I.

INTRODUCERE
I.1. Definirea conceptului

Datoritã schimbãrilor rapide petrecute în plan tehnologic în ultimele decenii, valoarea

se schimbã constant şi nici un producãtor nu poate sã fie mulţumit de realizãrile sale curente,
deoarece acestea pot fi depãşite de proiecte mai bune. Pe de altã parte societatea modernã este
sub semnul unei continui schimbãri. Producãtorul trebuie sã analizeze în continuu proiectele
sale prin prisma aspectelor funcţionale şi a costurilor (consumului de materiale, energie şi
manoperã). Cu alte cuvinte el trebuie sã realizeze o cercetare continuã asupra valorii. O bunã
valoare nu apare din întâmplare. Ea poate fi realizatã în mod deliberat, printr-o acţiune
planificatã în timpul etapelor de cercetare, proiectare fabricaţie şi marketing.
In vremurile de început oamenii au supravieţuit folosindu-şi forţa fizicã. Mai tîrziu ei
au învãţat sã-şi foloseascã şi inteligenţa. Cu timpul omenirea a progresat prin utilizarea unei
combinaţii dintre inteligenţã şi forţã fizicã. In zilele noastre inteligenţa este componenta
dominantã, iar cei ce o folosesc mai eficient ating noi cote ale dezvoltãrii economice şi
sociale.
Bunãstarea unui popor este astãzi evaluatã în funcţie de volumul şi complexitatea
producţiei de bunuri materiale, global, sau raportate pe cap de locuitor. Acest criteriu de
evaluare şi ierarhizare al popoarelor este un lucru unanim acceptat şi în acelaşi timp
discutabil.
Astãzi naţiunile se întrec sã producã mai mult, mai bine şi cu costuri mai scãzute. De
aceea competiţia tehnicã şi tehnologica este din ce în ce mai acerbã. Zona cea mai fierbinte a
acestei competiţii este cea a costurilor. De fapt elementele esenţiale ale competiţiei dintre
produse au în vedere în principal costul şi imaginea. Nevoia de progres ştiinţific şi tehnic este
din ce mai acutã. In aceste condiţii efortul de perfecţionare continuã a produselor, cãutarea
optimului tehnico- economic al fiecãrui produs este un proces continuu.
Pe de altã parte, urmare a acestui progres tehnic oamenii din ţãrile dezvoltate din punct
de vedere tehnic şi tehnologic trãiesc din ce în ce mai bine, reuşesc sã-şi satisfãcã în mãsurã
din ce în ce mai mare nevoile şi dorinţele.
In acest context nevoia de instrumente de modernizare a produselor, de optimizare a
acestora, este considerabilã. Unul dintre aceste instrumente este şi metoda valorii, care se
aplicã în practicã sub diferite forme:
- Analiza valorii (AV);
- Ingineria valorii (IV);
- Planificarea valorii;
- Managementul valorii.
Principial toate aceste metode utilizeazã acelaşi set de principii, diferenţa dintre ele
constând în momentul şi locul aplicãrii acestor principii.
Metoda Valorii (MV) este un instrument care îi ajutã pe oameni sã-şi rezolve
problemele legate de scãderea costurilor unor produse/servicii, fapt ce le face mai
competitive.
Cuvintele cheie care definesc conceptul de MV sunt:
- metodologie de rezolvare a problemelor bazatã pe un algoritm pas cu pas;
- definirea produselor pe baza noţiunii de “funcţie”;
- utilizarea creativitãţii tehnice;
- eliminarea costurilor nejustificate;
Studiile de MV au demonstrat cã marea majoritate a produselor conţin între 15 şi 25%
costuri nejustificate, costuri a cãror eliminare nu afecteazã calitatea şi utilitatea produsului.
 Rezolvarea unei probleme prin metoda MV necesitã urmãtoarele tipuri de
raţionamente:
1. Acumularea de informaţii;
2. Analiza informaţiei obţinute;
3. Creativitate tehnicã;
4. Luarea deciziei optime privind utilizarea rezultatelor activitãţii de creaţie tehnicã.
Toate variantele de procedee au în componenţa lor cuvântul “valoare”. Se considerã cã
un produs/serviciu are valoare dacã are parametrii tehnici şi calitativi ridicaţi şi un cost
competitiv. Deci pentru a creşte valoarea unui produs trebuie fie sã-i creştem performanţele
tehnice sau sã-i scãdem costul.
Necesitatea metodei MV a fost determinatã de existenţa unor cheltuieli nejustificate
datorate fie complicãrii nejustificate a schemelor de principiu a produselor, de alegerea
neraţionalã a materialelor, a unor toleranţe de execuţie excesiv de strânse, de utilizarea
neadecvatã a unor tehnologii. MV semnalizeazã nu numai consumuri excesive de resurse ci şi
soluţii ineficiente.

Ciclul de viaţã al unui produs

Ciclul de viaţã al unui produs pune în evidenţã evoluţia unui produs şi reprezintã un
instrument util de analizã al produsului şi al dinamicii pieţei.
Din punct de vedere al necesitãţii, etapele parcurse de un produs sunt:
1. Necesitãtii funcţionale, când produsul este definit ca o necesitate sub forma unor
funcţii.
2. Necesitatea specificatã, când produsul este exprimat ca o necesitate definitã din punct
de vedere tehnic şi contractual sub formã de specificaţii.
3. Produsul finit, realizat sub forma unui prototip.
4. Produsul viu reprezintã produsul aflat în serviciu.

Realizarea unui produs presupune parcurgerea a trei etape:

1. Cercetare;
2. Creştere;
3. Maturitate.

In faza de cercetare se studiazã produsul şi alte produse similare, in scopul

determinãrii funcţiilor cerute de client.
In timpul fazei de creştere, produsul care a dovedit cã satisface cerinţele clientului,
este realizat la un cost competitiv şi în cantitãţi suficiente.
In faza de maturitate cercetarea nu mai aduce produsului îmbunãtãţiri evidente şi de
aceea producãtorul se concentreazã asupra menţinerii produsului pe piaţã.
In figura 1.1 este reprezentat volumul total al vânzãrilor în timpul celor trei faze.
Volumul vânzãrilor

Resursele utilizate pentru

realizarea produsului

Cercetare Creştere Maturiate

Fig. 1.1

Pentru realizarea oricãrui proiect important trebuiesc parcurse 6 etape:

1. Studiul de piaţã+ antreproiect

Studiul de piaţã constã în:

- identificarea potenţialilor utilizatori;
- determinarea necesitãţilor;
- evaluarea perenitãţii necesitãţilor.

Antreproiectul (preconcepţia) cuprinde:

- studiul complet al necesitãţilor;
- studii preliminare care conduc la configuraţiilor posibile ale produsului;
- rezultatele anteproiectului sunt prezentate sub forma unui Caiet de Sracini Funcţional.

2. Studiul de fezabilitate – constã în evaluarea posibilitãţilor de realizare a proiectului

din punct de vedere tehnic, economic, financiar şi evaluarea fiscurilor.
3. Concepţia produsului – are în vedere atât fabricaţia cât şi controlul produsului şi se
finalizeazã prin definirea definitivã a soluţiilor constructive şi tehnologice; toate
documentele tehnice necesare sunt elaborate în detaliu.
4. Pregãtirea producţiei + fabricaţia – pornind de la faza anterioarã, trebuiesc asigurate
urmãtoarele:
- pregãtirea condiţiilor de fabricaţie şi control;
- pregãtirea utilajelor şi a SDV-isticii necesare fabricaţiei şi controlului;
- asigurarea cu materiale şi a colaborãrilor (subcontractarea unor repere sau
subansamble);
- studiul de mentenanţã al liniei de fabricaţie.
5. Omologarea + certificarea – produsul este testat pentru a se determina dacã
îndeplineşte toate funcţiile aşteptate şi pentru a se cuantifica performanţele sale
tehnice şi economice.
6. Producţia de serie – constã în fabricaţia, controlul şi livrarea produsului.
 Inainte de a începe un studiu de caz prin MV trebuie sã avem rãspuns la urmãtoarele 5
întrebãri:
1. Ce este produsul studiat?
2. Cât costã?
3. Ce funcţi îndeplineşte?
4. Ce altceva ar trebui (ar putea) sã facã?
5. Cãt ar costa alternativa?
Rãspunsul la aceste întrebari serveşte ca bazã în vederea fundamentãrii deciziilor.
Metoda valorii (MV) este o metodă de concepţie şi reconcepţie a produselor care ne
permite studierea sau cercetarea unui produs sau a unui serviciu, în condiţii de cost minimal şi
în conformitate cu solicitările clientului. Ea este o metodã cu ajutorul cãreia, studiind
producţia de bunuri materiale şi servicii, în toate fazele şi elementele ei componente, într-o
viziune sistemicã şi funcţionalã, se pot elimina cheltuielile neeconomice şi nejustificate, prin
realizarea unui raport optim între valorile de întrebuinţare ale acestora şi costurile necesare
obţinerii lor.
MV trebuie sã fie condusã în momentele esenţiale ale ciclului de viaţã al produsului şi
anume în faza de cercetare şi dupã încheierea anumitor etape.
MV este un proces de creaţie, sistemic şi organizat având drept scop obţinerea unui
raport maxim între valoarea funcţiei şi costul funcţiei.
Conform STAS R 11272/1-79, analiza valorii (AV) este o metodã de cercetare –
proiectare sistemicã şi creativã care, prin abordarea funcţionalã, urmãreşte ca funcţiile
obiectului studiat sã fie concepute şi realizate cu cheltuieli minime, în condiţii de calitate care
sã satisfacã necesitãţile utilizatorilor în concordanţã cu cerinţele social-economice.
AV constã dintr-o serie de procedee sistematice, orientate cãtre realizarea funcţiunilor
necesare cu un cost minim, fãrã a neglija calitatea, fiabilitatea, performanţa. Termenul
“analizã” sugereazã aplicarea tehnicilor asupra unor produse existente.
Conform normei franceze NF X50-150, analiza valorii este o metodã de
competitivitate, organizatã şi creativã, având ca scop satisfacerea necesitãţilor utilizatorului
printr-un demers specific de concepţie în acelaşi timp funcţional, economic şi
pluridisciplinar.
Managementul valorii este o metodologie care reuneşte ansamblul mijloacelor ce
concurã la obţinerea competivitãţii.
Managementul valorii oferã servicii clientului/utilizatorului, întreprinderii
producãtoare şi societãţii în general. Pe de altã parte ea acţioneazã asupra concepţiei
produsului şi a stãrii de spirit a partenerilor sociali.
Scopul managementuluui valorii este de a pune la dispoziţia pieţei produse
competitive care conduc cãtre satisfacerea aşteptãtilor utilizatorilor, de a creşte profitul
întreprinderilor şi de a contribui la dezvoltarea tehnicã şi tehnologicã.
Imgineria valorii (IV) constã în aplicarea tehnicilor de metoda valorii în principalele
etape de proiectare a produselor.
A apãrut astfel o aparentã confuzie între termeni. Haideţi sã eliminãm aceastã confuzie
prin trasarea liniei de demarcaţie dintre ei.
Termenul de AV se potriveşte mai bine analizei unor produse existente în timp ce IV
este specificã fazei de proiectare.
Cu alte cuvinte, termenii sunt utilizaţi nu pentru a face o deosebire între tehnici ci
pentru a indica stadiul la care este aplicat procedeul: la un produs deja existent (AV) sau în
faza de poriectare (IV). AV şi IV au ţeluri comune. Ele utilizeazã aceleaşi tehnici de lucru.
Din acest punct de vedere putem discuta de MV. Deosebirea dintre ele se referã exclusiv la
momentul în care se intervine asupra produsului:
- atunci când el existã şi îi dorim optimizarea;
 - în faza de proiectare.
La modul general orice produs posedă anumite funcţiuni mai mult sau mai puţin utile
în raport cu solicitările. Ori toate aceste funcţiuni au un cost. Eliminarea funcţiunilor inutile
ale unui produs în raport cu cerinţele devine principala pârghie de reducere a costurilor. De
aceea nu se mai achiziţioneză un produs care conţine un număr de funcţiuni, dintre care multe
sunt inutile, ci trebuiesc exprimate cerinţele în raport cu funcţiunile necesare produsului.
Astfel schema tradiţională:

CERINŢE → PRODUS (care conţine funcţiuni utile şi funcţiuni inutile),

este înlocuită cu o nouă schemă potrivit noii abordări :

