Sunteți pe pagina 1din 25

Ecaterina Teodoroiu este prima femeie-soldat din armata romana care si-a

sacrificat viata pe campul de lupta. Pe 10 octombrie 1916, in prima batalie de la


Jiu, sub generalul Ion Dragalina, Ecaterina Teodoroiu a fost in transee, in
primele linii.
Au urmat si alte batalii ale armatei romane in care Ecaterina a dat dovada de
curaj, la numai 22 de ani: Samboteni, Barbatesti, Tantareni, Filiasi.
Pentru fapte brave, Ecaterina a primit numeroase distinctii. A fost decorata cu
„Virtutea cercetaseasca”, „Virtutea militara”, clasa a II-a, inaintata in grad de
sublocotenent de familia regala, Regina Maria si Regele Ferdinand. In vara lui
1917, facand parte din Regimentul 43/59 Infanterie, in zona localitatii Muncelu,
in urma unui atac, Ecaterina este impuscata.

Ecaterina Teodoroiu. Sursa foto: Wikipedia


Constantin Prezan
A fost unul dintre marii maresali ai Armatei Regale Romane din timpul Primului
Razboi Mondial. Ofiter de geniu, in anul 1930 a primit distinctia de „Maresal al
Romaniei”, ca recunoastere a meritelor sale aduse pe timpul cat a comandat
Armata de Nord (unitate operativ-strategica din 27 august 1916) si Marele
Cartier General (cea mai inalta structura militara destinata operatiunilor Armatei
Romane, pe timp de razboi). A mai participat la al Doilea Razboi Balcanic si la
operatiunile militare pentru apararea Marii Uniri (1918-1920). Printre distinctiile
primite amintim: „Steaua Romaniei”, clasa a V-a, „Ordinul Carol I”, conferit in
anul 1937 de catre regele Carol al II-lea.
Maresal Constantin Prezan. Sursa foto: Wikipedia

Eremia Grigorescu
Generalul Eremia Grigorescu a primit numeroase distinctii de-a lungul activitatii
militare. Amintim de „Ordinul Mihai Viteazul”, clasa a III-a si clasa a II-a,
„Steaua Romaniei” si „Coroana Romaniei”. S-a remarcat prin tactica si strategie
in bataliile de la Oituz si Marasesti din timpul Primul Razboi Mondial. Aflat la
comanda Armatei II la 30 iulie 1917 si-a incurajat soldatii sub indemnul
„izbanda nu se obtine sigur decat atacand cu hotararea de a face orice
sacrificiu”. Este cunoscut si pentru deviza „Pe aici nu se trece!” Pentru o luna de
zile a fost si ministru de razboi in guvernul condus de Constantin Conda, in anul
1918. Osemintele sale se afla la Mausoleul de la Marasesti.
General Eremia Grigorescu. Sursa foto: Wikipedia

Constantin Christescu
Comandantul Constantin Christescu este cunoscut ca fiind unul dintre cei care
au intocmit planurile de campanie din 1916, 1917 si planul impotriva armatei
bulgare. Inainte cu cateva zile sa se declanseze Batalia de la Marasesti a fost
inlocuit cu Generalul Eremia Grigorescu. Mormantul sau se afla la cimitirul Bellu
din Bucuresti.

Constanti Christescu. Sursa foto: Wikipedia

Alexandru Averescu
Generalul Alexandru Averescu a fost conducatorul Armatei Romane a II-a. A
fost si primi-ministru al Romaniei in 1918 si autorul a 12 opere despre domeniul
militar. Pentru meritele pe campul de lupta de la Marasti si Oituz a fost decorat
cu „Ordinul Mihai Viteazul”, iar regele Carol al II-a l-a numit maresal.
Maresalul Alexandru Averescu. Sursa foto: Wikipedia

Grigore Ignat
Capitanul Grigore Ignat a facut parte din Regimentul 51/52 din timpul Primului
Razboi Mondial. In batalia de la Marasesti-Razoare, pe 6 august 1917, ofiterul
roman a cazut eroic pe campul de lupta, alaturi de cei 180 de ostasi. A fost
decorat post-mortem cu „Ordinul Mihai Viteazul” si este inmormantat la
Mausoleul de la Marasesti.

Grogore Ignat. Sursa foto: adevarul.ro

Teodor Grigoriu
Sublocotenentul Teodor Grigoriu a facut parte din trupa condusa de capitanul
Grigore Ignat. A fost singurul supravietuitor al companiei de mitraliori sub
conducerea capitanului Ignat. Teodor Grigoriu a fost si prizonier al nemtilor pe
insula Strahlsund-Danholm. A primit distinctia „Steaua Romaniei”, clasa I, dar si
alte decoratii. S-a stins din viata in anul 1974. Numele sau este trecut pe
Mausoleul de la Marasesti, alaturi de celelalte nume ale ostasilor romani.
Mariuca Zaharia
Mariuca Zaharia a fost o fata de 12 ani, din satul Haret, judetul Vrancea, care a
ajutat armata romana in timpul Primului Razboi Mondial. Aceasta transmitea
ostasilor romani, din nucul din curtea casei, informatii despre inaintarea armatei
germane. Micuta a fost doborata de un glont al inamicului, iar trupul sau a fost
depus in Mausoleul de la Marasesti. Eroismul fetei a inspirat si la crearea
filmului „Balada pentru Mariuca”(1969) si publicarea cartii „Povestiri istorice” a
lui Dumitru Almas.

