Sunteți pe pagina 1din 19

Babă Gianina

Anul al II-lea
Limbă, literatură şi civilizaţie românească

Dragostea lui Mihai Eminescu- Bălăuca

În conştiinţa majorităţii cititorilor, imaginea omului Mihai Eminescu


se confundă şi, în multe cazuri, înlocuieşte scrierile sale. Toţi biografii
poetului au scris sub influenţa unui curent de gândire sau a altuia. Efectul
circumscrierii ideologice este construirea unei imagini cu atribute tari, care
migrează dintr-o lucrare în alta, şi cu atribute slabe, trecute mai mult sau mai
puţin sub tăcere. Începând cu anul morţii poetului, când un gazetar îl numea
„poet naţional”, acest atribut tare a crescut şi s-a dezvoltat, înghiţind în
semnificaţiile sale, devenite multiple, imaginea poetului şi a omului Mihai
Eminescu. Inadaptat, bolnav, xenofob, misogin, naţionalist (în cel mai înalt
grad posibil), geniu naţional, profet al neamului etc. sunt doar câteva
semnificaţii ale sintagmei mai sus amintite. Astfel, Eminescu a devenit,
pentru marea masă a cititorilor, dar şi pentru mulţi dintre specialişti, o
imagine trunchiată, aproape lipsită de vreo legătură cu ceea ce a mai rămas
de fapt din el, scrierile.
Există câteva „pietre de temelie” în formarea imaginii lui Eminescu.
Articolele lui Maiorescu nu sunt printre cele mai citate, dar cu certitudine au
avut o contribuţie importantă, pornind de la foarte retoricul „poet, poet în
toată puterea cuvântului” şi încheindu-se cu imaginea de sorginte
schopenhaueriană conturată în articolul din 1889, „Eminescu şi poeziile lui”.
Totuşi, studiile maioresciene care îl au în vedere pe poet sunt doar parţial
axate pe modelarea unei imagini a acestuia, şi din acest motiv Eminescu

1
văzut de Maiorescu e abia schiţat. Dintre cele câteva romane dedicate
existenţei „geniului naţional”, având ca scop prezentarea biografiei sale într-
un mod cât mai romanţat cu putinţă, cea mai grăitoare pentru funcţionarea
mecanismelor purtătoare de ideologie şi modelatoare de imagine este cea a
lui Eugen Lovinescu, Mite. Bălăuca. În descendenţa propriei teorii a
sincronismului, criticul devenit romancier încearcă să-l plaseze pe cel mai
important poet romantic român în aceeaşi sferă cu alţi mari romantici:
existenţa dominată de eros şi, de ce nu, de femeie.
Al patrulea fiu al prof. Vasile T. Lovinescu (pe numele lui adevărat
Vasile Teodorescu) şi al Profirei (n. Manoliu), Lovinescu urmează gimnaziul
la Fălticeni, apoi "Liceul internat" din Iaşi (1896-99), avându-i profesori pe
A. Densusianu, J.B. Hetrat, S. Mehedinţi şi M. Pompiliu. Înscris la
Universitatea din Iaşi, o părăseşte după câteva săptămâni, mutându-se la
secţia de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti. Audiază cursurile lui T.
Maiorescu şi N. Iorga. Îşi sustine licenţa cu o lucrare despre sintaxa latină
(1903). Profesor la liceul din Ploieşti (1904-06), debutează în suplimentul
literar al ziarului Adevărul (1904) şi se face cunoscut prin foiletoanele
publicate în Epoca (1904-06), strânse în volumul Paşi pe nisip. Obţine titlul
de doctor (în Franţa, 1909) cu o lucrare despre Jean Jaques Weiss et son
oeuvre litteraire (tipărită în acelaşi an, cu o prefaţă de Emile Faguet); lucrare
suplimentară: Les voyageurs francasis en Grece au XIX-e siecle (1909, cu
o prefaţă de Gustave Fourgeres). Colaborează la Convorbiri literare, Viata
românească şi, mai ales, la Convorbiri critice. Monografiile sale despre Gr.
Alexandrescu, C. Negruzzi, G. Asachi indică interesul pentru zona
clasicităţii. Încercările de a intra în ierarhia universitară, la Bucureşti, apoi la
Iaşi (unde e profesor suplinitor între 1911-12), din nou la Bucureşti (după
primul război mondial), se soldează cu eşecuri amare.

