Sunteți pe pagina 1din 54

SPECIALIZAREA: Auditul și evaluarea

întreprinderii

REGIMUL
JURIDIC AL
AFACERILOR
Lect. univ. dr. Lavinia Iancu

SUPORT DE CURS INTERN PENTRU


ANUL UNIVERSITAR 2019-2020

1
CUPRINS

TEMA 1
Capitolul 1. Introducere în dreptul comercial român..........................................................4
1.1 Noțiune..............................................................................................................4

TEMA 2
1.2 Izvoarele dreptului comercial............................................................................5

TEMA 3
Capitolul 2. Profesionistul și întreprinderea sa ...................................................................8

TEMA 4
Capitolul 3. Profesionistul persoană fizică........................................................................11

TEMA 5
Capitolul 4. Profesionistul persoană juridică.....................................................................14
4.1 Premisele personalității juridice.......................................................................14
4.2 Înființare, înregistrare, efecte...........................................................................15

TEMA 6
4.3. Capacitate, funcționare, răspundere................................................................18

TEMA 7
Capitolul 5. Societățile comerciale....................................................................................25
5.1 Constituire........................................................................................................25

TEMA 8
5.2 Efectele personalității juridice.........................................................................28

TEMA 9
5.3 Funcționarea societăților comerciale...............................................................30

TEMA 10
5.4 Asociați și acționari.........................................................................................36

TEMA 11
5.5 Dizolvarea și lichidarea....................................................................................38

TEMA12
Capitolul 6 Grupurile de societăți......................................................................................47
6.1 Noțiune, voință și interes.................................................................................47

TEMA 13
6.2 Răspunderea.....................................................................................................50
Bibliografie........................................................................................................................53

2
INTRODUCERE

Comerțul, o noțiune uzuală și cunoscută din momentele de început ale civilizației,


își păstrează importanța până în zilele noastre. În țara noastră primele reguli comerciale le
regăsim în anul 1814 în Codul lui Andronache Donici. O reglementare la fel de sumară a
regulilor în materia comerțului exista în Codul lui Caragea din 1817 din Muntenia și în
Codul Calimah din 1828 din Moldova. Regulamentele organice ale Munteniei și
Moldovei din 1831 cuprind dispoziții mai ample referitoare la comerț. După unirea celor
două Principate din 1859 intră în vigoare Condica de comerciu a Principatelor Unite
Române. România are o tradiție îndelungată în materie de drept comercial, iar în anul
1887 a fost reglementat Codul comercial român. După adoptarea sa, Codul comercial a
constituit reglementarea de bază a activității comerciale în a doua doua jumătate a
secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. După cel de-al doilea război mondial,
trecându-se la economia planificată (1948), Codul comercial a încetat să se mai aplice în
raporturile juridice dintre agenții economici români. Cu toate acestea, Codul comercial
român nu a fost abrogat, menținerea lui în vigoare fiind determinată de necesitatea
asigurării unei reglementări legale în raporturile juridice de comerț exterior la care
participau unitățile economice românești. După Revoluția din 1989, Codul comercial din
1887 a redevenit reglementarea generală a activității comerciale. În mod firesc,
dezvoltarea economică dar și necesitatea perfecționării reglementării care face obiectul
Codului comercial, au condus în perioada postrevoluționară la adoptarea de noi reguli cu
privire la instituțiile de bază ale dreptului comercial precum: regimul societăților
comerciale sau tratamentul comercianților în dificultate.
Intrarea în vigoare a Noului Cod Civil din anul 2009 a schimbat profund aspectul
Codului comercial, mare parte din dispozițiile acestuia fiind abrogate. Deşi dreptul
comercial este o specie a dreptului civil, îl copleșește pe acesta din urmă prin volum şi
valoare, venind cu propriile reguli si uzanțe. Ca volum, dreptul comercial acaparează
majoritatea absolută a raporturilor juridice civile, în timp ce dreptul civil (altul decât
dreptul activităților profesionale sau de afaceri) ocupă un spațiu mult mai redus.
Trebuie observat faptul că Noul Cod Civil reglementează doar o parte din
obligațiile profesioniștilor (inclusiv contractele), nu și statutul comercianților sau al altor
categorii de profesioniști, și nici obligațiile profesionale ale comercianților, care rămân
statuate în legi speciale: Legea societăților comerciale, Legea registrului comerțului, etc.
O analiză completă a acestei materii ar presupune pe de o parte studierea aspectelor
generale ale dreptului comercial și a subiectelor acestuia și pe de altă parte studierea
contractelor comerciale și a titlurilor de valoare. De asemenea trebuie avute în vedere o
serie de legi speciale cu implicații directe în această materie. Acest curs, elaborat pentru
studiul studenților Facultății de Științe Economice nu își propune o abordare exhaustivă a
materiei, ci vizează familiarizarea acestora cu noțiuni specifice ale dreptului comețului, în
special cu subiectele dreptului comercial prin prisma Noului Cod Civil adoptat în anul
2009.

