, înşelăciunea, concurenţa neloială),
infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
(infracţiuni contra familiei, contra sănătăţii publice, ultrajul contra bunelor
moravuri), infracţiuni îndreptate împotriva ordinii sociale şi a securităţii
statului etc. Fenomenul de delincven ţă prezintă aspecte şi forme diferite, în
funcţie de săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor comise de
diferiţi indivizi. Pe baza acestor criterii, - spune Ion Oancea – literatura de
specialitate juridică şi criminologică face distincţie între următoarele
categorii de delincvenţă:
a) delincvenţa reală, săvârşită ca atare în realitate, denumită adeseori
„cifra neagră” a delincvenţei, alcătuită din totalitatea mani-
festărilor antisociale cu caracter penal care sau comis sau au avut
loc în realitate;
b) delincvenţa descoperită, reprezentată numai de acea parte a
faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite, care a fost
identificată de către organele specializate ale societăţii; de regulă,
infracţionalitatea „descoperită” este mai mică decât cea reală,
întrucât nu toate faptele penale comise de indivizi se pot
identifica, în pofida faptului că au fost săvârşite (aşa – numitele
infracţiuni cu autori „necunoscuţi”);
c) delincvenţa judecată sau legală, reprezentând acea parte din
delincvenţa „descoperită” care ajunge să fie judecată şi
sancţionată de către instanţele specializate ale statului.
Din punct de vedere statistic, acest tip de delincvenţă este mai redus
decât delincvenţa „descoperită” deoarece nu toate faptele penale
descoperite sunt pasibile de judecare şi sancţionare; astfel, este posibil ca
unele fapte săvârşite şi descoperite să fie amnistiate sau graţ iate, în timp ce
altele, până la judecarea lor, pot să fie dezincriminate de o nouă legislaţie
penală.
Din punct de vedere obiectiv, delincvenţa reală sau săvârşită prezintă
cea mai importantă semnificaţie pentru evaluarea stării de infracţionalitate,
întrucât ea exprimă încălcările reale ale normelor juridice penale, ca şi
periculozitatea socială reală a tuturor manifestărilor antisociale dintr-o
societate. Chiar dacă unele infracţiuni nu sunt descoperite sau nu ajung să
52
fie judecate şi sancţionate, ele nu sunt inexistente, fiindcă, de fapt, au fost
săvârşite în realitate, aducând serioase prejudicii valorilor şi relaţ iilor
sociale. Lipsa de uniformitate a diferitelor jurisdicţ ii penale din diferite
ţări, împiedică a aduce la un numitor comun tipurile de delicte şi infracţiuni
şi a le clasifica în funcţie de un criteriu unic.
Dacă la o primă analiză delincvenţa apare ca fenomen juridic – spun
S. Rădulescu şi D. Banciu - ca un fapt înscris şi reglementat prin norme de
drept penal, ea reprezintă, prin determinările sale profunde, prin
circumstanţele ei de producere şi existenţă, ca şi prin consecinţ ele induse şi
un fenomen social, deoarece abaterile şi încălcările legii penale lezează cele
mai importante valori şi relaţii sociale. În raport cu aceste valori sociale şi
norme de conduită socială, anume prin încălcarea lor, delincvenţa
dobândeşte un caracter antisocial şi ilicit, devenind obiectul de studiu al
unor ştiinţe sociale cum sunt: sociologia, criminologia, psihologica socială.
Aşadar, analiza juridică solicită şi o analiză sociologică,
criminologică, psihologică, complementară, cu ajutorul căreia se poate
identifica contextul social – cultural al acestei forme de devianţă specifică –
delincvenţa – şi se pot raporta normele de conduită la cele mai de seamă
valori şi relaţii sociale.
Apărând din necesitatea de a evidenţia caracteristicile sociale,
generale ş i comune mai multor societăţi, în legătură cu mecanismele de
producere şi reiterare a actelor infracţionale şi cu mijloacele de control
social existente, sociologia devianţei are ca obiect principal de studiu,
identificarea, explicarea şi predicţia cauzelor şi condiţiilor sociale care
generează comportamentul delincvent.
53

CAPITOLUL VII

MORALITATEA ADOLESCENTINĂ, PREDELINCVENŢA


ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ

MORALITATEA ADOLESCENTINĂ ŞI PREDELINCVENŢA

„Capitolul cel mai greu al formării eului în epoca (perioada)


adolescenţei – subliniază Maurice Debesse – este educaţia con ştiinţei
morale”. A educa adolescentul în sens moral semnifică, din punct de vedere
pedagogic, adaptarea acestuia la constrângerile şi interdicţiile mediului
social.
Adaptarea la mediul fizic şi social – subliniază J. Piaget – reprezintă
„un echilibru între două mecanisme indisociabile – asimilarea şi
acomodarea – a cărui cucerire durează în tot cursul copilăriei şi al
adolescenţei ş i defineş te structurarea proprie a acestor perioade ale
existenţei”. În căutarea acestui echilibru, adolescentul dezvoltă în plan
moral o serie de conduite fluctuante, originale, prin intermediul cărora
încearcă, pe de o parte, să-şi asimileze conţinutul normativ al cerinţelor
exterioare, iar pe de altă parte, să-şi acomodeze treptat acţiunile sale morale
la interdicţiile, tabuurile şi constrângerile care definesc aceste cerinţe.
Până la adolescenţă, viaţa morală nu reprezintă decât supunerea la
reguli fixate de adult. Începând cu această perioadă – spune M. Debess –
moralei instituite de adult îi ia locul o morală a „idealului”, „o morală a
valorilor”, care determină aprecierea propriei conduite şi a conduitei
celorlalţi, din perspectiva a ceea ce este adevărat şi bun din punct de vedere
moral. O asemenea morală- spune în continuare autorul – se „ordonează în
jurul unor forme de conduită care au în ochii adolescenţilor un preţ
nemăsurat: devotamentul, sinceritatea, mila, eroismul etc. În acest efort de
autoperfecţionare, valorile de natură morală nu se mai reduc la principii
abstracte ci, sunt personificate în modele umane exemplare cu care
adolescenţii se străduiesc să semene (părinţii sau modele extrafamiliale,
54
reale sau imaginare) . Este însă greşit – spun S. Rădulescu şi D. Banciu – să
identificăm acţiunea morală cu conştiinţa moralităţii.
Evoluţia conştiinţei morale permite adolescentului să adopte
conduite morale autonome, care să fie în acord sau în dezacord cu ea.
Adeseori, acţ iunile adolescentului, limbajul, comportamentul,
raporturile cu adulţii şi cu anturajul în general, contrazic valorile morale
ideale cu care adolescentul încearcă să-şi structureze propriul său univers
normativ.
Sub acest aspect, nu trebuie ignorat faptul că dobândirea capacităţii
de autonomie morală poate fi însoţită şi de o serie de acte care „frizează
imoralitatea”, aşa cum este înţeleasă ea de adult. Printre ele se numără
violenţa fizică, agresivitatea limbajului, nonconformismul în ţinută,
indisciplina, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în activităţile ilicite
ale unor anturaje, fuga sau comportamentul de evaziune din mediul familial
etc.
Asemenea acte nu reprezintă întotdeauna fapte penale în adevăratul
înţeles al termenului, prin încălcarea legilor în vigoare, ci conduite care
violează normele şi regulile de convieţuire morală, având în comun faptul
că reprezintă o formă de ruptură cu modul de viaţă obişnuit, cu
comportamentul anterior şi cu aşteptările educatorului.
În ce priveşte comportamentul de evaziune, în opinia lui Ioan C.
Cucu, acesta reprezintă o reacţie la momentele dramatice intervenite în
cadrul familiei sau la stimulii negativi din mediul şcolar, şi cuprinde trei
forme mai importante:
a) voiajul, considerat ca un fenomen normal, stimulat de curiozitatea
adolescentului şi dorinţa de a vedea lucruri noi;
b) fuga propriu-zisă, manifestată în situaţii conflictuale şi situaţii
stresante: abandon, maltratare, lipsă de speranţă, dorinţă de
răzbunare faţă de părinţi, ameninţări etc.;
c) fenomenul „drumului” sau aşa – numitul „vagabondaj” –
caracterizat prin tendinţa adolescentului de a părăsi definitiv
familia sau mediul social, scopul drumului având doar un rol
secundar.
În acest comportament se exprimă foarte pronunţat tendinţele
infantile de care adolescentul se mai simte încă legat.
Comportamentul de evaziune al adolescentului poate fi descris deci,
fie ca un fapt moral, determinat de multiple motivaţii vizând starea de
inadaptare impusă de conflictele existente în cadrul unei instituţii
socializatoare, cum este familia de pildă, fie ca un fapt patologic, care se
manifestă ca un simptom tipic al unor tulburări de natură psihică. Fuga
patologică, datorită unor tulburări de natur ă psihică, nu poate explica însă
decât parţial semnificaţiile reale ale acestui comportament de evaziune.
Fuga normală, reprezintă o tentativă normală de evadare dintr -un
univers perceput ca ostil şi restrictiv, dintr-un mediu „carceral”. Fuga nu
reprezintă altceva – subliniază J. Joos, M. Sepulchra-Cassiers şi Chr.
55
Debuyset – decât o „evadare” sau o „ruptură”, care determin ă pe
adolescent să aspire la un alt spaţiu social în care nevoile şi aspiraţiile sale
ar putea fi satisfăcute în mod corespunzător.
Psihologii atrag atenţia asupra perioadelor critice ale adolescenţilor,
caracterizate prin conflicte permanente cu mediul, prin tensiuni şi
dezechilibre, care amplifică riscul de fugă, dar potenţează totuşi
structurarea personalităţii, prin reînnoirea mediului de viaţă. Se eviden ţiază
că fuga are atât un aspect pozitiv, prin motivaţiile şi semnificaţiile sale
pentru minor, cât şi unul negativ, prin evadarea adolescentului într-un
univers lipsit – de multe ori – de exigenţ e morale sau caracterizat prin
influenţe socializatoare negative. Din acest punct de vedere,
comportamentul de evaziune, prin tentaţiile pe care le angajează (aventură,
risc, agresivitate etc.) este înrudit (evident, nu în mod obligatoriu) cu
comportamentul delincvent. Cu atât mai mult, pentru un adolescent rupt
complet de mediul său familial ş i şcolar, fuga reprezintă o „evadare” care
oferă frecvent ocazia unor situaţii infracţionale tentante.
În ansamblul lor însă, asemenea acte precum cele menţionate –
violenţa fizică, agresivitatea limbajului, nonconformism în ţinută,
comportamentul de evaziune etc. – reprezintă manifestări agresive de
respingere a autorităţii adultului, prin care se încearcă afirmarea ostentativă
a independenţei şi autonomiei morale, în condiţiile existenţei unei
personalităţi caracterizată încă, prin imaturitate şi labilitate.
Aceste acte, care nu aduc prejudicii valorilor sociale – ca în situaţia
încălcării, prin mijloace infracţionale, a normelor de natură juridică – ci
afectează, încalcă norma morală, aducând prejudicii mai mult celui care le
săvârşeşte decât anturajului său, se circumscriu sferei aşa – numitei
devianţe cu caracter moral sau altfel spus, ariei predelincvenţei, sau
delincvenţei juvenile potenţiale.
O asemenea formă de devianţă – cu caracter moral – evidenţiază
situaţia acelor adolescenţi care trăiesc cu intensitate tulburările pubertare
ale acestei perioade de vârstă şi, care datorită unui climat familial inadecvat
şi a unor erori educative, dovedesc o anumită incapacitate de a se adapta la
exigenţele normative impuse.
Noţiunea de predelincvenţă poate avea un caracter operaţional –
spun S. Rădulescu, D. Banciu – dar numai în măsura în care ţinem seama
de faptul că manifestările adolescentine deviante pot intra, în anumite
circumstanţe favorizante, în conflict cu legea penală (propensiunea spre
delincvenţă) fără însă a infera o relaţie cauzală mecanică, între actele
deviante şi cele cu caracter infracţional (delincvenţe).
Devianţa morală – aşa cum am mai arătat – nu este totuna cu
delincvenţa, după cum nu există argumente pertinente pentru a califica
actele „imorale” comise de către adolescenţi, drept un preludiu al unui
potenţial comportament infracţional.
A proceda astfel înseamnă, de fapt, a pune în dependenţă de norma
penală orice conduită deviantă a adolescentului. Faptul că există cel puţin
56
două tipuri de reguli – reguli juridice şi reguli nonjuridice – impune găsirea
unui criteriu de distincţie între delincvenţă şi predelincvenţă, cu atât mai
mult cu cât, uneori conduitele sau comportamentele identice sunt măsurate
prin sisteme normative diferite.
În consecinţă, nu se poate presupune că prin natura lor unele tipuri
de comportamente intră „aprioric” ş i necesar în sfera de acţiune a
normativului penal, iar altele în cea a devianţei sociale normale.
De pildă, interdicţia de a fuma în anumite locuri – încăperi publice,
mijloace de transport în comun etc. – poate fi o regulă juridică, după cum
poate fi o regulă morală respectând semenii, sau o regulă de igienă. Cu alte
cuvinte – aşa cum spune şi Jean Carbonnier - „juridicitatea nu este legată
dinainte de un domeniu particular al relaţiilor sociale; ea este o calitate
extrinsecă, ce poate veni să se grefeze indiferent asupra cărei relaţii
sociale”.
De aceea, studiul predelincvenţei juvenile solicită înlocuirea
perspectivei juridice şi a criteriului normativului penal sau moral cu o
perspectivă multi şi interdisciplinară a problemelor specifice cu care se
confruntă tânărul în mediul său de viaţă. Trebuie să se facă o delimitare
între predelincvenţă – delincvenţă şi între predelincven ţă – comportament
„normal”, ca succesiune de acte care nu se determină în mod necesar şi
obligatoriu unul pe altul.
Astfel, comportamentele predelincvente manifestate de anumiţi
adolescenţi, nu reprezintă întotdeauna un preludiu al comportamentului
delincvent, după cum nici acesta nu reprezintă consecinţa firească a
săvârşirii anterioare a unor acte predelincvente.
Referindu-se la excesele şi valorile ce caracterizează subculturile
adolescentine din unele ţări, M. Debesse sublinia că, adeseori, ele
intersectează universul infracţionalităţii sau perimetrul patologic, de unde şi
prezenţa unei ambiguităţi în definirea clară a sensului moralităţii ce
caracterizează această perioadă de vârstă; „de la zăpăci ţii anilor ’40 până
la golanii care se erijează în creatori ai violenţei, trecând prin faza de
hippies cu chitară, huligani, adoratori ai cântăreţilor de succes, drogaţi,
abrutizaţi sau deliranţi, ecologi neofiţi, contestatari înverşunaţi, motociclişti
zgomotoşi, inşi de la periferia ambelor sexe, se amestecă în vântul
schimbător al modei … unde este greu să deosebeş ti admiraţiile
simpatetice, extravaganţele trecătoare, superficiale, de inadaptările
profunde, chiar incurabile. Fiecare adolescent este un caz concret, distinct
şi trebuie tratat ca atare”.
57