2
Elaborează, pe bazele teoretice ale "modernismului", sintezele Istoria
civilizaţiei române moderne (I-III, 1924-25) şi Istoria literaturii române
contemporane (I-VI, 1926-29), în care preocuparea autorului e de a pune de
acord evoluţia socială cu cea cultural-artistică, punctul său de vedere fiind că
aceste două realităţi se supun, deopotrivă, legii sincronului. Totodată,
publică, sub formă de roman, două episoade romanţate din viaţa
sentimentală a lui Eminescu: Balauca şi Mite (ambele în 1935), negate
cordial de G. Călinescu (care nu agrea speţa uşuratică a biografiei
romanţate).
Având la dispoziţie volumul IV din Studii şi documente literare şi un
fragment din memoriile lui Mite Kremnitz în legătură cu dragostea ei cu
Eminescu şi o nuvelă, Un caracter de artist, a aceleiaşi scriitoare, Lovinescu
transpune dragostea în planul ficţiunii literare, cu amănunte topice în strânsă
corespondenţă cu cele povestite în fragmentul de memorii în 1935, în
geneza romanului Mite. Două texte, publicate altădată la mare distanţă,
alăturate acum, se dovedesc în mod surprinzător semnificative.
„Cu vădită intenţie, Mite Kremnitz transportă în textul de ficţiune
datele triunghiului amoros (soţul inoportun, amantul boem), schema unor
scene şi decepţia în faţa artistului lipsit de voinţă creatoare. Ceea ce se
înţelege mai greu e cum acest material ar fi putut genera romanul
lovinescian. În fond, situaţia idilei, prezenţa soţului sunt lucruri prea
cunoscute pentru ca publicarea lor de către I. E. Torouţiu să constituie o
revelaţie. Iar dezamăgirea Mitei în faţa unui Eminescu steril intelectual e
moment secundar în construcţia romanului din 1934. E greu de crezut că
dispreţul ei pentru poet, înregistrat în două paragrafe de Lovinescu, a
constituit „lovitura de cleşte a inspiraţiei". Inspirarea lui Lovinescu din
textele Mitei Kremnitz, dacă există, trebuie căutată în afara elementelor

3
intenţionale. E limpede, nimic din ceea ce a vrut autoarea să ilustreze prin
cele două proze (lipsa voinţei creatoare a artistului, superioritatea morală a
femeii care nu abdică de la datoria conjugală ş. cl.) nu interesează geneza
romanului. Mai degrabă îl vedem pe Lovinescu răstălmăcind spusele Mitei,
căutând în subtext ceea ce textul nu avea cum să mărturisească. Decepţia
Mitei e în roman, ca şi în textele proprii, sentiment dominant. Numai
motivaţia diferă. În confesiunile sale, Mite Kremnitz justifică dezamăgirea
prin calitatea intelectuală a artistului, în roman, Lovinescu psihanalizează,
tratând decepţia Mitei ca frustrare sexuală.”1
Evident, nemulţumirea Mitei e pricinuită de pasivitatea poetului, dar
în amor, nu în sfera artistică. Nu voinţa creatoare îi lipseşte lui Eminescu, ci
iniţiativa erotică. Poetul e prea puţin „bărbat" pentru postura în care se
găseşte. Scenariul erotic care presupune o anume distribuţie a rolurilor în
cuplu, e aici încălcat printro inversiune de funcţii. Iniţiativa pe care nu o ia
bărbatul atârnă asupra femeii. Pentru o asemenea viziune, Lovinescu a găsit
sprijin chiar în scrierea Mitei Kremnitz. Nuvela evocă undeva frustrarea
protagonistei silită săşi asume acţiunea erotică: „...trebue să iau cu totul
asupră-mi rolul de bărbat şi iarăşi, şi iarăşi să te peţesc".
Mângâierile, tandreţea maternă, alinturile semnificative („copile")
redau explicit un complex comportamental livresc cu trimitere transparentă
la lirica erotică eminesciană. În relaţia cu poetul, Mite trebuie să se
conformeze unui model existenţial care nu îi este propriu. Neliniştea ei,
iritaţia cu care primeşte fiecare nouă dovadă de docilitate din partea lui
Eminescu exprimă, într-un sens profund, mai mult decât o insatisfacţie
sexuală, senzaţia manipulării. Mite este de-a lungul episodului amoros altfel
decât ar vrea să fie. Relaţia erotică cu Eminescu nu e doar un eşec, ci şi o
1
Ioana Bot, Mihai Eminescu, poet naţional român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pag. 179.