3
Capitolul 1. Introducere în dreptul comercial român

1.1 Noțiune
Comerțul, activitate cunoscută încă din momentele de început ale civilizației, a
dobândit în timp caracteristicile unei profesii, ai cărei practicanți au început prin a iniția
legătura dintre producție și consum, ulterior sfera activiăților fiind extinsă prin includerea
altor operațiuni precum executarea de lucrări sau prestarea de servicii.
Etimologic, cuvântul comerț provine din latinescul commercium (cum-cu, merx-
marfă).
Obiectul dreptului comercial îl constituie, în esență, relațiile patrimoniale cu
caracter comercial. Principala trăsătură a dreptului comercial este comercialitatea, care în
funcție de sistemul de drept cunoaște două conotații, una subiectivă și una obiectivă.
Potrivit conceptției subiective, caracterul comercial sau civil al actului sau faptului juridic
decurge din calitatea autorului său, actul sau faptul fiind comercial dacă este săvârșit de
un comerciant. În acest context dreptul comercial reprezintă ansamblul de norme juridice
de drept privat aplicabile raporturilor juridice la care participă comercianții în calitatea lor
de profesioniști ai activității comerciale1.
În accepțiunea concepției obiective, comercialitatea este analizată prin prisma
elementelor intrinseci ale actului sau faptului juridic respectiv, al naturii sale și
independent de calitatea părților la raportul juridic. Această concepție a fost preferată și
de legiuitorul roman, la adoptarea Codului Comercial din 1887. În concepția obiectivă,
dreptul commercial este definit ca acea ramură a dreptului privat care cuprinde ansamblul
unitar al normelor juridice care reglementează relațiile sociale patrimoniale și personal-
nepatrimoniale din sfera activității de comerț, relații care se nasc, de regulă, între
persoane care au calitatea de comerciant și care care se află pe poziție de egalitate
juridică2.
Adoptarea Codului Comercial din 1887 a condus la recunoașterea autonomiei
dreptului commercial, România fiind un stat ce distingea între dreptul civil și dreptul
commercial. Criticile formulate la adresa sistemului autonom au fost considerate
argumentate de către leguitorul roman contemporan, care a optat pentru realizarea unui
drept unitar, odată cu adoptarea Noului Cod Civil 3 . Intenția noii reglementări este de
reuni dreptul commercial (precum și alte ramuri de drept privat, cum ar fi dreptul
familiei) sub reglementarea Noului Cod Civil, într-o singură ramură de drept.
În locul dihotomiei drept commercial - drept civil, Noul Cod Civil intenționează
instaurarea unui sistem unitar de reglementare, raporturile juridice dintre profesioniști
(comercianți și alți participanți la raporturile juridice de afaceri) urmând a fi reglementate
direct și originar de către acesta. Astfel, începând cu 01 octombrie 2011 dreptul
commercial (ca de altfel și dreptul familiei) va fi înglobat în dreptul civil.
Această concepție a fost denumită monistă4 întrucât se consideră că spiritul noii
reglementări este acela de a refuza dualitatea sau pluralitatea în sistemul dreptului privat.

1
Cărpenaru, St.D., Tratat de drept comercial român, ed.a 4-a actualizată, Ed. Universul Juridic, București,
2014, p.27
2
Angheni, S., Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997, p.2
3
Noul Cod Civil a fost adoptat in anul 2009 si a intrat în vigoare în 1 octombrie 2011
4
Piperea, G., Drept comercial. Întreprinderea în reglementarea NCC, Ed. C.H.Beck, 2012, București, p.1 și
urm

4
Raporturile juridice care rezultă din activitățile de producție, de comerț sau prestări
de servicii sunt raporturi juridice civile, în general, dar comerciale ca specie. Dreptul
civil, conform noii reglementări reprezintă genul, iar dreptul activităților de producție,
comerț și prestări servicii este specia. Această specie a fost denumită drept civil
comercial, pentru a se putea opera distincția terminologică față de restul dreptului civil
care se aplică simplilor particulari, în relațiile dintre aceștia1.
Un drept civil care înglobează tot ceea ce înseamnă drept privat ar trebui împărțit în
două categorii:
- dreptul civil al simplilor particulari, în care pot fi incluse toate raporturile juridice
de dreptul familiei, drepturile și obligațiile relative la persoane și starea civilă, precum și
contractele care se încheie între simpli particulari;
- dreptul civil comercial (dreptul activităților profesionale, dreptul afacerilor), adică
partea cea mai consistentă a dreptului civil, care este dreptul practicat de profesioniști,
dintre care cei mai importanți ca valom sunt comercianții.
Trebuie precizat că sintagma drept civil comercial nu acoperă întregul concept
tradițional de ”drept comercial”. Părți consistente din Codul comercial nu au fost
abrogate prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, spre exemplu dispozițiile privind
Dreptul maritim. De asemenea, nu trebuie omis faptul că există o serie de legi speciale
care reglementează statutul organic al profesionistului- comerciant sau obligațiile sale
profesionale.
Dreptul civil comercial este o specie a dreptului civil, dar el covârșește dreptul civil
prin volum și valoare și mai mult îl contaminează, introducând propriile reguli și uzanțe.

1.2 Izvoarele dreptului comercial


Evoluția recentă a cadrului normativ în domeniul dreptului comercial, nu conduce
așa cum am arătat la dispariția ramurii de drept comercial, ci doar la reconfigurarea
acestuia, inclusiv a izvoarelor sale.
În reglementarea anterioară, analiza izvoarelor dreptului comercial pornea de la
dispozițiile art. 1 Cod comercial: ”În comerț se aplică legea de față. Unde ea nu dispune
se aplică Codicele civil”, prin intermediul cărora legiuitorul stabilea și ierarhiza totodată
principalele izvoare ale dreptului comercial: Codul comercial în principal și Codul civil
în subsidiar (ca drept comun în materie).
În prezent, izvoarele normative ale dreptului comercial sunt reprezentate de către
legi, uzanțe și principiile generale ale dreptului, iar doctrinei și practicii judiciare fiindu-
le rezervat în continuare rolul de izvoare interpretative.
Legile
În legea fundamentală, Constituția României, sunt reglementate principiile de
organizare a activității economice. Potrivit art. 135 din Costituție, economia României
este una de piață, statul asumându-și obligația de a asigura libertatea comerțului,
protecției concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producție.
Noul Cod Civil constituie reglementarea de bază a activității comerciale, el
cuprinzând norme juridice care reglementează instituțiile fundamentale ale dreptului
comercial. Izvorul principal al dreptului comercial este reprezentat de Noul Cod Civil,
care stabilește conform art.3 alin.1 că dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor
1
a se vedea Piperea, G., op.cit., p.7

5
dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept
civil.
Legislația specială comercială, constituie și ea o reglementare actuală și complexă,
adoptată în acord cu necesitățile actuale ale societății, dar și obligațiile asumate de
România ca stat membru al Uniunii Europene. În acest context, trebuie avut în vedere
principiul supremației dreptului comunitar față de dreptul național, regulamentele
comunitare fiind integral și direct aplicabile în statele membre.
Legislația civilă specială se va aplica si ea în absența unor alte reglementări, precum
în materia obligațiilor sau în materie contractuală.

