Nume:Varga Julia Seria:A

Grupa:2111,ETTI
Mentalități

Dacă considerăm că educația ca activitate socială se exercită asupra ființelor

umane de la naștere, pe parcursul vârstelor școlare, al celor mature/adulte, în forme diferite,
cu tipuri de influențe diverse (informale, nonformale, formale), atunci este evident că nu
putem vorbi decât despre o permanență a educației, despre un continuum educativ, existent
si preexistent în întregul nostru mediu de viață. Din acest punct de vedere vorbim despre
caracterul permanent al educației.
În prezent, permanența educației este privită ca un principiu de organizare a
intregii activități de transformare a personalității și implică „un sistem complet, coerent si
integrat, oferind mijloace proprii de a răspunde aspirațiilor de natură educativă și culturală
ale fiecărui individ, potrivit disponibilităților sale: ea este destinată să permită fiecăruia să-și
dezvolte personalitatea pe durata întregii vieți prin munca și activitățile pe care le
desfașoară”. (Dave, R.H., 1991)
Necesitatea educației permanente a fost intuită cu mult timp in urmă, înainte de
a se constitui într-un principiu fundamental de abordare și considerare a educației
contemporane. Comenius apreciază că „pentru fiecare om, viața sa este o școala, de la
leagăn până la mormânt”, considerând că „tot ceea ce facem, ce gândim, vorbim, auzim,
dobândim și posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce
mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără să putem atinge vreodată suprema treaptă”. (J.A.
Comenius, 1970, p. 20)

Educația este privită ca o prezență continuă în evoluția umanității, fiind

considerată o activitate „veșnică”, reprezentând un liant între diferitele momente de evoluție a
societății omenești, asigurând:
▪ legătura între generații succesive
▪ punerea în legătură a prezentului cu trecutul și viitorul
▪ transmiterea către generațiile tinere a ceea ce au gândit și creat predecesorii
▪ realizarea progresului societății

În egală măsură, educația trebuie considerată ca o dimensiune a întregii vieți ca un

continuum existențial, a cărui durată se suprapune cu durata vieții însăși și care nu trebuie
limitată în timp (vârsta școlară) sau în spațiu (clase, locații școlare).

În pedagogia contemporană, educația permanentă devine un principiu de

organizare/concepere a întregului proces instructiv-educativ depășindu-se astfel concepția
potrivit căreia permanența educatiei este o simplă caracteristică a acesteia. De altfel,
considerarea formelor educației (informală, nonformală, formală) în interdependența și
determinările corelate asupra evoluției personalității umane ne conduce la înțelegerea și
evidențierea ideii ca educația permanentă constituie un răspuns specific la dinamismul
existențial, o asumare individuală și colectivă/de grup a formării, ca răspuns adaptat și
specific la multiplicarea solicitărilor externe (sociale). În această perspectivă, toate
componentele proceselor educative, ale educației școlare cu deosebire, trebuie regândite și
corelate, determinând formarea individului pentru disponibilitatea de a accepta ideea că
toată viața are de învățat. Cerințele (obiectivele) educației permanente trebuie avute în
vedere la toate nivelurile procesului de învățământ și la toate disciplinele.
Obiectivele educației permanente nu pot fi disociate de cele ale educației realizate
în general, de cele ale educației scolare, cu deosebire. Anumiți autori (Dave, R.H. 1991)
susțin că toate obiectivele educației școlare și extrașcolare, ale instruirii organizate sau
spontane trebuie astfel reorientate și dimensionate încât să conducă la dobândirea
autonomiei formative, la formarea unor calități precum: stabilitate intrapsihică, vigoare
emoțională, avânt lăuntric, opțiune responsabilă, angajare socială, autodepașire, dispoziție
pentru reînnoirea cunoștințelor, a învăța să înveți, inter-învățarea, sporirea educabilității,
învățare autodirijată.
La rândul său, C-tin Cucos (1996), susține că învățământul educația școlară trebuie
să suporte o regândire calitativă, în sensul că este necesar să se înscrie în perspectiva
educației permanente, atât prin conținuturile stipulate, metodele de predare și evaluare, dar
mai ales, prin promovarea și multiplicarea unor obiective cu puternice conotații formative.
Dacă învățământul tradițional punea accentul pe transmiterea de cunoștințe, formarea de
priceperi și deprinderi, cultivarea unor atitudini și capacități intelectuale, astăzi, aceasta
triadă ierarhică trebuie inversată, este de părere G. Vaideanu, pe primul loc plasându-se
exigența formării de atitudini și capacități. (1998, p.p. 82-83)
Modificări substanțiale ar trebui să se producă și în ceea ce privește selecția și
prelucrarea conținutului învățământului său, metodologia didactică utilizată în procesul de
invățământ. Conținuturile învățării școlare ar trebui să determine dobândirea autonomiei
intelectuale și acționale, prin vehicularea atât a științelor ca produs, cât și a cunoașterii ca
proces, iar metodologia utilizată în predarea și învățarea acestora să conducă la activizarea
elevilor, la implicarea lor directă, individuală și în grup, atât în învățare, căt și în evaluare.