4
experienţă a înstrăinării de sine. Existenţa eroinei e scoasă din făgaşele
fireşti; reperele universului ei sunt reînfiinţate.
Lovinescu a plasat simbolic în roman un loc al reîntemeierii existenţei
lui Mite (celebrul episod al sărutului), marcând totodată funcţia inaugurală a
scenei. Demonstraţia e uşor de făcut. Episodul sărutului e precedat de
evocarea imaginii a doi îndrăgostiţi, văzuţi pe înserate, într-un moment
tandru.
Criticul răstoarnă logica romanului biografic care caută opera în
circumstanţele existenţei ordinare. Nu împrejurările determină creaţia, ci,
invers, opera de artă naşte existenţa. Undeva, Lovinescu îşi pune eroina să
facă speculaţii genetice asupra cunoscutei Atât de fragedă... Spre satisfacţia
ei, Mite se identifică în poezie, izbutind să refacă circumstanţele în care
textul ia fost „inspirat" lui Eminescu: „/Ea era «floarea albă de cireş», se
recunoştea şi scena de ieri, momentul intrării ei pe uşă, în rochia de tul
albastru cu trena lungă..."2.În fapt, nu e o regăsire, ci o pierdere de sine.
Poezia, scrisă cu mult înaintea episodului amoros din 1879, o reflectă pe
Mite numai întrucât existenţa ei a luat deja formă eminesciană.
„Atât de fragedă, te-asameni/Cu floarea albă de cireş,/ Şi ca un înger
dintre oameni/ În calea vieţii mele ieşi./ Abia atingi covorul moale,/ Mătasa
sună sub picior,/Şi de la creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor./ Din
încreţirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc -/ S-atârnă sufletu-mi de
ochii/ Cei plini de lacrimi şi noroc./ O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă
din poveşti, /Nu mai zâmbi! A ta zâmbire /Mi-arată cât de dulce eşti,/ Cât
poţi cu-a farmecului noapte /Să-ntuneci ochii mei pe veci, /Cu-a gurii tale
calde şoapte, /Cu-mbrăţişări de braţe reci./ Deodată trece-o cugetare, /Un văl

2
Lovinescu, Eugen, Mite. Bălăuca, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1995, pag 112.

5
pe ochii tăi fierbinţi:/ E-ntunecoasa renunţare, /E umbra dulcilor dorinţi./ Te
duci, ş-am înţeles prea bine /Să nu mă ţin de pasul tău, /Pierdută vecinic
pentru mine,/ Mireasa sufletului meu!/ Că te-am zărit e a mea vină / Şi
vecinic n-o să mi-o mai iert, /Spăşi-voi visul de lumină /Tinzându-mi dreapta
în deşert./ Ş-o să-mi răsai ca o icoană /A pururi verginei Marii,/ Pe fruntea ta
purtând coroană -/ Unde te duci? Când o să vii?”( Atât de fragedă...)
Eminescianismul poate determina destinul Mitei abia după ce s-a
constituit ca realitate ireductibilă, în ordine genetică, e limpede că închiderea
tiparului eminescian, precede impunerea, reverberaţia lui asupra unor
existenţe străine. Ordinea romanelor lovinesciene e inversă. Mite înfăţişează
modelarea destinului după şablonul eminescianismului, în vreme ce
Bălăuca, apărut ulterior, încearcă determinarea condiţionărilor interne ale
naşterii modelului eminescian.
Imaginea centrală a acestei prime piese din trilogia lovinesciană o
constituie ireductibilitatea eminescianismului, imposibilitatea rezolvării sale
într-o existenţă străină. Bălăuca aduce o schimbare majoră, de ordin
dramatic. E o redispunere a forţelor de semn contrar. Veronica din cel de-al
doilea roman nu mai domină naraţiunea asemeni Mitei Kremnitz.
Eugen Lovinescu a dorit ca în romanul său (Bălăuca) să ilustreze un
Eminescu ce reflectă imaginea misticizată pe care o avea acesta în acele
timpuri. Personajul din roman nu face decât ceea ce este demn pentru geniul
său creator pe care îl reprezintă, dar nu are libertatea unui personaj dintr-un
roman obişnuit. De vină pentru toate acestea poate fi găsit însuşi autorul
care ignoră funcţionarea vie a conştiinţei eroului său. Istoria literară
înlocuieşte invenţia epică, iar imaginea de titan al literaturii române nu
trebuie ştirbită cu niciun preţ. Până şi dragostea are ceva din lirismul

6
eminescian de care criticul nu se poate dezlipi, totul este romanţios, iar
iubirea neîmpărtăşită este culmea suferinţei.
Bălăuca este cel de-al doilea roman în care Lovinescu vorbeşte despre
dragostea dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle (Bălăuca). Acesta este
numele dat de Harieta, sora lui Eminescu, Veronicăi, şi care porneşte de la
bălaie/bălan. Vladimir Streinu susţinea că femeile blonde, la noi în popor,
sunt considerate abateri de la tipul comun, făpturi curioase purtătoare de
nenoroc care trebuie ocolite. Titlul romanului este ales, însă, fără a face
referire la sensul numelui, ci doar pentru limpeziumea sa vocalică.
Lovinescu nu şi-a propus să scrie o viaţă romanţată a lui Eminescu , ci
s-a oprit la două ipostaze semnificative din drama existenţială a marelui
poet, şi anume iubirile sale nefericite pentru Mite Kremnitz, în primul
roman, şi pentru Veronica Micle, în cel de-al doilea. Instenţia acestor creaţii
este de a suprinde psihologia erotică a poetului, de a făuri o imagine
verosimilă şi convingătoare a purităţii şi sensibilităţii erotice eminesciene ce
contrastează cu atitudinea lumii înconjurătoare.
Femeia, în romanele lui Eugen Lovinescu, servea numai ca reactiv
sufletesc unei personalităţi masculine excepţionale, aşa cum este considerată
cea a lui Eminescu, Veronica fiind doar un stimulent ce ar fi declanşat
procesele creatoare care semănau în lirica eminesciană dragostea.
Acţiunea se petrece în anul 1879, după moartea lui Ştefan Micle, când
Eminescu porneşte de la Bucureşti la Iaşi. Personajul, ascuns sub pardesiu
pe bancheta trenului, rememorează amintiri plăcute legate de momentul în
care a cunoscut-o pe Veronica, de începutul iubirii dintre cei doi, de piedicile
care au existat în relaţia lor, dar şi de degradarea acesteia. De altfel,
imaginea ei, pentru Eminescu, este oscilantă, aflându-se între ideal şi real,