Uzanțele și principiile generale ale dreptului


În reglementarea anterioară, Codul Comercial nu făcea vorbire despre uzanțe printre
izvoarele normative de drept, însă doctrina și practica recunoșteau uzanțele interpretative
sub forma de „legea locului”.
În prezent, conform art.1 alin.1 Cod civil, uzanțele și principiile generale ale
dreptului sunt izvoare ale dreptului civil. Această nouă reglementare civilă dispune
gradual rolul de izvor normativ al uzanței și de izvor normativ terțiar al principiilor
generale ale dreptului 1 , fiecare dintre acestea fiind aplicabile doar în lipsa unui izvor
normativ superior precum legea.
Uzanțele pot fi izvoare de drept doar dacă sunt conforme cu ordinea publică și cu
bunele moravuri. Sub denumirea de uzanțe includem atât cutuma-obiceiul, cât și uzanțele
profesionale - reguli specifice unei profesii.
Uzanța poate fi definită drept o practică îndelungată care are un anumit grad de
vechime, repetabilitate și stabilitate aplicată unui număr nedefinit de comercianți, care
poate avea sau nu caracter de izvor de drept. În anumite legislații, precum și cea din
România, uzanța este enumerată ca izvor de drept, având putere obligatorie asemenea
legii.
Principiile generale ale dreptului, izvoare normative ale dreptului comercial, includ:
- principiul libertății - În materie comercială este esențial a se asigura creditul, celeritatea
și securitatea raporturilor comerciale. Înțelegerile trebuie respectate, iar acest principiu
consacră rolul determinant al voinței părților, în acord cu buna credință și cu bunele
moravuri.
- principiul justiției - Acest principiu asigură echilibrul părților și este asimilat prudenței.
- principiul egalității - Acest principiu este subordonat principiului justiției, egalitatea
fiind o formă a justiției.
- principiul responsabilității - Profesionistul trebuie să răspundă pentru actele și faptele
sale.
Principiilor generale de drept li se adaugă și principiile specifice dreptului
comercial consacrate normativ2:
- principiul caracterului oneros al actelor juridice;
- principiul că banii produc întotdeauna dobânzi;
- principiul că în contractele comerciale, dacă există dubii se aplică regula care
favorizează circulația, etc.

1
Mihăilă, S., Dumitrescu, A.-D., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, București, 2013, p.5
2
Cărpenaru, St.D, Drept comercial român.Curs universitar, Ed. a 5-a, Ed. All Beck, București, 2004, p.18

6
Precedentul judiciar și doctrina
Practica judiciară sau precedentul judiciar nu este recunoscută ca izvor de drept,
totuși se poate afirma că soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești contribuie la
interpretarea legilor comerciale, și mai mult pot fi avute în vedere de legiuitor ca sursă de
inspirație.
Doctrina este un instrument important de interpretare a legilor în general, acesta
sesizând, nu de puține ori problemele legislative. Cu toate acestea, doctrina nu este
considerată un izvor de drept.

7
Capitolul 2. Profesionistul și întreprinderea sa

Conform art.3 alin.1 din Noul Cod Civil (NCC) stabilește că dispozițiile acestei
reglementări se aplică atât simplilor particulari cât și profesioniștilor. Normele existente
se aplică în litera și în spiritul lor și raporturilor juridice în care sunt parte profesioniștii.
În aceste condiții, obligațiile dintre profesioniști, dar și cele rezultate între ei și simplii
particulari sunt reglementate de NCC.
Același articol, la alin.2 și alin.3 arată că este profesionist cel ce exploatează o
întreprindere, exploatarea întreprinderii fiind exercițiul sistematic al oricărui tip de
activitate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea
de servicii, cu sau fără scop lucrativ. Profesionistul în sine nu este definit de NCC, el este
identificat prin raportare la exploatarea întreprinderii, iar definiția întreprinderii nu este
dată de legiuitor, fiind însă explicată noțiunea de exploatare a întreprinderii.
Astfel profesioniștii sunt titularii întreprinderilor de tip comercial clasic, așa cum au
fost ei cunoscuți sub imperiul Codului Comercial (adică societățile comerciale, regiile,
organizațiile cooperatiste, comercianții-persoană fizică) cât și persoanele care exercită
profesii liberale sau reglementate (medicii, avocații, ziariștii, notarii), precum și
instituțiile publice (spitale universități,teatre) și organizațiile non–guvernamentale
(fundații, asociații, cluburi sportive, culte religioase).
În mod cert, majoritatea covârșitoare prin volum și valoare a contractelor, vor fi
raporturile juridice în care cel puțin una dintre părți este profesionist, NCC devenind un
cod al profesioniștilor, un cod al afacerilor.
Profesionistul și întreprinderea sunt cele două noțiuni care înlocuiesc faptul de
comerț și comerciantul, ultimele două fiind noțiunile de bază folosite de vechiul Cod
Comercial. Noile noțiuni, în mod surprinzător nu sunt definite, deși nevoia unor definiții
era mai mult decaât evidentă, întrucât este necesar să știm ce este profesionistul în raport
de simplul particular și ce este întrerpinderea, în raport de simpla activitate, oricare ar fi
ea.
Importanța calificării juridice ca profesionist este deosebit de importantă întrucât
profesionistului îi incumbă o serie de obligații profesionale, libertatea comerțului este
supusă unor limite economice și sociale, iar în situația unor litigii există reguli derogatorii
de la dreptul comun.
Doctrina1 a stabilit că la nivel principal, profesionistul este, în raport cu simplul
particular, o persoană care:
- exercită o activitate organizată, în mod continuu, asumându-și un risc;
- este supus obligației de înmatriculare, autorizare, înscriere în registrele publice, etc
pentru opozabilitate față de terți şipentru protecţia intereselor acestora;
- are unpatrimoniu de afectat exerciţiului întreprinderii.
Tot doctrina a stabilit că întreprinderea înseamnă o afacere organizată, adică o
activitate sistematică de producţie, comerţ sau prestări servicii organizată de
întreprinzător pe risc economic propriu.
Art.8 din Legea nr.71/2011 1 enumeră principalele categorii de profesionişti şi se
arată că termenul de profesionist îl include pe cel de comerciant, alături de întreprizător,
1
Piperea, G., op.cit., p.33