Nicolae Stoeru
Nicolae Stoeru a fost un invatator in satul Baia din judetul Suceava, cazut eroic
in Primul Razboi Mondial. Ca semn de pretuire pentru activitatea sa didactica,
locuitorii satului i-au ridicat un bust in anul 1937.

Constantin Musat
Constantin Musat a fost un soldat roman, erou al Primului Razboi Mondial, care
a cazut pe campul de lupta de la Oituz. In timpul razboiului a fost comandat de
grupa in Compania 2 din cadrul Regimentului 2 Graniceri. In Batalia de la
Ramnicu Sarat, Constanin Musat a fost ranit, i s-a amputat bratul stang, dar a
refuzat clasarea ca inapt medical si a cerut sa se reintoarca pe front. Pentru
aceast act de vitejie, Regele Ferdinand I l-a citat pe ordinea de zi a armatei,
descriind curajul sau. A cazut pe campul de lupta de la Oituz, pe Dealul
Chiosurile-Casin, ca aruncator de grenade, in anul 1916. A fost inmormantat in
cimitirul eroilor din judetul Bacau.
Constantin Musat. Sursa foto:
Wikipedia
In cinstea bravelor fapte de arma a fost construit Mausoleul de la Marasesti,
cladire ce se afla pe locul in care, in vara anului 1917, s-au desfasurat luptele
de la Marasesti. In urma confruntarilor armate au murit 480 de ofiteri si 21.000
de soldati romani. In prezent, mausoleul adaposteste 5073 de soldati si ofiteri in
154 de cripte individuale si 9 cripte comune. Pe frontispiciul, inaugurat in 1938
si dedicat eroilor, sta scris „Intru slava eroilor neamului”.
REGELE FERDINAND I AL ROMÂNIEI
24 august 1865 – 20 iulie 1927

Majestatea sa Ferdinand I, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-


Sigmaringen a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.
Istoria menţionează că, datorită admiraţiei sale pentru România, Regele Ferdinand, în numai 13
ani de domnie, dintr-un “necunoscut”, avea să devină regele României Mari, supranumit fie
“Întregitorul”, fie “Ferdinand cel Loial”, pentru felul în care şi-a dedicat viaţa ţării sale. A trecut
peste originea sa germană pentru a urma voinţa de unitate a poporului său, în timpul primului
război mondial.
Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, acelaşi cu al milioanelor de români – crearea
României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului român. Însă la acea dată Ardealul se afla sub
stăpânire austro-ungară, acolo unde românii, care erau cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori
ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi.
Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanşarea primului război mondial.
Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât,
împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în primul război
mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel
mai important pentru realizarea idealului României Mari.
În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la
Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de
populaţia entuziastă.
În anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasă, Ferdinand este
încoronat rege al României Mari la Alba Iulia, oraşul care avea să trăiască a doua Mare Unire.
Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania şi
Bucovina de Nord.
El a fost cu adevarat un “bun român” aşa cum a jurat în momentul încoronării sale. Unii istorici
insistă că ar fi fost de fapt cel mai strălucit rege al Romaniei, în ciuda faptului că era o persoană
relativ timidă şi introvertită.
După război, în ciuda gravei crize economice şi a instabilităţii politice, a condus ţara pe drumul
reconstrucţiei şi al armonizarii administrative. A realizat reforma agrară împărţind pământ
ţăranilor, prioritate având veteranii de război şi familiile celor căzuţi în războiul pentru
reintregirea ţării şi a promulgat Constituţia din 1923. În urma acestor măsuri, Ferdinand îşi
adaugă pe lângă renumele de “Lealul” şi “Întregitorul” şi pe cel de “Rege al Ţăranilor”.

ION I.C. BRĂTIANU


20 august 1864 – 24 noiembrie 1927

Cunoscut şi ca Ionel Brătianu a fost inginer, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Liberal,
membru de onoare al Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Naţional
Liberal încă din 1895.
A condus guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din
1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului
naţional unitar român.
În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Naţional Liberal, în anul 1910,
se prefigurează şi opţiunea politicii externe a partidului, aceea de a desprinde România de Tripla
Alianţă şi de a o orienta spre tabăra Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul
major, acela de a uni pe toţi românii în graniţele aceluiaşi stat.
Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie
procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie
majoră.
La 29 noiembrie 1918 se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu, în
componenţa lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria ţării, şi miniştrii din provinciile istorice
româneşti unite cu ţara mamă.
Acest guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România (Decretul-lege din 13 dec. 1918
pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul
României) şi cel al unirii cu Bucovinei cu România (decretul-lege din 19 dec. 1918 relativ la
Unirea Bucovinei cu Regatul României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea
răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat
european.
Ion I.C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat
să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de
conducător.
Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate
viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I.C. Brătianu a fost una dintre cele mai
complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale.
El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor şi a
demnităţii poporului român.

