BATALIA DE LA ROVINE

După moartea neașteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia

Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad
I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului din Karaman, principii anatolieni au
profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva împotriva otomanilor. Drept
răspuns, Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat
emiratele din vestul Anatoliei.

În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a

detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea
părea bine stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în
septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator.
Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut
ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de
sub supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol,
rămânând totuși un vasal obligat la plata unui tribut și constrâns la serviciu militar.
În acest timp, otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe
conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâruri – pământuri oferite în schimbul
serviciului militar, însă situația nu le era favorabilă nicăieri. Regatul Ungar a
întreprins câteva acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și
Bosnia, iar Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg
teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa „Podunavia” și
mai târziu „Dobrogea”, de la numele lui Dobrotici, cel mai vechi stăpânitor al
acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din
1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de
achingii de la Karînovasî.
În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin fără
luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în
Bulgaria țarului Șișman. Acesta este deposedat de cetăți pe rând, totul culminând
cu luarea Nicopolelui prin vicleșug. Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare
datorită vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din Balcani,
Sigismund de Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub
ascultarea lui Ștefan Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund
al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul
Târnovo, luând ca robi aproape toată populația sa creștină și transformând țaratul
lui Șișman – el însuși capturat – în pașalâc. În aceeași vreme este cucerită și Silistra.
Așadar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală,
încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării
Românești și a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent.
Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și
cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul
european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a
Țării Românești, în primăvara lui 1395.
Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și
regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare
militară antiotomană.
Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei.
Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit
oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra. După
cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În
timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia
ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras.
Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de
mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit; de asemenea, ne sunt date
și niște informații mai concrete despre bătălie. Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a
așteptat pe turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde,
în siguranță, arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea
vedea de mulțimea lor”, astfel că toate atacurile armatei otomane au fost respinse de
ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși.
Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.
Controversa inițială privind localizarea bătăliei de la Rovine, la Craiova sau prin
părțile Argeșului, se datorează unei cronici românești de la sfârșitul secolului al
XVII-lea, care încerca minimalizarea înfrângerii suferite de Mircea cel Bătrăn în cea
de-a doua bătălie, cea de pe râul Argeș. În această campanie n-a existat doar o
singură bătălie, Rovine a fost doar locul celei mai importante lupte. Au fost două
bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială. Cronicile vechi sîrbești (Krajevo)
și raguzane (Sotta la citta di Chraglievo) pomenesc clar localizarea luptei la Craiova,
iar documentele turcești din arhivele de la Topkapî Sarai, studiate de istoricul
Constantin C. Giurescu, nu lasă loc de îndoială asupra localizării bătăliei de la
Rovine pe raza Craiovei.
Baiazid a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea
Cernei, însoțit și de mulți principi sârbi în frunte cu Marko Kraljevic, eroul legendar
al sârbilor, care, potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă, și
văr bun cu Mircea cel Bătrân. Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că
mama sa avea o moșie la Craiova unde stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor
și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei. Tot cronicarii sârbi pomenesc de
remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară
susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea deoarece își încălcase jurămîntul prin
care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt.
Mircea a hărțuit, în permanență, oastea turcilor. Înainte de Rovine s-au dat mai
multe lupte de mică amploare. Lupta principală s-a dat probabil în locurile
mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni lîngă ruinele castrului