Noţiunea de delincvenţă juvenilă şi ambiguitatea


criteriilor ei de definire

Ca formă distinctă de devianţă – de natură penală – delincvenţa


juvenilă constituie un fenomen complex, care defineşte ansamblul
conduitelor şi acţiunilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma
penală, săvârşite de tineri, de regulă, cei care n-au împlinit vârsta
majoratului.
Sensul moralităţii adolescentine trebuie descifrat în raport cu
efervescenţa dramatică specifică acestei categorii de vârstă, cu motivaţiile
profunde ale conduitei faţă de respectarea normelor şi cu valorile care fac
din adolescenţă un tip de subcultură în cadrul culturii societăţii adulţilor. În
raport cu aceste elemente fenomenul de delincvenţă juvenilă implică o
evaluare nuanţată a criteriilor care disting moralitatea adolescentină de
moralitatea adultului, cu atât mai mult, cu cât într-o serie de legislaţii din
societatea contemporană, sunt consideraţ i delincven ţi ş i judecaţi ca atare,
acei adolescen ţi care comit delicte pentru care adulţii nu sunt încriminaţi,
în timp ce în alte legislaţii nu pot fi considerate delicte acele fapte săvârş ite
de adolescenţi, pe care, dacă le-ar comite adulţii, aceştia ar fi sancţionaţi.
Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor
care n-au împlinit încă, vârsta majoratului, termenul de delincvenţă se
aplică la diferite forme de comportament şi la categorii eterogene de minori
sau adolescenţi:
♦ cei care transgresează legea (delincvenţii în sensul restrâns al
termenului);
♦ cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în
unele anturaje nefaste, potenţial delincvente;
♦ cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a
aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite
locuri;
♦ cei care au nevoie de îngrijire şi de protecţie din diferite motive
(decesul părinţilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor
tulburări de comportament etc.).
Considerând că expresia „delincvenţă juvenil ă” se poate aplica la tot
ceea ce „displace” adultului privind conduita tinerilor, J. Jasinski
evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori, spre deosebire de cea
aplicată adulţilor, sunt considerate ca delicte o serie de conduite care nu
intră în incidenţa infracţionalităţii ca atare. În afara unor categorii de delicte
echivalente, din punct de vedere al gradului de pericol social al faptei, cu
infracţ iunile săvârşite de adulţi (furt, omucidere, prostituţie etc.) legislaţia
pentru minori cuprinde, în mai multe ţări, categorii de „delicte" ” cum sunt
cele imputabile „tinerilor în derivă”, „tinerilor în pericol moral”, tinerilor
care se sustrag autorităţii parentale etc.
58
Din această cauză, no ţiunea de delincvenţă juvenilă se confundă de
cele mai multe ori, cu cea de criminalitate (infracţionalitate).
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este ş i
el produsul unei percep ţii generale a „publicului” în legătură cu no ţiunea
de delict sau infracţiune care trebuie, în mod obligatoriu, să intre sub
incidenţa legii şi să fie sancţionată. Această reacţie colectiv ă ignoră însă
semnificaţia pe care o are pentru adolescent, actul de încălcare a normei.
Comportamentul de evaziune, fuga de pildă, încriminată ca
„vagabondaj” de legislaţia pentru minori, reprezintă de cele mai multe ori,
o conduită „normală”, având la bază multiple motivaţii legate de conflictele
din, sau cu familia, cu educatorii, sau de tentaţia aventurii, tipică pentru
perioada adolescentină.
De aceea, o „carieră” infracţională a unui tânăr nu seamănă cu cea a
adultului, faptele sale ilegitime sau ilicite datorându-se, de fapt, în cele mai
multe cazuri, greşelilor făcute de educator şi nu unei motivaţii antisociale a
tânărului făptuitor (eşecul procesului de socializare; ex. copilul care fură
din alimentară pentru a-şi potoli foamea).
În acest mod, sensul celor mai multe acte deviante sau delincvente
săvârşite de minori este dependent de stiluri educative defectuoase şi nu de
structuri deficitare ale personalităţii.
„Substituind explicaţia clinică paternalistă cu o explicaţie socială –
spun S. Rădulescu şi D. Banciu – care pune accentul pe situaţie şi nu pe
comportament, putem înţelege mai bine resorturile reale ale acestor acte
deviante, faptul că majoritatea acestora au la origine manifestări specifice
perioadei adolescentine”.
De aceea, chiar din perspectivă juridică (a normei juridice) nu este
suficientă stabilirea gradului de vinovăţie a unui adolescent care a încălcat
normele penale, ci apare necesară evidenţierea gradului său de maturitate
(discernământ) în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite,
adică, evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor sale faţă de norma legală.
Stabilirea acestui grad de maturitate este echivalentă, de fapt, cu
fixarea răspunderii.
59

CAPITOLUL VIII

NORMATIVITATE ŞI RĂSPUNDERE PENALĂ


DIN PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ

NOŢIUNILE DE „RESPONSABILITATE ŞI DISCERNĂMÂNT”

Una dintre cele mai importante categorii juridice cu care operează


dreptul penal este aceea de responsabilitate, care exprimă un act de
angajare a individului în procesul interacţ iunii sociale, prin asumarea
consecinţelor faptelor sale. Spre deosebire de această noţ iune, cea de
răspundere ne indică o obligaţie impusă din afară, individul percepând şi
resimţind normele ca reguli obligatorii impuse din exterior. Răspunderea
intervine post factum, ca un factor ce acţionează pe terenul răului deja
făcut, ca urmare a nerespectării prescripţiilor normativului penal, ea
presupunând însă, capacitatea individului, de a înţelege caracterul faptelor
sale şi de a fi stăpân pe ele „de a voi sau nu”, de a fi tras la răspundere
(sancţionat).
Identificarea r ăspunderii cu sancţiune ignoră latura psihologică a
răspunderii, întrucât, în timp ce sancţiunea vizează doar aspectul tragerii la
răspundere din punct de vedere al reacţiei sociale faţă de fapta comisă,
răspunderea penal ă reprezintă o capacitate psihologică, care include un
aspect intelectiv şi unul volitiv.
Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege
pericolul social al faptei comise şi urmările produse prin săvârş irea ei, iar
aspectul volitiv exprimă capacitatea aceluiaşi individ de a voi comiterea
faptelor dinainte stabilite, în vederea atingerii unor scopuri sau interese
bine delimitate.
În absenţa acestor două aspecte ne aflăm în prezenţa unei incapacităţi
psihofizice, implicit a stării de iresponsabilitate penală sau de lipsă de
răspundere penală.
Constatarea acestei stări – subliniază legiuitorul – poate fi făcută
numai de către specialişti, la cererea organelor judiciare, prin intermediul
expertizei medico-psihiatrice, care trebuie să stabilească cert, fie prezenţa,
60
fie absenţa discernământului subiectului infracţiunii în momentul săvârşirii
faptei antisociale (conform Codului penal).
În teoria şi practica penală, caracterul infracţional al unei fapte
include, în mod cumulativ trei elemente:
- pericolul social;
- vinovăţia;
- incriminarea.
Lipsa oricăruia dintre acestea conducând, pe cale de consecinţă, la
excluderea caracterului penal al faptei, a existenţei infracţiunii şi implicit, a
răspunderii.
Prin derogare de la acest principiu privind incriminarea faptei şi a
sancţiunii, există o serie de cazuri şi împrejurări a căror apariţie sau
producere pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei, denumite
„cauze care exclud infracţiunea” sau „cauze care exclud răspunderea
penală”:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- constrângerea fizică şi constrângerea morală;
- cazul fortuit;
- beţia completă involuntară;
- eroarea de fapt;
- iresponsabilitatea;
- minoritatea făptuitorului (CP art. 44-51).
Dintre acestea, ultimele două – iresponsabilitatea şi minoritatea
făptuitorului – ridică o serie de probleme ş i aspecte controversate în
literatura juridică, medical ă şi penală, întrucât se referă în mod direct la
noţiunea de discernământ, a cărui prezenţă sau absenţă poate conduce la
sancţionarea penală sau exonerarea răspunderii. Articolul 48 din Codul
penal precizează că: „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza
alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Această definire conduce la constatarea că iresponsabilitatea poate fi
de ordin intelectiv – făptuitorul nu realizează caracterul ilicit al faptei şi
nici ce face, fiind inconş tient sau neavând discernământ – sau de ordin
volitiv – făptuitorul nu se poate stăpâni să nu comită fapta, nu poate să-şi
controleze acţiunile.
Stabilirea stării de iresponsabilitate este o problemă extrem de
importantă şi complexă, deoarece se face prin expertiză medico-psihiatrică,
de către un medic psihiatru, într-un institut de specialitate, însă, hotărârea
asupra existenţei stării de responsabilitate o ia numai instanţa de judecată,
concluziile expertizei medico-psihiatrice nefiind absolut obligatorii pentru
instanţă.
În stabilirea stării de iresponsabilitate, se cere, aşadar, medicului
psihiatru să constate post-factum, prin intermediul diagnosticului clinic, o
61
aşa – numită „capacitate psiho-fizică”, intelectivă ş i volitivă, existentă sau
nu în timpul comiterii faptei antisociale. „Observăm – spun cei doi autori S.
Rădulescu şi D. Banciu – abdicarea juristului, de la principiile dogmaticii
penale, pentru a recurge aposteriori la un construct care nu mai aparţine
domeniului juridic, dar care este menit să constituie proba peremptorie a
fixării răspunderii penale. Odată cu interven ţia noţiunii de „discernământ”,
juristul transferă psihiatrului propria sa competenţă, obligându -l să
convertească în plan medico-psihiatric noţiunea de responsabilitate, şi să
fixeze prin diagnosticul său, un criteriu extrajuridic, ca reper principal, însă
al domeniului juridic.
Acest criteriu, spun cei doi autori, nu are o validitate ştiinţifică
absolută, ci una relativă.
În ceea ce priveşte legătura dintre noţ iunea de discernământ şi cea
de responsabilitate, atunci când este vorba de a stabili răspunderea penală a
unei persoane, pare paradoxal – spun autorii – dar noţiunea de
discernământ, invocată într-o serie de articole ale Codului penal, nu este
expres definită de legiuitor, singura precizare referindu -se la faptul că
„până la proba contrarie, orice individ care a săvârş it o faptă penală se
presupune că a acţionat cu discernă mânt” (cu excepţia minorilor care nu au
împlinit vârsta de 14 ani) având, în consecinţă, responsabilitate. În teoria şi
practica penală, discernă mântul este considerat drept „capacitatea
subiectului de înţelegere ş i manifestare conştientă în raport cu o anumită
faptă concretă”, în timp ce pentru psihiatru el reprezintă „o aptitudine de a
deosebi binele de rău, licitul de ilicit, legalul de ilegal, de a distinge,
prevedea şi anticipa faptele proprii şi a alege soluţii morale”.
Astfel, noţiunea de responsabilitate, convertită într-un concept
psihiatric – discernământul – evoluează într-un univers teoretic, cadru în
care dispare relaţia ca suport al oricărei acţiuni sociale şi rămâne doar
individul rupt de orice relaţii sociale, ca subiect solitar al unei fapte care va
trebui să fie imputabilă exclusiv psihismului său. Socializarea
personalităţii, biografia personală, situaţia de viaţă „delictuală”, ca şi orice
alte variabile intermediare dispar, pentru a face loc cu prioritate
parametrilor psihismului.
În ceea ce priveşte regimul de sancţionare al minorilor delicvenţi,
conform art. 50 din Codul penal, se consideră că „nu este infracţiune fapta
săvârş ită de un minor care în momentul comiterii ei nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a avea răspundere penală”. Stipularea acestei
dispoziţ ii este făcută pe considerentul că minorii, până la o anumită vârstă
(14 ani) nu au răspundere penală deoarece prezintă o insuficientă
maturizare psihică, neputând să-şi dea seama de caracterul antisocial şi
periculos al faptelor comise, sau să fie receptivi faţă de sancţ iunile penale.
Utilizându-se drept criterii ale răspunderii penale vârsta şi existenţa –
inexistenţa – discernământul, prin art. 99 din Codul penal sunt stabilite trei
categorii de minori:
62
a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi care nu răspund
penal pentru faptele antisociale comise, întrucât în favoarea lor
există o prezumţie absolută a lipsei de discernământ;
b) minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au depăşit vârsta
de 16 ani, au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au
săvârşit fapta penală cu discernământ; această prezumţie este însă
relativă, putându-se dovedi că în momentul săvârşirii faptei nu
aveau discernământul necesar, neputând deci aprecia caracterul şi
consecinţele socialmente periculoase ale faptei;
c) minorii care au împlinit vârsta de 16 ani şi care răspund penal.
În evaluarea actelor antisociale comise de minori ca şi în stabilirea şi
individualizarea sancţiunii se au în vedere şi alte criterii precum:
♦ gradul de pericol social al faptei săvârşite;
♦ starea fizică a minorului;
♦ dezvoltarea sa intelectuală, condiţiile în care a fost crescut şi
educat, conduita şi comportarea lui anterioară şi altele.
Cu toate acestea, vârsta şi discernământul sunt cele care decid de
cele mai multe ori, răspunderea penală şi sancţionarea minorului.
În legătură cu criteriile utilizate pentru individualizarea sancţiunilor
aplicate minorilor, S. R ădulescu şi D. Banciu, pun întrebarea dacă într-
adevăr vârsta reprezintă un criteriu echitabil în stabilirea vinovăţiei unui
minor.
Fără a pune la îndoială valabilitatea acestui criteriu în materia penală,
- spun cei doi autori – nu se poate să trecem cu vederea că, de pildă, în
materie de drept al familiei, al muncii sau drept civil, legiuitorul utilizează
alte limite de vârstă privind capacitatea (discernământul) unui minor de a
aprecia consecinţele acţiunilor sale sociale. Astfel, conform legislaţiei
familiei, femeia se poate căsători dacă a împlinit vârsta de 16 ani, iar prin
dispensă, chiar la vârsta de 15 ani, în timp ce bărbatul poate contacta o
căsătorie numai la împlinirea vârstei majoratului. De asemenea, autoritatea
tutelară poate încuviinţa copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, la
cererea acestuia dreptul să aibă o locuinţă pe care o cere desăvârşirea
învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.
Aceste exemple, privind diferitele limite de vârstă stabilite de
legiuitor în legătură cu dobândirea de către tânăr a capacităţii de înţelegere
a consecinţelor juridice ale acţiunilor sale, arată că este dificil de stabilit
această capacitate – convertită în discernământ – în domeniul delincvenţei
juvenile.
Pentru acest motiv, sunt necesare multiple evaluări de natură
psihologică, sociologică, medicală, psihiatrică, pedagogică etc.; care să
identifice întregul complex de factori şi condiţii ce pun în dependenţă
personalitatea încă insuficient structurată şi maturizată a minorului, de
contextul social în care se găseşte amplasat.
63

CAPITOLUL IX

ORIENTĂRI, TEORII ŞI MODELE EXPLICATIVE ÎN


DOMENIUL DEVIANŢEI ÎN GENERAL ŞI A
DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN PRINCIPAL

În prezent, analiza etiologică a devianţei este marcată de existenţa a


două orientări principale:
- psihologică
- sociologică
Prima orientare se caracterizează, cel mai adesea, printr-o abordare
individuală a comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului
delincvent care încearcă să explice devianţa penală ca rezultat al unor
tulburări de comportament şi personalitate, datorate incapacităţii de
adaptare la exigenţele normative.
Cea de-a doua orientare pune accentul pe condiţiile şi proprietăţile
mediului social şi cultural, considerând fenomenul de delincvenţă ca pe un
efect al conflictelor şi contradicţiilor existente în cadrul sistemului social.
Nici una dintre aceste orientări nu este însă strict reducţ ionistă, deoarece,
într-o măsură mai mare sau mai mică este obligată să facă apel atât la
factorii de natură psihică cât şi la factorii cu caracter social.

Orientarea psihologică

Cuprinde mai multe direcţii de abordare:


a) – psihanalitică, ce atribuie tânărului delincvent o structură
„nevrotică”, manifestată prin conflicte intro şi interpersonale,
cauzate de eşecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul
familial. Acest eşec, datorat fie unei carenţe afective materne, fie
unui exces de afectivitate maternă, fie absenţei unei identificări cu
imaginea tatălui prin absenţa lui din cămin, crează un traumatism,
64
care reapare la vârsta adolescenţei sub forma unei crize de
identitate, generatoare de acte impulsive ş i agresive, proiectate
asupra celor din jur (S. Freud, E. Erikson, J. Lacan);
b) – abordarea psiho-pedagogică a comportamentului, care
evaluează cauzele delincvenţei juvenile din perspectiva erorilor
educaţiei şi socializării morale, considerând că tendinţa spre
delicvenţă este rezultatul manifestat al eşecului asimilării şi
internalizării normelor de conduită de către indivizi, ca urmare a
unei educaţii greşit orientată. Printre cei mai importanţi
reprezentanţi ai acestei abordări etiologice se numără H. J.
Eysenk şi Skinner, ale căror concepţii se referă la caracterul
deficitar al educaţiei care, punând accentul pe sancţiuni, nu face
altceva decât să întărească motivaţiile negative ale conduitelor ce
violează norma morală.