7
între iubirea pe care el o dorea în sufletul lui şi iubirea care se manifesta şi
era receptată de fiinţa „celeilalte”.
O legendă, bine întreţinută de scrisori şi nu numai, a transformat
prietenia şi apoi iubirea dintre Eminescu şi Veronica Micle, în unica dragoste
a poetului. Prima scrisoare a marelui poet către Veronica e datată 8
noiembrie 1874, din care reiese că se cunoşteau mai demult şi îi mărturisea
că, văzînd-o într-o lojă la o reprezentaţie, şi-a adus aminte "de invitaţia
primită de a veni într-o joi la serata dv. literară" şi o vestea că va veni, citind,
acolo, o poezie. În a doua scrisoare păstrată, din 1876, poetul se plîngea că a
fost înşelat în simţămintele sale, că Veronicăi îi plăcea să se ştie, la Iasi, că e
iubită de Eminescu, iar ea "în realitate iubeşti pe cine stie cine." Urma, apoi,
vestea unei decizii: "Dar cred că trebuie să sfârşim odată" pentru că are
convingerea că, pentru ea, el este "un capriţ al d-tale, nu mai putea rămîne
astfel, pentru că nu mai sunt de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit d-ta
face din mine? Mi-ai omorât orice idee mai bună în cap; am stat aice, în
acest oraş pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea en societé o dată pe
săptămînă şi pentru a fi ridicol în faţa lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-
tale. Credeam în d-ta, nu mai cred. Cine mă cunoaşte cum m-ai cunoscut d-
ta, cine ştie, cum ştii d-ta, că n-am putut iubi nici pe mumă-mea mai mult
decît te-am iubit. Ce să mai continuăm, doamnă, o comedie, pe care d-ta ai
ştiut s-o joci bine, nu-i vorbă, dar în care mie rolul de bufon nu-mi convine...
Nu crede că-ţi fac împutări. Ce împutări se pot face unei femei uşoare."
Reiese, de aici, că amorul lor ajunsese destul de departe şi că poetul trăia
amara, dezamăgitoarea concluzie că iubita este o femeie uşoară şi o
părăseşte.
Prima scrisoare cunoscută a Veronicăi e din 27 octombrie 1897 şi
începe cu vulgara apelaţie "Mult iubite Titi". (În general, apelaţiile ei

8
drăgăstoase sunt vulgare: "micuţule iubit", "Miţule", "Miţul meu", "Eminul
meu", "Micuţul meu Eminescu"). Aici i se mărturisea: "Tu mă crezi prea
uşuratică spre a-mi presupune o inimă şi eu îţi pot afirma că sunt o femeie
sinceră, şi n-aş vrea cu niciun preţ să-ti creez o viaţă penibilă... Vreau să ştiu
dacă mă vei ierta, dacă mă mai iubeşti un pic, răutăciosule mic, bebeluş mic
şi prea iubitul meu Titi" .
Anul 1879 e bogat epistolar şi aceasta pentru că în vară a murit Ştefan
Micle, lăsînd-o pe Veronica o tînără văduvă de 29 de ani, dar cu două fete.
Eminescu îi scrie la începutul lui august 1879 o caldă scrisoare de
condoleanţe, asigurând-o că "viaţa mea, ciudată şi azi neexplicabilă pentru
toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine". Veronica îi răspunde
calin, copleşită de mărturisiri şi îl roagă să redacteze, pentru ea, o cerere
către Ministerul Cultelor în care să ceară să-i vină salariul prof. Micle, până
la stabilirea pensiei. La începutul lui septembrie 1879 Veronica se deplasă, în
acest scop, la Bucureşti şi iubiţii s-au regăsit în dragostea lor. Iar deplasările
ei în capitală s-au repetat în acest an şi în următorul. Deodată, Veronica află
că Eminescu o admira pe Mite Kremnitz şi îi imputa, la 2 septembrie 1879,
că poezia Atît de fragedă e adresată nemţoaicei ("Eminescule, acea poesie e
simţită - şi doar eu am dispărut din inima ta - era oare altceva decât inima ta
la care am ţinut mult mai mult decât am avut aparenţa?"). Dar asta nu a
tulburat întâlnirile lor bucureştene, în care amorul carnal n-a cunoscut
margini. ("Nu mă mai recunosc după noaptea noastră întreagă"). Veronica
nutrea, acum, gânduri matrimoniale. Dar mai întâi trebuia să soluţioneze
chestiunea pensiei, pentru care depunea stăruinţe pe lîngă deputaţi (ca
M.Kogălniceanu şi N. Gane). V. Conta, apelând şi la serviciile poetului,
acum, în calitatea sa de gazetar, mereu pe la parlament. Dar Eminescu nu
prea răspundea la epistolele Veronicăi, deşi scrisorile ei erau ardente. ("cît