CERINŢE → FUNCŢIUNI UTILE →PRODUS

Pe scurt AV este un proces de ameliorare a produselor sau serviciilor, iar IV este un

proces de prevenire şi eliminare a unor cauze generatoare de costuri inutile chiar la nivelul
concepţiei produsului.
Asigurarea valorii se realizeazã prin aplicarea tehnicilor de metoda valorii în faza de
concepţie a produsului.
Controlul valorii este o practicã curentã utilizatã de o întreprindere pentru a se asigura
cã se folosesc continuu tehnici de reducere a costurilor.
Metoda valorii este pe scurt un procedeu sistematic orientat cãtre eliminarea costurilor
nejustificate.
Obiectul metodei valorii poate fi un produs sau pãrţi compoonente ale acestuia care
îndeplinesc una sau mai multe funcţii, o tehnologie sau pãrţi ale acesteia, o activitate sau o
succesiune de activitãţi, un obiectiv sau o lucrare de investiţii, etc.
Principalele caracteristici ale metodei sunt:
- utilizeazã analiza sistemicã a funcţiilor;
- se bazeazã pe munca în grup, interdisciplinarã şi se desfãşoarã pe bazã unui plan
de lucru;
- apeleazã la metode şi tehnici analitice şi intuitive, precum şi la alte metode, tehnici
şi procedee de lucru specifice cercetãrii ştiinţifice şi proiectãrii, ca: analiza
tehnico-economicã, sondajul statistic, modelarea matematicã.
Metoda valorii este un procedeu orientat cãtre realizarea funcţiunilor necesare unui
produs, proces sau serviciu, cu costuri minime, fãrã a-i afecta calitãţile şi performanţele.
Metoda valorii este pe scurt un procedeu sistematic orientat cãtre eliminarea costurilor
nejustificate.
Ingineria valorii reprezintă aplicarea în practica inginerească a “analizei valorii”.
MV reprezintã un sistem de cunoaştere nou care abordeazã relaţia funcţie/cost a
oricãrei activitãţi utile.
Metoda valorii (MV) reprezintã, pentru cei ce o stãpânesc, un “modus vivendi”. Ea se
bazeazã pe stimularea creativitãţii tehnice şi porneşte de la ideea fundamentalã cã orice
produs, serviciu, poate fi îmbunãtãţit prin supunerea lui unor critici constructive.
MV pune în discuţie cele trei aspecte care vizeazã şi determinã caracteristicile,
performanţele şi costurile unui produs:
- concepţia;
- materialele utilizate;
- tehnologiile aplicate.
Conform teoriei MV orice produs/reper posedã rezerve considerabile care îşi au
obârşia în:
- neconcordanţa dintre indicatorii funcţionali efectiv necesari şi posibilitãtile produsului;
- insuficienta informare a utilizatorilor asupra posibilitãtilor produsului;
- conservatorismul tehnic al specialiştilor;
- insuficienta informare a operatorilor asupra posibilitãţilor de utilizare a materialelor,
sculelor, tehnologiilor.
In concepţia MV, produsul este studiat nu ca un obiect fizic, aşa cum se procedeazã în
cadrul metodelor clasice de reducere a costurilor, ci prin prisma funcţiilor pe care trebuie sã le
aibã pentru a servi mai bine utilizatorului. Pentru beneficiar nu prezintã interes produsul ca
obiect fizic, ci din punct de vedere al serviciilor pe care i le poate aduce acesta.
AIV face trecerea de la o logicã unidimensionalã bazatã pe costuri, la una
bidimensionalã, bazatã pe cost şi necesitãţile clientului.
Obiectivul sãu este de a creşte profitul, reducând cheltuielile dar respectând cerinţele
utilizatorului.
AIV este o adevãratã metodã de management pentru cei ce se ocupã de optimizarea
utilizãrii resurselor şi creşterea valorii produselor.
AIV este un instrument de:
- concepţie, deoarece îşi propune ca în produs sã rãmânã numai strictul necesar
satisfacerii necesitãţilor pentru care acesta a fost conceput.
- suport al deciziei, deoarece stabileşterecomandãri pentru alegerea unei soluţii.
- studiu, deoarece stimulezã creativitatea, inovarea şi dialogul între partenerii
inteeresaţi.
Incepând cu sfârşitul anilor `60 în practica inginereascã din ţãrile puternic
industrializate s-a rãspândit o nouã abordare de creştere a calitãţii şi scãdere a consumurilor.
Statisticile aratã cã pentru o unitate monetarã investitã într-un studiu de AIV se obţin 20 de
unitãţi monetare.
La început MV a fost consideratã o metodã inginereascã de scãdere a costurilor, având de
aceea o tentã pur economicã. Pe parcurs însã MV a devenit o metodologie orientatã cãtre
analiza structural funcţionalã a produselor şi de cãutare creativã a soluţiilor.
Conform STAS R 11272/1-79, obiectivele urmãrite a se realiza prin aplicarea metodei
sunt în principal, urmãtoarele:
- creşterea valorii de întrebuinţare a obiectului studiat şi reducerea cheltuielilor de
producţie, în special a celor materiale. Se urmãreşte ca, în final, raportul dintre
valoarea de întrebuinţare şi cheltuielile de producţie ale obiectului studiat sã fie
maximizat;
- îmbunãtãţirea calitãţii produselor şi serviciilor;
- îmbunãtãţirea condiţiilor de muncã şi de viaţã;
- creşterea productivitãţii muncii.
Obiectivele urmãrite a se realiza prin metoda valorii se stabilesc în funcţie de
indicatorii tehnico-economici şi sociali specifici domeniului respectiv şi avându-se în vedere
natura şi complexitatea obiectului studiat.
Metoda valorii urmãreşte stabilirea unui raport optim între valoarea de
întrebuinţare a produselor şi costurile de producţie.
In timp ce toate metodele clasice de reducere a costurilor pornesc de la produs şi îşi
propun sã gãseascã soluţiile cele mai economicoase de realizare a acestuia, MV studiazã
produsele plecând de la funcţiile lor. Metoda realizeazã o legãturã directã între funcţiile unui
produs şi costurile necesare realizãrii lui. Intre nivelul funcţiilor şi al costurilor trebuie sã
existe un raport de proporţionalitate. MV concepe sau reconcepe produsul ignorând soluţia
iniţialã.
In vederea maximizãrii raportului “valoare de întrebuinţare/cost” MV urmãreşte
creşterea valorii de întrebuinţare a produsului şi nu numai scãderea costului.
 Aplicarea acestei metode impune activitatea în echipă, aşa cum se va remarca în
continuare.
Pentru a putea supravieţui sau a se dezvolta, o întreprindere (indiferent de obiectul ei
de activitate) trebuie să elibereze resurse. Pentru o întreprindere acest rezultat se poate atinge
şi prin diminuarea costurilor. Dar această reducere a costurilor nu se poate opera în orice
condiţii, ca de exemplu în condiţii de calitate necorespunzătoare. MV ia în considerare aceste
condiţii impuse produsului şi o face într-un mod original, dezvoltând o metodologie proprie.
Există metode clasice de reducere a costurilor, cum ar fi:
- trecerea la producţia de serie;
- normalizarea;
- utilizarea de procedee de fabricaţie mai performante;
- etc.
Toate metodele enumerate mai sus, ca şi oricare altă metodă clasică de reducere a
costurilor “păcătuieşte” prin a considera produsul ca fiind perfect şi prin aplicarea lor se
modifică numai fazele de fabricaţie sau anumite materiale.
Spre deosebire de aceste metode clasice MV pune în discuţie însăşi concepţia
produsului, definind precis funcţiunile esenţiale ale produsului şi eliminându-le pe cele inutile
şi totuşi costisitoare.
Concepţia unui produs care să corespundă cerinţelor utilizatorului şi care să poată fi
realizat cu minimum de resurse reprezintă obiectul MV.
Aceasta înseamnă că MV permite modificarea unui produs existent sau concepţia
unuia nou neţinând cont decât de funcţiunile strict necesare ale acestuia şi în conformitate cu
cerinţele utilizatorului.
Cele mai mari beneficii de pe urma aplicãrii MV se obţin prin aplicarea acestuia în
faza de proiectare.

I.2 Domenii de aplicabilitate

Domeniile de utilizare ale metodei sunt, în principal, urmãtoarele:

- cercetarea şi proiectarea de produse noi şi modernizarea celor din producţia
curentã;
- cercetarea şi proiectarea de noi tehnologii şi modernizarea celor existente;
- perfecţionarea proceselor de servire şi auxiliare din unitãţile economice;
- prestãri de servicii;
- proiectarea şi realizarea obiectivelor de investiţii;
- perfecţionarea proceselor de muncã.

Metoda valorii se aplică în vederea elaborării unor produse mai mult sau mai puţin
complexe.
Există două nivele de aplicabilitate a metodei valorii.
- primul nivel se referă la modificarea unui produs deja existent;
- cel de al doilea se referă la concepţia unui produs nou.
Este de la sine înţeles că rezultatele sunt mult mai spectaculoase atunci când concepi un
produs nou şi nu eşti legat de nici o soluţie tehnologică preexistentă, creativitatea având un
câmp mai larg de manifestare.
Aplicarea principiilor MV în cazul unor produse deja existente prezintă însă avantajul
de a putea compara costurile de producţie pentru produsul iniţial şi pentru cel modificat.
 Dar MV nu este utilizată numai în domeniul concepţiei de produse, ci şi în cel al
prestărilor de servicii, al administraţiei, în măsura în care se poate aplica analiza funcţională
unui serviciu.

I.3 Scurt istoric

Metoda a apãrut în perioada celui de al doilea rãzboi mondial când lipsa unor
materiale strategice, cerute în cantitãţi mari pentru producţia de armament a fãcut ca mulţi
producãtori sã se preocupe de gãsirea unor soluţii alternative.
Termenul de analiza valorii este însã utilizat pentru prima datã în tehnicã de cãtre
inginerul german F. Porsche în anii `30, asociat analizei monocriteriale, luându-se drept unic
criteriu de analizã corelaţia dintre valoarea funcţiei unui produs şi costurile implicate de
realizarea acestuia.
Pentru menţinerea condiţiilor de funcţionare, a fost însa necesar ca produsele la care s-
au folosit înlocuitori sã fie reproiectate. Dupã terminarea rãzboiului, când dificultãţile de
aprovizionare au fost înlãturate, s-a constatat cã revenirea la proiectele originale nu se mai
justifica, deoarece noile produse funcţionau la fel de bine şi în plus erau mai ieftine. Pornind
de la aceastã constatare Erlicher (director în compania general Electric) şi-a propus sã
elaboreze un sistem prin care sã studieze posibilitatea schimbãrii soluţiilor constructive şi la
alte produse, pentru a scãdea costurile de fabricaţie. Sarcina a fost atribuitã lui Lawrence
Miles care a dezvoltat în mod creator aceastã problemã. El a stabilit un model de analizã
funcţionalã şi sistemicã a produselor în vederea reducerii costurilor prin eliminarea costurilor
care nu contribuie la funcţionalitatea produsului. Acest model a fost numit “ analiza valorii”.
Părintele ingineriei valorii este deci Lawrence D. Miles, director de vânzări la General
Electric. El a pus la punct metoda în 1947, dar lucra deja la ea de la începutul anilor 1940.
Necesităţile producţiei de război au condus la un necesar de materiale metalice care uneori nu
putea fi acoperit. Materialele de substituţie utilizate au reprezentat o soluţie fericită, ceea ce l-
a determinat pe Miles să declare: “Dacă nu pot să obţin produsul, atunci trebuie să obţin
funcţiile acestuia.” Miles întrebă: “Ce funcţiuni dorim să cumpărãm ? “ în loc să pună
întrebarea clasică : “Ce material doresc să cumpăr ?“. Potrivit acestei noi filozofii Miles nu
mai cumpăra un produs pentru calităţile sale ci cumpãra calităţile produsului. Astfel, conştient
sau nu, Miles nu mai solicită produse ci funcţi.
Lawrence Miles şi-a definit iniţial procedeul sãu “cãutare a valorii”. Oficiul naval al
flotei americane a utilizat ulterior termenul de “ingineria valorii”, pentru a descrie utilizarea
AV în faza de proiectare. înlocuirea unei cleme de alamă din componenţa unui frigider
General Electric cu o clemă din oţel, aceasta aducând o economie anuală de 7.000 $. Clema
de bronz trebuia să suporte în întreg ciclul ei de viaţă 6 flexiuni în timp ce ea rezista practice
la câteva mii. Deci s-a obţinut aceeaşi funcţiune în condiţii de cost reduse şi fără afectarea
calitătii. Curând alte modificări efectuate cu succes au condus la economii de un milion de
dolari, ceea ce, într-o lume în care pragmatismul este dus până la absurd, a consacrat definitiv
ingineria valorii.
Succesul acestui nou instrument al ingineriei valorii în S.U.A. a condus la răspândirea
acesteia prin intermediului filialelor concernelor americane în mai toate ţarile lumii, atât în
sectoarele industriale, cât şi în cele publice, inclusive militare.
Astfel ea a pătruns cu succes în Marea Britanie (1952), în Japonia (1950), în Germania
(1974), în Franţa (1978). Dezvoltarea ingineriei valorii a impus apariţia primelor 4 standarde
în Franţa în 1980. In România primele standarde referitoare la “Analiza şi ingineria valorii”
au apãrut în 1979, ceea ce plaseazã primele preocupãri la începutul anilor `70.
 I.4 Obiectivele MV

Metoda valorii urmãreşte stabilirea unui raport optim între valoarea de întrebuinţare a
produsului, serviciului şi costurile de producţie directe şi indirecte pe care le genereazã acesta.
Obiectivul de bazã al metodei poate fi exprimat prin urmãtoarea relaţie matematicã:

Vî / Ct = maxim (1.1)

unde Vî reprezintã valoarea de întrebuinţare a produsului iar Ct costul total al acestuia.

