JOCUL ”DE-A PIRAȚII”

Ștefan (căpitanul pirat), Bianca R. (șef de echipaj), Lucia (fata

capturată/prizonieră), Paula (timonier/navigator și Alice), Adelin (om de
știință), Ștefănica și Roberta (asistentele omului de știință), Bianca A. – fata
indigenă, Ioana V. o păzește pe fata capturată

Prezenți în scenă: căpitanul, șeful de echipaj, fata capturată, fata indigenă,

navigatorul

- Alice: Căpitane Gordon, ne apropiem de regiunea aceea pe care nimeni nu a

explorat-o vreodată.
- Cea plină de bancuri de nisip, recife de corali și de monștri marini
necunoscuți?
- Alice: (Înghițind în sec) Da!
- Ești cel mai bun timonier și navigator. Un adevărat artist. Nu vă temeți,
camarazii mei! Acolo vom găsi și comoara pe care o vânăm de atâta timp.
- Toți: Daaaa!
- Lucia: Dacă veți găsi comoara, înseamnă că nu veți mai avea nevoie de
mine, nu-i așa?
- Ștefan: Pe dumneata, stimată domnișoară, vă vom elibera după ce vom
primi recompensa de la distinsul dumitale tată.
- Vai, mă copleșești, piratule! Avarilor! Nu vă mai săturați de galbeni!
- Ștefan: Domnișoară, vorbiți frumos! Domnilor avari…
Râsete în hohote.
- Șef de echipaj, dar ce se vede în zare?
- Bianca R.: Se pare că este ”Taifunul continuu”.
- Chemați pe conducătorul științific al expediției și pe asistentele lui!
- Bianca R.: Profesore Eisenstein, veniți repede!
- La ordinele dumneavoastră, căpitane Gordon! Am auzit ceva despre vreun
taifun?
- Bianca R.: Uitați-vă singur, profesore!
- Ooo, este ”Taifunul călător”.
- (Toți, mirați) ”Taifunul călător.”
- Mara, Sara, uitați-vă și voi!
- Roberta: Într-adevăr, ”Taifunul călător”. Tot ce prinde acest ciclon nu-i mai
scapă din ghearele uriașe înainte de a fi sfărâmat în așchii de mărimea unui
băț de chibrit.

1
 - Ștefănica: Nicio corabie nu i-a scăpat, niciun echipaj nu a mai fost găsit
după ce s-a înfruntat cu el.
Toţi trei stăteau aplecaţi peste cărți și instrumentele lor de precizie, sfătuindu-
se între ei cu vocea scăzută.
- Adelin: Unde este indigena Momosan?
Discuție în dialectul Hula – profesorul, asistentele și indigena.
Ștefănica: Ois tu masamba beni balabau?
Bianca: Ma beni sono esefana.
Roberta: Erveini samba sono oisitu?
Bianca: Sono lamba ositu.
- Ștefan: Profesore, chiar trebuie să vorbiți păsăreasca asta? Ce se întâmplă?
- Adelin: Căpitane, indigena Momosan ne-a transmis, în dialectul ei Hula, că
nu mai putem evita furtuna. Ne-am apropiat îngrijorător de mult.
- De ce am făcut asta?
- Alice: Ieri, când v-am avertizat, ne-ați spus că vom înainta cu orice preț,
pentru a găsi comoara.
- Da, îmi amintesc. Atunci, vom înfrunta primejdia. Suntem cei mai curajoși
pirați.
- (Domnișoara prizonieră râde de ei) Curajoși… Mai bine faceți-vă
rugăciunile!
- Ioana V.: Căpitane, lăsați-mă să o arunc la rechini.
- Bianca R.: (Îngrozit) Sau la monstrul care se vede acolo…
- Unde, unde?
- Roberta: Trebuie să fie vorba despre un Oggelmumpf bistrozinalis.
- Ștefănica: E posibil, dar tot atât de bine ar putea fi şi o Şlucula tapetozifera.
- Adelin: După părerea mea, aici avem de-a face cu o varietate a obişnuitului
Ştrumpfus cvicinensus.
- Roberta: Să ne uităm în carte. După tentacule, este vorba despre o meduză
uriaşă!
- Înapoi! Toată lumea la bord! Vom tăia fiara în două cu prora vasului. Cu
toată puterea maximă a motoarelor, înainte!
- Am trecut?
- Ioana V.: Da, căpitane, meduza a fost tăiată în două. Dar mai avem un
pericol. Între timp, ciclonul s-a apropiat de noi cu o viteză nebună.
- Adelin: Un Şum-Şum gumilasticum! strigă entuziasmat profesorul ţinându-
şi strâns ochelarii.
- Ștefănica: E o ocazie unică. O astfel de făptură titireziformă datează
probabil din cele mai străvechi epoci ale istoriei planetare. Trebuie să aibă o
vârstă de peste un miliard de ani.