8
operator economic şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale.
Comerciantul (redenumit persoană supusă înregistrării în registrul comerţului)
întreprinzătorul şi operatorul economic sunt profesionişti prin însuşi faptul exploatării
unei întreprinderi, fapt ce atrage obligaţia de a fi înregistrat la registrul comerţului.
Calitatea de profesionist există deci indiferent dacă cel în cauză este sau nu înregistrat şi
indiferent dacă este sau nu autorizat să exercite acea întreprindere. Persoanele supuse
înregistrării în registrul comerţului, dar neînregistrate efectiv, sunt asimilate noţiunii de
comerciant.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul profesionist sugerează competenţa,
priceperea, experienţa şi este în opoziţie cu termenul de neprofesionist, care sugerează
incompetenţa, nepriceperea, lipsa de experienţă. Cu toate acestea, profesionist în sensul
art.3 NCC este orice persoană care exploatează o întreprindere, indiferent dacă se pricepe
sau nu la această exploatare.
În sinteză profesioniştii sunt:
- persoanele fizice, cum sunt persoanele fizice autorizate care organizează întreprinderi-
PFA, întreprinzătorii individuali sau familiali şi persoanele care exercită profesiile
reglementate sau liberale
- persoanele juridice, cum sunt societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, regiile
autonome, societăţile civile cu personalitate juridică, grupurile de interese economice,
asociaţiile şi fundaţiile care exercită activităţi economice, instituţiile publice care exercită
activităţi economice
- entităţile colective fără personaliate juridică precum grupurile de societăţi, societăţile
simple sau societăţile neregulat consituite, care exploatează o întreprindere.
Întreprinderea este o afacere organizată. Afacerea este o activitate continuă,
sistematică, orientată spre un scop specific, dar care relevă un risc asumat. Întreprinderea
este o afacere pentru că presupune asumarea unui risc. Riscul înseamnă probabilitatea de
a obţine profit sau de a suporta o pierdere. Cu toate acestea, întreprinderea este mai mult
decât un risc asumat de titularul său. Întreprinderea este un organism economic deoarece:
- poate fi separată din punct de vedere legal sau faptic de titularul său, fiind posibilă
cesiunea acesteia sau darea în administrare;
- depăşeşte interesele titularului său, cumulând pe lângă interesele acestuia şi intereselor
tuturor celor care într-o mai mare sau mai mică măsură depind de existenţa întreprinderii-
salariaţii, creditorii,statul şi comunitatea locală,etc.

Obligaţiile profesionale ale profesioniştilor


Profesionistul, în exerciţiul întreprinderii sale dobândeşte drepturi şi îşi asumă
obligaţii. Condiţiile de exerciţiu ale comerţului se supun principiilor constituţionale
referitoare la libertatea comerţului şi la protecţia concurenţei loiale precum şi alegerea
liberă a profesiei.
Orice convenţie legal făcută are putere de lege între părtile contractante. Dar
contractul nu este o lege, ci instrumentul intereselor celor care contractează. Legea
impune limitări ale dreptului părţilor de a negocia şi de a contracta. Ordinea publică şi
bunele moravuri limitează libertatea de a contracta, iar dincolo de această limită orice
contract este nul.
1
Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil

9
Ordinea publică economică este o dimensiune a ordinii publice. Din ordinea publică
economică fac parte normele de direcţie - concurenţa şi normele de protecţie - dreptul
consumului şi dreptul muncii.
Ordinea publică de direcţie se constituie din dispoziţii care prevăd intervenţia
statului sau a organelor competent în competiţia dintre profesionişti - dreptul concurenţei.
Practicile economice pot fi clasificate în monopol şi concurenţă. Monopolul are în
vedere activităţi sustrase concurenţei prin lege. Aceste activităţi, dacă sunt permise nu pot
fi exercitate decât de statul român (spre exemplu producţia de armament). În orice caz, nu
trebuie confundat monopolul de stat cu monopolul privat, care este o practică
anticoncurenţială a agenţilor economici privaţi.
Concurenţa poate consta în practici monopoliste (de genul înţelegerilor
anticoncurenţiale - dumping sau abuz de poziţie dominantă) sau al concentrărilor
economice (fuziune, preluarea poziţiei de control, asocierile de tip concentrativ),
concurenţa neloială sau intervenţia statului în economie (privatizări, ajutoare de stat,
subvenţiila export).
Comercianţii concurenţi care se folosesc de mijloace neloiale pentru acapararea
clientelei pot fi sancţionaţi pentru concurenţăneloială. Legislaţia antitrust (concurenţa
monopolistă), care are ca ţintă afacerile mari, potenţial dăunătoare liberei concurenţe,
sancţionează înţelegerile monopoliste şi participanţii la aceste înţelegeri. Diferenţa între
faptele monopoliste şi faptele de concurenţă neloială este dată în principiu de mărimea
agenţilor economici, respectiv de cota lor de piaţă.
Ordinea publică economică de protecţie constă în reglementări imperative care
limitează voinţa în contractele în care există o inegalitate economică marcantă între
neprofesionişti, sau între profesionişti şi simpli particulari, pentru a-l apărape
contractantul slab împotriva celui mai puternic din punct de vedere economic. În
principal face parte din ordinea publică de protecţie legislaţia protecţiei consmatorului.
Clauzele abuzive ce constituie un dezechilibru contractual sunt specifice legislaţiei
protecţiei consumatorului. Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în
contractele comercianţilor cu consumatorii, s-a interzis inserarea în contracte a clauzelor
abuzive pentru corectarea poziţiei de inferioritate economică, juridică sau tehnică a
consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate ce se manifestă atât în ceea ce
priveşte puterea de negociere cât şi nivelul de informare.

10
Capitolul 3. Profesionistul persoană fizică

Persoana fizică este o entitate care are voință intrinsecă, organiză, care este dotată
de lege cu capacitate juridică nelimitată de la naștere până la moartea sa.
Sfera conceptului clasic de comerciant regăsită în Codul Comercial, se lărgeşte cu
persoanele fizice autorizate, întreprinzătorul individual sau cel familial, grupul de interese
economice fără caracter comercial, societăţile civile cu personalitate juridică alături
bineînţeles de persoanele juridice supuse înregistrării la registrul comerţului.
Persoanele fizice autorizate precum taximetriştii, ziariştii, cântăreţii şi toți cei care
în general încasează venituri din cesiuni de drepturi de autor sau din prestări de servicii,
mandat, agenţie, intermediere etc., intră în categoria profesionist persoană fizică odată cu
intrarea în vigoare a NCC. Sub imperiul vechiului Cod comercianl acestă categorie nu era
considerată ca fiind comerciant.
Persoanele fizice ce realizează venituri din activităţi ocazionale nu pot fi consideraţi
profesionişti în sensul art.3 NCC.
Potrivit dispozițiilor OUG nr.44/2008, orice activitate economică desfășurată
permanent, ocazional sau temporar în România de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale trebuie să fie înregistrată și
autorizată. Pentru titularii întreprinderilor individuale și membrii întreprinderilor
familiale, înregistrarea în registrul comerțului marchează momentul dobândirii calității de
comerciant, iar pentru persoanele fizice autorizate aceasta devine o condiție prealabilă și
obligatorie pentru exercitarea profesiei de comerciant. Pentru a obține înregistrarea și
autorizarea în vederea desfășurării de activități economice în una din formele amintite,
persoanele fizice trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- au împlinit vârsta de 18 ani pentru persoanele fizice autorizate, iar pentru celelalte două
categorii este necesară împlinirea vârstei de 16 ani;
- nu au săvârșit fapte sancționate de legile financiare, vamale și cele care privesc
disciplina financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
- au un sediu profesional declarat prin cerea de înregistrare în registrul comerțului și de
autorizare a funcționării;
- declară pe propria răspundere că îndeplinesc condițiile de funcționare prevăzute de
legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecției mediului și al
protecției muncii.

Comerciantul persoană fizică autorizată- PFA


PFA își desfășoară activitatea comercială folosind propria sa forță de muncă,
resursele și abilitățile profesionale. Persoana fizică autorizată nu poate angaja cu contract
de muncă terțe persoane pentru desfășurarea activității pentru care a fost autorizat, dar
poate colabora cu alte persoane fizice autorizate, întreprinzători persoane fizice titulari ai
unor întreprinderi individuale sau reprezentanți ai unor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane fizice sau juridice pentru efectuarea unei activități economice. Persoana fizică
autorizată poate cumula acestă calitate cu cea de salariat al unei terțe persoane care
funcționează în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică decât
cel pentru care este autorizat. De asemenea, PFA trebuie să fie asigurată în sistemul
public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și are dreptul de a fi asigurat în
sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al asigurărilor pentru șomaj. Persoana fizică

11
autorizată răspunde pentru obligațiile sale cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a
fost constituit, și în continuare cu întreg patrimoniul său. Această persoană își poate
înceta permanent activitatea profesională prin radiere de la registrul comerțului, fie în
mod voluntar, fie prin deces, fie ca urmare a unei hotărâri judecătorești.

Întreprinderile individuale
Întreprinderea individuală este o ficțiune juridică întrucât ea nu dobândește
pesonalitate juridică prin înregistrare la registrul comerțului, însă de la data înregistrării
dobândește calitatea de comerciant întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii
individuale. Titularul întreprinderii individuale poate angaja terțe persoane cu contract
individual de muncă, în calitate de angajator persoană fizică. El poate colabora cu alte
PFA, cu alți titulari de întreprinderi individuale sau cu reprezentanții întreprinderilor
familiale ori cu alte persoane juridice pentru efectuarea unei activități economice, fără ca
aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit. Titularul întreprinderii individuale poate
cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât în același
domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care și-a
organizat întreprinderea individuală. De asemenea titularul întreprinderii individuale
trebuie să fie asigurat în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și
are dreptul de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al asigurărilor
pentru șomaj. El răspunde pentru pentru obligațiile sale cu patrimoniul de afectațiune,
dacă acesta a fost constituit, și în continuare cu întreg patrimoniul său. Dacă acesta își
încetează activitatea și este radiat din registrul comerțului prin deces, moștenitorii
acestuia pot continua întreprinderea, dacă își manifestă voința printr-o declarație
autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii. Dacă sunt mai multi
moștenitori, aceștia vor desemna un reprezentant în vederea continuării activității
economice ca întreprindere familială.