ALEXANDRU VAIDA VOEVOD


27 februarie 1872 – 19 martie 1950

Alexandru Vaida Voevod a fost un om politic, medic, publicist şi unul dintre liderii marcanţi ai
Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc.
Aexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii
Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat
lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român.
În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, “liberă de orice înrâurire
străină”, să-şi aleagă “aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost
citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie.
Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de
delegaţi aleşi ai românilor “din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia
Unirii care “decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu
România”.
După acest eveniment istoric, Alexandru Vaida Voevod devine membru al Consiliului Dirigent,
pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi
ardeleni (alături de Vasile Goldiş, respectiv episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea) care au adus
regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.
Deputat în Parlamentul României din anul 1919, ministru secretar de stat al Transilvaniei,
preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, guvernul său semnează
tratatul de pace cu Austria şi răspunde pozitiv la propunerea URSS de semnare a tratatului dintre
cele două ţări.
La 30 martie 1938 este numit consilier regal, şi a participat la consiliile de coroană. În timp ce
deţinea aceste funcţii importante în stat, el a militat întotdeauna pentru păstrarea patriotismului
românesc.
Mai multe detalii legate de munca lui Alexandru Vaida Voevod găsiți pe vaidavoevod.ro.

VASILE GOLDIŞ
12/24 noiembrie 1862, localitatea Mocirla, azi Vasile Goldiş, jud. Arad – 10 februarie 1934

Vasile Goldiş a fost un academician român, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei
Române.
Slujind cu credinţă idealurile de libertate şi unitate naţională a românilor, Vasile Goldiş se
numără printre inspiratorii şi organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru
făurirea statului unitar român, printre gânditorii progresişti ai vremii care au promovat ideile
generoase ale emancipării maselor populare şi ale înţelegerii între toate popoarele lumii.
Vasile Goldiş însuşi, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripţia Radna,
între anii 1906-1910, a intervenit de numeroase ori (22 discursuri) împotriva diverselor legi
asupritoare de naţionalităţi.
Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu şi Ioan Mihu un memoriu pe care acesta din urmă
îl înaintează guvernului la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Naţional Român ca răspuns
la propunerile de tratative ale acestuia.
Diferenţele de opinii faţă de tratativele cu guvernul maghiar crează în jurul anilor 1910-1911
grave disensiuni în cadrul Partidului Naţional Român având ca rezultat conturarea a două
orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare
naţională: orientarea radicală susţinută în general de membrii tineri ai partidului grupaţi în jurul
ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu etc. şi
cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului.
Vasile Goldiş face parte, mai întâi, din grupul intransigenţilor, apoi dându-şi seama că un
conflict ar putea avea consecinţe ireparabile asupra activităţii partidului, adoptă o atitudine de
compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu
şi Ştefan Cicio-Pop să menţină unitatea de acţiune a românilor ardeleni.
În aceste condiţii primeşte să conducă ziarul “Românul” fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911,
care după încetarea apariţiei în martie 1912 a ziarului “Tribuna” a devenit cartierul general al
luptei politice româneşti, pregătind Unirea cea mare, anunţând pe orice cale prăbuşirea iminentă
a Imperiului Austro-ungar.
În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiş refuză semnarea declaraţiei de fidelitate faţă de
guvernul contelui Tisza în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei.
Acest act de curaj, calificat de autorităţile maghiare drept atitudine duplicitată şi lipsită de
patriotism a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului “Românul” care va reapărea abia
în preajma evenimentelor de la Alba Iulia.
La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare de la Alba Iulia celebrul său
discurs în care relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra
românilor din Transilvania şi Banat, subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege,
inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a
constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naţionale.
După Unire, Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti conduse de I.C. Brătianu
(1918-1919), A. Văitoianu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al
Partidului Naţional Român în circumscripţiile Radna (1919), Pecica şi Ineu (1922).

ŞTEFAN CICIO POP


1 aprilie 1865, Şigău, Cluj – 16 februarie 1934, Conop, Arad

Ştefan Cicio Pop a fost jurist şi om politic, membru al PNR şi mai apoi al PNŢ, deputat român în
Parlamentul de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreşedinte al Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deţinând portofoliul apărării.
El nu a ezitat să-şi pună averea în slujba cauzei naţionale – spre exemplu, casa lui a devenit, în
noiembrie 1919, sediul Consiliului. Momentul de glorie şi maximă activitate a omului politic
român Ştefan Cicio Pop a fost noiembrie 1918, când a fost ales în fruntea Consiliului Naţional
Român Central.
Casa lui din Arad a devenit în acea lună de noiembrie un loc de pelerinaj pentru românii din
Câmpia de Vest şi, aşa cum menţionau ziarele vremii, “strada era plină de căruţe venite de
departe, iar în apropierea casei se vedeau ţăranii români cu şubele lor, cu căciulile miţoase,
soldaţi veniţi de pe front, domni îmbrăcaţi cu paltoane”.
La Alba Iulia, în acea zi a împlinirii idealului naţional de unire a Transilvaniei cu Regatul
României, Ştefan Cicio Pop a fost ales între cei 15 membri ai Consiliului Dirigent, cu atribuţii de
guvern provizoriu al Transilvaniei, el ocupându-se de resortul Armatei şi Siguranţei publice.
După Unire a fost ales deputat, în 1919, în primul parlament al României Mari, ocupând şi
funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri atunci când titularul, Alexandru Vaida-Voevod a
fost plecat la Conferinţa de Pace de la Paris.
Pe 1 decembrie 1918, Ştefan Cicio Pop a avut onoarea de a deschide lucrările, iar apoi activează
în Consiliul Dirigent pentru a pregăti unirea administrativă cu Vechiul Regat.
Rolul lui Ştefan Cicio Pop a fost unul covârşitor, el a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului
Naţional Român Central, în timpul lunilor de graţie octombrie-noiembrie 1918, un adevărat
guvern al românilor, cu sediul la Arad, înzestrat cu autoritatea necesară protejării, îndrumării,
organizării naţiunii pentru Unirea cea Mare.