In afara efectelor economice imediate MV pune în evidenţã şi unele carenţe în
sistemul de organizare al întreprinderii, care genereazã pierderi în diferite faze ale
procesului de producţie.
Alte obiective ale MV sunt:
- reducerea costurilor de producţie;
- satisfacerea în mãsurã sporitã a cerinţelor utilizatorului;
- testarea unor noi performanţe prin creşterea limitatã a costurilor;
- simplificarea proceselor de fabricaţie;
- încurajarea lucrului în echipã;
- promovarea gândirii creative.
Scopurile AIV sunt:
- creşterea calitãtii produselor;
- creşterea performanţelor produselor;
- scãderea consumului de materiale;
- scãderea consumului de energie;
- creşterea volumului producţiei fãrã investţii majore;
- lichidarea locurilor înguste;
- înlocuirea materialelor deficitare;

Caracteristici ale metodei AIV

Conform definiţiilor standardelor franceze AFNOR, AIV se caracterizeazã prin:

1. demers funcţional – impune formularea problemei în termeni de acţiuni finale şi nu în

termeni de soluţii, pentru a gãsii ceea ce este cu adevãrat esenţial; produsul nu este
considerat ca fiind o sumã de repere ci de funcţii. Sinteza acestei abordãri o reprezintã
Caietul de Sarcini Funcţional.
2. demers economic – existã o permanentã raportare la costuri, unul dintre obiectivele
metodei fiind şi reducerea costurilor.
3. demers pluridisciplinar – metoda se poate pune în practicã numai prin lucrul în
echipã.
4. demers creativ – soluţiile luate în considerare nu sunt în nici un fel limitate.
5. demers logic, sistematic – metoda se desfãşoarã urmând un plan de lucru.

Specificitatea Metodei valorii

Majoritatea metodelor de reducere a costurilor pornesc de la un anumit obiect fizic

pentru care îşi propun sã determine cele mai economicoase metode de realizare.
MV realizeazã o legãturã directã între funcţiile unui produs şi costurile necesare
realizãrii lui. Intre nivelul de importanţã al funcţiilor şi cel al costurilor trebuind sã existe un
raport de proporţionalitate. Spre deosebire de metodele clasice care îmbunãtãţesc ceva
existent, MV concepe sau reconcepe produsul în funcţie de necesitãţi. Se urmãreşte astfel
realizarea unei funcţii ignorându-se soluţia deja existentã.
Costul produsului exprimã numai ceea ce se consumã în vederea obţinerii acestuia,
fãrã a se exprima şi ceea ce se obţine din punct de vedere al valorii de întrebuinţãre a acestuia.

I.5 Principiile de bazã ale Metodei valorii

Principiile de bazã ale metodei valorii sunt:

I. Principiul analizei funcţionale;

II. Principiul dublei dimensionãri a funcţiilor;
III. Principiul maximizãrii raportului dintre valoarea de întrebuinţare şi cost;
IV. Principiul abordãrii sistemice a valorii de întrebuinţare.

Principiul analizei funcţionale

Abordarea funcţionalã a produselor reprezintã principiul de bazã al metodei. Concepţia

constructivã a unui produs este rezultatul soluţiilor adoptate pentru materializarea tuturor
funcţiilor produsului. De aceea, în realizarea produsului trebuie sã plecãm de la nomenclatorul
de funcţii al produsului, întocmit în prealabil. Fiecare funcţie este conceputã separat,
obţinându-se materializarea ei, apoi funcţiile sunt asamblate prin asamblarea corpurilor fizice
respective, deoarece mai multe funcţii pot concura la realizarea (materializarea) unui reper.
In MV caracteristicile funcţionale ale produselor sunt mai importante decât cele
structurale.
Conform standardului francez AFNOR NF X50-151 analiza funcţionalã constã în
cercetarea, ordonarea, caracterizarea şi ierarhizarea funcţiilor produsului.
Analiza funcţionalã se aplicã în faza de concepţie sau modernizare a produsului şi
represintã etapa fundamentalã a analizei valorii.

Principiul dublei dimensionãri a funcţiilor

Toate funcţiile unui produs sau serviciu au douã dimensiuni:

- dimensiunea tehnicã, exprimatã printr-o unitate de mãsurã adecvatã;
- dimensiunea economicã, exprimatã prin cost; costul funcţiei nu se raporteazã deci la
un corp fizic, ci la o anumitã funcţie a produsului.

Principiul maximizãrii raportului dintre valoarea de întrebuinţare şi cost

Pentru a fi competitiv produsul trebuie sã aibã o valoare de întrebuinţare cât mai mare
şi un cost cât mai mic. De cele mai multe ori însã costurile funcţiilor nu sunt proporţionale cu
contribuţia acestora la valoarea de întrebuinţare a produsului. Apare astfel necesitatea
stabilirii unui raport optim între funcţie şi cost.

Principiul abordãrii sistemice a valorii de întrebuinţare

Obiectul studiului îl reprezintã produsul în ansamblul lui şi nu un reper anume.

Aplicarea MV la un reper conduce la un studiu ciuntit, care neagã însãşi esenţa MV.
 Pot exista însã şi cazuri când datoritã complexitãţii mari a produsului sã se efectueze
studiul de MV pe subansamble, în cazul produselor la care subansamblele componente sunt
clar definite din punct de vedere al funcţiunilor lor.
Abordarea sistemicã presupune analiza obiectului studiat pe de o parte ca o entitate
distinctã ce cuprinde elemente componente ce se gãsesc în interacţiune iar pe de alta ca
element al unui sistem de rang mai înalt, în care produsul analizat se raporteazã şi
interacţioneazã cu alte subsisteme.
Oricãrui întreg îi sunt proprii anumite particularitãti, caracteristici. De aici rezultã cã
raportul calitate/cost nu poate fi ameliorat pentru componente separate ale sistemului ci numai
pentru sistem. De aceea trebuie sã ţinem cont şi de influenţa sistemului anlizat asupra
sistemului de rang superior. Rezultatul MV asigurã de aceea echilibrul tehnico-economic al
produsului analizat ca sistem.

Concepţia funcţionalã de abordare a valorii de întrebuinţare în studiile de analiza valorii

Este bine ştiut cã pentru beneficiar produsul în sine nu prezintã interes ca obiect fizic,
ci a utilitãtii lui. Noi nu cumpãrãm, de exemplu, medicamente ci sãnãtate.
Studiile de analiza valorii pornesc de la stabilirea funcţiilor necesare unui produs
pentru a satisface o anumitã nevoie a beneficiarului şi au în vedere şi costurile necesare
obţinerii acestuia. Orice cost ce nu contribuie la realizarea funcţiilor trebuie eliminat, iar cele
disproporţionat de mari faţã de ponderea lor trebuiesc reduse.
Raţiunea principalã a cercetãrii în cadrul MV este aceea cã funcţiile îndeplinite în
cadrul produsului analizat pot fi realizate mai bine şi mai ieftin.
Deoarece piesele sau subansamblele sunt purtãtori de funcţii printr-o astfel de analizã
se influenţeazã soluţiile constructive, funcţionale, tehnologice, consumul de materiale.
In cadrul analizei funcţionale pe care o realizeazã metoda, se studiazã urmãtoarele
aspecte:
- ce funcţii sunt necesare pentru îndeplinirea cerinţelor impuse de beneficiar;
- cum se pot obţine variante mai bune şi cu cheltuieli mai reduse, fãrã a ţine seama de
soluţiile existente;
- cum pot fi îndeplinite funcţiile stabilite cu cheltuieli minime.
 II. CADRUL NOŢIONAL CU CARE OPEREAZÃ MV

II.1 Definiţii

La baza oricãrei discipline ştiinţifice stã un set de noţiuni judicios stabilite, care
servesc drept “cãrãmizi” de construcţie a întregului sistem. De regulã, aceste noţiuni sunt
legate între ele şi de noţiunile ştiinţelor fundamentale. Definirea precisã a noţiunilor cu care
urmeazã sã operãm este extrem de importantã, indiferent de domeniul pe care urmeazã sã-l
abordãm, deoarece trebuie sã ştim exact la ce ne referim/raportãm, pentru a evita orice
confuzie.
Cadrul noţional în MV este stabilit prin STAS 11272/1-1979. In afarã de acesta şi de
standardele strãine în domeniu (norma francezã NF X50-150, normele Society of American
Nalue Engineering SAVE, etc.), considerãm importante şi anumite noţiuni definite în SR EN
ISO 9000: 2006.

SR EN ISO 9000: 2006 defineşte urmãtoarele noţiuni:

Necesitate – nevoie sau dorinţã resimţitã de cãtre un utilizator.
Cerinţã – nevoie sau aşteptare care este declaratã, în general implicitã sau obligatorie.
Satisfacţie a clientului – percepţie a clientului despre mãsura în care cerinţele sale au
fost îndeplinite.
Management – activitãţi coordinate pentru a orienta şi controla o organizaţie.
Sistem de management – sitem prin care se stabilesc politica şi obiectivele şi prin
care se îndeplinesc acele obiective.
Organizaţie – grup de persoane şi facilitãţi cu un ansamblu de responsabilitãţi,
autoritãţi şi relaţii determinate.
Eficienţã – relaţie între rezultatul obţinut şi resursele utilizate.
Structurã organizatoricã – ansamblu de responsabilitãţi, autoritãti şi relaţii dintre
persoane.
Infrastructurã – sistem de faciltãţi, echipamente şi servicii necesare pentru
funcţionarea unei organizaţii.
Mediu de lucru – ansambli de condiţii în care se desfãşoarã activitatea.
Proces – ansamblu de activitãti corelate sau în interacţiune care transformã intrãrile în
ieşiri.
Produs – rezultatul unui proces.

Proiect – process unic care constã dintr-un ansamblu de activitãţi coordinate şi

controlate, cu data de început şi de finalizare, întreprins pentru realizarea unui obiectiv
conform cerinţelor specifice şi care include constrângeri referitoare la timp, costuri şi resurse.
Procedurã – mod specific de desfãşurare a unei actrivitãţi sau a unui proces.
Caracteristicã – trãsãturã distinctive.
Informaţie – date semnificative.
Document – informaţie împreunã cu mediul sãu suport.
Încercare – determinare a uneia sau a mai multor caracteristici în conformitate cu o
procedurã.
Analizã – activitate de determinare a potrivirii, adecvanţei şi eficienţei în ceea ce
priveşte îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Client – organizaţie sau persoanã care primeşte un produs.
Prin proces (procedeu) înţelegem un ansamblu de mijloace şi de activitãţi coerente
care transformã elementele de intrare în elemente de ieşire.
 Intrãri Ieşiri
PROCES

Orice activitate umanã conştientã este realizatã printr-un proces.

Fiecare proces are elemente de intrare sub forma unor fluxuri de materiale, utilaje,
scule, dispozitive, resurse umane, energie, know-how.
Ieşirile din sistem pot fi produse, servicii, programe de calcul, etc.
Procesul este o activitate de-a lungul cãreia elementele de intrare suferã transformãri şi
li se adaugã valoare.

Standardul francez NF X50-150, defineşte urmãtoarele noţiuni:

Constrângere (NF X50-150) – limitarea în libertatea de alegere a proiectantului /
realizatorului unui produs.
Constrângerile apar datoritã:
- unor condiţii impuse produsului;
- lipsei unor mijloace;
- cerinţelor pieţei;
- necesitãtii respectãrii unor norme;
- impunerii unei soluţii de principiu.
Constrângerile evolueazã în timp şi nu depend de loc. Constrângerile inutile trebuiesc
identificate şi înlãturate. Intr-un produs constrângerile se regãsesc sub formã de “funcţii de
constrângere”.
Criteriu de apreciere (NF X50-150) –character reţinut pentru a aprecia modul în care
o funcţie este îndeplinitã sau o constrângere este respectatã.
Pentru o aceeaşi funcţie por exista criterii diferite de apreciere. In mãsura în care este
posbil orice criteriu de apreciere trebuie asociat unei scãri care sã permitã evaluarea nivelului.
Produs (NF X50-150) – Ceea este sau va fi furnizat unui utilizator pentru a rãspunde
necesitãţilor sale.

Printre cele mai importante noţiuni cu care se opereazã în cadrul MV enumerãm:

- necesitatea;
- utilitatea;
- valoarea;
- valoarea de întrebuinţare;
- funcţia.

Necesitatea reprezintã o nevoie resimţitã de cãtre un utilizator. Utilizatorii pot

resimţi şi dorinţe.
Toate nevoile şi dorinţele resimţite de cãtre un individ pot fi fundamentale sau
nefundamentale. Cele fundamentele sunt cele care corespund nevoilor fundamentale, atât
materiale cât şi spirituale ale individului. In afara acestor nevoi şi dorinţe fundamentale
oamenii pot resimţi şi alte nevoi şi/sau dorinţe care nu sunt fundamentale, acestea putând fi
chiar şi negative, dãunãtoare lor în sens material şi/sau spiritual. Este de aceea necesar ca prin
intermediul unui sistem de valori omul sã-şi defineascã necesitãţile fundamentale şi sã le
separe de cele nefundamentale.
Deoarece suntem diferiţi, este normal ca şi sistemele noastre de valori (ierarhiile) sã fie
diferite.
 Prin actul creaţiei omul are douã dimensiuni: o dimensiune materialã şi una spiritualã.
Progresul într-una dintre dimensiuni nu presupune în mod automat şi progresul în cealaltã
dimensiune.
Existã o clasificare a necesitãţilor, ierarhizate de Maslow, reprezentarea numindu-se
Piramida lui Maslow. Necesitãţile avute în vedere de Maslow sunt:

1 – necesitatea de împlinire – majoritatea oamenilor (nu toţi) îşi dorec succesul în carierã;
2 – necesitatea de independenţã – oamenii încearcã sã-şi conducã singuri viaţa personalã;
3 – necesitatea de stimã – unii oameni îşi doresc ca activitatea lor sã fie recunoscutã de
societate; nu toţi oamenii însã au astfel de necesitãţi;
4 – necesitatea socialã – omul este o fiinţã socialã care are nevoie de prietenie, afecţiune,
comunicare, etc; toţi oamenii au nevoie de aceste elemente;
5 – necesitatea de siguranţã – oamenii în marea lor majoritate îşi doresc stabilitatea pe
anumite planuri (material, social, etc.);
6 – necesitatea biologicã – cuprinde elementele necesare corpului uman: hranã, cãldurã, etc;
toţi oamenii au nevoie de aceste elemente.