Caracteristici
Dave (1991) identifică o serie de caracteristici ale educației permanente, dintre care
menționăm:
▪ educația nu se incheie la sfârsâșitul educației școlare, ci constituie un
proces permanent care acoperă întreaga existență a unei persoane.
▪ educația permanentă nu se limitează la educația adulților, ci cuprinde și
integrează toate etapele educației: preșcolară, primară, secundară, ș.a. și
toate modalitățile și formele sale de realizare: informală, nonformală,
formală, înglobând atât învățarea planificată cât și învățarea accidentală.
▪ un rol important în pregătirea copilului pentru a permanentiza educația îl
are familia și întregul mediu rezidențial.
▪ educația permanentă are un caracter universal și democratic, ea
reprezintă democratizarea educației, adresându-se tuturor și la toate
vârstele.
 ▪ se caracterizează prin suplețe de conținut, de metodologie, tehnici și timp
de învățare.
▪ exercită o funcție corectivă, remediind dificultățile și anacronismele
educației actuale.
▪ există trei condiții pentru a realiza educația permanentă: ocazia,
motivația, educabilitatea.
▪ țelul suprem al educației permanente este ameliorarea calității vieții, în
plan individual și social.

Învățarea pe tot parcursul vieții cuprinde educația timpurie, învățământul

preuniversitar, învățământul superior, educația și formarea profesională continuă a adulților.
Finalitățile principale ale învățării pe tot parcursul vieții vizează dezvoltarea
plenară a persoanei și dezvoltarea durabilă a societății.

Educația formală,cea nonformală si cea informală

Educația permanentă reprezintă totalitatea activităților de învățare realizate de

fiecare persoană pe parcursul vieții în contexte formale, nonformale și informale, în scopul
formării sau dezvoltării competențelor dintr-o multiplă perspectivă: personală, civică, socială
ori ocupațională.
▪ Învățarea în context formal reprezintă o învățare organizată și
structurată, care se realizează într-un cadru instituționalizat și se
fundamentează pe o proiectare didactică explicită. Acest tip de
învățare are asociate obiective, durate și resurse, depinde de voința
celui care învață și se finalizează cu certificarea instituționalizată a
cunoștințelor și competențelor dobândite.
▪ Învățarea în contexte nonformale este considerată ca fiind învățarea
integrată în cadrul unor activități planificate, cu obiective de învățare,
care nu urmează în mod explicit un curriculum și poate diferi ca
durată. Acest tip de învățare depinde de intenția celui care învață și
nu conduce în mod automat la certificarea cunoștințelor și
competențelor dobândite.
▪ Învățarea în contexte informale reprezintă rezultatul unor activități
zilnice legate de muncă, mediul familial, timpul liber și nu este
organizată sau structurată din punct de vedere al obiectivelor, duratei
ori sprijinului pentru învățare. Acest tip de învățare nu este
dependent de intenția celui care învață și nu conduce în mod automat
la certificarea cunoștințelor și competențelor dobândite.
 Implicarea elevilor în activitatea de formare a propriei lor personalități – ca mijloc,
instrument de realizare a educației pe parcursul întregii vieții – , considerarea procesului
învățării ca un mijloc de stimulare a dezvoltării, aduce în discuție așa numita învățare
inovatoare, în opoziție cu învățarea de menținere. (J.W. Botkin, 1981))
Învățarea inovatoare are menirea de a pregăti indivizii și societățile să acționeze în
situații noi, presupunând autonomie și integrare informațională. În egală măsură, ea poate
conduce la atitudini creative față de informațiile asimilate, situații, presupunând formulare și
reformulare de probleme, daramarea clișeelor, ruperea structurilor închise. Puse alături,
într-o analiză comparativă, cele două ipostaze de realizare a educației sunt prezentate în
Tabelul nr. 2 ( Bruno Wurtz, 1992, dupa C Cucos, p.p. 32-33)
Devine astfel evidentă relația existentă între educația permanentă ca țintă a
educației școlare (și nu numai) și autoeducație, ca modalitate autonomă, ca educație
„autopropulsată”. (I. Comănescu, 1998, p. 71).
Același autor, realizând o analiză complexă a relației autoeducative - educație permanentă,
precizează că deși educația permanentă este un deziderat extrem de generos, fără
capacitatea de autoeducație, procesul de formare și modelare continuă a omului, rămâne,
înca, o țintă greu de realizat, sau chiar o simplă metaforă.

În concluzie
Consider că, educaţia are acum mai multă putere în a conferi individului libertatea de „a fi”.