Orientarea sociologică

Cuprinde o serie de direcţii şi perspective teoretice, care încearcă să


completeze punctul de vedere mai limitat al orientării psihologice, punând
în dependenţă tendinţa spre delincvenţă nu atât de caracteristicile climatului
familial, cât mai ales de cele ale mediului social şi cultural. În calitatea ei
de ştiinţă generală a societăţii, sociologia nu se ocupă decât în mod
tangenţial de problema personalităţii care, prin structura ei, tinde să
săvârşească acte deviante, această sarcină revenind cu prioritate psihologiei
şi psihiatriei, preocupate de identificarea trăsăturilor individuale sau
caracterelor ereditare care determină geneza anumitor personalităţi cu
tendinţe patologice mai mult sau mai puţin persistente. Spre deosebire de
disciplinele care îşi propun eviden ţierea şi evaluarea psihismului
individual, sociologia se concentrează cu precădere asupra proceselor,
structurilor şi relaţiilor sociale, ale diferitelor forme specifice de organizare
a vieţii sociale – grupuri, organizaţii, instituţii, comunităţi – care determină,
în anumite condiţii, producerea unor acte de devianţă ocazionale sau
persistente.
Din acest punct de vedere, delincvenţa este o formă de exprimare a
conflictului individului cu valorile societăţii în ansamblul ei. Ea ar fi în
consecinţă, un mijloc ilegitim şi ilicit, o formă de protest contra
inegalităţilor în ceea ce priveşte puterea, bogăţia, prestigiul şi securitatea
existenţei.
Acest fenomen este amplificat, totodată, de tendinţa asocierii
tinerilor în „subculturi delincvente” aşa – numitele „bande de la
marginea străzii” – care oferă adolescentului un sentiment de solidaritate
cu cei defavorizaţi ca şi el.
65
Subcultura grupului influenţează, deci, apariţia unor procese de
educaţie şi adaptare – socializare negativă, integrare socială negativă –
contrare celor promovate de societatea adulţilor.
O altă direcţie de abordare specifică orientării sociologice, este teoria
„dezorganiză rii sociale”, care pune în dependenţă delincvenţa de o serie
de schimbări ş i conflicte sociale care însoţesc procesele modernizării
(industrializare, urbanizare, migraţie).
De asemenea, direcţii de analiză etiologică de natura sociologică sunt
şi teoria „anomiei” şi teoria „etichetării sociale”.
În cele ce urmează ne vom opri mai pe larg asupra câtorva teorii
fundamentale în evaluarea cauzelor devianţei.

1. Teoria „rezistenţei la frustrare”

Este o teorie care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic


cu cel sociologic. Acest model de abordare a delincvenţei, are ca fundament
conceptual „ structura interioară” a individului. Există, subliniază W.C.
Reckless, o structură socială externă şi o structură psihică interioară, care
acţionează ca mecanisme de protecţ ie în calea frustrării şi agresivităţii
individului. Structura sau „rezistenţa” externă este alcătuită din grupurile
sociale în care individul (tânărul) participă şi este socializat (familia,
vecini, prieteni etc.) şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status,
asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul
identificării cu grupul etc. În schimb structura sau „rezistenţa” interioară
dobândeşte o importanţă ş i o semnificaţie aparte în anumite momente,
reprezentând o adevărată „matrice” care asigură tânărului conştiinţa
identităţii de sine şi a imaginii despre sine, în raport cu alte persoane sau
grupuri, conştiinţa orientării spre scopuri dezirabile şi „toleranţa” la
frustrare.
Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori (tânărul), individul se
confruntă cu un obstacol sau o barieră socială , care-l împiedică să-şi
satisfacă interesele şi scopurile. Ea se manifestă într-o tensiune afectivă
sporită, care-l poate conduce pe tânăr la desfăşurarea unor activităţi
deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui tânăr de a
surmonta o situaţ ie de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns
inadecvate, a fost definită – de către B.M. Clinard - „toleranţă” la frustrare,
care poate acţiona fie ca element favorizant, stimulator, fie ca frână în
realizarea scopurilor personale cu mijloace licite sau ilicite.
Strâns legată de no ţiunea de frustrare este cea de agresivitate, care
este considerată de mulţi autori ca un instinct sau ca o necesitate, ca un
răspuns sau contrarăspuns la o excitaţie sau frustrare. Ea poate apărea ca o
referinţă la anumite nevoi vitale ale individului, ca: foamea, apărarea,
66
sexualitatea. Problema raportului frustrare – agresivitate se pune sub doua
aspecte:
a) frustrarea prin ea însăşi, nu declanşează automat un compor-
tament agresiv, ci suscită, mai degrabă, o stare de anxietate şi
tensiune afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia agresivă;
b) nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări,
identificându-se în patologia individuală cazuri de agresivitate
constituţională (în epilepsii, paranoie), accidentală ori câştigată,
precum şi agresivitatea datorată condiţiilor sociale de mediu
(familii dezorganizate, părinţi bolnavi sau alcoolici, părinţi
violenţi).
Abordând mecanismele etiologice ale frustrării şi agresivităţii în
perioada adolescenţei, alţi autori, între care L. Festinger, a introdus no
ţiunea de „disonanţă” cognitivă şi afectivă, definită ca fiind un element ce
intervine atunci când este încălcată sau nerealizată o necesitate legitimă
a tânărului, ceea ce conduce la apariţia unor stări tensionate şi conflictuale
între tânăr şi mediul său socializator. Reprezentând efectul cumulat al mai
multor factori, agresivitatea nu implică cu necesitate devianţa, fiind doar
sursă potenţială a acesteia, evoluând spre devianţă numai în anumite
condiţii.
Teoria „rezistenţei” la frustrare, încearcă să demonstreze că
mecanismele psihosociologice ale frustrării şi agresivităţii, implicate în
delincvenţă, nu au o relaţie cauzală unilaterală, ci mediată de o serie de
variabile intermediare.

2. Teoria „asocierilor diferenţiale”

Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit atât din


„elementele care intră în joc în momentul comiterii faptelor” (circumstanţ
ele şi împrejurările socioeconomice şi culturale), cât şi din „elementele care
au influenţat anterior viaţa delincventului” (aşa – numita anamnează social
ă), sociologul şi criminologul american E.R. Sutherland a elaborat o teorie
„genetică” a delincvenţei, denumită teoria „asocierilor diferenţiale”. El a
făcut o critică sever ă concepţiei lombrosiene privind delincventul
(criminalul) „înnăscut” sau transmiterea delincven ţei pe cale ereditară,
disociindu-se, totodată de ideile lui G. Tarde privind explicarea
delincvenţei prin „imitaţie”, introducând teza „învăţării sociale” a
comportamentului delincvent.
Autorul pleacă de la premisa că în viaţa socială indivizii, atât cei
adulţi, cât şi cei tineri, se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi
negative (nonconformiste) de comportament ş i conduită, care nu se
transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se „învaţă” în cadrul
67
proceselor de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri
diverse.
Indivizii se pot ataşa sau asocia la unul sau altul din cele două tipuri
de grupuri:
- conformiste (nondelincvente);
- nonconformiste (delincvente).
Acest moment este cel mai important, de el depinzând evoluţia
carierei ulterioare a individului. Un alt element al acestei paradigme, se
referă la frecvenţ a, durata şi intensitatea asocierii, a contactelor, care oferă
posibilitatea de a alege şi de a învăţa între comportamentele convenţionale,
conformiste şi cele nonconformiste sau deviante.
Teoria „asociaţiilor diferenţiale”, elaborată de E.R. Sutherland şi
completat ă de D. Cressey, aparţinând teoriilor „transmisiei culturale”,
consideră socializarea ca factor explicativ fundamental în geneza
delincvenţei. În sonsecinţă, comportamentul delincvent se învaţă ca orice
tip de comportament prin intermediul socializării, individul preluând
„modele” şi norme care-i induc o serie de atitudini, deprinderi şi
comportamente negative. Teoria lui Sutherland, deşi are meritele ei, ea este
totuşi reducţionistă şi simplificatoare, deoarece face abstracţie de
problematica atât de complexă a motivaţiei actului delincvent. Răspunsul
cu privire la geneza mecanismelor devianţei se reduce doar la procesul de
„învăţare” socială în cadrul grupului restrâns, fără să explice însă, care sunt
cauzele acestei „diferenţieri în asociere”, precum şi motivele pentru care
indivizii se asociază diferit. (Ex. de învăţare: violenţa, agresivitatea,
consumul de droguri, de alcool, sunt deseori, comportamente învăţate în
grupurile de tineri).

3. Teoria „dezorganizării sociale”

Încercarea de a explica delincvenţa juvenilă prin această teorie,


aparţine aşa numitei Ş coli de la Chicago, confruntată cu „explozia” de
criminalitate apărută în societatea americană interbelică, reprezentanţii ei,
avansând un set de ipoteze şi paradigme, care să surprindă influenţa
proceselor de schimbare şi dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare
negative declanşate de acestea asupra fenomenului de delincvenţă.
Conform acestei orientări, geneza şi dinamica delincvenţei sunt
determinate sensibil, de marile depresiuni sau crize sociale şi economice,
de fenomenele de urbanizare şi exod rural. Reprezentanţii acestei teorii –
C.R. Shaw şi H.D. McKay - au evidenţiat, pe baza metodelor statistice şi de
cartografiere, faptul că în marile metropole americane rata delincvenţei este
mult mai ridicată comparativ cu alte zone şi oraşe, care nu au cunoscut
schimbări sociale, economice şi culturale spectaculoase. Procesele de
dezvoltare şi modernizare socială au fost însoţite de o creştere constantă a
68
nivelului delincven ţei juvenile şi datorită constituirii unor comunităţi
eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune socială, în care
controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace.
Teoria „dezorganizării sociale” consideră că factorul determinant în
mecanismul cauzal al delincvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de
socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate, destabilizarea
ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor, datorită eterogenităţii populaţiei şi
varietăţii normelor de conduită, ca ş i multiplicării fenomenelor de aculturaţie
în cadrul oraşului. (aculturaţie – transferul unor valori culturale dintr-o
comunitate în alta, precum şi efortul de asimilare a acestora; trecerea unui
individ dintr-un mediu cultural în altul)
Soluţ ia eredicării (reducerii) delincvenţ ei constă, deci, în elaborarea
şi aplicarea unor mă suri şi soluţii la nivel de comunitate şi nu individual,
accentul fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale
din zonele, ariile şi cartierele defavorizate.
Deşi con ţine numeroase idei valoroase, această teorie absolutizează,
considerând în mod exclusiv delincvenţa juvenilă ca un efect nemijlocit şi
direct al proceselor de urbanizare, industrializare şi dezvoltare economică,
privite ca indicatori ai schimbării şi dezorganizării sociale, fără a lăsa loc şi
intervenţiei anumitor factori covarianţi, care acţ ionează prin intermediul
unei reţele de alţi factori (familiei, şcoală, grup de prieteni, de cartier etc.).

4. Teoria „subculturilor delincvente” şi


teoria „grupurilor de la marginea străzii”

Principalii reprezentanţi ai acestei orientări – A. Cohen, M. Gordon,


M. Yinger – consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor
culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi
apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, grupând
indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de
acces spre valorile şi bunurile sociale.
Din acest motiv, orice subcultur ă include un set de valori şi norme
diferit de cel al societăţii, uneori fiind chiar în contradicţie cu sistemul de
valori dominante, impunând membrilor lor, desfăşurarea unor activităţi
ilicite şi delincvente.
Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra
indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea
şi „învăţarea” diferitelor procedee şi tehnici delincvente, motiv pentru care
teoria sa a mai fost denumită ş i „teoria învăţării (însuşirii) reacţiei
delincvente”. Preluând aceste idei, alţi autori, între care F.M. Thrasher,
consideră că delincvenţa juvenilă are ca sorginte constituirea unor grupuri
de tineri în bande organizate şi structurate, care reprezintă în esenţă, un
„mod de supravieţuire” şi „adaptare” a celor marginalizaţi şi frustraţi în
69
raport cu modelul normativ şi valoric al celor privilegiaţi. Banda,
reprezintă, într-un anumit fel, o „formă de organizare socială” negativă a
tinerilor, datorită eşecului ac ţiunii unor instituţii sociale, datorită corupţiei
şi indiferenţei faţă de situaţia tineretului, şomajului, sărăciei etc.
O variantă a teoriei „subculturilor delincvente”, care încearcă să
explice delincvenţa juvenilă, este cea a „grupurilor de la marginea străzii”
sau a „societăţii de la colţul străzii”, elaborată de W.F. Whyte. El arată că
perioada adolescenţei şi a tinereţii, se caracterizează, între altele, prin
stabilirea şi fundamentarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie. Unele
dintre aceste grupuri care se formează, au o situaţie periferică, marginală în
societate şi adoptă norme de conduită ilegitime şi mijloace de reuşită
indezirabile, transformându-se în adevărate surse potenţiale de devianţă şi
delincvenţă, prin inducerea şi „învăţarea” de către membrii lor a unor
tehnici infracţionale. Ele, aceste grupuri, sunt alcătuite, în cea mai mare
parte, din tineri care prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au
abandonat şcoala, au fugit de acasă, tineri fără serviciu şi tineri care au
suferit deja condamnări penale. Din acest motiv, activitatea grupului stradal
– caracterizată mai întâi prin poluarea morală a locurilor publice – se
structurează treptat şi preponderent deviant, spre comiterea unor delicte
deosebit de grave.
Şi aceste teorii, au neajunsul că supralicitează importanţa socializării
„negative” în grup, neglijând alţi factori.

5. Teoria „etichetării sociale”

Reprezentanţii acestei teorii (H. Beker, K.T. Erikson, M. Wolfgang,


E. Goffman ş.a.) concep delincvenţa nu ca pe o trăsătură inerentă unui
anumit tip de comportament, ci ca o însuşire conferită acelui comportament
de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care evaluează conduita ca
deviantă. Adepţii acestei orientări constată că, în orice societate există
indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi sau grupuri care se
pronunţă asupra conduitelor primilor şi evaluează abaterile. Astfel, apar
diverse tipuri de comportament, de la cele nonconformiste, evazioniste,
până la cele deviante şi delincvente. În funcţie de modelul normativ care
întruchipează forţele tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de
rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efectiv jucate de indivizi,
grupurile sau societatea vor aprecia şi sancţiona diferitele comportamente
(roluri) ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau
nepermise, normale sau deviante (anormale). În realitate, pe parcursul
derulării acţiunii indivizilor, pot interveni o serie de distorsiuni şi distanţări
între modelul normativ şi rolurile jucate de indivizi. Problemele care se
ridică, sunt acelea de a şti care sunt normele sociale care prescriu regulile
de conduită obligatorii pentru indivizi, de către cine şi cum sunt elaborate şi
70
aplicate, şi cine stabileşte care comportamente sunt conforme cu normele şi
care sunt cele care se abat sau se îndepărtează de la ele şi în funcţie de ce
criterii. Încercând să răspundă la aceste probleme, reprezentanţii „teoriei
etichet ării sociale”, consideră că nici un comportament nu este, prin el
însuşi, conformist sau deviant.
Devianţa în general, delincvenţa în special, nu există ca atare decât
în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le
etichetează, sancţionându-l pe cel considerat ca „deviant”.
Delincvenţa nu reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului sau acţ
iunii unui individ, ci mai degrabă, o consecinţă a aplicării unei etichete de
către ceilalţi (societate, grupuri etc.). Aşadar, persoana căreia i s-a aplicat o
astfel de etichetă de către ceilalţi, devine deviantă şi se va comporta ca
atare.
Teoreticieni, „etichetării sociale” concep delincvenţ a ca pe un tip
special de „reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a anumitor
grupuri, natura şi intensitatea acestei reacţii depinzând de o serie de factori,
cum ar fi: puterea, bogăţia, clasa privilegiată etc. De multe ori, cei din
categoriile privilegiate social, au tendinţa de a „ eticheta ” ca deviante actele
nonconformiste ale unor indivizi proveniţi din clasele de jos sau mijlocii ale
societăţii, care, la rândul lor, fie că accept ă eticheta, comportându-se în
conformitate cu ea, fie o resping şi adoptă noi conduite. De aceea, definirea
unui comportament ca deviant, depinde numai în parte de ceea ce săvârşesc cu
adev ărat indivizii care încalcă normele, el fiind de fapt, consecinţa a ceea ce
gândesc alţii despre acest comportament. Explicând mecanismele procesului
de „etichetare”, F. Tannenbaum arată că apariţia şi definirea delincvenţei se
face prin „dramatizarea” răului, în orice societate fiind consideraţi ca „răi”,
„bolnavi” sau „criminali”, un număr de indivizi, dar nu în funcţie de natura
abaterilor comise, ci de intensitatea reacţiei faţă de acestea, reacţie ce
influenţează evoluţia carierei lor de viitori delincvenţi.
Evidenţ iind rolul important al agenţilor de control social, în special
al instituţiilor represive, K.T. Erikson consideră că în procesul etichetării,
aceş tia îl „împing ” pur şi simplu pe individ către o carieră delincventă, pe
care el o acceptă în cele din urmă ca fiind singura variantă posibilă. Pe
lângă meritele sale şi această teorie are neajunsul că nu surprinde totalitatea
contextului determinativ al manifestărilor delincvente.
În concluzie, teoriile şi orientările etiologice, nu pot fi aplicate şi
experimentate f ără precauţ ii, şi în consecinţă, se impune desfăşurarea unor
ample cercetări cu caracter interdisciplinar.
71