Fig. Piramida lui Maslow

Necesitãţile pot fi:

- obiective – care ţine seama de noţiuni cuantificabile, cum ar fi: performanţe,

caracterisitici, etc;
- subiective – care sunt mai greu de cuantificat, ca de exemplu: marcã, modã, lux,
confort, esteticã, eleganţã, etc; actul cumpãrãrii, chiar dacã are la bazã necesitãţi
fundamentale, are şi o puternicã componentã afectivã(subiectivã);
 - latente – aparţine cerinţelor fundamentale ale individului;
- create – apar dupã lansarea pe piaţã a unui produs nou;
- induse – sunt induse ce campanii de marketing sau de mentalitatea unor grupuri
sociale şi de cele mai multe ori nu sunt fundamentale;
- temporare – care se manifestã î
- de duratã – care se manifestã pe intervale mari de timp.

Piramida lui Maslow exprimã mai ales dimensiunea materialã. De aceea vom încerca
sã construim un alt fel de piramidã care sã ia în considerare şi dimensiunea materialã.

Fig. Piramida necesitãtilor materiale şi spirituale

1 – necesitatea de ;
2 – necesitatea de ;
3 – necesitatea de ;
4 – necesitatea ;
5 – necesitatea de ;
6 – necesitatea biologicã.
Perceperea necesitãţii

Realitatea este unicã dar percepţia ei depimde de contextul în care se gãseşte

potenţialul cumpãrãtor, de diferitele influenţe care pot provova devieri de la percepţia
originalã.
Mai nou, perceperea realitãţii poate rezulta nu numai din nevoile individului ci şi din
aplicarea metodelor noi de marketing, din construcţiile virtuale de tip Internet.
Pentru o percepţie cât mai corectã a realitãtii, a necesitãţii este util sã folosim urmorul
set de întrebãri:
- Care este utilitatea sa?
- La ce/cui foloseşte produsul?
- Care este acţiunea produsului?
- Asupra cui acţioneazã?
- Care este necesitatea de bazã cãreia îi rãspunde?
 Rãspunsurile corecte la aceste întrebãri permit evaluarea şi faţã de nesitãi corectã şi
rapidã.
De exemplu, sã analizãm produsul automobil.

Care este utilitatea produsului?

- sã deplaseze persoane şi produse.
La ce foloseşte?
- la transportul persoanelor şi al alror bunuri;
Cui foloseşte?
- oricãrei persoane care are capacitatea şi dreptul de a-l conduce;
Asupra cui acţioneazã?
- acţioneazã asupra carosabilului, al persoanelor şi bunurilor transportate şi a mediului
înconjurãtor;

Validarea necesitãţii

Nesitãţile pot fi temporare sau se pot menţine o perioadã mai îndelungatã, mergând
pânã la cele care se resimt toatã viaţa. Deasemeni ele se pot modifica de la o perioadã la alta,
în funcţie de conjuncturã sau de evoluţia/involuţia individului. De aceea înainte de a trece la
proiectarea şi execuţai produsului este necesar sã se studieze stabilitatea necesitãtii pe care
produsul o satisface. Astãzi, progresul rapid în anumite domenii, determinã o evoluţie rapidã a
necesitãtilor utilizatorilor. Strategia firmei trebuie sã ţinã cont de aceste realitãţi.
Validarea necesitãţilor este o etapã de studiu ce constã din verificarea dacã necesitatea,
aşa cum a fost ea definitã, nu riscã sã se modifice sau chiar sã se anuleze. Aceste verificãri se
pot face utilizând chestionare, similare celui de mai jos:

- Ce poate modifica necesitatea consideratã?

- Ce poate sã o amâne?
- Ce poate şã conducã la evoluţia sau anulare ei?
- In cât timp poate ea evolua?

Exprimarea necesitãţii

Exprimarea sau formularea unei necesitãţi este importantã pentru cã, cu ea opereazã
solicitanţii, fabricanţii, clienţii, proiectanţii, etc. De aceea este necesar ca ei sã aibã un limbaj
comun. Calitatea unui produs depinde, în mare mãsurã, de rãspunsul pe care-l dãm la
întrebarea: “ce necesitate trebuie satisfãcutã?”. Exprimarea necesitãţii este punctul de plecare
în studiul de caz de analiza valorii. Intr-o lume în care imaginile şi simbolurile au o
importanţã din ce în ce mai mare, uneori în detrimentul fondului problemei, exprimarea
necesitãtii îmbracã o puternicã conotaţie comercialã. Practica MV a arãtat cã exprimarea
funcţionalã a necesitãţii este un factor determinant al competitivitãţii. Produsele competitive
au cea mai bunitate de a satisface necesitatea utilizatorului. Exprimarea necesitãţii în termeni
funcţionali, în termeni de finalitate, mãreşte şansele de introducere a inovaţiei în etapa de
concepţie.

Utilitatea reprezintă gradul în care un produs satisface o necesitate.

 Necesitatea globală a individului este satisfăcută parţial de către un produs. Utilitatea
globală este egală cu suma utilităţilor parţiale ale produselor.

necesitatea _ totala _ satisfacuta  necesitatea _ satisfacuta _ de _ produs

UG = = = Uk
necesitatea _ totala necesitatea _ totala
(2.1)

Unde Uk = utilitatea unui produs.

necesitatea _ satisfacuta _ de _ produsul _ k

Uk = (2.2)
necesitatea _ totala

Dacă ne referim la necesitatea pe care o poate satisface un produs, definim utilitatea

intrinsecă a produsului.

necesitatea _ satisfacuta _ de _ produs

uk = (2.3)
necesitatea _ totala _ pe _ care _ o _ poate _ satisface _ produsul

Intre utilitatea globală şi utilitatea intrinsecă există o relaţie de forma:

Uk = uk pk (2.4)

unde pk = ponderea în care produsul sau grupa de produse satisface necesitatea globală a
individului.

Valoarea reprezintã o mãsurã a satisfacţiei consumatorului privind bunul sau serviciul

cumpãrat, sub aspectul calitãţii, a preţului, a fiabilitãţii. Atunci când consumatorul cumpãrã
ceva, el urmãreşte satisfacerea unei necesitãţi.
Noţiunea de “valoare” este foarte frecvent utilizatã în diverse contexte. Noi vom
analiza aceastã noţiune din punctul de vedere al AIV.
Conform normei franceze NF X50-150 valoarea reprezintã judecata efectuatã asupra
unui produs, pe baza aşteptãrilor şi motivaţiilor utilizatorului, exprimatã printr-o mãrime.
Aceastã mãrime creşte dacã pentru toate elementele menţinute constante, satisafacerea
necesitãţilor utilizatorului creşte şi/sau cheltuielile aferente produsului scad.
Orice produs ajuns pe piaţã este un punct de convergenţã între producãtor şi
utilizator/client. Valoarea produsului va fi perceputã diferit de producãtor şi de utilizator.
Pentru utilizator, produsul este apreciat prin serviciile puse la dispoziţia acestuia.
Utilizatorul va compara întotdeauna servicul oferit şi cheltuielile aferente, chiar dacã acestea
nu apar simultan, deoarece serviciul se evalueazã în momentul utilizãrii iar cheltuielile apar
pe întreaga duratã de viaţã a produsului.
Pentru producãtor, produsul este rezultatul unui ansamblu de acţiuni şi este considerat
sub aspect tehnic şi tehnologic. Producatorul va aprecia un produs comparând funcţiile
produsului cu costurile. Pentru producãtor valoarea produsului este un ul dintre cele mai
importante criterii de competivitate. In analiza valorii putem defini valoarea ca:

Valoarea produsului = performanţele tehnice ale produsului / costul de producţie.

Noţiunea de valoare poate fi analizatã din trei puncte de vedere:

 1. Valoarea de utilizare – reprezintã valoarea de rãspuns a produsului la necesitãţile
utilizatorului;
2. Valoarea de apreciere – este valoarea determinate de de proprietãţile produsului care
determinã utilizatorul sã-l achiziţioneze. Un produs poate sã sã aibã o valoare de
utilizare ridicatã si una de apreciere ridicatã sau poate avea numai o valoare de
apreciere mare.
3. Valoarea de schimb – este valoarea indicate prin comparaţie cu un etalon. In schimbul
unui produs pe care-l achiziţionãm plãtim o sumã de bani.

Valoarea de întrebuinţare a mãrfii aratã utilitatea unui produs, determinatã de

proprietãtile datoritã cãrora el poate satisface o anumitã nevoie a individului şi este rezultatul
unei munci concrete. Capacitatea acestor bunuri de a realiza funcţiunile lor de utilizare în
mod satisfãcãtor, în raport cu suma plãtitã, este denumitã valoare de întrebuinţare.
Valoarea de utilizare (Vu) – exprimă ierarhizarea subiectivă a produselor, după
necesitãţi. Un produs este cu atât mai valoros cu cât este solicitat înaintea altuia.
Dacă notăm cu rk rangul produsului “k”
n  rk  1
Vu = n
(2.5)
 rk
1
unde “n” este numărul total de produse, iar rangul produselor rk exprimã locul produsului în
ordinea preferinţelor utilizatorului.

Valoarea de schimb (Vs) – exprimă relaţia directă între două produse care s-ar putea
schimba între ele.

Vs = qo / qk (2.6)

Fie două produse “x” şi “y” . Se numeşte curbă de indiferenţă, locul geometric al
punctelor din planul XOY pentru care consumatorul are aceeaşi satisfacţie.
Forma unei curbe este determinată de rata de schimb sau înlocuire, adică de
cantitatea de produse din a doua categorie echivalentă ca utilitate cu o unitate de produs din
prima categorie. Putem spune deci, că rata de schimb între produsele “x” şi “y” este numărul
de produse de tip “x” echivalente cu un produs de tipul “y”.
rSy/x = qx / qy (2.7)

Dacă rata de schimb este constantă, indiferent de cantitatea de produse, atunci curba
de indiferenţă este o dreaptă.
Rata de schimb este invers proporţională cu utilitatea:

rSy/x = qx / qy = uy / ux (2.8)

unde ux reprezintă utilitatea unei cantităţi de produs “x”.

Valoarea de raritate – exprimă relaţia dintre necesitate şi abundenţa sau lipsa produsului. Un
produs este cu atât mai valoros cu cât este mai rar.

cantitatea _ ceruta _ din _ produsul _ k

Vr = (2.9)
cantitatea _ oferita _ din _ produsul _ k
 Această noţiune este utilizată în teoria economică a formării preţului în condiţii de
concurenţă prefectă.

Valoarea afectivă – exprimă o relaţie subiectivă între utilizator şi produs. Această mărime
este mai greu de cuantificat. Conteză semnificaţia pe care o au produsele pentru utilizatori.
Funcţia reprezintã noţiunea fundamentalã cu care opereazã MV. Etimologic, termenul de
funcţie este de origine latinã. Fungi-functus înseamnã efectuare, funcţionare, acţiune destinatã
atingerii unui obiectiv.
Clarificarea noţiunii de funcţie, ca intermediar între utilizator şi producător, reprezintă
una din cheile reuşitei unui studiu de analiza şi ingineria valorii, fiind punctul de plecare în
realizarea lui.
Exemple de funcţii la un radiator electric: sã trasforme energia electrica în energie
termicã.
Funcţia reprezintă primul răspuns la cererea utilizatorului. Ea dematerializează
produsul, exprimând rolul său, acţiunea sa, ceea ce poate face şi cum se comportă faţă de
restricţiile mediului înconjurător.
Există mai multe modalităţ prin care se poate defini funcţia, care în ciuda diferenţelor
dintre ele atestă totuşi prin elementele comune convergenţa semnificaţiei.

Definiţia 1. Funcţia este un rezultat al proprietăţilor produsului capabil a satisface o necesitate

sau a se vinde.
Definiţia 2. Funcţia este criteriul, proprietatea, caracteristica utilă, care este necesară pentru ca
produsul să funcţioneze şi să satisfacă anumite exigenţe.
Definiţia 3. Prin funcţie înţelegem însuşirea, proprietatea, caracteristica elemetară a
produsului, care decurgând din necesitatea utilizatorului, conferă în mod direct sau indirect
utilitate şi implicit valoare acestuia.

STAS R 11272/1-79 defineşte funcţia ca o însuşire esenţialã a obiectului studiat în

raport cu mediul şi utilizatorul.
Conform standardului francez NF X50-150 funcţia este un ansamblu de acţiuni ale
unui produs sau ale uneia dintre componentele sale exprimate exclusive în termini de
finalitate.
Funcţia exprimã un rezultat aşteptat şi nu o soluţie care permite obţinerea acelui
rezultat.
De exemplu funcţia “asigurã încãlzirea une iclãdiri” nu precizeazã mijloacele prin
care realizãm acest deziderat sau sursa de energie utilizatã. Aceste detalii sunt specifice unui
anume echipament cu care vom dota clãdirea, orice soluţie adoptatã trebuind sã realizeze
acest deziderat.