2
 - Roberta: În vremurile noastre, nu mai există decât o varietate de dimensiuni
microscopice ce poate fi găsită uneori în sosul de pătlăgele roşii şi mai rar în
cerneala verde.
- Adelin: Bănuiesc că un exemplar de o asemenea mărime este singurul din
specia sa care mai există.
- Ștefan: Profesore, cum poate fi oprită în loc această arătare?
- Adelin: Fireşte că nici eu nu ştiu. Ştiinţa nu a avut încă prilejul să o
studieze.
- Bine, atunci vom trage cu tunul în ea.
- E tare păcat să tragi cu tunul în singurul exemplar al unui ŞumŞum
gumilasticum! Și inutil, pe deasupra.
- Aveți un alt plan?
Indigena îl trage de mânecă pe căpitan.
- Malumba! Malumba oisitu sono! Erveini samba insaltu lolobindra. Cramuna
hoi beni beni sadogau.
- Ce tot spui acolo?
- Babalu? întrebă mirat profesorul. Didi maha feinosi intu ge doinean
malumba?
Indigena dă vehement din cap.
- Dodo um sufu şulamat vavada.
- Oi-oi, răspunse profesorul trecându-şi gânditor mâna peste bărbie.
- Ce vrea?
- Susţine că în tribul ei, se cunoaşte un cântec străvechi, prin care „Taifunul
călător" poate fi făcut să adoarmă dacă cineva are curajul să i-l cânte.
- Îmi vine să râd! Un cântecel de leagăn pentru un uragan!
- Bianca: N-are ce strica. Spuneţi-i să cânte.
- Adelin: Malumba didi oisafal huna-huna, vavadu?
Indigena cântă, bătând din palme. După ea, încep să cânte și ceilalți.
Eni meni alubeni
tai susura teni!
Furtuna se oprește. Toți răsuflau ușurați. Bucuroși:
- Bianca R.: Am scăpat! Am scăpat de taifun!
- Ce spuneți, domnișoară?
- Că vreau acasă!
- Vom ajunge și acolo. Dar mai întâi, spre insulă! Ne așteaptă o comoară.
- Toți: Spre comoară!
După joacă:
- Bianca A.: Ce frumos ne-am jucat! A fost minunat!
- Banca R.: Vom mai veni la tine, Alice!
3
- Mă bucur că veniți. Aveți atâtea idei interesante! Ieri de ce nu ați venit? V-
am așteptat.
- Ștefan: Mie mi-au dat părinții bani de buzunar și m-au trimis la Cine Grand,
la film. Au vrut să mă știe într-un loc sigur.
- Dar nu trebuia să-ți petreci timpul cu părinții tăi?
- Ei, nu au avut timp de mine.
- Adelin: Mie mi-au cumpărat o tabletă nouă pentru că nu au nici ei timp de
mine. M-am jucat toată ziua pe aplicații noi.
- Lucia: Ascultați aici: pe mine m-au lăsat să-mi fac propriul cont de
facebook. Asta este o dovadă că părinții mei mă iubesc foarte mult, nu-i așa?
- Bianca R.: Sigur că te iubesc…
- Ioana V.: Eu una m-am săturat să tot aud: ”Te iubesc, dar n-am timp!” ”N-
am timp!” Nu știu ce se întâmplă cu timpul ăsta.
- Roberta: Parcă cineva îl fură. Oamenii mari muncesc atât de mult și de
repede.
- Ștefănica: I-am auzit pe părinții mei spunând că, în ritmul ăsta, nu mai
muncesc cu plăcere. Înainte chiar le plăcea ce făceau.
- Lucia: Da, pentru că munceau, dar aveau timp și pentru activități relaxante.
Și nu se grăbeau mereu.
- Ștefan: Mama mea a aruncat toate florile din casă. Spune că pierde timpul
îngrijindu-le.
- Adelin: Noi, înainte, obișnuiam să mergem la plimbare în parc, împreună cu
bunicii. Nici vorbă acum de așa ceva.
- Bianca A.: Eu am auzit o veste și mai proastă. Cică noi, copiii, nu ne mai
putem juca așa, nesupravegheați. Se construiesc niște depozite de copii, unde
noi vom sta cât timp părinții noștri sunt la serviciu.
- Ștefan: Adică toată ziua…
- Alice: Îngrozitor!
- Bianca A.: Vom fi îmbrăcați la fel și vom participa la ceea ce numesc ei
”lecții de joacă”.
- Toți: ”Lecții de joacă”?
- Da, ne învață ei cum să ne jucăm. Adică într-un mod folositor pentru viitor,
nu după imaginația noastră, cum ne-am jucat mai înainte.
- Ștefănica: Am luat un ziar de la tata. Uitați ce scrie pe prima pagină:
VIITORUL ESTE AL CELOR CARE ECONOMISESC TIMPUL! Și mai
jos: CELOR CARE ECONOMISESC TIMPUL LE MERGE TOT MAI
BINE!
- Adelin: Cine scrie aberațiile astea?