CAPITOLUL X

CONTROL SOCIAL, SANCŢIUNI SOCIALE


ŞI COMPORTAMENT DEVIANT

NOŢIUNEA DE CONTROL SOCIAL: DIMENSIUNI ŞI SENSURI

Organizarea şi funcţionarea oricărei societăţi (sau grup social),


consistenţa şi coeziunea structurilor şi instituţ iilor sale fundamentale,
depind hotărâtor de consensul şi conformitatea indivizilor şi grupurilor
sociale ce o compun faţă de modelul său etic, cultural şi normativ. Acest
model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat şi ierarhizat de valori, norme,
reguli şi îndatoriri asigură stabilitatea şi continuitatea societăţii, progresul
sau imobilismul său.
Exprimând formele şi realităţile vieţii sociale, valorile şi normele
inspiră întotdeauna, definesc şi motiveaz ă conduitele sociale. Spre
deosebire de valori, care nu sunt legate direct de conduite, normele sociale
conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii, în
funcţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. Ele
sunt elaborate într-o formă generală şi impersonală, neadresându-se
anumitor indivizi sau grupuri. Normele nu stipulează în detaliu modalităţile
concrete de comportament ale indivizilor şi nici mijloacele prin care aceştia
pot să îndeplinească sau nu anumite roluri în funcţie de statusul lor social.
Din acest motiv, în orice societate pot apărea diferite tipuri de
comportament, a căror gamă include atât pe cele conformiste, inovatoare,
cât şi pe cele nonconformiste, evazioniste sau deviante. Tipurile de
comportament sunt determinate ş i influenţate, în mare măsură, de
caracteristicile diverşilor participanţi la acţiunile sociale, ca şi de condiţiile
concrete în care aceste acţiuni se desfăşoară. În acelaşi timp, existenţa unor
comportamente atât de diverse se datoreaz ă fie perceperii şi receptării
diferenţiate a normelor, fie utilizării unor mijloace inadecvate pentru
atingerea scopurilor, fie devansării sau transgresării normelor prescrise şi
adoptării altora, dar care diferă sensibil de cele ale societăţii globale.
72
Urmărind respectarea şi corespondenţa rolurilor prescrise prin norme
cu cele efectiv jucate de către indivizi, societatea apreciază diferenţiat
comportamentele, stimulând pe unele şi respingând pe altele.
Modalitatea concretă de apreciere – pozitivă sau negativ ă – a
comportamentelor se face prin intermediul controlului social care – spune
D. Banciu – reprezintă, în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme
sociale şi culturale, prin intermediul cărora:
a – sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri
referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor
dezirabile;
b – sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate
conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural.
Deci, el desemnează condiţionarea acţiunilor unei persoane sau grup,
de către grupuri, comunitate, societate etc.
Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a
conduitelor individuale şi a raporturilor sociale, asigurând consistenţa şi
coeziunea internă a societăţii, continuitatea ş i stabilitatea sa internă,
orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în
societate.
Constituind un mecanism specializat de reglare socială şi
psihosocială, controlul social se manifestă diferit de la o societate la alta în
funcţie de capacitatea sa integratoare, de presiunile pe care le exercită, de
relaţiile între structurile ei economice şi politice, de raporturile între
sistemul ei cultural şi cel al personalităţii.
În acest sens, M. Banton consideră că el reprezintă „o proprietate
caracteristică a relaţiilor sociale, fiind determinat în ultima instanţă, de
genul de relaţii sociale care se stabilesc între indivizii care alcătuiesc
societatea”.
Noţ iunea de control social se referă la împletirea presiunilor
exterioare cu convingerile individului.
Ea – noţiunea – cuprinde două dimensiuni:
a) – una cu caracter extern, care se referă la conformarea
indivizilor faţă de totalitatea presiunilor şi influenţelor sociale
care se exercită asupra lor şi,
b) – alta cu caracter intern, care implică acceptarea normelor
grupului ca şi cum ar fi propriile norme.
Altfel spus – apreciază Roger Pinto şi Madeleine Grawitz –
acceptarea normelor ş i valorilor sociale şi respectarea lor apar, fie ca, „o
necesitate de coerenţă socială internă, fie ca o expresie a unei constrângeri
sociale exterioare”.
Prin funcţiile sale, procesul de socializare care are ca efect
internalizarea normelor şi valorilor sociale, reprezintă o sursă esenţială de
control pozitiv, permiţând promovarea şi aprobarea de către indivizii înşişi
a modelelor dezirabile de conduită. Ca urmare a acestui control social
pozitiv, constând în identitatea dintre motivaţiile sau aşteptările indivizilor
73
şi exigen ţelor normative, individul crede în normele sociale, manifestă
puternice tendinţ e de adeziune la normele şi valorile sociale ale grupului,
internalizându-le în structura personalităţii sale.
Observând această trăsătură esenţială a controlului social pozitiv, de
a concilia motivaţia internă cu exigenţa externă, faţă de cel negativ
constând în constrângere, Jean Cazeneuve apreciază controlul social ca
reprezentând „ansamblul proceselor de socializare şi îndeosebi al
presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea celorlalţi membrii ai
societăţii şi care orientează comportamentul său într-un sens conform cu
menţinerea acestei societăţi”. Totuşi, trebuie precizat – spune el – că,
contrar unor definiţii prea restrictive, controlul social nu constituie, în mod
necesar, o funcţie de imobilizare, deoarece el poate menţine societatea
stabilizând-o sau făcând-o să evolueze. Deşi indivizii manifestă în mare
parte un comportament autoreglat (motivat în mod intern), acest
comportament nu este unul static, conservator, ci unul evolutiv, în consens
cu tendinţele progresului social.
Ca efect al controlului social, conduita individuală este stimulată să
se identifice, cât mai mult, cu modelul de conduită socială valorizată
pozitiv de întreaga societate. În acest sens spune J. Szczepanski „fiecare
grup, fiecare colectivitate socială, dezvoltă o serie de măsuri, sugestii,
modalităţi de constrângere, interdicţii şi constrângeri, sisteme de
persuasiune şi presiune, sancţiuni, până la constrângerea fizică, inclusiv
sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi
premii, datorită cărora comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt
conduse spre concordanţa cu modelele acceptate de acţiune, de respectare
a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează
conformismului membrilor”.
În orice societate există un sistem de instanţe, modalităţi şi mijloace
de influenţare şi conformare a membrilor, de apărare şi promovare a
normelor şi valorilor care-i sunt proprii. Funcţia principală a controlului
social o reprezintă asigurarea ordinii sociale şi normative cu ajutorul unor
mijloace de natură etică, juridică şi culturală, care sunt elaborate de diferite
„instanţe” (agenţi).
Preocupările pentru controlul social au condus la elaborarea a
numeroase concepţii în acest sens. Astfel, Auguste Comte preocupat de
noţiunile de ordine socială, (care în sistemul său filosofic era denumită
„ordine civilă”) şi consens social, avea în vedere congruenţa dintre
instituţiile sociale şi ideile sau sentimentele individului, într-o societate
stabilă aflată într-o perioadă „organică” a istoriei sale, el atribuind o mare
influenţă doctrinelor, în special a celor morale şi religioase.
Adoptând o atitudine ostilă faţă de drept, pe care îl consideră un
„vestigiu metafizic anarhic şi imoral” el nu admitea decât „îndatoriri după
funcţiuni” care decurg direct din morală şi dragoste, afirmând că „nimeni
nu are alt drept în afară de dreptul de a-şi îndeplini mereu datoria”. Printre
sociologii care s-au preocupat, implicit, de noţiunea de control social se
74
numără şi E. Durkheim, care consideră că reglarea conduitelor membrilor
colectivităţii nu se datorează voinţ elor lor individuale, ci presiunii şi
constrângerii constante a conştiinţei colective asupra individului, această
„conştiinţă colectivă”, funcţionând ca o formă fundamentală de control
social a comportamentelor, asigurând manifestarea întregii vieţi sociale şi
ordinea ei.
Imprimând o tendinţă „juridizantă” sociologiei sale, Durkheim a
acordat un loc important dreptului, considerat ca fiind „un simbol vizibil al
oricărei solidarităţi sociale”, arătând că în orice societate numărul de relaţii
sociale este în mod necesar proporţional cu cel al regulilor juridice care le
determină şi că viaţ a generală a unei societăţ i nu se poate extinde asupra
unui anumit obiect, fără ca viaţa juridică să o facă în acelaşi timp şi în
aceeaşi măsur ă. El constat ă că în societăţile bazate pe solidaritatea
mecanic ă – în care domin ă asemănarea dintre indivizi – dreptul are un
caracter represiv, în timp ce în societăţile întemeiate pe solidaritatea
organică în care indivizii diferă unii de alţii – dreptul are un caracter
restitutiv, care este de două tipuri:
- negativ, stabilind raporturile individului cu lucrurile, şi
- pozitiv, stabilind raporturile indivizilor între ei şi este deci
considerat cooperativ.
Spre deosebire de noţ iunea de constrângere socială , utilizată de
şcoala sociologică franceză, întemeiată de E. Durkheim, noţ iunea de
control social a fost introdusă în sociologie la începutul acestui secol de
către şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice” ai cărei principali
reprezentanţi, E.A. Ross şi R. Pound (dar şi O.W. Holmes, L. Brandeis) au
fundamentat pentru prima dată noţiunea de control social, care se referă
iniţial la pârghiile principale prin care orice societate î şi asigură şi menţine,
prin diferite mijloace, stabilitatea şi funcţionalitatea. Atât pentru Ross şi
Pound, cât şi pentru alţi sociologi americani, controlul social, nu include, în
mod necesar, numai mijloace sau reguli legate de vreo sancţiune, ci şi
forme sau modalităţi neorganizate, spontane şi difuze cum ar fi: moravurile,
etica, arta, idealul personal, recunoştinţa, flatarea, dispreţul, batjocura,
oprobiul etc.).
Pentru acest motiv J. Carbonnier consideră c ă, de fapt, no ţiunea de
control social „reprezintă o formă mai îndulcită a constrângerii sociale”.
Ideea principală a lui E.A. Ross (care a utilizat pentru prima dată noţiunea
de control social în 1901 – lucrarea „Controlul social”) este aceea că
ordinea socială nu este nici spontană, nici instinctivă, fiind un produs, un
efect al controlului social care constă atât în influen ţele sociale (presiune
psihologică directă, stimularea sau sugestia) cât şi în „instituţii reglatoare”
speciale. Deoarece nici o societate nu poate funcţiona în mod adecvat fără
ordine, controlul social este un element indispensabil al realităţii sociale,
comportamentul deviant fiind acel tip de comportament care perturbă
ordinea socială, ameninţând stabilitatea şi echilibrul societăţii.
75
În pofida includerii, în cadrul mecanismelor de control social, a
modalităţilor informale, Pound şi Ross acordă un rol principal legii
(dreptului), pe care o consideră ca principal fundament al ordinii sociale şi
reprezentând cel mai specializat ş i cel mai perfect mecanism de control
social. Controlul social, include, în mod real, pe lângă mecanismele
formale – legi sau prescripţii – şi o mulţime de mijloace informale. Pentru
W.G. Summer, de exemplu, ordinea socială şi, implicit orientarea
conduitelor membrilor societăţii are loc prin intermediul cutumelor sau
tradiţiilor populare – aşa numitele folkways – şi al moravurilor.
Mecanismul lor de producere constă în repetarea frecventă a unor acte
cotidiene care se manifestă într-un ansamblu. Falkways, sunt căi
tradiţionale şi legale de a satisface toate interesele. Opusul lor este
reprezentat de tabuuri. Moralitatea grupului reprezintă o sumă de tabuuri şi
interdicţii care orientează conduita legală.
În calitatea lor de acte devenite obişnuinţă, prin care un grup social
se acomodează la mediu, „ folkways” reprezintă pentru un grup, cam ceea
ce reprezintă deprinderile pentru individ. Dacă aceste „folkways” sunt
adecvate şi sunt încorporate în generalizări etice sau filosifice, ele dau
naştere la „mores ”, devin „mores”, adică, deprinderi morale cu caracter
coercitiv, impuse grupului în ansamblul său. Având o puternică forţă
reglativ ă, aceste deprinderi – devenite moravuri – nu sunt coordonate de
către o autoritate, fiind impuse conştiinţei colective prin caracterul lor
tradiţional. Diferenţa între aceste „mores” şi legi, constă în sistemul de
sancţiuni care, în cadrul legii, apar mai bine raţionalizate şi mai adecvat
organizate.
În concepţ ia lui Sumner, ca şi a altor sociologi americani, controlul
social informal - aceste folkways şi mores – are o influenţă fundamentală în
evoluţia societăţii, facilitând progresul ei social şi moral. Acest tip de
control se manifestă ca un proces iminent, complementar cu auto-crearea
societăţii ş i cu naşterea structurilor sociale. Aducând o serie de critici şi
completări acestor concepţii, G. Gurvitch elaborează a teorie „pluralistă” în
cadrul căreia acordă un rol important atât psihologiei colective –
reprezentări, atitudini, sentimente, opinii -, cât şi legii în dirijarea conduitei.
Psihologia colectivă – spune el – influenţează indirect legea, prin
intermediul religiei, moralităţii, cunoaşterii etc. La rândul ei, legea exercită
influenţe asupra psihologiei colective. T. Parsons, consideră socializarea ca
factor fundamental de control social. În concepţia lui, coerciţia ca factor
sancţionator al controlului social se estompează, pentru a face loc
mecanismelor de internalizare a valorilor şi normelor în cadrul conduitei.
Noţiunea de control social este utilizată de numeroşi sociologi, ea
găsindu-ş i o fundamentare explicită în teoriile „reacţiei sociale” faţă de
devianţă, formulate de interacţioni şti, care au fost preocupaţi de ceea ce se
petrece între indivizi, fără nici o legătură cu ceea ce se afirmă anterior
despre caracterele şi antecedentele lor. Pentru E.M. Lemert, de exemplu,
controlul social nu este atât un efect al actelor de devianţă a indivizilor, cât
76
o cauză a acestor acte. Din acest punct de vedere, presiunea socială naşte,
nu conformism, ci tendinţa indivizilor de a transcende normele şi valorile
impuse de societate, tendinţă apreciată ca devianţă de către organele şi
instituţiile specializate, care sunt adevăraţii şi singurii „agenţi ai controlului
social”.
În pofida unor limite tributare unei perspective incomplete asupra
relaţiei dintre ordine, raţionalitate şi legalitatea conduitei în societate,
aceste concepţii oferă – spune D. Banciu – suficiente elemente comparative
privind modalităţile şi formele concrete de manifestare şi exercitare a
controlului social în diferite societăţi.