Iatã câteva funcţii ale produsului radiator electric:

- sã transforme energia electricã în energie termicã;

- sã asigure protecţia contra electrocutãrii;
- sã fie fiabil;
- sã fie uşor transportabil;
- sã permitã o întreţinere uşoarã;
- sã fie estetic;
- sã asigure radierea direcţionalã a fluxului termic;
- sã permitã racordarea la reţea;
- sã poarte informaţii.
 O funcţie este determinatã de o parte materialã a obiectului studiat (de una sau mai
multe componente luate integral sau parţial) şi are însuşiri ce determinã un efect util, satisface
o necesitate (socialã, tehnicã, economicã, etc) conferind obiectului o valoare de întrebuinţare.
Determinarea funcţiilor se efectueazã studiind relaţiile produsului/viitorului produs cu
sistemul, cu mediul în care va fi utilizat. Aceasta se efctueazã în conformitate cu o
metodologie special elaboratã, având în vedere sã nu se uite şi nici sã se inventeze utilitãţi.
Nivel de importanţã al funcţiei este o mãrime convenţionalã atribuitã funcţiilor
obiectului studiat, prin compararea acestora între ele din punct de vedere al efectului lor util.
Funcţia exprimã anumite proprietãti ale unui produs sau serviciu pe care beneficiarul
vrea sã le exploateze. Fiecare obiect are de regulã mai multe funcţii Fj. Fiecare funcţie are o
valoare de întrebuinţare, vij iar suma valorilor de întrebuinţare a funcţiilor reprezintã valoarea
de întrebuinţare a obiectului studiat Vî.

Vî =  vij (2.10)

Abordarea funcţionalã a produsului constituie caracteristica esenţialã a metodei.

Conform acesteia, produsul este o sumã de funcţii elementare care îi conferã valoarea de
utilizare preconizatã.
Luate separat funcţiile sunt valori de întrebuinţare parţiale, care contribuie la realizarea
valorii de întrebuinţare totale.
Scãderea costurilor, dezideratul dintotdeauna al producãtorilor, se poate realiza pe
douã cãi:
- la reper;
- funcţional.
Demersul “la reper” produce efecte prin scãderea consumurilor de materiale, energie şi
manoperã.
Din contrã la abordarea “funcţionalã” specialistul abstractizeazã total sistemul analizat
şi se concentreazã exclusiv asupra funcţiilor acestuia. Toate funcţiile produsului sunt
determinate împreunã cu caracteristicile lor cantitative şi calitative. Astfel centrul de greutate
al activitãţii de reducere a costului se translateazã de la reper la funcţie. În loc sã cãutãm
modalitãti de reducere a costului reperelor vom încerca reducerea costului funcţiilor, în loc de
reducerea numãrului de repere vom încerca reducerea numãrului de funcţii.
 II.2 Formularea funcţiilor

Funcţiile unui produs trebuiesc formulate cât mai clar, succint şi plastic. Pentru
formularea lor nu se recomadã utilizarea unui numãr mare de cuvinte, ci doar cele strict
necesare pentru un enunţ precis şi clar. In mãsura în care este posibil se recomandã folosirea
numai a unui verb şi a unui substantiv.
O funcţie este derivatã dintr-o necesitate socialã dar nu trebuie sã se confunde cu
aceasta.
In figura 2.1 se ilustreazã cele exprimate anterior: astfel la materializarea funcţiei F1
participã integral piesele P1 şi P2 şi parţial piesele P3, P4, P6. La materializarea funcţiei F2
participã integral piesa P5 şi parţial piesele P3, P4, P6.

P6

P1 F2
P5
F1
P4

P2

P3

Fig.2.1
Aplicaţia nr. 2.1

Câteva funcţii ale produsul “bec incandescent”:

- produce luminã;
- este interschimbabil;
- protejeazã filamentul;
- este element decorativ;

Câteva funcţii ale produsul “stilou”:

- permite scurgerea controlatã a cernelii;

- poate fi realimentat;
- se poate ataşa vestimentaţiei;
- protejeazã peniţa;

Câteva funcţii ale produsul “automobil”:

- transportã persoane;
 - transportã bagaje;
- asigurã protecţie;
- asigurã confort;
- permite controlul deplasãrii;
- permite închiderea-deschiderea;

Câteva funcţii ale produsul “retroproiector”:

- proiecteazã folii transparente;

- produce luminã;
- concentreazã lumina;
- formeazã imaginea;
- susţine folia transparentã;
- rãceşte sursa de luminã;

Câteva funcţii ale produsul “maşinã de spãlat”:

- înlãturã murdãria;
- eliminã apa murdarã din maşinã;
- limpezeşte rufele.

II.3 Clasificarea funcţiilor

Existã numeroase modalitãţi de clasificare ale funcţiilor:

- conform standardelor româneşti;
- conform unor standarde strãine (AFNOR, etc.);
- conform unor organizaţii profesionale prestigioase (SAVE).
In mod normal ar trebui sã utilzãm clasificãrile şi definiţiile aferente standardelor
româneşti. Noi vom prezenta însa si alte abordãri care sunt în cazul nostrum complementare şi
nu contradictorii viziunii creionate de standardele româneşti.

Dacă diferitele definiţii ale funcţiilor sunt convergente dificultatea apare la clasificarea
funcţiilor. Conform STAS R11272/1-79, functiile pot fi clasificate in:
Dupa importanţa lor:
1. Funcţie principalã – funcţia care corespunde scopului principal cãruia îi este
destinat obiectul studiat şi care contribuie direct la realizarea valorii sale de întrebuinţare.
2. Funcţie secundarã (sau auxiliarã) – funcţia care serveşte la îndeplinirea sau
completarea functiei principale si care contribuie indirect la realizarea valorii de întrebuinţare
a obiectului. Ea este adesea condiţionatã de soluţia tehnicã adoptatã.
Dupa posibilitãţile de mãsurare:
- Funcţie obiectivã – funcţia care poate fi caracterizatã prin dimensiuni obiectiv
mãsurabile şi cuantificabile cu ajutorul uneia sau mai multor unitãţi de mãsura.
- Funcţie subiectivã – funcţia care poate fi caracterizatã prin efecte psihosenzoriale
şi sociale, organoleptice, estetice, de moda, de prestigiu, etc.
Dimensiunile funcţiilor subiective se estimeazã prin intermdiul anchetei sau sondajului
statistic.
Dupa contribuţia lor la realizarea valorii de întrebuinţare a obiectului:
- Funcţie necesarã – funcţia care contribuie la realizarea valorii de întrebuinţare a
obiectului.
 - Funcţie inutilã – funcţia care nu contribuie la realizarea valorii de întrebuinţare a
obiectului.
- Funcţie dãunãtoare – care diminueazã utilitatea produsului.
Dupã raport cu momentul efectuãrii analizei:
- Funcţie existentã – funcţia necesarã sau inutilã pe care obiectul studiat o are în
momentul efectuãrii analizei.
- Funcţie nouã – funcţia necesarã, derivatã din cerinţele utilizatorilor, atribuitã
obiectului studiat dupa efectuarea analizei.
Dupã importanţã funcţiei pentru produs:
- funcţie primarã – fãrã de care produsul nu ar exista;
- funcţie complementarã – funcţia care mãreşte utilitatea produsului;
- funcţie de restricţii – care existã datoritã restricţiilor impuse asupra produsului;
Aceste criterii de clasificare nu sunt limitative.

Conform normei franceze NF X50-150, funcţiile se clasificã în:

- funcţii de serviciu (externe);
- funcţii tehnice (interne).

Funcţiile de serviciu reprezintã acţiunea aşteptatã a unui produs care rãspunde unei
necesitãţi a utilizatorului. Uneori mai multe funcţii de serviciu rãspund unei necesitãţi.
Funcţile de serviciu cuprind funcţii de utilizare şi funcţii de apreciere.
Funcţiile de utilizare exprimã partea raţionalã, obiectivã a necesitãţii
Funcţiile de apreciere corespund funcţiilor subiective ce rezultã din motivaţii
psihologice, affective. Ele sunt legate de aspectul estetic (modã, gust, snobism, infatuare, etc.)
sau de prezenţa unui element considerat de valoare. Funcţiile de apreciere influenţeazã mai
ales latura comercialã a produsului, facându-l mai uşor de vândut.
Exemple de funcţii de apreciere:
- la un stilou: “sã aibã peniţã de aur”;
- la o maşinã: “sã aibã design modern”;
- la o hainã: “sã fie de firmã”;
- la un telefon mobil:”sã fie ultimul model”.
Un produs are atât funcţii de utilizare cât şi funcţii de apreciere.

Funcţiile tehnice reprezintã acţiunea internã asupra produsului (între componentele

sale) aleasã de proiectant, pentru a asigura funcţiile de serviciu.
O funcţie tehnicã rãspunde unei necesitãţi tehnice a proiectantului şi poate fi ignoratã
de utilizator. Funcţiile tehnice nu dau direct valoare produsului. Funcţiile tehnice sunt
suportul celor de service, fãrã ele acestea din urma nu ar putea fi satisfãcute.
De exemplu rãcirea motorului cu ardere internã nu este o funcţie a produsului ci una
tehnicã, dar fãrã aceasta funcţia de service a motorului de a dezvolta un moment motric nu
poate fi satisfãcutã. Funcţiile tehnice ale unui produs definesc subansamble iar utilizatorul
este interesat de acestea. O funcţie tehnica trebuie sã fie întotdeauna consecinţã a unei funcţii
de serviciu (utilitare sau de apreciere).

II.4 Reguli practice pentru stabilirea funcţiilor

In scopul întocmirii corecte a nomenclatorului de funcţii se recomandãm respectarea

urmãtorului set de reguli:
 I. O funcţie este principalã şi distinctã de altã funcţie dacã sunt îndeplinite simultan
urmãtoarele condiţii:
- adaugã prin sine însãşi valoare de întrebuinţare obiectului;
- poate exista independent de alte funcţii.
II. O funcţie este secundarã /auxiliarã dacã sunt îndeplinite simultan urmatoarele trei
condiţii:
1. nu adaugã prin sineînsãşi valoare de întrebuinţare (contribuie indirect la realizarea
valorii de întrebuinţare);
2. condiţioneazã existenţã unor funcţii principale;
3. exprimã relaţii între obiectul studiat şi mediul înconjurãtor.
III. Trebuiesc evite formulãrile cu caracter global care nu definesc funcţii, ci grupe de
funcţii.
IV. Funcţiile derivã din necesitãţi sociale dar nu trebuiesc confundate cu acestea.
Dacã pentru un întrerupãtor electric am recurge la formularea “ asigurã aprinderea şi
stingerea lãmpii” ea s-ar confunda cu necesitatea socialã a lãmpii de a lumina. Formularea
corectã va fi: “ asigura deschiderea şi închiderea unui circuit electric”.
V. A nu se confunda funcţiile cu efectul lor.
Pentru un motor de automobil formularea “ funcţioneazã la temperatura de 860C“ nu este
o funcţie ci efectul funcţiei “asigurã evacuarea cãldurii”.
VI. A nu se confunda funcţiile cu dimensiunile lor tehnice.
VII. A nu se confunda funcţiile cu soluţiile tehnice de realizare a lor.
O funcţie este distinctã de altã funcţie dacã:
- adaugã prin sine însãşi valoare de întrebuinţare produsului;
- poate exista independent de celelalte funcţii.
La produsele complexe, care au un numãr mare de fincţii, pentru a nu scãpa din vedere
anumite funcţii, produsul se descompune în subansamble şi repere, iar pentru fiecare
subansamblu sau reper se încearcã identificarea funcţiilor pe care le realizaezã.

Analiza complementarã în vederea definirii funcţiilor

Pentru corecta definire a funcţiilor unui produs se recomandã efectuarea unor analize
complementare, cum ar fi:
a) Analiza secvenţelor de utilizare ale obiectului presupune studierea paşilor logici ce
trebuiesc parcurşi atunci când se exploateazã corect produsul studiat.
b) Analiza mediului înconjurãtor presupune studierea raportului dintre obiect şi mediu (
care poate fi coroziv, iradiant, etc.)
c) Analiza unui produs tip urmãreşte realizarea unui studiu comparativ între produsul nostru
şi cele realizate de firme concurente.
d) Analiza unor norme de tipul legi, standarde poate contribui la definirea unor funcţii
impuse de respectivele norme.

II.5 Elaborarea nomenclatorului de funcţii

Prin nomenclator de funcţii se înţelege lista tuturor funcţiilor care definesc respectivul
produs.
Nomenclatorul de funcţii constituie punctul de plecare a tuturor studiilor de MV. Un
nomenclator de funcţii nu trebuie sã omitã nici o funcţie, trebuie sã conţinã clasificarea
corectã a funcţiilor şi dimensiunile lor tehnice.
Intocmirea nomenclatorului de funcţii trebuie sã înceapã prin definirea produsului şi a
condiţiilor în care lucreazã. Operaţiunea cea mai dificilã constã în identificarea şi separarea
funcţiilor, mai ales în cazul produselor complexe. In aceste cazuri se recomandã sã se
descompunã produsul în subansamble.
Nomenclator de funcţii reprezintã totalitatea funcţiilor obiectului studiat din punctul de
vedere al satisfacerii cerinţelor sociale.

