Necesităţi private, necesităţi publice

În societatea omenească, pe parcursul dezvoltării sale, au apărut o serie de necesităţi.

Acestea sunt, pe de o parte, satisfăcute prin JL efortul individual al fiecăruia, pe de altă parte,
prin activitatea publică, adică printr-o cooperare a efortului mai multora, sau a tuturora. Când
instinctul de conservare a stimulat omul să se asocieze pentru apărarea în comun contra
adversarului vecin, atunci a apărut şi prima formă de organizare cu caracter public, primară,
rudimentară, prin subordonarea la o conducere comună.
La această primă nevoie - de apărare în comun a teritoriului -s-au adăugat şi altele, a
căror satisfacere a cerut un apel la efortul comun. Instinctul de conservare şi experienţa proprie
umană au creat şi continuă să creeze loturi, de asemenea necesităţi, pe care le dă în seama
colectivităţii, investite cu putere de a comanda acţiunea publică pentru satisfacerea acestor nevoi.
Treptat, oamenii au cedat din activitatea lor proprie, din prerogativele iniţiativei
individuale, au lăsat în seama societăţii politice satisfacerea anumitor nevoi, satisfacerea
incompatibilă cu puterile limitate ale individului izolat.
Deci, în dreptul financiar aceste necesităţi sunt:
a) private;
b) publice;
Nevoi private, sunt cele satisfăcute de fiecare membru al unei comunităţi umane, cu
maximum de eficienţă (avantaje) şi minimum de sacrificii.
Deci, nevoile private sunt strâns legate de activitatea economică care este desfăşurată de
individ, pentru satisfacerea cerinţelor lui, fără concursul unei instituţii publice.
Nevoile publice cer aportul întregii colectivităţi sau a unei părţi, pentru satisfacerea lor
în condiţii optime.
în situaţia nevoilor publice care implică o activitate financiară, se presupune existenţa
unor nevoi generale, comune şi permanente; nu poate fi desfăşurată decât prin structuri publice şi
cu concursul fiecăruia şi al tuturora.
Deci, cauza primară care a determinat omenirea a se constitui în asociaţii rămâne aceeaşi:
nevoile individuale, particulare sau generale şi nu nevoile speciale ale unei personalităţi
abstracte. Numai mijlocul de satisfacere capătă o formă nouă şi mai perfectă.
Este de reţinut, că „indivizii asociindu-se", după cum afirmă Frederiko Flora, „nu creează
un drept nou, opus dreptului individual, ci creează o forţă mai mare de realizare.
Forţa individuală are limite dincolo de care rămâne neputincioasă. Pentru a fi completată
are nevoie de concursul colectivităţii.
Asociaţia politică are rolul de a regla, de a dirija, în mod imperativ acţiunea publică, a
cărei manifestare izolată ar face imposibilă viaţa sau perfecţionarea ei. Statul este instituţia
investită cu această comandă de a dirija satisfacerea unor nevoi comune, indivizibile şi
permanente".
Deci, nevoile publice, dat fiind caracterul lor social, trebuie satisfăcute prin activitatea
financiară a statului. Din acest punct de vedere, activitatea statului se compune din acte şi
operaţiuni financiare privite în ansamblul lor. Ea constă în constituirea, repartizarea şi
întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor de stat, cărora li se adaugă
activitatea de control financiar.