FORME ŞI MIJLOACE DE REALIZARE A CONTROLULUI


SOCIAL

Forme ale controlului social

Urmărind în toate societăţile orientarea comportamentului indivizilor


într-un sens conform cu necesităţile menţinerii structurii şi coeziunii
comunităţii respective, controlul social poate îmbrăca forme diferite, în
funcţie de instanţele - „agen ţii” – de la care emană, fiind realizat prin
diferite mijloace şi modalităţi.
Funcţionarea normală a mecanismului social şi deci, menţinerea
ordinii sociale, nu pot fi concepute în absenţa unor forme şi mijloace de
influenţare a conduitelor indivizilor, a controlului social care poate fi:
a) – pozitiv sau negativ;
b) – formal sau informal;
c) – direct sau indirect.
Controlul social pozitiv, se fundamentează, în principal, pe
cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi, a valorilor, normelor şi
regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta
din convingere.
Această formă de control poate fi realizată prin sugestii, aprobări,
recompense ş i stimulente cu caracter moral şi material, mergând până la
aprobarea şi recunoaşterea socială a acţiunilor şi comportamentelor
dezirabile. În consecinţă, indivizii sunt conduşi spre acceptarea şi
respectarea normelor şi modelelor sociale ca şi cum ar fi propriile lor
norme şi modele de acţiune şi reuşită socială (autocontrol).
Controlul social negativ se bazează, în special pe temerile individului
că va fi sancţionat, în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor
sociale.
77
Incluzând o serie de tabuuri şi interdicţ ii de natură juridică, morală,
culturală, religioasă, administrativă, această formă a controlului social
constă în dezaprobarea, respingerea şi sancţionarea comportamentelor
indezirabile dintr-o comunitate, prin utilizarea unor mijloace variate:
ironizare, ridiculizare, izolare, marginalizare, exilare, detenţie etc.
În acest caz, indivizii se vor conforma faţă de normele şi regulile de
conduită nu din convingere, ci tocmai pentru a nu fi sancţionaţi pentru
actele lor deviante sau antisociale.
În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi:
- organizat (formal);
- neorganizat (informal).
Controlul social organizat (instituţionalizat) este exercitat de către
societate în ansamblul ei, prin intermediul diferitelor organisme şi
organizaţii statale şi sociale ş i realizat prin legi şi prescripţii de natură
juridică, morală, administrativă etc.
Controlul social neorganizat (informal) – neinstituţionalizat – este
realizat de diferite grupuri de apartenenţă – de prieteni, vecinătate, cartier
etc. – sau chiar de indivizi, care realizează de multe ori un control social
spontan şi difuz.
R.E. Park distinge existenţa în orice societate, a trei modalităţi sau
forme mai importante de exercitarea controlului social:
1. – formele elementare – realizate prin ceremonii, prestigiu,
tabuuri, spirit conformist;
2. – formele neinstituţionalizate – opinia publică, moravuri,
obiceiuri, cutume;
3. – instituţiile, legile şi reglementările juridice, politice, economice,
religioase (care realizează un control social organizat).
Factorii sau instanţele (agenţii) de la care emană (pleacă) controlul
social pot fi clasificaţi în:
a) – instituţionalizaţi (organizaţi), reprezentaţi de forţa coercitivă a
statului şi dreptului, care exercită un control social direct, precis,
organizat asupra conduitelor indivizilor;
b) – neinstituţionalizaţi (neorganizaţi), reprezentaţi de anumite
grupuri sau chiar indivizi, care realizează un control social
indirect, spontan şi difuz.

Mijloacele controlului social

Sunt acele instrumente de presiune şi presuasiune, formale sau


informale, organizate şi neorganizate, directe şi indirecte, conştiente şi
difuze (spontane), care au rolul să-i influenţeze pe indivizi să adopte
conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescrip ţiilor grupului,
comunităţii sau societăţii. Aceste mijloace sunt extrem de numeroase şi
78
diverse, în funcţie de formele şi instanţ ele de control social care le
utilizează, mergând de la recompense, sugestii, acte de prestigiu,
propagandă şi până la sancţiuni.
Sistematizând diferitele mijloace şi modalităţi de control social, A.
Cuvillier arată că cele mai frecvente sunt: dreptul, educaţia, religia,
obiceiurile, credinţa, convenţiile, ceremoniile, opinia publică, moravurile,
tradiţiile, arta, tabuurile, ironizarea, sugestia etc.
Pornind de la această diversitate, mijloacele controlului social pot fi
grupate astfel:
1. – psihosociale, prin care se acţionează asupra opiniilor,
reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor şi comportamentului
indivizilor, urmărindu-se internalizarea (interiorizarea) normelor
şi valorilor sociale, astfel încât individul să le respecte din
convingere, crezând în validitatea şi ligitimitatea acestora;
2. – instituţionalizate, prin care se exercită presiunea socială şi este
impusă ordinea socială, prin intervenţia organizată a diferitelor
organisme statale, juridice, politice, administrative etc.;
3. – neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri, tradiţii,
moravuri, uzanţe, cutume etc. care, datorită evoluţiei cultural-
istorice şi recunoaşterii de către majoritatea membrilor societăţii,
devin adevărate „etaloane” de conduită pe care indivizii trebuie să
le adopte în diferite situaţii concrete de viaţă.
În concluzie, se poate aprecia c ă eficacitatea mecanismelor
controlului social depinde, în mare măsură, de complementaritatea dintre
normele şi valorile interiorizate prin intermediul mijloacelor psihosociale şi
cele transmise sau impuse prin mijloacele instituţionalizate şi neinstitu-
ţionalizate.

Control, norme şi sancţiuni

Normele sociale reprezintă reguli de conduită obligatorii, standarde


sau etaloane de comportament social, care determină raporturile sociale
impuse de grupul social căruia îi aparţ inem, la a căror „observare şi
respectare, societatea ne poate constrânge printr-o presiune exterioară mai
mult sau mai puţin intensă” (J. Carbonnier).
Normele nu constituie însă un câmp absolut şi rigid demarcat, la
grani ţele căruia comportamentul se fixează în mod definitiv şi irevocabil şi
deci, nici conformitatea nu este întotdeauna perfectă. În mod obiş nuit
(normal), în interiorul acestui „câmp” există ş i zone permisive, de
„toleranţă”, în cadrul cărora comportamentul poate varia, depăşind uneori
limita instituţional acceptată.
79
Abordând aspectele normative ale ordinii sociale, H.L. Ross
apreciază că membrii unei comunităţi sociale se conformează şi suportă
normele şi regulile de conduită din două motive:
a) – în primul rând pentru că ele sunt însuşite şi internalizate în
procesul socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor
norme întrucât le consideră o parte din „eul” lor social, ceea ce le
crează un sentiment de stinghereală sau vinovăţie atunci când nu
le respectă sau le violează;
b) – în al doilea rând, membrii unui grup se aşteaptă unul de la
celălalt la un anumit comportament, conform cu normele
grupului, iar atunci când se abat de la acest comportament ceilalţi
îşi manifestă dezacordul în diferite modalităţi. Aceste exprimări,
de aprobare sau dezaprobare, manifestate de grupul social faţă de
un anumit tip de comportament individual, formează sistemul
sancţiunilor sociale.
În sensul cel mai general al termenului, orice sancţiune reprezintă o
pedeapsă sau o răsplată al cărei scop este să realizeze conformitatea la
normele de comportament considerate ca dezirabile de către un grup social
(J. Gould). Orice sancţiune este, în consecinţă, o „reacţie” din partea
societăţii (sau a unui grup social) sau a unui număr considerabil de membrii
ai săi, faţă de un anumit comportament, prin care acesta este aprobat sau
dezaprobat.
Sancţiunea include, o pedeapsă sau o răsplată, al cărei scop este
realizarea conformităţii conduitelor la normele considerate legitime şi
dezirabile într-o societate.
Acceptând ideea lui Jean Carbonnier, că „norma este un fenomen
sociologic, încă înaintea aplicării sale şi independent de aceasta”, se
consideră că orice normă presupune atât acceptarea, cât şi suportarea
(respectarea) ei de către indivizi sau grupuri. Dacă acceptarea are în vedere
faptul că elaborarea normei a fost f ăcută printr-o acţiune comună a
grupului, suportarea se impune ca o constrângere exterioară, întrucât
conţinutul ei este respins de unele elemente ale colectivităţii.
Noţiunea de sancţiune socială reflectă unele preocupări mai vechi ale
sociologilor, privind raporturile dintre „constrângere” şi „solidaritatea
socială” în cadrul colectivităţii.
Astfel, Durkheim arată că în societăţile bazate pe „solidaritatea
mecanică”, în care predomină conformismul şi asemănarea dintre indivizi
dreptul are un caracter represiv, în timp ce în societăţile întemeiate pe
„solidaritatea organică” în care indivizii diferă unii de alţii, dreptul are un
caracter restitutiv.
Fiind un ansamblu de „reguli cu sancţiuni organizate” spre deosebire
de morală, care este caracterizată de „reguli cu sancţiuni neorganizate”,
dreptul apar ţinând societ ăţilor bazate pe solidaritatea mecanică este însoţit
de sancţiuni represive, în timp ce dreptul întâlnit în societăţile întemeiate pe
80
solidaritate organică, este caracterizat de sancţiuni restitutive (recompen-
satoare de refacer, reparaţie a stării anterioare infracţiunii).
Durkheim, împărţea sancţiunile în:
- represive;
- restitutive (recompensatoare).
Abordând aspectele controversate ale contractului dintre diferitele
sisteme juridice – aşa-numita „aculturaţie juridică” -, ca şi cele ale
cutumelor şi „folclorului juridic”, R. Maunnier distinge existenţa a patru
tipuri de sancţiuni sociale cu ajutorul cărora se realizează conformitatea
indivizilor:
a) – sancţiuni mistice, întemeiate pe forţa credinţei, a religiei, a
dogmelor şi miturilor;
b) – sancţiuni juridice, întemeiate pe forţa statului, dreptului şi
administraţiei;
c) – sancţiuni morale, reprezentate de moravuri, modă, tradiţii, spirit
public, obişnuinţe colective etc.;
d) – sancţiuni satirice, întemeiate pe forţa ridicolului (bârfeli,
zeflemisiri, rumori, satiră etc.).
Plecând de la forma şi intensitatea reacţiei sociale faţă de compor-
tament, Radcliff – Brown consideră că sancţiunile pot fi:
- pozitive, care reprezintă moduri de aprobare şi premiere a
comportamentului dezirabil;
- negative, reprezentate de reacţii de dezaprobare sau de respingere
a comportamentului nonconformist.
Atât sancţiunile pozitive cât şi cele negative, pot fi indirecte (difuze,
neorganizate, spontane), sau directe (organizate). Sancţiunile difuze
reprezintă expresii spontane de aprobare sau dezaprobare din partea
membrilor comunităţii, în timp ce sancţiunile organizate sunt reacţii sociale
efectuate în conformitate cu anumite proceduri tradiţionale recunoscute.
Ori de câte ori o sancţiune emană de la opinia socială spontană (de la
„lume”) – spun M. Ralea şi T. Herseni – ea are un caracter de sancţiune
difuză, opinională sau morală. Ori de câte ori o sancţiune emană de la o
opinie publică organizată (asociaţii, uniuni, sindicat etc.), sau de la un corp
constituit (stat, instituţii, fundaţii) şi este aplicată prin intermediul unui
organ definit, depăşind deci simpla opinie spre măsuri exterioare, materiale,
obiective, ea are un caracter de sancţiune organizată, cazul tipic al
sancţiunilor juridice, legale.
Încercând o tipologizare a sancţiunilor sociale, cei doi autori
consider ă că acestea pot fi:
- negative, penale, care pe planul psihologiei colective nu au decât
rolul de a restabili stările psihosociale tulburate prin infracţiune,
deci un rol preparator, şi
- premiale, care consfinţesc marile cuceriri ale omenirii, recunosc
expres, în chip solemn, valoarea lor socială şi le aşează în
tezaurul cultural al omenirii, invitând oamenii pe temeiul lor şi
81
uneori dup ă modelul lor, la noi creaţii din ce în ce mai
desăvârşite.
Sancţiunile penale refac sau repară ceea ce s-a stricat, cele premiale,
ori de câte ori sunt acordate de pe poziţ ii progresiste, certifică şi
consolidează progresele realizate, le pecetluiesc ca atare.
În orice acţiune sancţionatoare concretă, punctul de vedere hotărâtor
este al grupului social care sancţionează.
Astfel, premialul şi penalul sunt două acţiuni corelative ale societăţii
sau clasei (grupului) sociale, desfăş urate după interesele ei vitale, fie
pentru conservare, fie pentru dezvoltarea ei, şi deci, aceeaşi acţiune socială
sau colectivă poate fi „tratată” premial de către o clasă socială (sau putere)
şi penal de clasa socială opusă.
De asemenea, diferitele trepte de dezvoltare a societăţii pot să ducă
la o confirmare, dar şi la o infirmare a sancţiunilor de altă dată.
Cele două categorii de sancţiuni – premiale şi penale – sunt o
consecinţă a împărţirii, divizării normelor sociale în două categorii
fundamentale:
- norme pozitive, care arată ce este de făcut (norme indicative –
invitaţii);
- norme negative, care arată ce nu trebuie făcut (ineterdictive –
oprelişti).
Prin combinarea celor două criterii – cel al formei reacţiei sociale şi
cel al instanţelor şi al „agen ţilor” de la care emană – S. Rădulescu şi D.
Banciu, grupează sancţiunile astfel:
a) – sancţiuni pozitive formale (organizate) care includ reacţiile de
exprimare a recunoştinţei publice, elogiul şi mulţumirea din
partea reprezentanţilor unor instituţii şi organizaţii, acordarea de
distincţii, premii, ordine şi recompense pentru acele
comportamente care se remarcă în sens pozitiv peste media
comportamentelor recunoscute în societate;
b) – sancţiuni pozitive neformale (neorganizate) incluzând reacţiile
de aprobare din partea membrilor unui grup (prieteni, vecini,
cunoştinţe, covârstnici) sau a opiniei publice, faţă de acele
comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de valori al
grupului sau colectivităţii;
c) – sancţiuni negative formale (organizate) fundamentate pe forţa
şi coerciţia unor instituţii şi organizaţii formale şi prin care sunt
„amendate” conduitele ilicite sau deviante; cea mai mare parte a
acestui tip de sancţiuni sunt reglementate prin proceduri juridice
speciale (dreptul penal);
d) – sancţiuni negative neformale (neorganizate) constituite din
expresii de respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare,
satirizare), sau de condamnare morală (izolare, marginalizare) a
conduitelor neconforme cu regulile grupului.
82
Sancţiunile pozitive şi negative, organizate şi neorganizate,
reprezintă, după părerea lui J. Szczepanski, „factorii cu caracter material –
istoric ai controlului sociale”. El începe să acţioneze acolo unde controlul
interiorizat devine ineficace, când individul pierde sentimentul interior a
ceea ce nu este permis, devenind necesar să fie, în interesul grupului, adus
la ordine de către ceilalţi sau eliminat din grup.
Mulţi autori consideră conformitatea ca o finalitate fundamentală a
oricărui proces de socializare şi integrare socială.
Astfel T. Hirschi dezvoltă o teorie a controlului social (1969), care
concepe conformitatea, realizată prin socializare, ca formarea unei legături
puternice între individ şi societate, caracterizată de patru elemente de bază:
a) ataşament, corespunzând relaţiilor afective pe care tinerii le
dezvoltă faţă de o serie de persoane semnificative pentru ei
(părinţi, colegi, şcoală etc.). Sursa acestui ataşament o reprezintă
mediul familial în care se realizează socializarea „primară” şi
unde părinţii acţionează ca modele de „rol”;
b) angajament, corespunzând aspiraţiei tinerilor de a-şi continua şi
desăvârşi pregătirea şcolară şi a dobândi, în consecinţă, un status
socioprofesional ridicat. Un asemenea angajament tinde să-i
plaseze pe tineri într-un comportament convenţional, în afara
căruia ei riscă să devină delincvenţi;
c) implicare (comportare), care priveşte participarea la activităţi
convenţionale ce conduc la succese valorizate social;
d) convingere (credinţă), reprezentând acceptarea validităţii morale
a sistemului central de valori sociale. Există însă o anumită
variaţie în această acceptare, care este fundamentală pentru teoria
controlului social, deoarece, cu cât indivizii se simt mai puţin
constrânşi de reguli şi norme, cu atât ei sunt mai tentaţi să le
încalce.
Cu cât sunt mai puternice aceste patru elemente, cu atât sunt mai
puţin probabile comportamentele delincvente.
Cu toate acestea, aşa cum observă printre alţ ii şi T. L. Empey,
suportul empiric al teoriei lui Hirschi nu este suficient pentru a putea oferi o
explicaţie completă a faptelor aşa cum se petrec ele în mod real. Apare
neclară măsura în care cele patru elemente reprezintă componente ale
socializării, distincte din punct de vedere empiric. De asemenea, el nu
încorporează în teoria sa elemente esenţiale cum ar fi: nivelul socio-
economic al familiei, aptitudini personale, modele, etc.
O abordare mai originală în legătura cu relaţia ce se stabileşte între
controlul social şi actul deviant, îi aparţine lui E. M. Lemert (1970) care în
acord cu poziţia sa interacţionistă, accentuează rolul „etichetării”, în
ansamblul mecanismelor de control social. Din această perspectivă,
controlul social nu mai apare ca o reacţie socială constantă faţă de devianţă,
ci ca o variabilă independentă, capabilă să provoace ea însăşi devianţă. În
consecinţă, Lemert consideră actul deviant ca efect nemijlocit al intensităţii
83
şi formei de control social exercitat asupra persoanelor care încalcă regulile
şi normele de convieţuire socială.
În această viziune, normele sociale nu mai sunt considerate ca
reprezentând puncte de referinţă pentru acţiunile indivizilor, ci un „set de
probabilităţ i” care în multe situaţii riscă să aducă multiple neplăceri
indivizilor. În concepţia lui Jan Szczepanski, desfăşurarea normală,
ordonată a vieţii sociale constă în aceea că, „comportările presupuse şi
aşteptate reciproc se înfăptuiesc”. Se stabileşte, deci, o anumită schemă a
vieţii sociale colective, fiecare om ştie ce aş teaptă de la el ceilalţi membri
ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aşteta în urma acţiunilor sale.
Conduitele care nu se încadrează în modelele recunoscute ş i permise se
întâlnesc cu sancţiuni. Sancţiunile constituie unul din elementele
controlului social. Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvolt ă o
serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, interdicţii şi
constrângeri, sisteme de presuasiune şi presiune, sancţiuni până la
constrângerea fizică inclusiv, sisteme de modalităţi de exprimare a
recunoştinţei, acordări de distincţii şi premii datorită cărora comportarea
indivizilor şi a subgrupurilor sunt conduse spre concordan ţa cu modelele
acceptate de acţionare, de respectare a criteriilor de valori, într-un cuvânt,
cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor.
Acest sistem, Szczepanski îl denumeşte „sistemul controlului social”.
Faptele necesare sau indispensabile pentru desfăşurarea vieţii colective sunt
mult mai controlate decât faptele care au o anumită importanţă individuală.
Referitor la relaţia individ-societate spune autorul, grupul,
colectivitatea din care facem parte, devine o componentă a noastră, iar
faptul că ne preocupă m de grup este, de asemenea, o dovadă a interesului
manifestat faţă de noi înşine. Controlul asupra altora este tot o manifestare
a interesului faţă de propriile probleme.
Astfel, în ansamblul de mijloace ale controlului social se disting
două feluri de mecanisme:
a) – psihosocial;
b) – material-social.
Primul const ă în interiorizarea normelor şi valorilor, în aşa fel încât
individul să simtă supunerea faţă de acestea, ca o obligativitate morală,
interioară.
Al doilea constă în obligativitatea exterioară uzitată de către
instituţii.
Alături de constrângerea socială interiorizată există şi alte
mecanisme psihosociale de control social. Unul dintre acestea este – în
concepţ ia lui Szczepanski – dorinţa fiecărui om de a se bucura de apreciere
şi de a se simţi în siguranţă. Aprecierea este necesară fiecăruia pentru
echilibrul interior, pentru integrarea personalităţii sale interioare. Omul
lipsit în mod sistematic de apreciere pierde acest echilibru şi personalitatea
lui se va dezintegra.
84
Fenomene asemănătoare de dezintegrare a personalităţii apar şi
atunci când omul se află în mod sistematic în stare de pericol sau de
încordare, trăind permanent sub imperiul pericolului.
La limita dintre mecanismele psihosociale şi material-sociale ale
controlului social se află obişnuinţele şi obiceiurile.
Obişnuinţele sunt modalit ăţi de conduită statornicite pentru anumite
situaţii, care nu trezesc obiecţii şi nu întâlnesc reacţii negative din partea
mediului înconjurător. Obişnuinţa este o deprindere propriomotivată ce se
impune în conduită în virtutea unei necesităţ i afective, indiferent de
împrejurări (Vezi Dicţionarul de psihologie. Ex. obişnuinţa de a citi de a
scrie ceva zilnic).
Fiecare individ se conduce după obişnuinţ ele sale: se scoală mai
devreme sau mai târziu, face gimnastică, merge la cafenea, are un stil de a
se îmbrăca, un mod de a saluta, etc.
Obiş nuinţele apar ca nişte deprinderi individuale, ce pot să se
stabilească pe calea tradiţiei (de ex. unele grupe de studenţi beau bere),
fiind tolerate, iar apoi devenind respectate. Unele deprinderi (obişnuinţe)
pot fi reminiscenţe în urma vechilor ritualuri religioase (sâmbăta morţilor,
rusaliile, etc.).
Încălcarea obişnuinţei acceptată în cadrul grupului nu este
condamnată, dar membrii grupului cu o puternică legătură, au sentimentul
îndatoririi respectării lor. Obişnuinţele spune J. Szczepanski, sunt deci
elemente ale sistemului de control social, datorită faptului că sunt modele
de conduită instituţ ionalizate – deşi nu obligatoriu formalizate - pentru
situaţii care nu sunt indiferente grupului ca întreg. Obiş nuinţele individuale
sunt de asemenea importante pentru grup, deoarece ele influenţează asupra
funcţionării individului în rolurile sale sociale.
De exemplu, obişnuinţ ele unui profesor de botanică, de a colecţiona
în timpul liber exemplare rare, pot ridica eficacitatea muncii sale
pedagogice.
Obiceiul este un mod de conduită statornicit de care grupul leagă
deja anumite aprecieri morale şi a cărui încălcare provoacă sancţiuni
negative. (Dicţionarul de psihologie. Obicei = practică sau uzanţă socială
sau tehnică, fiind o tradiţie comună pentru grup şi învăţată de individ ca o
deprindere).
Obiceiul presupune în mod clar o anumită constrângere în
recunoaşterea valorilor de grup şi o constrângere pentru a exista în mod
obligatoriu comportări dorite după aprecierea grupului. De exemplu, în
grupurile de studenţi se adoptă obiceiurile tradiţionale (pe lângă altele) ale
oamenilor „bine crescu ţi”. Obiceiul indică, de exemplu, să te comporţi faţă
de profesor cu respect, obiceiul indică să oferi colegelor locul când sala de
cursuri este plină, obiceiul presupune să oferi locul în tramvai unui om
infirm sau vârstnic, obiceiul indică să respecţ i tradiţia şi simbolurile
consfinţite prin tradiţie ale grupului; (Dicţionarul de psihologie: Tradiţie –
lat. traditio = transmitere – ansamblul de structuri şi valori culturale
85
mentalităţi, credinţe, datini, moravuri, meşteşuguri şi arta folclorică ce sunt
elaborate istorice şte într-o societate şi fixate ca un patrimoniu cultural ce
se transmite de la o generaţie la alta).
Obiceiul oblig ă să respecţi durerea şi nefericirea altora etc.
Nerespectarea obiceiurilor ameninţă sudura internă a grupului şi de
aceea prilejuieşte sancţiuni negative, în timp ce respectarea obiceiurilor
atrage după sine o apreciere pozitivă a individului. De aceea obiceiurile
sunt elemente ale controlului social; ele se bazează nu numai pe
interiorizarea valorilor, dar totodată pun în mişcare mecanismele interioare
de represiune faţă de comportările nedorite. Încălcarea obiceiurilor nu este
pedepsită de către lege, ci de către opinie prin sancţiuni morale (omului
care nu respectă obiceiurile nu i se întinde mâna, nu este invitat nicăieri, nu
se întreţin relaţii apropiate cu el).
Sancţiunile, spune Szczepanski, sunt restricţii ale grupului faţă de
comportările membrilor în situaţii sociale importante, sunt reacţ ii ce
dirijează comportările membrilor grupului. El divizează sancţiunile în două
genuri:
- negative, adică pedepse;
- pozitive, adică recompense.
Atât cele pozitive cât şi cele negative pot fi formale (reacţiile instituţ
iilor formalizate – poliţia, tribunale etc.) şi neformale (reacţii ale opiniei
publice, cercuri de colegi, de vecini etc.).
Din punctul de vedere al caracterului sancţiunii acestea pot fi:
a) sancţiuni juridice, adică sistemul de pedepse şi recompense
conţinute în prevederile legii;
b) sancţiuni etice, adică, sistemul de pedepse şi recompense pentru
conduita calificată ca morală sau amorală (ex. bun coleg, lucrător
conştiincios sau „lipsit de conştiinciozitate”, „laş”, „josnic”, etc.);
c) sancţiuni satirice, adică batjocuri, ironii, desconsiderare, etc.;
d) sancţiuni religioase, adică recompense şi pedepse prevăzute prin
sistemul de dogme şi credinţe ale oricărei religii pentru
respectarea sau încălcarea ordinelor, interdicţiilor ei (penitenţă,
excomunicare, condamnare veşnică sau veneraţie, mântuire
veşnică).
Dacă între sancţiuni apar disensiuni, dacă, de exemplu, sancţiunile
juridice sunt în discordanţă cu cele morale sau religioase, atunci
eficacitatea lor se reduce (perioadele de „cotituri” sociale). Mecanismele
controlului social constau într -o combinare continuă a sancţiunilor
juridice, etice, satirice şi religioase. Eficacitatea controlului social, constă
de asemenea, în completarea reciprocă a valorilor interiorizate şi a
mecanismelor de constrângere.
86