Exemplu de nomenclator de funcţii

Nomenclatorul de funcţii pentru siguranţã fuzibilã este prezentat în tabelul 2.1

 Tabelul 2.1
Simb. Denumire funcţie Dimensiune Funcţie Funcţie
tehnicã principalã secundarã
0 1 2 3 4
F1 Sã asigure Conductivitate X
continuitatea unui [1/]
circuit electric
F2 Sã asigure protecţie Viteza de X
la suprasarcini întrerupere a
circuitului
[sec-1]

F3 Sã asigure protecţie Viteza de X

la scurtcircuit întrerupere a
circuitului
[sec-1]
F4 Sã asigure protecţie Temperatura de X
la incendiu funcţionare
[0C]
F5 Sã asigure protecţie Timp de corodare X
anticorozivã în mediu stqandard
[ore]x
F6 Sã fie mentenabilã [ore] X
F7 Sã fie fiabilã [ore] X
F8 Sã fie esteticã Formã; X
Culoare
F9 Sã poarte Categorie dee X
informaţii informaţii
F10 Sã permitã Caracterul elem. X
vizualizarea stãrii de semnalizare
de funcţionare ardere
F11 Sã fie uşor de Masa X
manevrat [g]
 II.6 Ierarhizarea funcţiilor unui produs

De regulã se supun optimizãrii prin metoda MV produse complexe, având un numãr

important de repre şi în acelaşi timp un numãr mare de funcţii. Aceste funcţii se grupeazã în
nomenclatorul de funcţii. Ierarhizarea funcţiilor, din punct de vedere al aportului lor la
realizarea funcţiei principale este o mãsurã necesarã.
Spre deosebire de standardele româneşti, Societatea Americanã de Ingineria Valorii
(Society of American Value Engineering, SAVE) clasificã funcţiile în patru categorii:
1. Funcţia principalã (task function) = descrie scopul general al existenţei produsului;
2. Funcţii de bazã (basic functions)= funcţii esenţiale pentru realizarea funcţiei
principale;
3. Funcţii secundare (secondary functions)= funcţii care contribuie la materializarea
funcţiei de bazã;
4. Funcţii auxiliare (supporting functions)= funcţii care trebuiesc adãugate produsului
pentru a-l face mai atractiv, mai uşor de utilizat
Funcţiile de bazã şi cele secundare sunt funcţii care se încadreazã în categoria
“funcţiilor utile”, iar funcţiile auxiliare se încadreazã în categoria “funcţiilor estetice”.
Existã o multitudine de funcţii utile, de bazã sau secundare eferente fiecãrui produs.
Produsele se pot grupa la rândul lor în grupe de produse din punct de vedere al unor varii
criterii. De exemplu din punct de vedere al energiei utilizatã la acţionare produsele se impart
în;
- produse acţionate electric;
- produse acţionate pneumatic;
- produse acţionate hidraulic;
- etc.
Toate produsele acţionate electric au anumite funcţii comune:
- asigurã cuplarea la reţeau de curent electric;
- asigurã protecţia utilizatorului împotriva electrocutãrii;
- asigurã protecţia produsului împotriva suprasarcinilor;
- transformã energia electricã în energie mecanicã (termicã, etc).
Determinarea acestor grupe de produse şi a funcţiilor aferente lor este de extremã
importanţã deoarece nu va mai trebui sã cãutãm funcţia şi unele dintre elementele ei
definitorii,
Intre funcţiile unui produs existã corelaţii logice. Intreg nomenclatorul de funcţii poate
fi ordonat şi structurat sub forma unui lanţ logic, a unei diagrame. Procedura de determinare a
conexiunilor logice ale funcţiilor, a diagramei, a fost iniţiatã în 1964 de cãtre Charles
Baytheway şi este cunoscutã sub numele de FAST (Functional Analysis System Technique).
Diagrama rezultatã în urma aplicãrii FAST are aspectul unei reţele grafice. Existã trei variante
de diagrame FAST:
- FAST tradiţional
- FAST tehnic
- FAST utilizator
Toate cele trei metodologii utilizeazã aceleaşi principii, şi anume cea a întrebãrilor:
“Cum?” şi “De ce?”.
Pornind de la stânga la dreapta, de la funcţia principalã cãtre funcţiile secundare,
putem “naviga” cu ajutorul întrebãrii “cum ?”. Rãspunsul la întrebarea “Cum se
materializeazã funcţia principalã ?” conduce la identificare funcţiilor de bazã. In acelaşi mod
punând aceeaşi întrebare funcţiilor de bazã şi a celor auxiliare, rãspunsurile permit
identificarea altor funcţii care materializeazã funcţiile de bazã şi auxiliare apelate.
Raţionamentul poate continua, prin aceste întrebãri succesive “cum?”, determinãndu-se un
traseu logic. “Deplasarea” de la dreapta spre stânga se face cu ajutorul întrebãrii “de ce ?”.
Punând întrebarea “de ce” unor funcţii secundare, rãspunsurile conduc cãtre funcţiile de bazã
şi auxiliare. Aplicând aceeaşi tehnicã funcţiilor de bazã, obţinem funcţia principalã. Dacã
funcţia aflatã la dreapta unei funcţii analizate nu reprezintã rãspunsul la întrebarea “cum ?”
atunci s-a comis o greşealã în realizarea diagramei FAST. Funcţia situatã la stânga unei
funcţii analizate trebuie sã fie rãspunsul la întrebarea “de ce ?”
Funcţia situatã la stânga alteia reprezintã raţiunea activitãţii respective. Ea se numeşte
funcţie de ordin superior. Orice funcţie situatã la stânga altei funcţii are un ordin superior
acesteia. De exemplu, funcţia principalã este funcţie de ordin superior unei funcţii de bazã sau
unei funcţii auxiliare iar acestea sunt de ordin superior unei funcţii secundare. Toate funcţiile
aflate la dreapta funcţiilor de bazã sunt funcţii secundare.
Din multitudinea funcţiilor unui produs existã funcţii care trebuiesc îndeplinite în mod
obligatoriu pentru ca funcţia principalã a produsului sã poatã fi obţinutã. Linia care uneşte
aceste funcţii se numeşte “drum critic”.
Mai putem utiliza o întrebare, şi anume “când?”. Rãspunsul permite evidenţierea
funcţiilor care se desfãşoarã în acelaşi timp cu o anumitã funcţie sau a decalajelor.
Metoda FAST este destinatã nu numai pentru formularea şi clasificarea funcţiilor, ci şi
pentru dezvoltãri creative.
 Aplicaţia 2.2

Pentru produsul aspirator funcţia principalã este: “curãţã suprafeţe”, care este o
funcţie de ordinul I. Pentru a determina funcţiile de bazã ne punem întrebarea “cum curãţã
aspiratorul suprafeţele?”. Rãspunsurile sunt:
- genereazã un moment motric
- asigurã circulaţia aerului
- antreneazã murdãria
- depoziteazã murdãria
şi reprezintã funcţiile de bazã ale aspiratorului, care sunt funcţii de ordinul II.
Funcţiile auxiliare, care sunt tot funcţii de ordinul II, unanim acceptate ca fiind
necesare oricãrui produs, sunt:
- asigurã comoditatea utilizãrii;
- conferã încredere utilizatorului;
- satisface utilizatorul;
- place utilizatorului;
Funcţiile secundare aferente funcţiei de bazã “genereazã moment motric”, care sunt
funcţii de ordinul III, sunt:
- asigurã alimentarea cu energie electricã;
- asigurã pornirea şi oprirea aspiratorului;
- transformã energia electricã în moment motric;
- direcţioneazã momentul motric;
 De ce Funcţia secundarã Funcţia secundarã
? F8 F15
Funcţia
de bazã
Funcţia secundarã Funcţia secundarã
Cum F2
F9 F16
?
Funcţia
Funcţia Funcţia secundarã
de bazã Funcţia secundarã
F10
Principalã F3 F17
F1 Funcţia
Funcţia secundarã Funcţia secundarã
Drum de bazã
F11 F18
F4
critic Funcţia Funcţia secundarã Funcţia secundarã
auxiliarã F12 F19
F5
Funcţia Funcţia secundarã Funcţia secundarã
auxiliarã F13 F20
F6
Funcţia
Funcţia secundarã Funcţia secundarã
auxiliarã
F14 F12
F7

Funcţii ordinul I Funcţii de ordinul II Funcţii de ordinul II Funcţii de ordinul IV

Fig. 2.2

Funcţiile secundare aferente funcţiei de bazã “asigura circulaţia aerului” sunt:

- asigurã admisia aerului;
- mãreşte viteza fluxului de aer;
- evacueazã aerul;
Funcţiile secundare aferente funcţiei de bazã “antreneazã murdãria” sunt:
- antreneazã murdãria;
- dirijeazã murdãria;
Funcţiile secundare aferente funcţiei de bazã “depoziteazã murdãria” sunt:
- dirijeazã murdãria;
- colecteazã murdãria;
Funcţiile secundare aferente funcţie auxiliare “asigurã comoditatea utilizãrii”, care
sunt funcţii de ordinal III, sunt:
- are o masã redusã;
- are un volum redus;
- permite o întreţinere uşoarã;
- etc.
 La rândul lor funcţiile secundare de ordinul III pot fi materializate de funcţii
secundare de ordinul IV. Mãrimea ordinului funcţiilor unui produs depinde de complexitatea
produsului respectiv.

Raţiunea de a fi a produsului este de a satisface necesitãţile cumpãrãtorului, care

doreşte sã obţinã satisfacţie maxima din utilizarea produsului. Cumpãrãtorul doreşte sa
cumpere numai douã funcţii:
- funcţia utilitate;
- funcţia esteticã.
Cele douã funcţii îl satisfac pe cumpãrãtor. Fiecare produs conţine cele douã funcţii în
proporţii diferite. De exemplu un diamante are numai o funcţie esteticã, ca şi un tablou de
Van Gogh sau un concert de Mozart. Orice funcţie trebuie sã fie identificatã, definitã şi
codificatã.
Funcţia esteticã este o funcţie subiectivã. De fapt, funcţia esteticã poate fi definitã ca o
funcţie care “face placere cumpãrãtorului”. Iatã câteva exemple de funcţii estetice:
- materializeazã forma;
- materializeazã culoarea;
- genereazã comoditate;
- reduce zgomotul;
- reduce dimensiunile;
- reduce masa;
- reduce timpul necesar operãrii;
- necesitã abilitãţi de operare reduse;
- conduce la un aspect plãcut;
- miroase plãcut;
- sunã plãcut;
In general tot ceea ce se adreseazã simţurilor noastre şi ne genereazã bucurie poate fi
considerat ca fiind funcţie esteticã. De aceea trebuie sã luam în considerare mai mult decât
cele 5 simţuri. Existã numeroase resorturi interioare care pot fi accesate pentru a genera
bucuria cumpãrãtorului, chiar dacã aceste resorturi nu ţin de latura pozitivã a firii umane. De
exemplu putem accesa:
- lãcomia
- trufia
- dorinţa de mãrire
- noutatea
- tendinţa modei
Nu puţine sunt cazurile când un produs este cumpãrat nu pentru utilitatea lui ci pentru
a satisface una dintre aceaste trãsuri negative ale firii umane. Cum însã producãtorul oferã
cumpãtorului funcţiile pe care acesta le doreşte (urmare a studiilor de marketing) “vinovãţia”
nu este numai a celui ce produce, ci mai ales a celui care cumpãrã produsul pentru a utiliza
funcţia respectivã.
De multe ori costul aferent funcţiei estetice este mai mare decât al funcţiei utilitate.
Scopul final al oricãrei activitãţi umane este de a genera o funcţie, indiferent de
numãrul celor ce participã la activitatea productivã, de locul, momentul desfãşurãrii ei şi a
mijloacelor folosite. Toate produsele şi serviciile se pot definii prin intermediul funcţiilor. Iatã
cel mai puternic argument pentru a utiliza funcţiile şi pentru a definii produsele şi serviciile
solicitate prin tema de proiectare utilizând funcţiile.
Funcţia utilitate este funcţia care satisface o nevoie materialã a utilizatorului, o nevoie
esenţialã desfãşurãrii vieţii. Orice altã funcţie care nu satisface o nevoie esenţialã desfãşurãrii
vieţii este o funcţie esteticã.
 Funcţia de bazã este funcţia utiliate datoritã cãreia produsul este achiziţionat.
Funcţia secundarã este aceea care ajutã la realizarea funcţiei de bazã.
Un produs sau serviciu este evaluat, cuantificat prin intermediul preţului. Produsul
fiind o sumã de funcţii, rezultã cã şi funcţiile vor trebui cuantificate şi prin determinarea
costului lor. Determinarea costurilor funcţiilor este vitalã, ea eliminã subiectivismul din
afaceri, subiectivism atât de dãunãtor şi care nu de multe ori conduce la faliment. Noile funcţii
încorporate în produs sau noile preţuri ale vechilor funcţii trebuie sã fie rezultatul nu numai al
unor noi informaţii, cât al unei noi gândiri.
Tehnicile de evaluare ale funcţiilor implicã de multe ori compararea acestora, dar nu o
comparare cu trecutul. Procesul de evaluare a funcţiilor cuprinde urmãtoarele etape:
1. Individualizarea şi definirea funcţiilor şi întocmirea nomenclatorului de funcţii;
2. Inţelegerea funcţiei, a acţiunii şi consecintelor acesteia;
3. Determinarea dimensiunii materiale a funcţiei;
4. Determinarea, utilizând creativitatea tehnicã, a unor alternative de materializare a
funcţiei respective;
5. Determinarea costului funcţiei;
Intr-o primã fazã va trebui sã ne concentrãm nu numai pe cuantificarea exactã a
dimensiunilor funcţiilor, cât pe definirea direcţiilor de cercetare care ne-ar putea aduce
beneficii.