Întreprinderile familiale
Întreprinderile familiale se contituie pritr-un acord încheiat în formă scrisă ad
validitatem1 de două sau mai multe persoane, membrii ai unei familii. Prin familie se
înțelege soțul, soția, copii care au împlinit 16 ani la data autorizării întreprinderii
familiale, rudele și afinii până la gradul al patrulea inclusiv.
Membrii unei întreprinderi individuale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor
întreprinderi individuale. Ei pot cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care
funcționează atât în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică
decât cel în care și-a organizat întreprinderea familială. De asemenea, membrii unei
întreprinderii familiale trebuie să fie asigurat în sistemul public de pensii și alte drepturi
de asigurări sociale și are dreptul de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate și al asigurărilor pentru șomaj.
Întreprinderea familială nu poate angaja terțe persoane cu contract de muncă, dar
poate colabora cu orice altă persoană fizică autorizată, cu titularii de întreprinderi
individuale și cu reprezentanții altor întreprinderi familiale, ori cu alte persoane fizice sau

1
Acordul de constituire va stipula numele și prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii,
participarea fiecărui membru la întreprindere, condițiile participării, cotele procentuale în care se vor
împărți veniturile nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii și condițiile de retragere din
întreprinderea familială.

12
juridice, pentru efectuarea unei activități economice. Întreprinderea familială nu are un
patrimoniul propriu și nu dobândește personalitate juridică prin înregistrare la registrul
comerțului. Dacă membrii întreprinderii familiale au stabilit constituirea unui patrimoniu
de afectațiune, se vor stabili și cotele de participare a fiecărui membru.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestion interesele
întreprinderii familiale în temeiul unei procuri specială sub formă de înscris sub
semnătură privată. Membrii întreprinderii familiale sunt comercianți persoane fizice de la
data înregistrării în registrul comerțului și răspund solidar și indivizibil pentru datoriile
contractante de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune,
dacă acesta a fost constituit, și în completare cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor
de participare.

13
Capitolul 4. Profesionistul persoană juridică

4.1 Premisele personalității juridice


Persoana juridică este o formă de organizare care poate fi titulară de drepturi și
obligații civile doar dacă îndeplinește condițiile cerute de lege - art. 25 alin.3 NCC.
Premisele existenței persoanei juridice sunt organizarea de sine strătătoare, patrimoniul
propriu afectat realizării unui scop și un scop licit și moral în acord cu interesul general.
Lipsa sau dispariția acestor premise pot antrena neutralizarea persoanei juridice.
Organizația de sine strătătoare reprezintă structura funcțională a persoanei juridice -
adunarea membrilor sau echivalentul său, administratorii și reprezentanții legali și
cenzorii sau auditorii interni. Prin lege, act de înființare, statut sau regulament de
funcționare, persoana juridică își fixează sau își însușește modul de funcționare precum și
modalitatea în care se poziționează în relațiile juridice cu terții. În principiu, funcționarea
persoanei juridice funcționeză pe principiul separației de competențe între organele sale
și al separației de patrimonii între constituienți, pe de o parte și persoana juridică însăși,
ca subiect de drept, pe de altă parte.
Patrimoniul propriu, afectat scopului ființării persoanei juridice este format din
aporturile sau contribuția membrilor și din tot ceea ce intră în patrimoniul persoanei
juridice la constituire sau pe parcursul funcționării. În cazul persoanelor juridice de drept
public, patrimoniul propriu este format din bunurile și drepturile cu care entitatea
constituentă sau legea le dotează. Patrimoniul persoanei jurdice nu se confundă cu
patrimoniu de afectațiune, care este o formă de divizare a unui patrimoniu unic.
Patrimoniul unic al persoanei juridice poate fi divizat sau supus uneia sau mai multor
afectațiuni, putând conține, deci mai multe patrimonii de afectațiune, precum și una sau
mai multe universalități de fapt (în sensul art. 541 NCC).
Scopul constituirii persoanei juridice este motivația înființării acesteia. Scopul poate
fi unul lucrativ - obținerea de profit, gestionarea resurselor materiale sau financiare, dar
poate fi și unul non-lucrativ - promovarea și urmărirea satisfacerii intereselor personal -
nepatrimoniale ale membrilor, activități filantropice, voluntariat, etc. Persoanele juridice
de drept public, fără a li se interzice scopul lucrativ, sunt constituite pentru îndeplinirea
sarcinilor sociale, de apărare și de ordine publică, de securitate și justiție, precum și a
celor economice ale autorităților.
Odată întrunite cele trei elemente premisă prevăzute la art.187 NCC, entitățile
prevăzute de lege și orice alte instituții legal înființate sunt persoane juridice. Cu toată
generalitatea normei, există entități colective ori unipersoanle ori instituții publice care,
deși întrunesc cele trei condiții, nu sunt persoane juridice, întrucât acest staut le este
refuzat expres prin dispoziția legii. Este cazul sucursalelor de societăți comerciale, al
societăților din domeniul profesiilor liberale sau reglementate, al fondurilor de pensii sau
de investiții, al instituțiilor din subordinea autorităților publice precum scoli, spitale,
universități.
Din art. 189 NCC rezultă că există două categorii de persoane juridice: persoane
juridice de drept public și persoane juridice de drept privat.
Persoanele juridice de drept public se înființează prin lege, sau după ca, prin acte ale
autorităților publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege. Persoanele
juridice de drept public sunt statul, autoritățile-centrale, locale, autonome, instituțiile