9
pentru mine, tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal", îi notifica la 7
noiembrie 1879). Îl chema la Iaşi insistent. Dar el nu venea, inclusiv la
banchetul aniversar al Junimii.
Povestea din scrisori continuă până aproape de momentul morţii
poetului. Poate dragostea lor a avut un sâmbure de adevăr, dar clar este
faptul că felul de a iubi era cu totul diferit. În spatele iubirii lui Eminescu se
ascundea şi se cristaliza un ideal feminin, iar pentru Veronica manifestările
sentimentelor acopereau numai latura superficială, carnală.
Comparativ cu romanul Mite , poetul capătă voce abia în Bălăuca.
Romancierul realizează acum că modalitatea simplă de a atinge valenţele
intraductibile ale vorbirii este aceea de a urma criteriul frecvenţei: locurile în
care vorbirea alunecă des, ineficiente din unghiul comunicării, au caracter
evocator. Procedeul lui Lovinescu denotă, după cum era de aşteptat, evoluţia
reflecţiei iar nu informaţie suplimentară.
Ireductibilitatea părăseşte asocierea strictă a eminescianismului,
dizolvându-se oarecum în atmosfera romanului. Aproape toate personajele
au comportamente specifice, recognoscibile şi neconvertibile la un model
universal. Fireşte, marcajele idiomatice abundă: amicii vienezi ai lui
Eminescu grăiesc ardeleneşte sau bucovineşte; Creangă, moldoveneşte.
„Dialogurile înaintează lent, amânând uneori fără termen, rezolvarea
obiectului. Expresiile parazitare, lipsite de sarcină informaţională,
proliferează. Personajele nu vorbesc ca să comunice, dar ca să se
diferenţieze. Pentru a se ilustra pe sine altfel, eroul lovinescian nu se teme de
redundanţe, de repetiţie, de ineficientă informaţională.”3
Vladimir Streinu vorbea despre indiferenţa lui Lovinescu faţă de
justificarea psihologică a subitelor transformări ale poetului. Momentele în
3
Bot, Ioana, Mihai Eminescu, poet naţional român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pag. 181

10
care rememorează episoade berlineze şi vieneze trebuie să aibă un punct de
plecare din spaţiul în care se afla (aşa cum observăm la Proust), însă
personajul este lăsat să penduleze în amimtiri. Inconsistenţa lui Eminescu
poate fi ea însăşi evocatoare, semnificând structura psihicului său.
Amănuntele ce anticipează această iubire fatală sunt introduse anume
de narator pentru a nu înşela aşteptările cititorilor si pentru a conferi
veridicitate romanului. Blestemul colegilor săi :„cei dintâi ochi de muiere ce
s-or uita la tine să-ţi vâre în trup otrava lor, şi să te ia cu cald şi cu frig, să te
dogoreşti iarna şi să clănţăneşti vara de frig,-şi să te târăşti la picioarele ei ca
un vierme şi ea să nu-ţi poată da ce i-ai cerşit şi ni tu să nu-i poţi da ceea ce
ţi-a cerşi ea…Amin”4 face referire la sentimentul de dragoste ce se va naşte
între cei doi şi care niciodată nu se va putea împlini în totalitate, chinuind
două suflete ce nu-şi găsesc uşor loc în lume în care trăiesc.
De asemenea, piedicile care există între cei doi, mariajul ei cu Ştefan,
şi Neagoe, care îi face avansuri, sunt aspecte care îl vor împiedica mai târziu
să se implice totalmente în povestea de dragoste. Oricum, Neagoe apare în
mai multe rânduri pe parcursul romanului, declanşând crize interioare de
gelozie şi posibile rupturi.
Portretul fizic al lui Eminescu este construit în aşa fel încât să
sugereze melancolia, firea meditativă, viaţa sa bogată interioară. Tânărul are
ochii mari şi frumoşi, visători, iar pe faţa lui lunguiaţă şi ciolănoasă este
întipărită nepăsarea faţă de lumea din jurul său. Tot aspectul fizic este şi cel
care frapează în cazul Veronicăi, părul lung, blond şi ochii de un albastru
intens îi fac pe tinerii studenţi să o îndrăgească imediat, în taină. Trăsăturile
sunt atent creionate pentru a corespunde cu numeroasele imagini ale