roman Pelendava, care au constituit locul întărit unde Mircea cel Bătrân pare să-și
fi dispus arcașii. Mircea trimisese câteva detașamente de pedestraști să hărțuiască
oastea otomană pentru a-l atrage pe Baiazid în mlaștini. Baiazid, recunoscut pentru
atacurile sale pline de elan și curaj, care nu țineau cont de piedicile puse în cale, a
forțat un atac masiv prin zona mlăștinoasă, dar cu cât se apropiau de ruine, soldații
săi s-au trezit imobilizați de adâncimea crescândă, de vegetația mlaștinii, de mâl și
nămol. Românii cunoșteau culoare înguste pe care se putea merge printre
smârcurile mlaștinii, așa că s-au retras, în timp ce otomanii au rămas imobilizați în
mlaștină. O cronică bulgară descrie începutul luptei: „..și lănci nenumărate s-au
frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”. Prima parte a bătăliei a fost un
fel de execuție agonizantă a avangardei lui Baiazid, care a fost distusă aproape în
întregime de săgețile și sulițele românilor. Deși atacul a început înaintea prânzului,
prima parte a luptei s-a încheiat spre seară, când turcii pierduseră aproape un sfert
din oaste, pe când românii pierduseră doar câțiva oameni. Insensibil la dezastrul
armatei sale, în timp ce avangarda otomană pierea în mlaștini, Baiazid ordona
restului armatei să așeze tabăra și să o înconjoare cu palisade din pământ și copaci.
După lăsarea întunericului, trimite cavaleria spre dealurile de peste apa Jiului, cu
scopul de a-l ataca din spate pe Mircea. Iscoadele lui Mircea îi aduc vestea, iar
Mircea trimite, la rândul său, cavaleria care reușește să-i atragă pe turci departe de
locul luptei. În timpul nopții, românii atacă tabăra otomană, turcii se găsesc
înconjurați de o armată mult mai mică și blocați de propriile palisade la fel cum în
timpul zilei au fost blocați în mlaștini. Românii trag cu săgeți aprinse, turcii au
câteva încercări nereușite de ieșire din mijlocul propriului lagăr și sunt cuprinși de
panică. Spre dimineață, Baiazid reușeste sa facă o breșă și să fugă lăsând pe câmpul
de luptă cea mai mare parte a oștirii. Cu o armată mult mai mică, de doar 10 000
de oameni, Mircea cel Bătrân reușise o victorie răsunătoare pe care însă n-a putut
să o fructifice.
Profitând de absența lui Mircea, Vlad (Uzurpatorul) (5) îi ia tronul cu ajutorul unor
boieri trădători. Baiazid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele,
reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de
oaste turcești și bulgărești. Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea care,
se pare, dăduse drumul la casele lor unei părți din oaste, se trezește amenințat, din
nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Baiazid. Încearcă să oprească
înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă. Cu soldații
rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-
l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.
Urmări
Bătălia însă nu a fost una decisivă, Baiazid reușind să se retragă la sud de Dunăre
cu aramata intactă ca apoi să se întoarcă cu forțe și mai mari reușind să îl pună
domn pe Vlad I Uzurpatorul și să îl forțeze pe Mircea să se retraga în Transilvania
(cel mai probabil la domeniul său din Huedin), apoi avea să participe la bătălia de
la Nicopole. Chiar dacă bătălia a fost pierdută, până la urma Mircea cel Bătrân a
reușit să recâștige cu ajutorul voievodului Stibor (voievodul Transilvaniei) tronul
Țării Românești în decembrie 1396.
În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data
de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de
Pavel Jozef Šafárik în 1851.
Un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid
căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document
contemporan, un ustav de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la
17 mai 1395. Observația sa a fost susținută de bizantinologul român Constantin
Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea
Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.
În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie
apare în cele mai recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind
lupta de la Rovine și este așadar o interpolare târzie. De asemenea a susținut data
de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu
puține excepții, atât de istoriografia internațională, dar mai recent și de unii istorici
români.
Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două
bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395.
În datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important.
Turcii otomani au întreprins toate campaniile numai primăvara și vara. Acest fapt
era condiționat de două aspecte foarte importante.
- Clima în Evul Mediu era mai rece astfel încât pe teritoriul României primele zăpezi
începeau uneori din lunile octombrie și noiembrie.
- Turcii otomani erau o populație ce locuia pe un teritoriu cu o climă
mediteraneeană și submediteraneeană, obișnuiți mai mult cu verile călduroase
decât cu iernile geroase și cu multă zăpadă. Mai mult, vestimentația otomană era
formată în general din țesături subțiri specifice Asiei Mici, nu din blănuri pe care le
puteau obține, la prețuri destul de mari, de la negustorii din Asia Centrală sau
Europa Nordică.
Lupta de la Rovine a avut loc ca urmare a primei campanii de mare anvergură
întreprinsă de turcii otomani la nord de Dunăre, campanie pe care nu o puteau
începe în nici un caz în pragul iernii.
Așadar, lupta de la Rovine între oastea română condusă de Mircea cel Bătrân și cea
otomană condusă de sultanul Baiazid, a avut loc în primăvara anului 1395, cel mai
sigur în ziua de 17 mai.