14
publice, cele ierarhic subordonate autorității centrale sau locale, cât și cele autonome care
se află sub controlul sau coordonarea guvernului, aleautorității locale sau ale
parlamentului, unitățile administrativ-teritoriale, precum și operatorii economici
constituiți de stat sau de autoritățile locale ori de unitățile administrativ teritoriale. În
actul de înființare a persoanei juridice de drept public se va preciza dacă entitatea ce se
înființează este sau nu persoană juridică. Trebuie precizat că operatorii economici
constituiți de stat sau de autoritățile publice nu sunt în toate cazurile persoane juridice de
drept public. Astfel, regiile autonome și societățile comerciale la care statul sau o unitate
administrativ teritorială este acționar unic sunt persoane juridice de drept privat, fiind
supuse înregistrării în registrul comerțului. Doar în măsura în care desfășoară activități
economice, în categoria operatorilor economici pot fi incluse spitalele publice, unitățile
de învățământ, așezământele culturale publice, cluburile și asociațiile sportive înființate și
gestionate de autoritățile publice.
Persoanele fizice de drept privat pot fi:
- entitățile colective de tip asociativ, sunt entități colective de tip asociativ: societățile
comercial, inclusiv societățile naționale și companiile naționale, organizațiile
cooperatiste, grupurile de interes economic, asociațile și fundațiile, sindicatele,
patronatele, etc;
- entitățile unipersonale cu personalitate juridică: societatea comercială unipersonală (cu
un singur asociat sau unic acționar-statul român sau o autoritate ori unitate administrativ
teritorială), întreprinderea profesională unipersoanlă cu responsabilitate limitată (de
practicieni în insolvență), fundația testamentară, etc.
Persoanele juridice de drept privat se pot înființa prin actul de voință al
constituenților (fondatori, membrii, asociați, asociat sau acționar unic), adică un act
juridic de tip asociativ sau un act juridic unilateral.
Libertatea de constituire a persoanelor juridice de drept privat este o expresie a
libertății de asociere sau după caz, a libertății de voință. Persoanele juridice de drept
privat nu se pot înființa legal decât în condițiile în care actul de înființare este autorizat.
Alegerea formei de constituire este liberă, cu excepția unor tipuri special de persoane
juridice, spre exemplu societățile bancare sau societățile de asigurare se pot organiza
numai sub forma societăților pe acțiuni.
Prin legi speciale sunt stabilite condițiile de înființare, organizare, funcționare și
dizolvare proprii fiecărei categorii de persoană juridică în parte. Aceste dispoziții speciale
se aplică respectivelor persoanelor juridice cu prioritate, iar NCC vine în completarea lor,
cu titlu de drept comun.
Societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, regiile autonome, grupurile de
interes economic, partidele politice, etc sunt reglementate prin legi speciale. Unele
persoane juridice nu sepot înființa în lipsa unor autorizații administrative prealabile, spre
exemplu: asociații și cluburi sportive, societăți bancare.

4.2 Înființare, înregistrare, efecte


Înființarea persoanei juridice
Persoana juridică de drept privat se înființează printr-un act de înființare al celor
care o constituie, autorizat, în condițiile legii. În lipsa acestui act, entitatea nu este o
formă de organizare care să poată fi titular de drepturi și obligații în sensul art. 25 alin.3
NCC, întrucât nu îndeplinește condițiile legii. Ea poate fi o persoană juridică în curs de

15
constituire, dotată de lege cu persoanlitate juridică anticipată, sau o persoană juridică
nelegal constituită, a cărei personalitate juridică este precară, incompletă, dar nu o
persoană juridică propriu zisă.
Societățile comerciale, organizațiile cooperatiste și grupurile de interes economic
dobândesc personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerțului. Faptul juridic
al înregistrării valorează implicit, autorizarea constituirii. Persoanele juridice non-profit
(asociații și fundații) dobândesc personalitate juridică prin autorizarea judiciară a
funcționării și înscrierea în registrul asociaților și al fundațiilor. Societățile cu
personalitate juridică, care sunt forme de exercițiu al unor profesii liberale sau
reglementate, sunt autorizate de organismele profesionale competente cum ar fi Baroul de
avocați sau Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență. În cazul persoanelor juridice
de drept public, care se înființează prin lege sau act administrativ, cerința autorizării este
suplinită prin faptul că însuși actul de înființare emană de la autoritatea publică, și deci,
actul de înființare este în sine un act de autorizare.
Cerința autorizării persoanei juridice nu este o limitare a libertății comerțului sau a
libertății de asociere, ci o necesitate determinată de imperativul protecției terților1.
Odată înființată persoana juridică, ea dobândește personalitate juridică, și deci
subiectivitate proprie. Principala consecință este instituționalizarea entității nou create,
ceea ce presupune că dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul persoanei
juridice este separat de patrimoniul constituenților.
În lipsă de prevedere specială în lege, actul de înființare sau statut, persoana juridică
se constituie pe perioadă nedeterminată. Cu toate acestea, este evident că asemeni
persoanei fizice, și persoana juridică este efemeră. Ea va exista atâta vreme cât legea sau
autoritățile nu vor dispune dizolvarea și lichidarea ei cu titlu de sancțiune, sau membrii
persoanei juridice nu vor fi decis dizolvarea și lichidarea.