Aplicaţia 2.3

Produsul supus analizei prin tehnici de MV este un rezervor de combustibil cu o

capacitate de 1.000 litri.
Funcţia principalã a produsului este de a înmagazina 1.000 litri de combustibil.
Pentru a evalua funcţia principalã a produsului s-a utilizat urmãtorul set de întrebãri:

1. Care este costul depozitãrii celor 1.000 de litri?

2. Care este costul depozitãrii a 200 de litri, utilizând 5 butoaie standardizate?
3. Care este costul depozitãrii utilizând douã rezervoare de 500 litri?
Calculele economice conduc cãtre varianta a doua.

In 1975, în timpul unui workshop desfãşurat la Universitatea Wisconsin, s-a încercat

unificarea celor trei tipuri de diagrame FAST. Spre surprinderea participanţilor (cei mai
valoroşi specialişti americani în MV) s-a ajuns la concluzia cã fiecare dintre cele trei
metodologii este necesarã şi optimã pentru tipul de aplicaţie pentru care a fost creatã. S-a
hotãrât deci cã unificarea celor trei metodologii nu este oportunã, iar ele au fost acceptate şi
acreditate de cãtre SAVE.

FAST tehnic

In diagrama FAST tehnic funcţiile sunt ordonate corespunzãtor ordinului lor. O

diagramã FAST conţine douã zone:
1. O primã zonã a funcţiilor obiectiv, funcţii care reprezintã raţiunea de a fi a produsului.
In aceastã zonã includem funcţia principalã şi unele funcţii de bazã.
2. A doua zonã o reprezintã funcţiile care nu reprezintã funcţii obiectiv, dar care au
legãturã cu toate elementele funcţionale. Aceste funcţii pot fi conectate la funcţiile
secundare sau auxiliare.
 Orice funcţie care nu se aflã pe drumul critic este puţin importantã. In consecinţã
aceste funcţii trebuie sã aibã costuri reduse. Funcţiile auxiliare care depãşesc 5% din costul
total sunt considerate funcţii care trebuiesc reproiectate pentru a li se scãdea costul.
Diagrama FAST tehnic ne oferã o viziune sugestivã a interdependenţei dintre funcţii.

FAST utilizator

Esenţã metodei constã în plasarea funcţiilor produsului în douã zone.

Toate funcţiile care se referã la activititãţi tehnice sunt grupate într-o secţiune numitã
sectiunea tehnicã.
Toate funcţiile auxiliare, grupate în cele patru categorii deja prezentate:
- asigurã comoditatea utilizãrii;
- conferã încredere utilizatorului;
- satisface utilizatorul;
- place utilizatorului,
sunt plasate în cea de a doua secţiune.
Anumite funcţii auxiliare pot avea un mare impact asupra utilizatorului, în timp ce ele
au o importanţã scãzutã pentru producãtor, din punct de vedere al costului sau al dificultãţii de
a le realiza. De aceea se pot realize douã studii FAST: unul din punct de vedere al
producãtorului şi altul din punct de vedere al utilizatorului. Sincronizarea celor douã diagrame
este necesarã. Funcţiile aferente activitãţilor tehnice ale produsului, în general, nu intereseazã
utilizatorul.
Pentru construirea diagramei, toate funcţiile se scriu pe fişe individuale, dupã care se
face sortarea lor.
Iatã în continuare câteva sfaturi practice necesare întocmirii diagramei FAST:
- Scrieţi fiecare funcţie pe un post-it pe care îl ataşaţi în zona cãreia funcţia îi aparţine.
Funcţia trebuie identificatã şi prin dimensiune tehnicã, cost, ponderi în cost şi utilitate.
- Conectãm funcţiile prin sãgeţi cu întrebãrile “cum ?” / “de ce ?”.
- Funcţiile trebuiesc grupate pe zone, în funcţie de tipul de diagramã FAST: tehnic sau
utilizator.
- Diagrama FAST evidenţiazã verigile lipsã.

II.7 Utilitatea funcţiilor produsului

In acelaşi mod în care produsele au o anumită utilitate (satisfac o parte dintr-o anumită
necesitate a individului), tot aşa şi funcţiile au o anumită utilitate, adică participă la
satisfacerea necesităţii în mod diferit.
Intre utilitatea unei funcţii şi costul indus de aceasta trebuie sã existe o relaţie de
directă proporţionalitate. De aceea proiectantul trebuie să cunoască utilitatea fiecărei funcţii,
pentru a distribui resursele proporţional cu utilitatea, cu costul în ultimă instanţă.
Un produs are o utilitate maximă (100 %), atunci când toate funcţiile sale sunt
realizate la maxim. Acest produs poate fi considerat în acest caz “ideal” sau “perfect” în
raport cu alte variante ale aceluiaşi produs, în care funcţiile nu sunt realizate la nivel maxim.
Dacă notăm acest produs perfect cu P0 , atunci utilitatea lui este , u0 = 1.
Utilitatea produsului (U) este suma utilitãţilor funcţiilor sale:
n
U= U
1
j (2.11)

Unde Uj reprezintã utilitatea funcţiei “j” a unui produs.

In particular, pentru produsul ideal:
 n

U
1
0j =1 (2.12)

unde Ujo reprezintă valoarea ideală a utilităţii funcţiei Fj în cadrul produsului perfect.
Uj = pj . uj (2.13)
unde pj reprezintă ponderea sau importanţa relativă a funcţiei, iar “uj“ utilitatea intrinsecă
ataşată funcţiei.
Deci pentru a determina utilitatea unei funcţii este necesar să parcurgem următoarele
etape:
- Stabilirea ponderii funcţiilor în utilitatea produsului ideal;
- Determinarea utilităţii intrinseci a fiecărei funcţii.
 II.8 Stabilirea ponderii funcţiilor

Nomenclatorul de funcţii şi limitele dimensiunilor lor tehnice se stabilesc avându-

se în vedere însuşirile pe care produsul trebuie sã le aibã pentru a satisface necesitatea socialã
cãreia îi este destinat.
Funcţiile trebuie sã fie formulate omogen, clar, concis, precis.
Ele trebuie sã reflecte toate însuşirile produsului pentru ca aceasta sã satisfacã
cerinţele utilizatorilor şi sã corespundã unor condiţii funcţionale impuse de mediu.
Nomenclatorul de funcţii trebuie sã cuprindã numai funcţii necesare.
Un produs existent, supus analizei valorii în vederea modernizãrii, poate avea
funcţii lipsã sau funcţii inutile în plus faţã de nomeclator.
Pentru a putea efectua un studiu de caz de MV este necesar ca imediat dupã
elaborarea nomenclatorului de funcţii sã se treacã la ierarhizarea funcţiilor, din punct de
vedere al ponderii fiecãrei funcţii în valoarea de întrebuinţare a produsului. Astfel funcţiile
vor fi ordonate, ierarhizate, dupã importanţa lor relativã. La capãtul acestui proces vom obţine
atât nivelul de importanţã al funcţiei cât şi ponderea funcţiei în utilitatea produsului.
In cele ce urmeazã vom expune o modalitate practicã de determinare atât a
nivelului de importanţã cât şi a ponderii funcţiilor.

Metoda matriceală

Metoda utilizeazã o matrice pãtraticã în care se înscriu funcţiile atât pe linii cât şi pe
coloane. Principiul acestei metode constă în compararea fiecărei funcţii cu fiecare. Dacã o
funcţie are o pondere mai mare în utilitate decât cea cu care este comparatã atunci în cãsuţa
respectivã se noteazã 1. Dacã o funcţie are o pondere mai micã decât cea cu care este
comparatã se noteazã 0. Diagonala principalã se completeazã cu 1. Comparaţia se efectueazã
de la dreapta spre stânga. Dacã douã funcţii au aceeaşi pondere în utilitatea produsului, se
şterge linia şi coloana uneia dintre ele, utilizându-se o singurã linie şi coloanã pentru ambele
funcţii.
Dacă notăm cu Fi funcţiile de pe linii şi cu Fj pe cele de pe coloane, atunci elemetele
matricei se determină cu relaţia :

 1 dacã Fi este mai importantã decât Fj


nij = 0 dacã Fi nu este mai importantã decât Fj (2.14)
 1 dacã i  j


Valorile din cãsuţele simetrice faţã de diagonala matricei vor fi opuse.

După completarea matricii se determină nivelul de importanţă al funcţiei Fi , prin
sumarea elementelor coloanei.
n
ni = n
j 1
ij (2.15)

Dacă raţionamentul este corect, şirul ni trebuie să fie un şir de numere naturale consecutive,
de la 1 la n. In caz contrar trebuie refăcut raţionamentul. Funcţiile ale căror linii şi coloane au
fost eliminate din raţionament primesc acelaşi nivel de importanţă ca şi funcţiile cu care sunt
echivalente.
Toate aceste variante au însă un mare neajuns şi anume acela că ponderile funcţiilor nu
sunt diferenţiate.
 Aplicaţia 2.4

Se considerã un produs având 5 funcţii. In urma comparãrii funcţiilor douã câte douã
din punct de vedere al utilitãţilor se obţine matricea de mai jos:

Tabelul 2.2
x1 x2 x3 x4 x5
x1 1 1 0 1 0
x2 0 1 0 1 0
x3 1 1 1 1 1
x4 0 0 0 1 0
x5 1 1 0 1 1
ni 3 4 1 5 2
ni =  ni
i
n1=3
n2=4
n3=1
n4=5
n5=2

 n =15
i
i

Indiferent de metoda folosită, după ce s-au stabilit nivelele de importanţã ale fiecărei
funcţii se determină ponderile acestora cu ajutorul formulei:

ni
pi = (2.16)
n i

unde am notat prin:

ni = nota acordată funcţiei Fi sau nivelul de importanţã al funcţiei;
pi = ponderea funcţiei Fi în utilitatea produsului.

p1=3/15
p2=4/15
p3=1/15
p4=5/15
p5=2/15

Metoda notelor

Metoda notelor constă în acordarea unor note într-o plajă mai mică sau mai mare (de
exepmlu de la 1 la 10) după cum funcţia este mai importantă sau mai puţin importantă pentru
utilizator. In acest fel se elimină sau se diminuează neajunsurile metodei anterioare în sensul
nediferenţierii ponderilor funcţiilor.
 Pentru obţinerea unui rezultat corect se recomandă a se lua în considerare următoarele
reguli:
1. Când se compară între ele două funcţii trebuie să ne imaginăm un produs realizat în
condiţii perfecte, care sã satisfacă la nivel ideal cerinţele utilizatorului.
2. Pentru ierarhizarea funcţiilor se poate imagina următorul exemplu: două variante ale
produsului au cele 2 funcţii realizate în mod diferit. Una din variante are o funcţie
realizată mai bine decât cealaltă şi invers. Varianta perfectă ne va edifica asupra
funcţiei mai importante.
3. Ponderea unei funcţii în utilitate poate fi apreciată prin ponderea pe care aceasta ar
avea-o în preţul plătit de utilizator.
4. Compararea funcţiilor se poate realiza utilizând rata de schimb între funcţii, definită în
sensul valorii de schimb a produselor.
5. Nu este corect să se apeleze exclusiv la costul funcţiilor.
6. Pentru o apreciere corectă a importanţei funcţiilor trebuie să se apeleze şi la
investigaţii statistice, atât în rândul utilizatorilor reali şi potenţiali, cât şi a
specialiştilor şi proiectanţilor.

II.9 Metoda sondajului de opinie

II.9 Dimensionarea tehnică a funcţiilor

Dimensiunile tehnice ale funcţiilor trebuie sã reflecte cât mai exact insuşirile
exprimate prin funcţiile produsului şi de regulã, cuprind denumirea parametrului, unitatea de
mãsurã şi valoarea parametrului respectiv. Exprimând anumite însuşiri ale produsului,
funcţiile coreleazã parametrii tehnici şi caracteristicile constructive ale acestuia, ceea ce face
posibilã dimensionarea lor tehnicã. In majoritatea cazurilor dimensiunile tehnice ale funcţiilor
exprimã performanţele produsului.
La un produs nou, dimensiunile tehnice ale funcţiilor se stabilesc pe baza
confruntãrii datelor rezultate din investigarea cerinţelor utilizatorilor cu parametrii tehnici şi
constructivi ai unor produse similare existente, precum şi cu literatura tehnicã de specialitate.
La un produs existent, supus analizei valorii în vederea modernizãrii,
dimensiunile tehnice ale funcţiilor se exprimã prin parametrii tehnici ai produsului respectiv,
prevãzuţi în documentaţia tehnicã sau determinaţi prin mãsurãri tehnice.
Dimensionarea funcţiilor subiective se face prin estimare, utilizând diverse
tehnici şi procedee statistico-matematice, sociologie, psihologice, experimentale etc.
Rezultatele obţinute în aceastã fazã se sintetizeazã aşa cum este exemplificat în
tabel 1.
Tabelul 2.3
Simbol Funcţie Dimensiune tehnicã
Denu- Unitate de Valoare Nivel de Obser-
mire mãsurã importanţã vaţii

O funcţie obiectiv măsurabilă are cel puţin o caracteristică de calitate cu ajutorul

căreia se poate aprecia utilitatea ei. Această mărime caracteristică va fi numită în
continuare dimensiune tehnică. Dacă unitatea de măsură a caracteristicii este aleasă în mod
convenabil, atunci corelaţia “utilitate-dimensiune tehnică” va avea forma din figura de mai
jos.
In figura 2 se observă 3 zone specifice:
 1. Zona inutilă – corespunde unei dimensiuni tehnice : x<xmin .
In această zonă utilitatea funcţiei este atât de mică încât nu-l satisface pe cumpărator,
acesta neacceptând produsul.
2. Zona utilă – corespunde intervalului xmin <x < xmax
3. Zona de supradimensionare tehnică corespunzătoare domeniului x> xmax

Utilitate

Zona Zonă
inutilă utilă

Zonă de
supradimensionare
tehnică
xmin xmax Dimensiune tehnică

Fig. 2.3 Dimensionarea tehnică a funcţiilor

In această zonă creşterea dimensiunii tehnice nu mai are utilitate pentru utilizator,
acesta nefiind dispus să plătească pentru dimensiuni superioare lui xmax.