4
Lovinescu, Eugen, Bălăuca, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1995, pag. 177.

11
idealului feminin care apar în poeziile sale: femeia cu mâini reci şi albe,
părul blond şi ochii albaştri, frumuseţe mereu copleşitoare.
Unul dintre primele momente rememorate este cel în care cei doi se
cunosc. Firea sa închisă şi nepăsătoare îi atrage ironii din partea colegilor săi
de la Viena, iar Veronica aproape că nici nu-l observă. A doua întâlnire, însă,
duce la dezvăluirea identităţii poetului.Întâmplare ce nu a anticipat reacţia
următoare a Bălăucăi. Ea îşi mărturiseşte admiraţia pentru poeziile sale
publicate, pentru originalitatea de care a dat dovadă, pentru stilul său
inconfundabil folosit în surprinderea mesajului profund împletit cu o
muzicalitate poetică aparte. Laudele îl fac să roşească şi din modestie nu se
poate bucura cu adevărat de apreciere. În tot acest timp, frumuseţea ei îl
captiva din ce în ce mai mult, îl făcea să se îndrăgostească.
Acesta a fost momentul care a declanşat în sufletul lui Eminescu
dorinţa de a o purta mereu în sufletul său. Lumea sa interioară crea diverse
situaţii în care ei erau protagoniştii, rupţi de lumea ce-i judeca, aproape
trăind într-un univers paralel. Dragostea era pură, ideală şi nu a mai durat
mult până a fost mărturisită: „Veronico, te iubesc!”
Revederile lor au devenit mai dese, iar soţul Veronicăi nu vedea nimic
suspect în toate acestea.
Firul rememomării este întrerupt din când în când de vecinii săi de
vagon, iar gândul îi mai zboară şi la vechiul său prieten Ion Creangă, însă
imaginea fetei bălaie revine mereu în mintea lui.
Într-o mărturisire, Eminescu îi spune: „ Mai lesne aş înţelege o lume
fără soare, decât pe mine fără ca să te iubesc.” Era clar că făcea parte din el,
îi locuia fiecare părticică a fiinţei lui. Modelul feminin-adăuga Lovinescu-
lua conturul nu numai a unui ideal, ca înainte, ci al unei fiinţe existente,
prezente şi posedate. Îşi reconstruia mental şi sufleteşte imaginea ei pornind

12
de la emoţii, dar absenţa ei îi provoca disperare (de aceea prietenii când îl
văd abătut la Iaşi îl duc la un han unde petrec împreună cu o ţigancă
frumoasă, Nataliţa). Peste toate aventurile (Milly, Nataliţa), pe care
Lovinescu nu ezită să le prezinte mai fugar, ce-i drept, tronează imaginea
Veronicăi. Dragostea intangibilă, nerealizabilă, dar atât de dorită îl fac pe
poet să nu o poată scoate din mintea lui, din întreaga lui fiinţă. Tot pe ea o
păstreză în suflet în toţi anii în care se pregăteşte pentru susţinerea
doctoratului la Berlin. Puterea de a crea o întreagă viaţă alături de o
fantasmă pentru o perioadă destul de mare de timp vorbeşte clar despre
profunzimea sentimenlor şi despre luciditatea cu care el păstra în memorie
gesturi, vorbe, priviri, sentimente. Uniunea dintre cei doi se face doar
spiritual pe parcursul acestei perioade, ea fiind „un pumn de femeie şi un
fulg de nume”.
Întoarcerea la Iaşi şi revederea Bălăucăi provoacă declaraţii de
dragoste din partea ei pentru a se asigura în privinţa reciprocităţii
sentimentului: „ Bine că ai înţeles, în sfârşit, că te iubesc, de când te-am
văzut, şi chiar mai înainte, de când ţi-am citit versurile”. Totuşi, o prea mare
apropiere îl face să se îndepărteze de ea pentru a o sculpta în imaginaţia sa.
Ceea ce îl motivează să-i atribuie o imagine vulgară este diferenţa, pe care o
simte, dintre imaginea ei reală, femeia înconjurată de mulţi bărbaţi gata să o
adore şi să-i cadă la picioare, şi imaginea pe care a idealizat-o în sufletul său,
femeia care-i ştie ungherele sufletului şi care-l face să o iubească prin
simplitate, frumuseţe şi puritate.
Dragostea lor a devenit interzisă, Ştefan Micle a început să bănuiască
anumite lucruri. Eminescu trebuia să plece la Bucureşti pentru a găsi ceva de
lucru. În ultima clipă, înainte de plecare, Veronica doreşte să aibă o întâlnire
mai intimă cu el. El este dezamăgit de atitudinea ei, de faptul că ea considera