EPISCOPUL IULIU HOSSU


30 ianuarie 1885, Milaş, Bistriţa-Năsăud – 28 mai 1970, Bucureşti

Iuliu Cardinal Hossu a fost un episcop greco-catolic de Cluj-Gherla.


Alături de predecesorii săi, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu
ţara-mamă.
După terminarea primului război mondial, noua situaţie mondială favoriza formarea statelor
naţionale. Prin urmare, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria şi-au format organe politice
proprii, aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu România.
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, noul episcop de
Gherla, Iuliu Hossu, a vestit lumii Unirea tuturor românilor, prin citirea Declaraţiei de Unire.
“Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi
toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România. A biruit Dreptatea.
Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui pentru suferinţele veacurilor purtate de
un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui”, a spus Iuliu Cardinal Hossu.
“Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”, a
spus Iuliu Hossu după citirea declaraţiei.
În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru
Vaida-Voevod) şi doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti,
Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării Naţionale. În calitate de senator de drept al României
întregite, activitatea sa parlamentară a vizat probleme vitale ale ţării precum întărirea unităţii
naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor Bisericii.

OCTAVIAN GOGA
1 aprilie 1881, Rășinari, Sibiu – 7 mai 1938, Ciucea, Cluj

Cel mai adesea cunoscut doar ca poet și membru al Academiei Române, acesta a fost și politician
de extremă dreaptă și prim-ministrul României în perioada 1937-1938. Fiu de preot și
învățătoare, acesta se lansează publicistic la doar 17 ani în ziarul Tribuna din Sibiu.
A fost vașnic apărător al drepturilor țăranilor, criticând adesea modul de guvernare al
politicienilor vremii. A fost arestat din acest motiv. A luptat mereu pentru alipirea Transilvaniei
la România.
Din cauza activității sale politice în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui
Goga – ca cetățean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în
contumacie. S-a înrolat în armata română și a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea
ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând
în Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris „Consiliul național al unității române”,
forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești. La începutul
anului 1919, Goga s-a reîntors în România Mare.

SAMOILĂ MÂRZA
18 septembrie 1886, Galtiu, Alba – 9 decembrie 1967, Alba Iulia

Vestea destrămării Imperiului Austro-Ungar l-a găsit chiar în capitala habsburgilor, Viena.
Alături de alţi conaţionali, a plecat spre satul lui din inima Ardealului. În dimineaţa de 1
Decembrie, înainte de a pleca spre Cetatea Albei-Iulia, aflată la vreo 15 kilometri de sat, şi-a
aliniat consătenii pentru fotografie şi uite aşa delegaţia de la Galtiu a rămas în istorie. Samoilă
Mârza a trăit până în 1967. A avut timp destul să rememoreze şi să povestească celor mari şi
celor mici cum a fost ziua Unirii. A făcut doar fotografii de exterior, pentru că n-a fost primit
înăuntru. N-avea mandat de reprezentant oficial. Organizatorii, spune legenda locului, îl
tocmiseră pe fotograful oraşului, ungurul Bach, să imortalizeze momentul. Numai că-n ziua cu
pricina, Bach a fost de negăsit. Se zice că a dispărut câteva zile din oraş, până a trecut
sărbătoarea. Samoilă Mârza a fotografiat mulţimea adunată pe câmpul lui Horea. În total, 14
imagini.
Din fotografiile realizate în istorica zi de 1 Decembrie, Samoilă Mârza a făcut un album numit
“Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri” şi l-a trimis Regelui Ferdinand, prim-ministrului
Ionel Brătianu, generalului Berthelot. Despre exemplarul primit, Nicolae Iorga menţiona şi în
memoriile sale. Politicienii vremii au considerat fotografiile lui Mârza suficient de grăitoare
pentru a ilustra voinţa românilor din Ardeal de a se uni cu România. Astfel că albumul a fost
inclus şi în documentaţia prezentată de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris.