Trebuie să mai ţinem cont de faptul că dimensiunea maximă este finită, pentru că
utilitatea funcţiei nu creşte permanent cu creşterea dimensiunii tehnice.
Determinarea corectă a lui xmax este o sursă importantă de economii.

Cazul cel mai frecvent întâlnit este cel al unei funcţii a cărei utilitate poate fi apreciată
prin intermediul dimensiunii unei caracteristici tehnice. Cazul prezentat în figura 2.3 este cel
al unei curbe neliniare, saturate, care poate fi modelată prin funcţii exponenţiale,
trigonometrice, etc.
Vom prezenta în cele ce urmează câteva modalităţi de exprimare a funcţiei utilitate cu
ajutorul dimensiunii tehnice.

II.10 Determinarea utilitãtii funcţiilor

Corelaţia de tip Cobb-Douglas

Conform acestei metodologii de stabilire a dimensionării tehnice a funcţiilor, utilitatea

se poate exprima prin formula:

u = A . xa . e-bx (2.17)

unde x este dimensiunea tehnică , iar pentru determinarea parametrilor A,a,b, se iau în
considerare condiţiile limită.
Din condiţia ca derivata I să se anuleze în origine şi pentru x = xmax rezultă:
 a
b= (2.18)
x max
e
Din condiţia u(xmax) = 1 → A = ( )a (2.19)
x max
Pentru determinarea parametrului “a“ este necesară o a treia condiţie care de exemplu
se poate obţine prin poziţionarea punctual de inflexiune la jumătatea intervalului.

Corelaţia “dreaptă prin originea axelor”

Proporţionalitatea directă între utilitatea funcţiei şi mărimea caracteristicii se produce

dacă :

u=k.x (2.20)

Condiţia limită din care se determină “k” este în acest caz u(xmax) = 1.
Rezultă:
x
u= (2.21)
x max

Corelaţia liniară între xmin şi xmax

Dacă pentru dimensiuni tehnice mai mici decât xmin utilitatea funcţiei este aproape
nulă, crescând apoi liniar, expresia corelaţiei este :

u= a ( x – xmin ) (2.22)

Din condiţia u (xmin) = 1 rezultă:

u = (x – xmin ) / ( xmax – xmin ) (2.23)

Corelaţia logistică

O curbă asemănătoare celei Cobb – Douglas se obţine şi prin aplicarea corelaţiei

logistice:

u = 1 / ( 1 + a e-bx ) (2.24)

Condiţiile limită luate în calcul sunt:

u→1 pentru x = xmax

u = 0,5 pentru x = xmax / 2 (2.25)
u→0 pentru x = 0
 9,2 x
Rezultă u = 1 / ( 1 + 100 e ^ x ) (2.26)
max

Utilitatea funcţiei ca o corelaţie multiplă de dimensiuni tehnice

 In general funcţiile întâlnite în practică sunt funcţii complexe care nu pot fi apreciate
printr-o singură caracteristică tehnică. In cele mai multe cazuri pentru a stabili legătura dintre
utilitatea funcţiei şi dimensiunile caracteristicilor tehnice care o determină se poate utiliza o
corelaţie multiplă. Dată fiind dificultatea analizei, impusă de numărul mare de dimensiuni
tehnice, considerăm că este suficient de bună aproximarea utilităţii cu ajutorul unei corelaţii
liniare.
Dacă utilitatea unei funcţii este determinată de mai mulţi parametrii sau caractersitici
tehnice, cu unităţi de măsură diferite şi independente între ele, pentru determinarea utilităţii
intrinseci a funcţiei unei variante constructive se poate utiliza o relaţie de forma:

m
u=  d
i 1
i i (2.27)

cu dimin  di  dimax
unde :
di = dimensiunea concretă a caracteristicii tehnice;
i = coeficientul sau factorul de proporţionalitate, determinat din condiţiile limită.
Acesta este cazul cel mai simplu când se acceptă ca satisfăcătoare relaţia dintre
utilitate şi caracteristicile tehnice. Dacă această condiţie nu este acceptabilă, atunci sunt
necesare relaţii de calcul neliniare, care necesită metode mai dificile de soluţionare.

Relativitatea funcţiei intrinseci

Pe parcursul derulãrii unui studiu de MV pot interveni unele modificări în ceea ce

priveşte noţiunea de funcţie realizată la nivel perfect, adică pentru care utilitatea intrinsecă
este egală cu unitatea. De exemplu, în procesul de reproiectare se pot descoperi soluţii mai
bune decât cele considerate iniţial ca fiind perfecte. De aceea pentru a nu afecta calculele
efectuate până atunci, în sensul reconsiderării utilităţilor se poate accepta următoarea
convenţie:

Deoarece pentru o funcţie raportul dintre utilităţile intrinseci a două variante poate fi
supraunitar, în cazul apariţiei unei variante cu utilitate mai mare decât cea considerată
iniţial a fi perfectă se admite că ultima variantă are utilitatea supraunitară.
Această convenţie este valabilă numai pentru efectuarea calculelor comparative şi în nici
un caz utilitatea nu poate fi supraunitară.

Convenţia făcută permite utilizarea în analiză ca produs etalon a însăşi variantei

existente de produs, fără a şti dacă este sau nu cea mai bună, ba chiar necunoscând cu
exactitate relaţia dintre utilitatea şi dimensiunea tehnică.

Simpla existenţă a unei dimensiuni tehnice mai mari decât x max nu atrage după sine o
creştere a utilităţii intrinseci. Aceasta se produce doar dacă o dimensiune tehnică mai mare
decât xmax conduce la o utilitate mai mare.

II.11 ELEMENTE DE COST

Până acum s-a analizat produsul exclusiv din punct de vedere al utilizatorului, luând în
considerare proporţia în care produsul în ansamblul său sau funcţiile aferente acestuia satisfac
necesităţile utilizatorului.
 Credem că este util să analizăm produsul şi din punctual de vedere al producătorului.
Ne va interesa deci care este consumul de resurse necesar realizării produsului şi / sau
funcţiilor sale.
Costul de producţie reprezintă :
- Totalitatea cheltuielilor ocazionate de producerea unor bunuri sau servicii de către
un agent economic.
sau
- Suma de bani cheltuită pentru producerea sau cumpărarea unui bun, efectuarea unei
lucrări, prestarea unui serviciu.
sau
- O parte din valoarea producţiei care include cheltuielile pentru mijloacele de
producţie consumate şi pentru salarizarea muncii.
- Totalitatea consumurilor de resurse necesare la un anumit nivel pentru realizarea
unui produs sau a unei activităţi.

Standardele franceze definesc noţiunile de cost şi preţ astfel:

Cost (NF X50-150) – Sarcinã sau cheltuialã suportatã de un agent economic ca
urmare a producerii sau utilizãrii unui produs.
Preţ (NF X50-150) – echivalentul monetar al unui produs în timpul unei tranzacţii
comerciale.
Intre noţiunile de cost şi preţ existã diferenţe fundamentale, cum ar fi:
- noţiunea de “preţ” desemneazã suma pentru care un produs se tranzacţioneazã între
douã pãrţi; este o marime convenitã, în funcţie de piaţã. Preţul depinde de
concurenţãiar nivelul sãu este supus legii cererii şi ofertei;
- noţiunea de “cost” desemneazã un anumit nivel al cheltuielilor interne pe care le
efectueazã o entitate economicã pentru a realize un produs.

Costul poate fi privit din mai multe puncte de vedere iar diferitele perspective se pot clasifica
astfel:

Tabelul Nr. 2.4

Criteriul Tipuri de Descriere Exemple
de costuri
clasificare
(0) (1) (2) (3)
Modifi- Variabile Se modificã odatã cu Materii prime;
carea volumul Muncã
volumului Parţial Sunt în principiu Salarii
de variabile variabile dar au
producţie componente fixe
Parţial Sunt în principiu Întreţinerea
constante constante dar au utilajelor
componente variabile
Constante Nu se modificã odatã Amortizarea
cu volumul producţiei utilajelor
Repartiza- Directe Se pot individualiza pe Materii prime,
rea pe fiecare produs salarii
fiecare Indirecte Sunt comune pentru Administraţie
produs mai multe produse
Relaţia cu Operaţionale Se referã la operaţiile Materiale
procesul tehnologice
de Administra- Nu au legãturã cu Dobânzi;
producţie tive procesul Penalizãri
Conţinutul De muncã Materiale şi utilaje Materiale
de muncã trecutã
De muncã Operaţii efectuate de Salarii, cercetare
vie oameni
Decizional Contabile Sunt înregistrate în Materiale , taxe.
evidenţa contabilã
Incrementale Se referã la orice
schimbare de cost total
Relevante Sunt afectate de decizii Costuri de
manageriale exploatare
De Se referã la pierderi Costul renunţãrii
portunitate realizate în raport cu la o comandã
situaţia idealã avantajoasã
Discreţionale Sunt determinate de Cercetare
deciziile managerilor
Tehnice Sunt determinate de Materiale,
producţie energie, muncã
Înglodate Sunt create de decizii Amortizare
anterioare şi nu pot fi
modificate
Ireversibile Sunt fixate printr-o Asigurãri, taxe.
decizie anterioarã
Conţinutul Elemente de Au în vedere natura Materiale,
economic cheltuieli cheltuielilor energie,
amortizãri, salarii,
obligaţii
angajator.
Articole de Au în vedere fazele de - directe
calcul realizare a cheltuielilor - indirecte
Responsa- De concepţie Sunt determinate de Costuri normate
bilitatea soluţia constructivã şi
efectuãrii tehnologicã
De execuţie Sunt determinate de Abateri de la
nerespectarea norme
proiectului
De utilizare Sunt determinate de Service
imperfecţiunea
proiectului
Locul de De atelier Sunt consumurile Costuri directe
realizare efectuate la nivelul
atelierului
De secţie Conţin şi cheltuielile Intreţinere utilaje
generale de secţie
Complete Conţin şi cheltuielile Cheltuieli
generale ale unitãţii administrative
 Una dintre cele mai dificile probleme în MV este aceea de a determina categoria de
cost de producţie cea mai adecvată pentru a fi studiată.
Aşa cum s-a subliniat în capitolele anterioare MV acordă o mai mare importanţă
utilităţii decât preţului, care exprimă mai fidel valoarea produsului. In acest context este de
preferat utilizarea mai rară a expresiei băneşti a costului şi mai frecvent a semnificaţiei fizice
a consumului de resurse.
Resursele consummate pentru realizarea unui produs pot fi:
- resurse intelectuale;
- resurse fizice;
- resurse materiale;
- resurse energetice.
Pentru simplificare, putem considera că elementele costului de producţie sunt:
 costuri materiale – cm
 costuri cu resurse umane – cr
 costuri indirecte – cin

c = cm + cr + cin [ lei / produs ] (2.28)

Mai general putem scrie că :

c =  ci (2.29)

unde ci reprezintă consumul specific din resursa “i” pentru realizarea produsului (materii
prime, energie, utilaje, resurse umane, cheltuieli generale, etc.).
“ci” poate reprezenta la fel de bine şi costul reperului sau al operaţiei.

Costul total al unui produs reprezintã suma costului de achiziţie plus costurile aferente
întreţinerii, asigurãrii, reparaţiilor şi al dezafectãrii produsului.

Costul global = Costul de achiziţie + Costul de utilizare + Costul de întreţinere + Costul

de modificare+ Costul de dezafectare.

Costul real al unui produs nu este determinat de suma de bani cu care-l cumpãrãm, ci
de costul global al produsului.
Costul de achiziţie al produsului nu trebuie confundat cu costul total. Costul total al
produsului este o noţiune strâns legatã de noţiunea de “duratã de viatã a produsului”. Atunci
când cumpãrãm un produs, cumpãrãm de fapt o anumitã funcţie pe care dorim sã o utilizãm
un timp mai îndelungat (duratã de viatã a produsului), cu excepţia produselor de unicã
folosinţã. Funcţiile produsului trebuie sã fie active pe întreaga duratã de viaţã a produsului.
De-a alungul acestei perioade produsul consumã resurse ocazionate de întreţinerea curentã,
reparaţii, materiale consumabile, dezafectare. Toate aceste costuri se cumuleazã cu costul de
achiziţie, rezultând costul total. Utilitatea produsului trebuie şi ea raportatã la durata de viaţã a
serviciului.
De exemplu funcţia principalã a unui automobile este sã transporte persoane şi bagaje.
Aferent produsului automobil avem un cost iniţial şi o duratã de serviciu, de-al lungul cãreia
autoturismul trebuie întreţinut, reparat, alimentat cu carburant. Ca urmare automobilul
transportã persoane parcurgând un numãr de kilometrii. Costul total per kilometru va rezulta
împãrţind costul total la numãrul de kilometrii.