Specificul normelor şi sancţiunilor juridice

Reprezentând sinteza sau nucleul ordinii sociale, ordinea juridica sau


de drept, este, în esenţ a ei, o ordine coercitivă a normelor publice adresate
persoanelor raţionale, în scopul reglementării comportamentului lor şi
asigurării cadrului necesar cooperării sociale. Ordinea normativă, de drept,
asigură, în fapt, orientarea, desfăşurarea şi controlul acţiunilor şi
comportamentelor sociale şi individuale, pe baza unui sistem ierarhizat de
norme şi reguli juridice.
Constituind o categorie specială a normelor sociale, regulile juridice
reprezintă fundamentul pe care se instituie şi funcţionează ordinea juridică
în orice societate. Dacă toate normele juridice sunt şi sociale, nu şi toate
normele sociale sunt şi norme juridice. Există anumite reguli nonjuridice,
aşa cum sunt cele din domeniul moralei, cutumelor, uzanţelor şi
obiceiurilor.
Acestea din urmă deşi au aceeaşi finalitate ca şi normele juridice –
protejarea valorilor şi relaţiilor sociale - prezintă o serie de diferenţe
sensibile în privinţa:
a) modului de elaborare.
Normele morale, cutumele şi obiceiurile reprezintă produsul creaţ iei
colective a grupurilor sociale, fiind elaborate spontan, anonim şi difuz, în
timp ce elaborarea ş i modificarea normelor juridice se face organizat, cu
respectarea anumitor proceduri;
b) duratei şi acţiunii în timp şi spaţiu.
Apariţ ia şi dispari ţia normelor juridice este precizată spaţial şi
temporal, în timp ce, în cazul normelor morale sau cutumelor, această
durată nu poate fi stabilită cu precizie;
c) eficienţei.
Normele juridice sunt însoţite de sancţiuni organizate, întemeiate pe
constrângere, fiind susceptibile de a fi traduse în viaţă cu ajutorul forţei
coercitive a organelor specializate, în timp ce normele nejuridice,
întemeiate pe constrângere neorganizată, spontană şi difuză, au o eficienţă,
de regulă mai redusă.
Încercând să găsească criterii valide, capabile să permită evidenţierea
trăsăturilor caracteristice ale regulilor de drept, comparativ cu cele sociale,
o serie de jurişti şi sociologi şi-au concentrat eforturile în direcţia relevării
importanţei pe care o are în orice societate „autoritatea publică”, oficială şi
legitimă, investită cu atribuţii speciale de legiferare. Ea este singura în
măsură să adopte şi să aplice reguli obligatorii de conduită, reguli însoţite
de sancţiuni organizate şi care sunt traduse în practică cu ajutorul forţei
coercitive a unor organe şi instituţii specializate de control social.
87
În consecinţă, atâta timp cât normele sociale nu sunt impuse de o
putere sau autoritate organizată şi nu sunt însoţite de măsuri coercitive sau
de constrângere for ţată din partea unor agenţi specializaţi, nu suntem în
prezenţa unor reguli juridice.
Normele sociale devin juridice atunci când „organizarea autorităţii şi
constrângerii ating un anumit grad de precizie, când executarea lor directă
poate fi asigurată prin manifestarea deschisă a forţei sau constrângerii”. (E.
A. Hoebel).
E. Durkheim care a acordat un rol primordial dreptului, pe care îl
concepea ca pe un ansamblu de „reguli cu sancţiuni organizate” şi care, în
societăţile bazate pe solidaritatea mecanică are un caracter predominant
represiv, fiind însoţit de sancţiuni represive, iar în societăţile fundamentate
pe solidaritatea organică el are un caracter restitutiv şi este însoţit de
sancţiuni restitutive sau recompensatoare, a formulat sintetic două tendinţe
sau „legi” ce caracterizează evoluţia în timp şi spaţiu a pedepselor:
a) legea variaţiilor cantitative, conform căreia frecvenţa, intensitatea
şi gravitatea pedepsei sunt cu atât mai mari şi mai puternice cu cât
societăţile aparţin unui anumit tip mai puţin evoluat şi în care
puterea centrală are un caracter mai absolut;
b) legea variaţiilor calitative, care evidenţiază faptul că, în anumite
perioade, în funcţie de gravitatea delictelor şi crimelor comise de
indivizi, sancţiunile privative de libertate tind să devină „tipul
normal de represiune”.
R. Pinto şi M. Grawitz, evidenţiază anumite diferenţe de grad şi
diferenţe specifice care există între normele sociale şi cele juridice.
Diferenţele de grad, constau în principal în:
a) modul de elaborare;
b) formă şi structură (legi, decrete, hotărâri, ordine, ordonanţe etc.
sau fără forme precise);
c) tipul de sancţiuni (organizate – neorganizate);
d) eficienţă şi efectivitate.
Diferenţele specifice constau în:
a) neutralitate; regulile de drept nu se raportează direct la sistemul de
valori sociali, ci indirect, prin intermediul normelor sociale,
dobândind un caracter normativ prin intervenţia autorităţii
legitime, oficiale;
b) globalitate; în timp ce normele nejuridice au o validitate parţială,
limitându-se la anumiţi indivizi, grupuri sau colectivităţi, cele
juridice au o vocaţie „universală”, fiind opozabile, în principiu,
tuturor indivizilor ce alcătuiesc societatea respectivă.
88