13
că o iubire pură ca a lor trebuie să fie pecetluită de un act trupesc ce nu-şi
avea sensul.
Poetul ajunge la Iaşi, se vede cu Ion Creangă şi doreşte să-şi vadă,
pentru o ultimă oară, şi idealul lui feminim, dar aceste lucru este imposibil
pentru că în timp ce se afla în faţa locuinţei ei, vede un bărbat în uniformă
care iese de acolo. Pleacă dezamăgit că a crezut într-o dragoste efemeră,
totuşi purtând în sufletul său imaginea abstractă a iubirii.
Din perspectivă realistă, la finalul romanului Bălăuca, Eminescu e
mult mai puţin verosimil decât fusese în primele scene din Mite. Imaginea
poetului depinde în mare parte de citatele atribuite. Ultimele pagini ale
romanului diminuează caracterul eminescian. Devine de o importanţă mai
redusă dacă se află în afara citatelor, în scene cu multe personaje, care cer
comportanment social, este şters. Chiar criticul observă faptul că este foarte
greu să creezi un personaj inspirat de Eminescu. Caută vorbe eminesciene
exclusive, fără condiţionare socială. Lipsa de verosimilitate se poate simţi
pentru că nu va exista un corespondent în fondul documentar autentic.
Pe tot parcursul acestui roman, Eminescu este prins între manifestarea
interioară a iubirii sale idealizate şi receptarea ei de către „ea”. Cele două
imagini nu corespund, una face parte din gândurile sale foarte profunde şi
cealaltă este trivială, mult prea nesemnificativă şi superficială pentru a putea
fi gustată tocmai de personajul creat de Lovinescu. Realizarea acestuia s-a
făcut cu luciditatea unui scriitor cerebral care a creat un personaj literar
biografic, practic i se ataşează personajului Eminescu toate acţiunile
personalităţii Eminescu consemnate în istorii literare şi susţinute de mărturii,
scrisori şi alte documente. Ficţiunea pură este evitată de teamă ca mesajul pe
care îl transmite opera să nu fie unul din care să reiasă altceva decât faptul că

14
Mihai Eminescu este o poet unic al literaturii noastre şi că până şi cele mai
profunde iubiri ale lui au fost pure şi interiorizate.
Eminescu material, echilibrat, vital şi senzual, este aici un Eminescu
dematerializat, spiritualizat, atemporal, abulic în ceea ce-l priveşte, dar
voluntar şi chiar violent în teorie şi absolut şi un inhibat sexual. Prin faptul
grupării romanului în jurul unei legături de dragoste, era natural ca să
păşească în primul plan psihologia erotică a poetului. Aşadar, E. Lovinescu
înfăţişează un Eminescu spiritualizat, predestinat, prin însăşi silnicia lui
sufletească şi morală, să trăiască tragedia pe care a trăit-o, depăşind
contingentul în direcţia absolutului. Eugen Simion admite că această
interpretare, apropiată de cea a lui Titu Maiorescu şi opusă aceleia din
monografia lui G. Călinescu, este, fireşte, nu numai posibilă, dar - întrucât s-
a apăsat prea mult pe ideea de vitalitate francă şi senzualism violent în
erotică - şi necesară, pentru a echilibra imaginea poetului.
Dacă din Mite s-a reţinut mizeria în care trăia geniu, din Bălăuca s-a
reţinut scena în care eroul intră într-un fel de bordel alături de iubita sa,
Veronica. Ironia constă în faptul că Lovinescu a încercat prin romanele sale
să surprindă viaţa unui om deosebit care face parte din cultura românească,
dar a sfârşit prin a vorbi despre mizerie, sărăcie şi imoralitate.
Călinescu, însă, nu vede în Eminescu un poet cu o viaţă interioară
deosebită şi nici în Veronica nu vede un ideal de feminitate, ba chiar crictică
dubla ei imagine pe care şi-a creat-o: cea de femeie uşoară şi cea de victimă
a intrigilor. Există şi părerea că ea s-a sacrificat pentru poet, mai ales că au
murit în acelaşi an amândoi. Veronica era numai mitul erotic eminescian
cristalizat.
G. Călinescu îl observă ca pe un ins incapabil de a fi stabil în
dragoste. Aventurile lui erau numeroase şi nu implicau o selecţie prea atentă