TEODOR MIHALI
15 Martie 1885, Prislop, comitatul Solnoc-Dabâca, azi jud. Maramureș – 17.01.1934, Cluj
Napoca, jud. Cluj

Membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.) din 1880 şi al Comitetului Central al acestuia din
7 octombrie 1890, a devenit’, în anul 1905, vicepreședinte, apoi în anul 1919 preşedinte al
acestui partid, după moartea lui Gheorghe Pop de Băsești. Judecat şi condamnat la închisoare în
procesul Memorandului (1894), a susținut intrarea în politica activă a P.N.R. În același an a fost
ales deputat al cercului Ileanda-Mare pe care l-a reprezentat până în 1918 în Parlamentul de la
Budapesta. Preşedinte al Clubului Parlamentar din
monarhia Austro-Ungară (1905-1918), a participat la elaborarea Declaraţiei de la Oradea din 12
octombrie 1918. A fost şi vicepreşedinte a Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918 şi
vicepreşedinte al Marelui Sfat Naţional Român. Ulterior, a devenit membru al Partidului
Poporului, apoi al Partidului Naţional Liberal, a fost ales ca deputat la alegerile din 1920 şi 1931,
şi a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Senatului
României. A fost prefect al
judeţului Solnoc-Dăbâca (1919) și primar al Clujului în anul 1926, apoi între 1927- 1931,
vicepreşedinte al Societăţii Române de Lectură Iulia şi preşedinte al Uniunii Avocaţilor din
România. Primarul Clujului, Teodor Mihali, a fost decorat de regele Carol al II-lea
cu Ordinul Ferdinand I în grad de Mare Cruce (14 mai 1930).

AUREL VLAD
10 ianuarie 1875, Orăştie, judeţul Hunedoara – 2 iulie 1953, Sighet, judeţul Maramureş

S-a născut în anul 1875 la Orăştie, pe linie maternă fiind nepot al lui George Bariţiu. A făcut
studii de drept la Budapesta, ca bursier al Fundaţiei Gojdu, obţinând şi doctoratul în capitala
ungară. S-a implicat încă din tinereţe în viaţa politică a românilor din Transilvania, fiind unul din
reprezentanţii curentului activist din cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania.
Aurel Vlad a fost unul dintre principalii oameni politici români din Transilvania care au pregătit
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. El a ajutat nu doar prin acţiunile sale
politice, dar şi sprijinind financiar cauza românilor. Înstărit, el a pus drept garanţie întreaga sa
avere în acest scop. În decembrie 1918 el l-a însoţit pe Iuliu Maniu la Bucureşti în delegaţia care
a dus tratativele pentru recunoaşterea uniri şi organizarea Transilvaniei în cadrul României
întregite. Aurel Vlad a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, conducând resortul
finanţelor.
După Unirea din anul 1918 a deţinut funcţii de senator şi ministru în mai multe legislaturi. După
fuziunea PNR cu Partidul Ţărănesc, a făcut parte din Comitetul Executiv al acestui partid, apoi
vicepreşedinte al Delegaţiei Permanente, alături de Alexandru Vaida-Voievod, Nicolae Lupu,
Nicolae Costescu şi Pantelimon Halippa. A militat pentru consolidarea Unirii. S-a aflat în fruntea
Ligii Antirevizioniste Române. Ascensiunea sa politică a fost fulminantă. La 9 decembrie 1919
este numit secretar de stat în Ministerul Finanţelor, apoi ad-interim ministru al Industriei şi
Comerţului în guvernul lui Vaida-Voievod. Între 10 noiembrie 1928 – 14 decembrie 1929 ocupă
funcţia de ministru al Cultelor şi Artelor, iar între 14 decembrie 1929 şi 7 iunie 1930, de ministru
al Industriei şi Comerţului în guvernul lui Maniu.
Şi pe plan local a rămas la fel de activ, fiind ales preşedinte al organizaţiei judeţene a PŢ în
judeţul Hunedoara sau preşedinte al Camerei Agricole şi Comerţului din Hunedoara. Totodată
făcea parte din Sinoadele şi Congresele Bisericii ortodoxe sau chiar preşedinte al Consiliului
Administrativ al Băncii Ardeleana. În anii ’40 a lăsat Partidul Ţărănesc şi l-a urmat pe Vaida-
Voievod în nou-înfiinţatul partid Frontul Românesc, fiind şef al organizaţiilor judeţene ale
acestui partid pe judeţele Hunedoara şi Severin.
După instaurarea regimului comunist în România, la terminarea celui de-al doilea război
mondial, a fost arestat de noile autorităţi în anul 1949 şi deţinut pe motive politice. A murit la 2
iulie 1953 în închisoarea din Sighet.