4
 - Bianca R.: Poate oamenii cenușii pe care îi vedem tot mai des pe străzi.
Sunt peste tot, dar se fac nevăzuți imediat.
- Lucia: Or fi agenți secreți…
- Ștefan: Un lucru este clar. Cu agenți secreți sau nu, cu timp sau fără timp,
noi vom continua să fim prieteni și să ne jucăm împreună.
Pun mâinile la un loc.
- Toți: Așa să fie!
- Ioana V.: La revedere, Alice! Trebuie să plecăm. Ne mai dăm întâlnire
săptămâna aceasta.
- Desigur, abia aștept.
- La revedere! La revedere!
Momo rămâne singură și găsește o păpușă vorbitoare.

- Ia te uită, cineva a lăsat aici o păpușă.

- Bună ziua! Sunt Bibigirl, păpușa perfectă.
- Bună ziua! Mă numesc Alice.
- Îți aparțin. Toți te invidiază pentru mine.
- Nu cred că-mi aparții. Mai degrabă cred că cineva te-a uitat aici.
- Aș dori să am mai multe lucruri.
- Da? Nu știu dacă am ceva care să ți se potrivească. (Se gândește) Stai, am
să-ți arăt lucrurile mele și n-ai decât să-mi spui ce ți-ar plăcea.
(Alice îi aduce o cutie cu câteva lucruri și i le arată păpușii.)
- Ei, îți plac?
- Bună ziua! Sunt Bibigirl, păpușa perfectă.
- Da, știu. Voiai să-ți alegi ceva, Bibigirl. De pildă, mai am aici o scoică foarte
frumoasă. Îți place?
- Îți aparțin. Toți te invidiază pentru mine.
- Da, ai mai spus-o o dată. Dacă nu-ți place nimic din lucrurile mele, am putea
să ne jucăm, da?
- Aș dori să am mai multe lucruri.
- N-am mai multe lucruri. Acum să ne jucăm – să zicem că tu vii la mine în
vizită.
- Bună ziua! Sunt Bibigirl, păpușa perfectă.
- Ce drăguț din partea dumneavoastră că ați venit să mă vizitați. De unde
veniți, stimată domnișoară?
- Îți aparțin. Toți te invidiază pentru mine.
- I-ascultă, așa nu ne putem juca, dacă spui mereu același lucru.
- Aș dori să am mai multe lucruri.
5
 - Ce plictisitor!
Apar domnul cenușiu cu asistenta lui. Alice se sperie puțin.
- Ce păpușă frumoasă ai! Toți camarazii tăi de joacă ar putea să te invidieze
pentru ea.
Alice ridică doar din umeri și tăcu.
- Ștefania: Cu siguranță a fost foarte scumpă.
- Nu știu. Am găsit-o.
- Ce spui! Mi se pare că ești foarte norocoasă.
- În tot cazul, avem impresia că nu te bucuri prea mult, fetițo. Ne tot uităm la
tine de mai multă vreme și ni se pare că nu știi să te joci cu așa o păpușă.
Vrei să-ți arătăm noi?
- Care noi?
- Prietenii tăi.
Păpușa zbârnâi dintr-odată.
- Aș dori să am mai multe lucruri.
- Vezi, fetițo, ți-o declară ea singură. Cu o păpușă extraordinară cum este
aceasta nu te poți juca la fel cum ai face-o cu una obișnuită. Nu pentru asta
este făcută. Trebuie să i se ofere ceva dacă nu vrei să te plictisești cu ea. Fii
atentă, fetițo! Asistentă, te rog!
Asistenta aduce o rochie elegantă pentru păpușă.
- În primul rând, îi trebuie multe haine.
- Cum este această rochie încântătoare.
Apoi asistenta aduce și alte haine și accesorii pe care i le enumeră lui Momo.
- Așa, acum ai cu ce te juca un timp, nu-i așa, fetițo? Ești de părere că după
câteva zile va fi iar plictisitor?
- Nu știu…
- Cu atâtea jucării, lucrurile pot continua la nesfârşit şi mereu mai rămâne încă
ceva ce-ţi poţi dori. Acum ai înțeles cum trebuie să te joci cu această păpușă?
- Am înțeles.
- Atunci nici nu mai ai nevoie de prietenii tăi, nu-i așa? Acum ai destul de
multă distracţie, dacă toate lucrurile acestea frumoase îţi aparţin. Vrei să fie
a ta păpuşa aceasta extraordinară? Vrei neapărat s-o ai, aşa-i?
Alice face semn din cap că nu vrea.
- Cum se poate, cum se poate? Tot nu eşti mulţumită? Voi, copiii din ziua de
azi, sunteţi din cale afară de pretenţioşi! Vrei să ne spui oare ce-i mai lipseşte
păpuşii perfecte?
- (Încet) Cred că nu poate fi iubită.
- Cum? Ce a spus?