FORMA ŞI STRUCTURA NORMELOR ŞI SANCŢIUNILOR


JURIDICE

Reglementând normativ acţiunile şi conduitele indivizilor şi


grupurilor sociale, diversele norme juridice nu sunt izolate unele de altele,
între ele existând raporturi şi interacţiuni care conduc la o anumită
articulare şi ierarhizare a lor în funcţie de domeniul pe care-l
reglementează.
Există, mai întâi, fenomenele cele mai elementare, care „constau
dintr-un act unic, definitiv şi determinant, pozitiv sau negativ denumite
practici juridice”. De pildă, arată Durkheim, exogamia este o practică
juridică de natură negativă, care constă în prohibiţia căsătoriei între
indivizii determinaţi. Însă fiecare practică juridică este solidară cu alte
practici, formând împreună un ansamblu cu un oarecare grad de autonomie,
denumit instituţie. Astfel, exogamia, ca practică juridică primară,
elementară, intră, la rândul ei, ca element component în ansamblul de
practici care alcătuiesc instituţia familiei şi căsătoriei.
Toate instituţiile juridice ale unei societăţi sunt solidare unele cu
altele, formând împreună un ansamblu unitar şi coerent denumit sistemul
juridic, înlăuntrul căruia pot fi identificate ramurile sau subramurile
dreptului (civil, comercial, procedural, administrativ, constituţional, penal,
etc.). În funcţie de sistemul dreptului, de ramurile ş i subramurile acestuia,
normele juridice pot fi de drept civil, comercial, procedural, financiar,
penal, constituţional, administrativ etc. Indiferent de diversitatea lor şi de
domeniul pe care îl reglementează, normele juridice prescriu conduita
tipică a indivizilor în diferite situaţii acţionale, în funcţie de care
comportamentul lor este apreciat sau evaluat ca (fiind) legal – ilegal,
legitim – nelegitim, licit – ilicit, dezirabil – indezirabil.
Prescriind modele de conduită obligatorii pentru indivizi, normele
juridice au un caracter general şi impersonal, în sensul că prescriu doar
forma generică a acţiunilor şi comportamentelor pe care trebuie sau nu să le
urmeze aceştia, neputând prevedea totalitatea situaţiilor concrete ce pot
apărea în realitate.
Ele se adresează indivizilor şi grupurilor sociale.
Cu excepţia normelor înscrise în actul juridic fundamental al oricărei
societăţi – Constituţia – care se adresează tuturor indivizilor, grupurilor,
organizaţ iilor şi instituţiilor, există unele norme care se adresează numai
anumitor categorii de indivizi (cum sunt , de pildă, cele referitoare la
instituţia căsătoriei ş i familiei) sau anumitor categorii de organizaţii,
instituţii sau asociaţii (funcţionarea organelor administrative, de justiţie,
poliţie, organizaţii nonguvernamentale, asociaţii, ligi etc.).
89
Normele juridice se caracterizează printr-o structură unitară, în
cadrul căreia pot fi identificate trei elemente:
- ipoteza;
- dispoziţia;
- sancţiunea.
1. Ipoteza arată împrejurările, faptele sau circumstanţele de care
norma leagă anumite consecinţe juridice.
Deşi majoritatea acţiunilor indivizilor se desfăşoară în prezenţa şi
sub imperiul unui complex de prescripţii normative, acestea din urmă nu-şi
fac simţită prezenţa corectivă decât în momentul producerii unui fapt, a
unei împrejurări prin care sunt lezate interesele sau aşteptările indivizilor.
Ca atare, pentru producerea unor consecinţe juridice, normative, trebuie să
existe, mai întâi, o împrejurare, un fapt, o circumstanţă (cum ar fi moartea
sau naşterea unei persoane, încheierea unui contract sau unei înţelegeri,
furtul unui obiect, uciderea unei persoane etc.), care lezează sau violează
drepturile şi obligaţiile protejate printr-o normă de drept, drepturi şi
obligaţii care existau până atunci în stare latentă. De aceea, arată juristul
Mircea Djuvara, „a vorbi de fenomene juridice, de relaţii juridice, fără a
avea în vedere împrejurările şi actele concrete ale anumitor persoane este
lipsit de sens”. În funcţie de generalitate şi precizie, ipoteza poate fi:
a) nedeterminată, atunci când împrejurările, condiţiile sau
circumstanţele sunt precizate la modul general, nedefinit;
b) determinată, când sunt concretizate diferitele situaţii şi
împrejurări de care norma leagă anumite consecinţe juridice.
2. Dispoziţia, reprezintă acea parte din norma juridică care prescrie
conduitele ce trebuie adoptate sau urmate de indivizi atunci când apar
împrejurările sau circumstanţele cu efecte normative.
Ea stipulează, de fapt, fie impunerea, fie abţinerea, fie permisiunea
unor acţiuni sau conduite în condiţiile prevăzute de normă.
În funcţie de caracterul şi felul acţiunii prescrise, normele juridice
pot fi:
a) onerative, care stipulează obligaţia de a săvârşi acţiuni sau de a
adopta anumite conduite (de pildă, în constituţie se stipulează că
cetăţenii ţării sunt obligaţi să presteze serviciul militar);
b) prohibitive, care interzic comiterea anumitor acţiuni sau unor
conduite contrare normei (este cazul marii majorităţi a normelor
de drept penal);
c) permisive, care nici nu impun, dar nici nu interzic săvârşirea
anumitor acţiuni sau adoptarea anumitor conduite, stabilind doar
drepturile pe care le au indivizii în anumite situaţii conflictuale
(de exemplu, dreptul la recurs în procesele civile sau penale);
d) supletive, care lasă la latitudinea indivizilor alegerea acţiunilor
sau conduitelor pe care le doresc, iar în caz de litigiu sau
neînţelegere se aplică, intervin, prescripţiile normei (cazul
alegerii numelui soţilor după desfacerea căsătoriei prin divorţ).
90
3. Sancţiunea include măsurile şi mijloacele ce sunt adoptate faţă de
indivizii care încalcă prescripţiile normative privitoare la acţiunile impuse,
permise sau interzise. În funcţie de valorile şi relaţiile pe care le protejează
norma, sancţiunile pot fi:
- civile, constând din despăgubiri, reparaţii morale sau materiale,
restituiri de bunuri etc.;
- disciplinare, incluzând retrogradări din funcţie, reţineri procentuale
din salariu, desfacerea contractului de muncă etc.;
- contravenţionale (amenzi);
- penale (amenzi, confiscarea de bunuri, privare de libertate etc.). În
funcţie de gradul şi intensitatea măsurilor prevăzute, sancţiunile
pot fi:
- absolut determinate, care nu pot fi mărite sau micşorate de
instanţele judiciare;
- relativ determinate, care prevăd un minim şi un maxim de
pedeapsă, instanţa adoptând în funcţie de anumite criterii,
cuantumul pedepsei;
- alternative, care permit instanţei de judecată alegerea între două
sau mai multe pedepse (exemplu, pentru anumite infracţiuni, în
funcţie de gravitate, instanţa poate alege fie sancţiunea
contravenţională, fie condamnarea persoanei la muncă
corecţională, fie privarea ei de libertate);
- cumulative, calculate prin însumarea mai multor pedepse sau
măsuri (exemplu, pentru delicte deosebit de grave, instanţa
poate hotărî pentru anumiţi delincvenţi, sancţiunea privării de
libertate, confiscarea averii, interzicerea unor drepturi politice
sau civile etc.).
Identificând, existenţa în orice societate a două tipuri de justiţie:
distributivă (a da fiecăruia ce i se cuvine, adică ceea ce merită) şi
remunerativă (a restabili ordinea socială prejudiciată, printr-o recompensă
sau sancţiune corespunzătoare), sociologii – spune D. Banciu – consideră
că, în realitate, nu există o justiţie distributivă organizată, iar cea
remunerativă (restitutiv ă) funcţ ionează doar pentru pedepse nu şi pentru
recompense, (pentru cei care au desfăşurat activităţi dezirabile şi
folositoare binelui comun).
91

CAPITOLUL XI

DREPTUL – INSTRUMENT DE REALIZARE


AL CONTROLULUI SOCIAL

1. SOCIOLOGIE ŞI DREPT

O abordare din perspectivă istorică a raportului dintre sociologie şi


drept ne relevă anumite puncte de convergenţă între cele două discipline,
ceea ce l-a determinat pe H. Haurion să afirme că „puţină sociologie te
îndepărtează de drept iar multă sociologie te readuce la el”, iar pe G.
Gurvitch să adauge că „puţin drept te îndepărtează de sociologie iar mult
drept te readuce la ea”.
„Sociologia – spune D. Banciu – analizează totalitatea relaţiilor
sociale, dinamica ansamblului de structuri, relaţii şi acţiuni sociale
existente în societate. Dar, tot asupra relaţiilor sociale acţionează şi dreptul
care, prin ansamblul său de norme edictate şi sancţionate de autoritatea
oficială, constituie nucleul ordinei sociale, având ca principală funcţie
reglementarea şi ordonarea relaţiilor sociale pe baze normative”.
Ştiinţa dreptului are în vedere analiza formei juridice pe care o
îmbracă relaţiile şi raporturile sociale, pe când sociologia caută să
descopere şi să explice întregul mecanism de formare şi dezvoltare a
relaţiilor sociale, încercând să stabilească anumite regularităţi, tendinţe şi
legităţi în evoluţia acestora. Structurile profunde ale dreptului nu pot fi
sesizate decât raportate la contextul social în care apar şi se dezvoltă, şi
care constituie obiectul de cercetare atât pentru drept cât şi pentru
sociologie. În plus, fenomenele juridice, ca fenomene sociale, nu trebuie
analizate izolat, ci reinserate, raportate la o structură mai complexă, într-un
câmp spaţial şi temporal determinat. De multe ori însă, ştiinţele juridice nu
cunosc şi nu analizează îndeajuns, ba doar în mod superficial, viaţa
profundă a dreptului, reducând-o la prescripţiile existente în coduri, legi
sau contracte. Dreptul nu trebuie considerat ca o simplă reglementare sau
ca o simplă punere în forme juridice a „datului social”.
92
La baza oricărui sistem de drept se află un sistem de valori, de care
sociologul va trebui să ţină seama şi la care juristul trebuie s ă se raporteze
atunci când elaborează regula de drept. Legislatorul – spune M. Grawitz –
fixând un oarecare număr de roluri pentru prezent şi viitor, construieşte
prescripţii şi norme juridice într-o manier ă „impersonală”, mai mult sau
mai puţ in precisă, dar raportându-se la un sistem de valori. Sociologul nu
fixează norme sau roluri, ci le observă; el nu judecă comportamentele, ci
caută să descifreze semnificaţiile lor sociale.
Sociologia observă, descrie şi explică acţiunile şi comportamentele
sociale, iar dreptul intervine pentru a dirija aceste comportamente, prin
impunerea unor reguli normative, în consens cu modelul valoric şi cultural
al societăţii. Sociologia caută să identifice modul în care aceste reguli
asigură conformitatea conduitelor, dreptului revenindu-i sarcina de a găsi
noi reguli şi de a înlătura pe cele ineficiente sau devenite inefective (Jean
Carbonnier). Evaluând comportamentul indivizilor în societate, sociologul
îl ajută pe jurist, făcându- l să cunoască reacţia mediului social faţă de
regula de drept care -i este impusă, receptivitatea sa probabilă faţă de o
eventuală modificare a legislaţiei.
Concepând dreptul ca un fenomen social, Th. Geiger acordă o
importanţă deosebită studierii normei de drept, considerată ca elementul
fundamental care asigură ordinea socială şi normativă în orice societate.
Această normă nu trebuie însă definită prin concepte sau noţiuni
metafizice, abstracte, ci prin cuvinte şi simboluri ce reflectă fidel realitatea
socială. Adept al „dreptului social” şi al teoriei „pluralismului juridic”,
George Gurvitch consideră că, alături de etatismul juridic al societăţii, pot
coexista şi convieţui diferite forme şi tipuri de drept, care reprezintă creaţia
unor grupuri sociale. Între aceste tipuri de drept, mai importante sunt:
a) dreptul social, aflat în antiteză cu cel individual, întemeiat pe
încredere. Este un drept de integrare, comunicare şi cooperare
între indivizi, grupuri şi chiar societăţi;
b) dreptul cutumiar, format dintr-un ansamblu de norme şi reguli
elaborate colectiv şi anonim de diverse grupuri de-a lungul
dezvoltării istorice, şi care devin reguli obligatorii prin
recunoaşterea lor de către autoritatea publică;
c) dreptul folcloric, considerat ca un tip de drept popular care a
supravieţuit de-a lungul timpului. El include reguli, uzanţe şi
obiceiuri care sunt respectate cu ocazia diferitelor ceremonii sau
sărbători populare;
d) dreptul infantil, incluzând regulile acceptate şi recunoscute de
grupurile de copii şi tineri cu ocazia desfăşurării de jocuri,
întâlniri, competiţii etc.
Alături de procesele de socializare morală şi integrare normativ ă –
susţine J. Carbonnier – există şi o „socializare juridică”, ce nu se
desfăşoară doar prin intermediul organismelor specializate de control social
(administraţie, poliţie, justiţie), ci şi cu ajutorul unor instanţe sociale cum ar
93
fi familia, şcoala, mass-media etc., eficienţa ei depinzând de o serie de
variabile sociale, culturale şi individuale, care trebuie luate în considerare
în definirea şi evaluarea regulilor de drept.

2. DISFUNCŢIILE ŞI DISTORSIUNILE DREPTULUI

Dreptul nu poate exista în afara societăţii, după cum nici o societate


nu poate funcţiona normal în absenţa dreptului.
Fiind necesară existenţa unei legături funcţionale între o societate şi
dreptul său, se pune problema dacă se poate vorbi de a concordanţă
perfectă între ele.
Ipotetic – spune D. Banciu – pot apărea mai multe situaţii şi anume:
a) dreptul poate evolua, la un moment dat, înaintea societăţii,
determinând prin regulile şi prescripţiile sale, anumite prefaceri şi
schimbări sociale fundamentale;
b) societatea poate cunoaşte o serie de transformări, datorită unor
cauze străine dreptului, determinându-l să le dea o formă
normativă şi să se adapteze noilor transformări;
c) dreptul poate rămâne în urma societăţii, nereuşind să dea viaţă
normativă schimbărilor sociale intervenite, devenind un factor de
imobilism social sau chiar de anomie socială. Întrucât, prin
structura şi funcţiile sale, dreptul nu arată niciodată ce se întâmplă
în societate, ci numai ce trebuie să se întâmple, între societate şi
dreptul său pot apărea numeroase neconcordanţe şi nepotriviri
funcţionale, concretizate sub forma unor disfuncţii ale unor legi şi
acte normative sau a inefectivăţii şi ineficienţei normelor şi
regulilor de drept, între care şi cele ce urmează.

I. Absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale, sau


nondreptul

Nondreptul – spune Jean Carbonnier – este absenţa dreptului într-un


anumit număr de raporturi umane unde dreptul ar fi avut vocaţie teoretică
de a fi prezent. Nondreptul nu trebuie însă identificat nici cu antidreptul sau
dreptul injust, nici cu subdreptul unor subculturi sau grupuri sociale.
Nondreptul – spune autorul – este retragerea sau restrângerea
dreptului. Principalele forme de manifestare a nondreptului constau în:

1. Autolimitarea dreptului, atât spaţial cât şi temporal.


94
a) Există locuri de nondrept, adică spaţii sau locuri în care dreptul fie
că nu există, fie că este limitat în acţiunea sa, ca de pildă: dreptul de azil
politic, care creează „insule” de nondrept, sau limitare a dreptului.
Astfel de locuri sunt de exemplu: incinta anumitor ambasade pentru
dreptul la azil politic, interdicţia arestării sau pedepsirii unei persoane în
interiorul unor instituţii religioase; presiunea juridică este mult mai puţin
apăsătoare în locuinţele noastre – unde dreptul poate pătrunde cu diferite
ocazii ca percheziţii şi vizite la domiciliu – decât pe străzi sau în localurile
publice.
b) Există perioade şi epoci de nondrept. Acţiunea şi intensitatea
dreptului, a presiunii sociale specific juridice, nu este aceeaşi în diversele
momente ale duratei lui.
Astfel sunt duminicile şi sărbătorile legale în care nu se desfăşoară
procese şi acţiuni juridice, sau nopţile, când sunt interzise percheziţiile
juridice.
c) Autolimitarea dreptului se poate realiza şi prin nondreptul
intelectual, prin care J. Carbonnier, desemnează regimul juridic în care,
regula de drept prezentând lacune şi extinderea prin analogie fiind interzisă,
anumite situaţii nu sunt în mod conceptual cuprinse de către drept. Maxima
„tot ce nu e interzis e permis” – spune autorul – poate fi tradusă în acest
caz, prin „tot ce nu este în mod expres juridicizat este nondrept”, şi dreptul
apare ca o excepţie, iar nondreptul ca principiu.

2. Autoneutralizarea dreptului.
Este situaţia ce apare atunci când, datorită propriilor sale exigenţe,
dreptul ajunge să se anihileze pe sine însuşi, pierzându-şi o mare parte din
forţa de aplicare, sau cum spune J. Carbonnier, ajunge „ca un şarpe care-şi
muşcă coada”, şi prin contradicţiile sale interne, sapă gropi de nondrept.
Astfel de exemplu îl constituie exigenţa dovezii, care, elimină în
afara dreptului tot ceea ce nu poate fi dovedit (proceduri greoaie şi rigide
de probaţiune; ex. adulterului), ceea ce conduce, de multe ori la
imposibilitatea stabilirii adevărului şi aplicării sancţiunilor.