AUREL LAZĂR
5/17 august 1872, Oradea – 18 noiembrie 1930

A fost avocat, membru al Partidului Naţional Român, participant la Marea Unire şi membru al
Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei
şi deţinător al Resortului Justiţie, deputat de Bihor şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor,
membru fondator al Uniunii Avocaţilor din România, preşedinte al PNŢ Bihor, primar al
municipiului Oradea.
Organizează şi găzduieşte şedinţa Comitetului Executiv al PNR de la 12 octombrie 1918. Cu
această ocazie prezintă un proiect de „Declaraţie” şi este ales membru în biroul restrâns al noului
Comitet Executiv. Textul final al Declaraţiei, compus de Vasile Goldiş şi expus de Alexandru
Vaida-Voievod în Parlamentul maghiar, prin care a proclamat independenţa naţiunii române din
Transilvania, conţinea şi câteva pasaje redactate de Aurel Lazăr. La 1 decembrie avea să
participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în calitate de delegat din partea cercului
Aleşd, Bihor. A fost ales membru al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, iar ziua următoare,
când s-a înfiinţat Consiliul Dirigent, a fost ales membru al acestui organ provizoriu, primind
conducerea Resortului de Justiţie. La 21 septembrie 1919 a demisionat din Consiliul Dirigent, ca
urmare a unor neînţelegeri cu Ioan Suciu. După realizarea Unirii, Aurel Lazăr a fost delegat de
Consiliul Dirigent să preia instituţiile publice din Oradea şi Bihor. A refăcut organizaţia
bihoreană a PNR, devenind şi preşedinte al acesteia. La 2 noiembrie 1919 a fost ales pentru
prima dată deputat de Bihor, în primul Parlament al României Mari, din partea circumscripţiei
Tinca. La alegerile din 3-4 iunie 1920 şi la cele din 7-8 martie 1922 a fost reconfirmat ca deputat
de Bihor.
Spre finalul vieţii, copleşit de boala care se agravase, a trebuit să refuze diferitele propuneri
politice guvernamentale şi s-a retras din viaţa politică de la nivel naţional. La 7 iunie 1930 a fost
ales primar al Oradiei, dar nu avea să îndeplinească acest rol pentru mult timp

IOAN FLUERAȘ
2 noiembrie 1882, Chereluş, judeţul Arad – 7 iunie 1953, Gherla, judeţul Cluj

În anul 1901, la Arad, Ioan Flueraş s-a înscris în Partidul Social Democrat, în rândurile căruia va
activa până la moarte, fiind unul dintre principalii militanţi ai partidului. A colaborat la ziare
muncitoreşti locale, precum şi la ziarul “Adevărul” din Budapesta, organ al P.S.D. din Ungaria.
A candidat în anul 1905 în alegerile pentru parlamentul din Budapesta, din partea P.S.D., dar nu
a fost ales. În anul 1906 a fost ales în comitetul central la P.S.D. Ungaria, la compartimentul
propagandă şi presă, devenind din 1911 redactor responsabil al ziarului “Adevărul” din Ungaria,
până în anul 1914, când ziarul a fost suspendat. Din anul 1907 până în 1918 a locuit la
Budapesta, iar în timpul primului război mondial a fost mobilizat şi a lucrat în fabrica de avioane
din insula Csepel.
A fost ales în 1918 membru în Consiliul Naţional Român Central, participând la dezbaterile
acestuia şi la tratativele cu delegaţia ungară, care au avut loc în noiembrie 1918 la Arad. A
contribuit la definitivarea rezoluţiei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918 şi a fost ales vicepreşedinte al acesteia. La 1 decembrie 1918 a fost ales secretar general al
P.S.D. Între anii 1921-1926 a fost redactor responsabil al gazetei “Tribuna socialistă” din Cluj.
A participat în anul 1920 la Conferinţa de Pace de la Paris, făcând parte din delegaţia oficială a
României. În 1944 a participat la reorganizarea P.S.D., dar a refuzat colaborarea cu P.C.R. Petru
Groza i-a oferit postul de ministru al muncii în guvernul constituit la 6 martie 1945, dar Ioan
Flueraş a refuzat, din cauză că noul guvern era supus ocupantului sovietic. A fost arestat de
autorităţile comuniste timp de trei luni, pe motiv că a răspândit “manifeste interzise”. La
Congresul P.S.D. din 1946 s-a hotărât ca acesta să participe la alegerile parlamentare din acel an
pe o listă comună împreună cu P.C.R. Ca urmare, sub preşedinţia lui Titel Petrescu, s-a format
un P.S.D. independent, care nu dorea colaborarea cu comuniştii. La acest nou partid a aderat şi
Ioan Flueraş, activând în rândurile sale până în anul 1948, când a fost arestat în luna iunie de
autorităţile comuniste. A fost condamnat la cincisprezece ani temniţă grea pentru “înaltă
trădare”.