6
- Asistenta: Nu poate fi iubită.
- Eu pe prietenii mei îi iubesc.
- Sunt de părere că ar trebui să stăm serios de vorbă, fetiţo, ca să te lămureşti
ce are importanţă. Domnișoară asistentă, te rog să-i explici!
- Ștefania: Singurul lucru important în viaţă este să realizezi ceva, să devii
cineva, să ai ceva. Cel ce ajunge mai departe, cel care parvine şi posedă mai
mult decât ceilalţi, aceluia îi revin de la sine şi toate celelalte: prietenia,
dragostea, onorurile şi aşa mai departe.
- Prin urmare, eşti de părere că-ţi iubeşti prietenii. Să discutăm despre asta în
mod foarte realist. În primul rând, se ridică întrebarea cu ce se aleg de fapt
prietenii tăi de pe urma existenţei tale? Le foloseşte la ceva? Nu.
- Ștefania: Îi ajută să progreseze, să câştige mai mult, să facă ceva cu viaţa
lor? Desigur că nu.
- Raichel: Îi sprijini în strădania lor de a economisi timpul? Dimpotrivă.
- Ștefania: Îi reţii de la toate, eşti o piedică în calea lor, le distrugi
ascensiunea! Fără să ştii, eşti în realitate duşmanul lor! Şi asta numeşti tu a
iubi pe cineva?
- Raichel: Noi avem grijă ca tu să-i laşi în pace. De aceea îţi dăruim toate
aceste lucruri frumoase.
- Cine „noi?"
- Raichel: Noi, cei de la Casa de Economii a Timpului. Iar tu, Alice, nu te poţi
măsura cu noi.
- Pe tine nu te iubeşte nimeni?
- (Îngrozit) Ce a spus? Ce-i asta? Trebuie să recunosc că n-am mai întâlnit
niciodată pe cineva ca acest copil.
- Dacă ar exista mulţi de felul ei am putea să închidem curând Casa de
Economii a Timpului iar noi înşine să ne topim în neant.
- Noi trebuie să rămânem necunoscuţi, nimeni nu trebuie să ştie că existăm şi
ce facem... Avem grijă ca niciun om să nu ne păstreze în memorie... Numai
atât timp cât rămânem necunoscuţi ne putem vedea de treburile noastre... o
treabă chinuitoare să socoți oamenilor timpul lor de viaţă cu ora, cu minutul,
cu secunda... căci tot timpul pe care ei şi-l economisesc e pierdut pentru ei...
ni-l însuşim noi... îl înmagazinăm... avem nevoie de el... ne e foame de el…
- Șefule, nu mai vorbi! Ai spus prea multe…
- Ce ― ce-a fost asta? M-ai tras de limbă! Sunt bolnav! Tu m-ai îmbolnăvit,
tu! Am vorbit numai prostii, fetiţă dragă. Uită tot! Trebuie să uiţi, la fel cum
ne uită toţi ceilalţi! Trebuie! Trebuie!
- Să plecăm de aici!
- Bună ziua! Sunt Bibigirl, păpușa perfectă.
7