15
a persoanei asupra căreia se revărsa focul sentimenal. Eminescu urmărea
fetele, stătea în jurul caselor acestora, le urmărea ore întregi. Era mereu în
căutarea dragostei şi nu căuta femeia, fiind mereu o victimă a improvizării şi
a absurdului.
Considerat a fi nesatisfăcut erotic, declară că nu a iubit niciodată, dar
parcă s-ar fi întâmplat şi asta cândva, iar acestă iubire i-a provocat mare
suferinţă. Aici poetul nu vorbea despre Veronica, pentru că ea chiar l-a
sufocat cu gesturile sale doveditoare, ci despre o iubire mai veche.
Criticul mai afirmă că lui Eminescu îi trebuia o femeie care să
întruchipeze inteligenţă şi sălbăticiune, un fel de amazoană, iar dragostea
Veronicăi pentru el a plecat de la faptul că ea nu-şi iubea soţul. Declaraţiile
de amor se făceau prin intermediul scrisorilor. Ea nu exista decât ca mit
erotic, ca o necesitate sufletească, iar Eminescu pentru Veronica era un
„liman de delicii sentimentale, după o iarnă casnică”5.
După moartea lui Micle, Veronica s-a dus la Bucureşti, dorea să se
căsătorească, dar neajunsurile şi intrigile unor junimişti îl determină pe
Eminescu să rupă legăturile cu ea.
Filmele care au avut ca sursă de inspiraţie viaţa sa: documentarul
„Eminescu. Veronica. Creangă” şi filmul „ Un bulgăre de humă”
misticizează şi mai mult imaginea lui ca poet. Documementarul are coloana
sonoră unul dintre cântecele lui Grigore Leşe „Nu-i lumină nicări , /c-or
murit tăţi oaminii . /Numai la mândruţa me/arde lampa ca ş-o ste,/c-o gândit
c-oi mere la ie./Ş-atâta m-oi duce-n noapte,/până m-oi-ntâlni cu moarte/şi m-
or pune-n copârşeu,/la un loc cu Dumnezeu./Copârşeu cu scânduri ude,/unde
moarte nu pătrunde,/nici dragoste nu răspunde./Nu-i lumină nicări.”

5
Călinescu, G., Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chişinău, 1998, pag. 154.

16
Versurile acestea ar putea face trimitere la soarta lui Eminescu, mândra care
ţine lampa aprinsă ar putea face referire la una dintre iubirile sale la geamul
căreia stătea şi o privea, iar toată această succesiune de versuri care vorbesc
despre moarte pot trimite la împlinirea poetului dincolo de contingent,
regăsirea sinelui şi a liniştii. Imaginile prezentate conţin atât date biografice
şi imagini ale locurilor pe unde a fost poetul student, nu este uitată nici
povestea de dragoste dintre el şi Veronica. Sunt alese versuri sugestive care
să pună accentul pe genialitatea creaţiei sale. Nici simbolurile romantice nu
lipsesc, avem luna, diferite cadre din natură. În documentarul dedicat
Veronicăi ea ne este prezentată ca fiind muza poetului, iar tot ceea ce se
spune despre ea este din perspectiva în care era prezentată în diverse poezii.
În filmul „Un bulgăre de humă”, personajul principal este Ion
Creangă, imaginea lui Eminescu este şi ea prezentă-bun prieten al
protagonistului. Fugar, însă, mai apar şi imagini cu Veronica în cadrul
întâlnirilor secrete. Imaginea ei pare una desprinsă din romanul lui Eugen
Lovinescu, părul blond, ochii albaştri, plină de frumuseţe şi farmec, dar
mereu aflată între obligaţia faţă de familie şi faţă de ea însăşi.
Unii sunt de părere că Veronica avea o frumuseţe deosebită, dar alţii
nu o consideră nici pe departe persoana de care s-ar fi îndrăgostit poetul.
Apar diferenţe între imaginea din film şi din Bălăuca şi imagine din
documentar, ea nu era blondă şi poate nici ochi albaştri nu avea, însă atunci
s-a dorit poate o amplificare a misterului poveştii de dragoste dintre cei doi,
şi cum alftel decât transformând-o în ideal feminin.
Emoţiile de ordin livresc ale lui Lovinescu de a scrie despre Iaşi
folosesc drept mască însuşi oraşul, plin de tentaţii şi amintiri. Determinat de
lectura caietelor lui Titu Maiorescu, în care acesta vorbea despre Eminescu,

17
criticul nostru vrea să demonstreze în cele două romane, că poetul trăia mai
mult în imaginaţie, pe fondul unui erotism nefirec.
Din ambele romane, Mite. Bălăuca, reiese clar că nefericirea poetului,
trăită în plan erotic dar răsfrântă asupra întregului său destin, s-a datorat
faptului că nici Mite Kremnitz şi nici Veronica Micle nu l-au iubit pe omul
Eminescu, ci gloria lui, încântate să intre în nemurire în umbra celui mai
mare poet al românilor. Spre deosebire de Veronica Micle, care are un
comportament duplicitar, Mite Kremnitz se zbate între dorinţa de a fi iubită
platonic de Eminescu şi, în acelaşi timp, de a nu încălca obligaţiile familiale
şi convenţiile sociale. Teodor Vârgolici mai afirmă că această poveste de
dragoste, dintre el şi Veronica reflectă în poezia Luceafărul, Eminescu
reperzentându-l pe Hyperion, Veronica, pe Cătălina, iar Neagoe şi ofiţerul,
pe Cătălin.

18
Bibliografie:
Bot, Ioana, Mihai Eminescu, poet naţional român, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2001;
Călinescu, G., Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chişinău, 1998;
Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre absolut, Editura Dacia, Cluj, 2003;
Lovinescu, Eugen, Mite. Bălăuca, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1995;
Streinu, Vladimir, Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/o-iubire-interzisa-3103235/

19