IOSIF JUMANCA
23 decembrie 1893, comuna Voiteg, județul Timiș – 26 iunie 1949

Iosif Jumanca a fost un om politic român, membru al Partidului Social Democrat din
Transilvania, membru al Consiliului Național Român Central (1918) și al Consiliului Dirigent al
Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României.
În fața celor 1228 de delegați, întruniți în 1918 în sala mare a Cercului Militar din Alba Iulia
(astăzi, Sala Unirii), Iosif Jumanca a afirmat clar că social-democrații români sunt adepți ai
dreptății sociale, dar în primul rând își doresc un stat național întregit, după realizarea căruia, vor
urmări și reforme democratice largi. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie
1918, la care au fost prezenți 150 de delegați socialiști care s-au pronuntat pentru unirea
Transilvaniei cu România, a luat cuvântul și Iosif Jumanca, care a arătat că social-democrații
sprijină Unirea, precizând: „Social-democrația nu-i identică cu lipsa simțului național. Noi nu
zicem ubi bene ibi patria, dimpotrivă, zicem că, acolo unde ți-e patria, acolo trebuie să-ți cauți de
ea”. Reprezentanții social-democraților transilvăneni au intrat și în Marele Sfat Național,
constituit la 1 decembrie 1918, și au făcut parte din Consiliul Dirigent (până la 4 august 1919, la
Resortul social, Ioan Flueraș, iar la Resortul industriei, Iosif Jumanca). Iosif Jumanca, care a
ajuns deputat la București din partea Partidului Social Democrat, susținea în Parlament
necesitatea ca liberalii să-și înfăptuiască programul lor de refacere economică a României cât
mai grabnic, astfel ca, pe baza revigorării vistieriei țării, să poată fi puse în practică și
programele de protecție socială preconizate de social-democrați.
În 1921 s-a pronunțat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaționala a III-a.
După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec a
trecut la o campanie de excludere a membrilor partidului care își manifestau acum deziluzia și
împotrivirea față de cele petrecute în partidul său după 23 August 1944. Printre cei excluși s-a
aflat și Iosif Jumanca.
În ultima parte a vieții a locuit cu familia la adresa Str. Dimitrie Marinescu nr. 7, sector 2,
București (cartierul Vatra Luminoasă).
Arestat de autoritățile comuniste, a murit la închisoarea Jilava în 1949.

ENEA GRAPINI
16 septembrie 1893, comuna Șanț, Bistrița-Năsăud – 1 martie 1980, București

Unul dintre cei mai activi fruntași ai social-democrației române din Transilvania primelor decenii
ale acestui veac a fost Enea Grapini. A văzut lumina zilei în familia preotului greco-catolic
Pamfiliu Grapini (1855-1949), distinsă personalitate culturală a vremii, căreia românii din
această zonă îi datorează, între altele, și Monografia comunei Șant, editată în 1903, de Tipografia
A. Baciu din Bistrița. Enea Grapini a urmat cursurile școlii primare în comuna natală, primele
clase liceale la Bistrita și ultimele la liceul Gherla. Despre studiile universitare, iată ce spune el
însusi într-un interviu acordat în 1978: ”Grație unei burse a Administrației fondurilor grănicerești
din Bistrița, am putut urma Politehnica și am devenit inginer, profesie pe care, în paranteză fie
spus, am exercitat-o timp de 54 de ani încheiați!”. Nu a practicat meseria de inginer imediat după
absolvirea Institutului Politehnic, fiind atras de luptele politice care, în condițiile primului război
mondial și ale prăbușirii Imperiului austroungar, au căpătat o amploare deosebită.
A fost ales în 1918 membru în Consiliul Naţional Român Central, participând la dezbaterile
acestuia şi la tratativele cu delegaţia ungară, care au avut loc în noiembrie 1918 la Arad. A
contribuit la definitivarea rezoluţiei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918.
După Marea Unire s-a stabilit la Bistrița, unde și-a întemeiat o familie. Între anii 1933-1940 a
ocupat funcția de președinte al Camerei de muncă din Bistrița, activitate predilectă social-
democrațiilor în acele vremuri. După dictatul de la Viena, la data de 8 septembrie 1940, a
organizat o mare demonstrație de protest în Piata Unirii din Bistrița, la care au participat un mare
număr de muncitori, țărani și intelectuali din zonă. După această acțiune, ca urmare a presiunilor
exercitate de autoritățile hortiste, Enea Grapini a fost obligat să se refugieze la Bucuresti, unde a
trăit timp de 40 ani, până la sfârșitul vieții sale. Între alte funcții ocupate în cariera sa, a fost și
aceea de președinte al Asociației inginerilor și tehnicienilor din România.
Ultimul dintre cei șase social-democrați care au făcut parte din Consiliul National Român
Central, Enea Grapini s-a stins din viață la 1 martie 1980, la Bucuresti; a fost înhumat la Bistrița,
la 3 martie 1980.

TIRON ALBANI
2 martie 1887, Gârbova de Sus, jud. Alba – 12 septembrie 1976, Oradea

