Etaloane de frecvenţă. Generalităţi.

Etaloane de frecvenţă cu
cuarţ.

Etalonul de frecvenţă derivă din etalonul de timp, secunda, care în

sistem internaţional este definit pe baza rezonatorului atomic cu cesiu şi
care defineşte timpul atomic. Etaloanele de frecvenţă ating precizii mult
mai mari decât cele de tensiune sau R, L, C, iar frecvenţele generale pot
fi utilizate ,,loco” sau transmise la distanţă. Sunt cele mai precise
etaloane cunoscute până în prezent şi se utilizează pe scară largă atât în
metrologia de laborator cât şi în telecomunicaţii. Semnalul de ieşire la
aceste dispozitive de referinţă este de regulă o tensiune sinusoidală de 1
V, iar perioada semnalului un submultiplu întreg al secundei, pentru a
putea servi şi ca etalon de timp. Frecvenţa de ieşire este 5 sau 10 MHz.
Etaloanele de frecvenţă au la bază un oscilator de înaltă stabilitate
(cuarţ sau atomic) şi pot da o singură frecvenţă, etaloanele propriu-zise,
mai multe frecvenţe fixe – standarde de frecvenţă sau o frecvenţă
variabilă într-o bandă largă – sintetizatoare de frecvenţă.

Etalonul de frecvenţă cu cuarţ

Are la bază un oscilator cu cuarţ termostatat, atinge precizii ridicate
(10-7÷10-9) şi este utilizat numai ca etalon de lucru.
Descrierea dispozitivului
Oscilatorul cu cuarţ este un oscilator Pierce (de regulă) la care
stabilitatea oscilaţiilor este asigurată de către un rezonator
electromecanic cu cuarţ.
 Rezonatorul cu cuarţ este realizat sub forma unei plăcuţe din cuarţ
(P) rotundă sau pătrată şi prevăzută cu electrozi de argint (EA) pe
ambele feţe.

Frecvenţa de rezonanţă (fr) a plăcuţei este dependentă de grosimea

g,
1.6  2.8
f 
r
( MHz )
g (mm)

precum şi de unghiul de tăiere al acesteia în raport cu axul optic al

cristalului primar.
Schema electrică a unui rezonator cu cuarţ este arătată în figură.

În scopul atenuării perturbaţiilor mecanice şi electrice, plăcuţa de

cuarţ se introduce într-o cutie metalică sau într-un tub cu vid.
 O schemă de oscilator cu cuarţ pentru frecvenţa etalon f0= 1 MHz

R1 serveşte la polarizarea automată a grilei TEC.

C1 împiedică apariţia unor oscilaţii parazite.
R2 produce o reacţie negativă necesară îmbunătăţirii formei de undă
(sinusoidală) a tensiunii de ieşire.
Stabilitatea frecvenţei acestui oscilator este în jur de 10-4, insuficientă
pentru un etalon de frecvenţă, dar poate fi crescută la 10-8 prin
termostatare.

Termostatarea oscilatorului cu cuarţ

În graficul anterior se arată dependenţa instabilităţii frecvenţei

cuarţului în funcţie de temperatură şi de unghiul de tăiere al plăcuţei.
Există două zone de stabilitate maximă a frecvenţei generate (f0), una în
jurul lui –10 0C (punctul A) şi alta în jurul lui +70 0C (punctul B). Se
preferă zona B, deoarece termostatarea la +70 0C este mai simplă şi mai
economică decât la –10 0C.
O schemă de termostat pentru oscilatorul cu cuarţ este următoarea:
 Oscilatorul sau numai cuarţul este introdus într-o cutiuţă
paralelipipedică sau cilindrică peste care este înfăşurat un fir încălzitor F
alimentat de la un traductor de temperatură prin intermediul a două
amplificatoare: A1 (de eroare), A2 (de putere). Traductorul de
temperatură este format dintr-un senzor termorezistiv (T) în contact
termic cu incinta C şi care este conectat într-o punte Wheatstone,
alimentată în curent continuu (E). La 70 0C puntea este în echilibru.
Dacă temperatura lui C scade sau creşte faţă de această valoare,
puntea se dezechilibrează, iar tensiunea de dezechilibru comandă prin
intermediul lui A1 şi A2 creşterea sau scăderea curentului din firul F până
când temperatura cilindrului revine la valoarea prescrisă (+70 0C).
Sistemul de reglare a temperaturii este de tipul cu acţiune continuă spre a
feri cuarţul de şocuri termice, iar firul încălzitor (F) este alimentat în
curent continuu spre a evita vehicularea de tensiuni parazite în
vecinătatea rezonatorului cu cuarţ. Consumul termostatului este 0,5-5 W
în funcţie de calitatea izolaţiei termice.