3. Rezistenţa faptului la drept (azi nu mai e valabilă).


Este vorba de anumite obstacole opuse dreptului, care creează
nondrept. Fără a împărtăşi punctul de vedere al lui Adamson Hoebel, care
lasă s ă se în ţeleag ă că o regulă nu se afirmă niciodată mai bine ca juridică
decât atunci când este violată („o regulă de conduită socială care nu este
niciodată violat ă spune A. Hoebel – ar putea s ă nu fie nimic mai mult
decât o omnipotentă regulă de moravuri”. Numai o aplicare eventuală a
unei sancţiuni juridice de către o procedură juridică va releva dacă avem
de-a face aici cu dreptul), J. Carbonnier spune că „cei care calcă dreptul fac
şi ei drept după chipul lor”. Autorul pune însă întrebarea, de ce
criminalitatea condamnabilă de jure şi nepedepsită de facto, nu contribuie şi
ea la constituirea nondreptului?
95
Pentru a izola ceea ce este propriu-zis nondrept, autorul propune un
dublu criteriu:
- trebuie în mod cumulativ ca dreptul să fi renunţat la sesizarea
faptelor considerate; şi,
- renunţarea să aibă un caracter de generalitate. El dă următorul
exemplu: „dacă în Franţa de astăzi câţiva răufăcători pot găsi
adăpost în fundul pădurilor, nu vom deduce că desişul
crângurilor – pentru că se opune aplicării dreptului – este o
manifestare de nondrept. Dar pădurile medievale nepătrunse
erau, într-adevăr, locuri masive de nondrept, unde trăia un
popor de outlaws.
Dreptul renunţase în bloc de a se aventura acolo, mărturisindu-şi
propriile limite.
„Mulţi indivizi văd o izbândă în viaţă de a nu întâlni dreptul sau de al
întâlni foarte rar. Trebuie să atingă scopul pe căi ocolite. Oamenii fericiţi
trăiesc ca şi când dreptul nici n-ar exista”. Autorul, pune întrebarea, dacă nu
s-ar putea oare c ăuta pe cale de anchetă extensivă, cine deţine rolul
principal, dreptul sau nondreptul, în motivările individuale?
O indicaţie a cercetării posibile ne-o poate oferi, spune J. Carbonnier,
testul lui Mira I. Lopez, care nu a fost orientat în mod special în acest scop,
dar care este sugestiv. Este vorba de o istorie ce se cere completată, o
istorie cu totul clasică.
Soţul îşi adoră nevasta; aceasta adoră amantul. Fiecare anchetat este
întrebat ce epilog, între zece posibile, ar adăuga istoriei dacă s-ar găsi el
însuşi în locul celui înşelat. Ori, este foarte sugestiv că singura soluţie
perfectă juridic, adică separaţia de corp (ne găsim într-o ţară de
indisolubilitate canonică), n-a fost reţinută decât de 32% bărbaţi şi 17%
femei (semn foarte palpabil al unui spirit juridic feminin mai scăzut, unde
însă nu este interzis de a întrezări o superioritate). În mod corelativ, soluţia
care pare tipică de nondrept, separarea de fapt, culege adeziunea a 19% din
sufragiile masculine, 36% din cele feminine.
Printre celelalte soluţii propuse se remarcă unele care ar putea releva,
mai curând decât nondreptul, straturi de drept arhaic:
- provocarea rivalului la duel;
- asasinarea lui;
- asasinarea infidelei;
- aplicarea legii talionului rivalului, seducându-i nevasta.
Aceste soluţ ii raliază, în totalul 16% dintre bărbaţi şi 9% dintre
femei (acest drept arhaic este înainte de toate un drept masculin).
În fond, spune autorul (J. Carbonnier) nu trebuie dedus că această
proporţie s-ar regăsi în practică, nu trebuie să se confunde răspunsul pe
care-l dă un individ cu capul liniştit, într-o anchetă, cu acela pe care el l -ar
da evenimentelor după o eventuală consultare a rudelor, prietenilor şi
oamenilor legii. Locul relativ redus pe care dreptul pare să-l ocupe în
psihologia individuală nu este mai puţin simptomatic pentru existenţa
96
nondreptului. În ceea ce priveş te raportul cronologic între drept şi
nondrept, părerea cea mai răspândit ă – nu sistematică, ci difuză – este că,
istoric, evoluţia s-a produs de la nondrept la drept. Progresul se traduce
într-o societate, printr-o creştere a „cantităţii globale” de drept, datorită
diviziunii muncii sociale, care intensificându-se, multiplică relaţiile între
oameni şi deci şi raporturile de drept.

II. Dreptul nedrept (nejust)

O situaţie mai specifică ce (reflectă) atestă nefuncţionalitatea unor


legi şi acte normative se referă la noţiunea de drept nejust (sau „legi
nedrepte”).
Pornind de la faptul că orice regulă de drept, fie că stabileşte o normă
de conduită, fie că anunţă un principiu de drept, are ca finalitate ordinea şi
solidaritatea socială, echilibrul social şi binele comun, unele puncte de
vedere exprimate în literatura juridică consideră că legile care nu
îndeplinesc aceste finalităţi sunt nedrepte, nejuste. Din această cauză, orice
lege care contravine unui principiu de drept este lipsită de valoare şi forţă
obligatorie, indivizii urmând să adopte acele conduite şi comportamente
care conduc la ineficienţa şi inefectivitatea legii respective. Această
rezistenţă faţă de legea nedreaptă nu înseamnă recurgerea la mijloace
violente sau nelegitime, ci, aşa cum preciza L. Duguit, „supunerea la lege
este o necesitate socială, dar fiecare este liber să aprecieze valoarea unei
legi şi să facă ce este posibil fără a recurge la violenţă pentru a se sustrage
de la o lege pe care o consideră contrarie dreptului, ca şi la executarea unui
act pe care-l consideră ilegal”.
Recurgerea la violenţă nu este un mijloc legal şi legitim pentru
înlăturarea dreptului nejust, consideră Tr. Geny, preconizând ca formă de
împotrivire „o rezistenţă temperată, judicios înţeleasă, limitată la liniile sale
directoare şi mânuită cu tact şi înţelepciune”.
De aceea, principiul respectării legii şi legalităţii este un principiu
superior al ordinii sociale şi juridice.
Legea nu este suverană şi nu dobândeşte forţă obligatorie fiindcă este
expresia voinţei naţionale, ci pentru că reprezintă principalul mijloc de
realizare şi menţinere a ordinii sociale şi de protejare a principalelor
drepturi şi libertăţi individuale.
Faţă de legile nedrepte, soluţiile preconizate presupun adoptarea şi
manifestarea unor forme de rezistenţă legitime (pasive sau manifeste) din
partea opiniei publice, precum şi instituirea unui sistem de garanţii
preventive (constând în exercitarea controlului constituţionalităţii legilor) şi
restitutive (destinate să oprească atât efectele negative ale legii, cât şi
recompensarea indivizilor ale căror drepturi şi interese au fost lezate). Alţi
autori, consideră că acest concept de „lege nedreaptă” ar trebui limitat doar
97
la acele norme şi reguli care contravin principiului de justiţie legală şi
distributivă ce trebuie s ă caracterizeze relaţiile dintre cei care guvernează
şi cei care sunt guvernaţi.
Concretizarea acestui principiu – spune Johan Rawis – presupune
realizarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor individuale în conformitate cu
o anumită normă proporţională, denumită justiţie distributivă, prin:
- exercitarea egalităţii indivizilor în faţa legii;
- posibilitatea unei protecţii egale a libertăţilor şi intereselor
individuale;
- existenţa unor şanse egale de a ocupa funcţii şi poziţii sociale;
- repartizarea egală a sarcinilor şi obligaţiilor.
Însă, formula „egalitate în faţa legii ” este, după opinia multor jurişti
şi sociologi, o noţiune destul de vagă şi elastică, fiindcă este dificil de
elaborat o lege care să fie în acelaşi timp egal ă şi echitabilă pentru toţi
indivizii, întrucât nevoile şi aşteptările acestora sunt inegale. De aceea –
spune Ar. Weale – normele şi regulile dreptului trebuie să fie astfel
elaborate încât:
a) fiecare persoană să aibă un drept egal cu sistemul cel mai extins
de libertăţi formulate pentru toţi indivizii;
b) inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie în aşa fel
reglementate încât să fie în avantajul celor dezavantajaţi şi legate
de funcţ ii şi situaţii deschise tuturor indivizilor în condiţiile
egalităţii şanselor.
După părerea lui John Rawis, formula justi ţiei distributive trebuie
limitată doar la îndeplinirea – neîndeplinirea – celor trei principii de bază:
a) egalitatea indivizilor din punct de vedere al libertăţilor
fundamentale;
b) egalitatea şanselor de avansare;
c) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi pentru a se
asigura echitatea.
Dreptul şi legea, spune W. C. Runciman, nu pot asigura realizarea
efectivă a dreptăţii şi egalităţii, astfel încât o societate egalitară sau dreaptă
nu va fi neapărat mai eficientă decât una inegalitară şi nedreaptă. După
părerea lui, orice lege justă şi dreaptă trebuie să realizeze următoarele
finalităţi:
a) ocrotirea libertăţilor fundamentale;
b) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi;
c) asigurarea egalităţii şanselor;
d) includerea tuturor indivizilor, fără nici o excepţie, la sistemul de
drepturi, îndatoriri, obligaţii şi contribuţii;
e) asigurarea imparţialităţii, astfel încât deosebirile existente să fie
acceptate ca fiind corecte, atât de către învingători – privilegiaţi –
cât şi de cei învinşi – dezavantajaţi.
Realizarea unei asemenea liste de „însuş iri” ale dreptăţii prin reguli
şi norme de drept – spune D. Banciu – este destul de dificilă, întrucât
98
repartizarea egal ă ş i echitabilă a datoriilor, drepturilor şi obligaţiilor
sociale între indivizi nu se poate realiza după o egalitate matematică
absolută, ci în funcţie de o regulă de egalitate proporţională, dar relativă,
care ia în considerare indivizii reali, nevoile, aşteptările, veniturile şi
poziţiile acestora în societate. Există unele situaţii în care dreptul nu numai
că se îndepărtează sensibil de la principiile sale fundamentale, dar el
încalcă regulile elementare referitoare la protec ţia libertăţilor recunoscute
în orice societate. Este vorba de dreptul represiv sau opresiv.
Asemenea situaţii s-au petrecut în regimurile totalitare – comuniste
sau fasciste – unde dreptul a reprezentat principalul mijloc de impunere a
dictaturii şi dominaţiei prin forţă, abuz, înşelăciune, a unei anumite clase, a
unor grupuri sau partide politice.
99

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu D.- „Controlul social şi sancţiuni sociale”, Editura Hyperion XXI,


Bucureşti, 1996

2. Banciu D.- „Sociologie juridică”, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1995

3. Banciu D.- „Control social şi sancţiuni sociale”, Editura Victor, 1999

4. Banciu D., - „Introducere în sociologia devianţei”, Editura Ştiinţifică


Rădulescu S.M., şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
Voicu M.
5. Basiliade G.- „Socializare, integrare socială şi comportament deviant”, în vol.
„Integrare socio-profesională a tineretului”, Bucureşti,
C.C.P.T., 1976

6. Bernstein B.- „Studii de Sociologia educaţiei” (traducere), Editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1978

7. Boudon R.- „Tratat de sociologie” (traducere), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

8. Butoi-Severin T.B. - „Psihanaliza crimei” – femeia asasin -, S.C., „Ştiinţă şi


Tehnică” SA Bucureşti, 1996
9. Cristea D. - „Tratat de psihologie socială”, Editura Pro Transilvania

10. Chelcea S., - „Din universul autocunoaşterii”, Editura Militară,

Chelcea A. Bucureşti, 1990

11. Dahrendorf R.- „Conflictul social modern” (traducere), Editura Humanitas,


Bucureşti, 1996

12. Debesse M.- „Adolescentul”, în vol. „Psihologia copilului” (traducere din limba
franceză), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970

13. Drăgan I.- „Socializarea, controlul social şi prevenirea delincvenţei juvenile”,


Simpozion, Bucureşti, 1 –2 iulie, 1981

14. Durkheim E.- „Regulile metodei sociologice”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

15. Durkheim E.- „Despre sinucidere”, Institutul European, Iaşi, 1993


100
16. Florian Gh. - „Psihologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1996

17. Giddens A.- „Sociologie” (traducere), Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000

18. Goodman N.- „Introducere în sociologie” (traducere), Editura LIDER, Bucureşti

19. Golu P.- „Psihologia socială”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974

20. Grosu N.- „Sentinţele sociologice”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003

21. Jasinski J.- „Mesures de prevention de la delinquance juvenile”, seminar,


Lillenhamer, 3 – 11 octombrie, 1977

22. Szczepanski J.- „Noţiuni elementare de sociologie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,


1972

23. Luminosu D.S., - „Sociologie juridică”, Editura Halicon, Timişoara, 1996


Popa V.
24. Mihu Achim - „Sociologia dreptului”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,

1996
25. Mitrofan N., - „Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă
Zdrenghea V. „ŞANSA” – S.R.L., Bucureşti. 1994
Butoi V.

26. Oancea I.- „Tratat de drept penal” (partea generală), Editura ALL, colecţia
juridică, 1995

27. Pitulescu I.- „Delincvenţa juvenilă”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti,


1995

28. Preda V.- „Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială”, Editura Ştiinţifică şi


Enciclopedică, Bucureşti, 1981

29. Rădulescu S.M. - „Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al


problemelor sociale”, Bucureşti, 1994
30. Rădulescu S.M., - „Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Editura

Banciu D. Medicală, Bucureşti, 1990


31. Rădulescu S.M. - „Anomie, devianţă şi patologie socială”, Editura

Hyperion XXI, Bucureşti, 1991


32. Rădulescu S.M., - „Sociologia crimei şi criminalităţii”, Casa de Editură şi

Banciu D. Presă – Şansa – SRL, Bucureşti, 1996


101
33. Rădulescu S.M. - „Homo sociologicus, Raţionalitate şi iraţionalitate în
acţiunea umană”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1994
34. Rădulescu S.M. - „Sociologia devianţei”, Editura Victor, Bucureşti, 1998

35. Sutherland E., - „Principes de criminologie”, Editura Cujas, Paris, 1996

Cressey D.
36. Tannebaum F. - „Crie and Community”, Columbia University Press, 1938

37. Thrasher F.M. - „The Gang” University of Chicago – Press, Chicago,

1927

38. Zamfir C.- „Strategii ale dezvoltării sociale”, Editura Politică, Bucureşti, 1971

39. x x x - „Dicţionar de sociologie”, Editura Babel, 1993


40. x x x - „Sociologia franceză contemporană”, Editura Politică,

Bucureşti, 1971
41. x x x - „Codul Penal”, 1973
102

CUPRINS

CAPITOLUL I Sociologia devianţei şi controlului social;obiectul Pag. 2


de studiu al sociologiei devianţei.
CAPITOLUL II Premise teoretice ale constituirii sociologiei Pag. 7

devianţei; contribuţia sociologiei europene.


CAPITOLUL III Contribuţia sociologiei americane la geneza Pag. 18

sociologiei devianţei.
CAPITOLUL IV Socializarea şi devianţa; socializarea morală şi Pag. 28

integrarea socială.
CAPITOLUL V Procesul de integrare socială şi abaterea de la Pag. 40

conduita „normală”.
CAPITOLUL VI Devianţa şi delincvenţa. Pag. 49

CAPITOLUL VII Moralitatea adolescentină, predelincvenţa şi Pag. 53

delincvenţa juvenilă.
CAPITOLUL VIII Normativitate şi răspundere penală din perspectivă Pag. 59

sociologică.
CAPITOLUL IX Orientări, teorii şi modele explicative în domeniul Pag. 63

devianţei în general şi a delincvenţei juvenile în


principal.
CAPITOLUL X Controlul social, sancţiuni sociale şi Pag. 71

comportament deviant.
CAPITOLUL XI Dreptul – instrument de realizare a controlului Pag. 91

social.
BIBLIOGRAFIE Pag. 99