După trei clase elementare făcute în satul natal, orfan fiind, fuge la Caracal unde e ucenic în
atelierul de tâmplărie al bunicului său. Ca muncitor tâmplar, ia contact cu cercurile socialiste şi
parcurge autodidact literatura care circulă în aceste medii. În urma unei greve, este expulzat,
pleacă la Budapesta integrându-se mişcării muncitoreşti de acolo. Urmează la Budapesta „o clasă
de liceu particular, două clase de gimnaziu muncitoresc şi Academia ziaristică, plus cursurile
seminariale ale Universităţii libere. Trimite corespondenţe la ziarul „Cometa” din Craiova, la
„Foaia poporului” din Sibiu şi la „România muncitoare” (Bucureşti).
În 1913 devine redactor al săptămânalului „Adevărul”, publicaţie a secţiei române a Partidului
Social Democrat din Ungaria, fiind chiar deţinut trei luni pentru delict de presă. Este editor şi
redactor responsabil la ziarul „Adevărul” din Sibiu (1918-1919), „Tribuna socialistă” (Sibiu-
Cluj, 1919-1921), „Dezrobirea”, organ al Partidului Socialist din Transilvania (Cluj, 1921) şi
„Dreptatea” (Braşov, 1921). Între 1920 şi 1945 a colaborat la publicaţiile: „Facla” (Cluj),
„Aurora” (Bucureşti), „Tribuna” (Cluj), „Santinela”, „Nădejdea poporului” (Oradea), „Ştirea” şi
„Libertatea poporului” (Arad). A mai colaborat şi la alte gazete şi reviste, cum sunt revistele
orădene „Familia”, „Gazeta de vest”, „Noua gazetă de vest”, „Cele trei Crişuri”, „Neamul
românesc”. A fost membru al Sindicatul presei române din Ardeal şi Banat.
Membru în Comitetul Central al Partidului Social Democrat din Ungaria şi în Consiliul Naţional
Român Central, a desfăşurat o intensă activitate printre muncitorii şi ostaşii români din
Budapesta, apoi în centrele muncitoreşti din Ardeal.
Ca politician Tiron ALBANI era un fruntaş socialist, care împreună cu Ioan FLUERAŞ şi Iosif
JUMANCA au fost principalii lideri care în ianuarie 1906 formau la Lugoj secţia românească a
Partidului Social-democrat din Ungaria, iar în ceea ce priveşte evenimentele din 1918, ei erau
convinşi că lupta de eliberare socială şi lupta de eliberare naţională sunt indisolubil legate astfel
că, pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, conducătorii socialişti au luat
hotărârea de a conlucra cu Partidul Naţional Român pentru organizarea luptei naţionale a
românilor din Transilvania şi Banat.
Conlucrarea dintre cele două partide s-a înfăptuit ca o dorinţă firească şi comună de eliberare
socială şi naţională: „Şi dacă poporul român manifesta pentru eliberare naţională şi dezrobire
socială o făcea pentru că în mintea lui aceste idealuri se contopeau, formând o singură credinţă.
Pentru el faptul că socialişti ‘conlucrează’ cu naţionali este o chezăşie” – spunea fruntaşul
socialist Tiron ALBANI .
Tiron ALBANI făcea parte din Consiliul Naţional Român Central, organ politic format la data de
30 octombrie/12 noiembrie 1918 şi constituit din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai
Partidului Social Democrat, care a preluat controlul Transilvaniei în acele zile având rolul de
organizare a luptei naţionale a românilor din Transilvania şi devenind structura centrală a luptei
românilor pentru Unire.

GHEORGHE POP DE BĂSEȘTI


1 august 1835, Băsești – 23 februarie 1919

Provenind dintr-o veche familie românească, atestată cu titluri nobiliare încă din secolul XVII, George Pop s-a
născut la 1 august 1835 în localitatea Băseşti. Şcoala primară a urmat-o în localitate, iar următoarele 6 clase, la
gimnaziul din Baia Mare. Au urmat ultimii doi ani la Liceul cezaro-crăiesc din Oradea, susţinerea
bacalaureatului şi studiile la Academia de Drept din Oradea. În anul 1859, a fost mobilizat în timpul războiului
dintre Austria şi Regatul Sardiniei, un an mai târziu începându-şi cariera juridică şi administrativă,
remarcându-se ca judecător şi administrator cercual, consilier la Episcopia judeţeană a orfanilor sau prim-
pretor.
În 1872, beneficiind de încrederea cetăţenilor români şi maghiari, a fost ales deputat în cercul Cehu-Silvaniei.
A mai obţinut două mandate de parlamentar, în anii 1875 şi 1878, în pofida unei legi electorale cenzitare şi
extrem de restrictive pentru naţiunile nemaghiare care făceau parte atunci din Monarhia austro-ungară.
În Parlamentul de la Budapesta, s-a remarcat prin discursurile la baza cărora aşeza întotdeauna o argumentaţie
logică.
George Pop de Băseşti a devenit factorul coagulant al mişcării naţionale a românilor, reprezentată atunci de
Partidul Naţional Român (PNR) din Banat şi Ungaria şi de Partidul Naţional Român din Transilvania.
Personalitatea sa se manifestă din 1880 şi până în 1918 în evenimentele importante din evoluţia mişcării
naţionale.
Cu puțin înainte de startul Primului Război Mondial, Gheorghe Pop de Băsești face parte dintre cei 10
reprezentați ai partidului care intră în tratative cu contele Tisza în problema drepturilor naționale ale românilor
din Transilvania. Luptătorul pentru drepturile românilor din Transilvania nu a participat la război. Avea deja
peste 75 de ani în 1914.
A redevenit activ la sfârșitul războiului, când Unirea deja devenea realitate. A fost președintele Marii Adunări
de la Alba Iulia.
La sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Monarhiei bicefale, i-a fost dat „bătrânului
naţiei” George Pop de Băseşti să-şi vadă împlinit visul unirii românilor. Mai mult, a prezidat Adunarea
Naţională de la 1 Decembrie 1918. Simţea că Dumnezeu l-a învrednicit în acest sens şi, nu întâmplător, a doua
zi, la încheierea şedinţei Marelui Sfat Naţional (al cărui preşedinte a fost ales), apelează la Sfânta Scriptură:
„Iar acum slobozeşte, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu”. Peste puţin timp,
la 23 februarie 1919, destinul pământesc al lui George Pop de Băseşti se încheia.

S-ar putea să vă placă și