Înregistrarea persoanei juridice


Constituirea legală a unei persoane juridice poate fi condiționată de realizarea
publicității constituirii. De regulă această publicitate se realizează prin înregistrarea în
regsitrele publice, prin acest act asigurându-se opozabilitatea față de terți. Societățile
comerciale, organizațiile cooperatiste, grupurile de interes economic și regiile autonome
se înregistrează la registrul comerțului pentru a dobândi persoanlitate juridică. Acele
persoane care nu se constituie prin înregistrare ci prin autorizare, precum asociațiile și
fundațiile care se constituie prin autorizarea judiciară a actului de înființare, dobândesc
opozabilitate față de terți tocmai prin înregistrare în registrele publice. Societățile
profesionale de vaocați sau de practicieni în insolvență se înscriu pentru legală constituire
în tabloul avocaților, respectiv în tabloul practicienilor în insolvență.
De regulă înregistrarea în registrele publice se face la cererea fondatorilor, pentru
persoana juridică, sau de persoana juridică însăși, dacă înregistrarea este ulterioară
constituirii. Unele înregistrări se fac însă și din oficiu, de exemplu fiscul poate înregistra
din oficiu o persoană juridică drept plătitor de TVA, contribuabil inactiv, etc.
Persoanele juridice care exploatează o întreprindere sunt profesioniști, în sensul art.3
NCC. Din acest motiv ei trebuie să fie înregistrați într-un registru public. Faptul
înregistrării, precum și detaliile cu privire la înregistrare pot fi consultate de orice

1Piperea, G., op.cit., p. 96

16
persoană interesată, dar mai ales de potențialii parteneri contractuali ai persoanei juridice-
așa cum dispune art. 24 NCC.
Textul actului constitutiv al persoanei jurdice care are opozabilitate față de terți este
cel publicat. Dacă există neconcordanțe între mai multe variante de text al actului
constitutiv, prioritate are textul depus la registru, și nu cel care apare în diverse publicații,
pe internet, etc. Persoana juridică are obligația, prin dipoziție expresă a legii, a verifica
realiatatea actului constitutiv și de a opera modificările necesare în așa fel încât textul real
al actului constitutiv să fie înregistrat în registre.
Lipsa înregistrării înseamnă lipsa personalității juridice pentru toate entitățile care
sunt supuse înregistrării în registrul comerțului ca o condiție prealabilă obținerii
personalității juridice. Lipsa înregistrării nu înseamnă însă lipsa personalității juridice în
cazul fundațiilor, asociațiilor și al altor entități față de care legea nu impune înregistrarea
pentru dobândirea personalității juridice. Lipsa înregistrării în cazul acestora, antrenează
inopozabilitatea față de terți a catelor și faptelor săvârșite în numele sau în contul
persoanei juridice.
Pentru neîndeplinirea formalităților de înregistrare, indiferent dacă acestea sunt
prevăzute pentru valabila constituire sau doar pentru opozabilitatea față de terți, legea
instituie în sarcina fondatorilor, reprezentanților și a primilor membrii ai organelor de
conducere, administrare și control o răspundere nelimitată și solidară pentru prejudiciul
cauzat de lipsa de publicitate. Răspunderea nelimitată și solidară a acestora nu exclude
răspunderea persoanei juridice pentru acest prejudiciu, dacă lipsa înregistrării nu o
lipsește de personalitate juridică.

Efectele personalității juridice


Personalitatea juridică îi conferă entității juridice calitatea de subiect de drept,
distinct de calitățile constituenților săi. În calitate de subiect de drept, persoana juridică
are:
- atribute de identificare proprii;
- voință și interese proprii, pe care le exercită sau, după caz, le gestionează prin organele
proprii;
- naționalitate proprie;
- patrimoniu propriu;
- responsabilitate juridică proprie.
Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu și alte atribute deidentificare.
Persoana juridică poartă o denumire stabilită, în condițiile legii, prin actul de constituire
sau prin statut. Odată cu înregistrarea se vor trece în registrul public denumirea ei și
celelalte atribute de identificare, conform art. 226 NCC. Sediul persoanei juridice se
stabilește potrivit actului de constituire sau statutului. În funcție de obiectul de activitate,
persoana juridică poate avea mai multe sedii secundare precum sucursalele, reprezentanțe
teritoriale și puncte de lucru, conform art.227 NCC.
Persoana juridică își poate schimba pe parcursul funcționării denumirea și sediul,
prin mențiuni înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru
persoana juridică respectivă. În lipsa acestor mențiuni, schimbarea denumirii și a sediului
nu va putea fi opusă altor persoane.
În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică mai poate avea și alte atribute
de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în registrul comerțului sau într-un alt

17
registru, codul unic de înregistrare și alte elemente de identificare. Toate documentele,
indiferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea,
sediul, precum și alte atribute de identificare, sub sancțiunea plății de daune interese
persoanei prejudiciate.
În calitate de subiect de drept, participant la circuitul civil, exprimând voința
proprie și urmărind interesele proprii, persoana juridică poate dobândi drepturi și își poate
asuma obligații în limita capacității sale juridice. Alături de bunurile corporale, persoana
juridică poate fi titular al unor bunuri sau drepturi necorporale cum sunt emblema, marca,
secretul comercial sau alte drepturi de proprietate industrială.
Conform art. 225 NCC, sunt de naționalitate română toate persoanele juridice al
căror sediul, potrivit actului de constituire sau al statutului, este stabilit în România.
Persoana juridică are astfel o naționalitate proprie, distinctă de cea a constituenților săi,
naționalitate care se determină în funcție de sediul său real. Dacă sediul este în România,
entitatea juridică este o persoană juridică română, caliatate în care beneficiază de toate
drepturile și își poate asuma toate obligațiile prevăzute de legea română. Dacă sediul
stabilit în România este fictiv, naționalitatea persoanei juridice nu mai este cea română, ci
cea a statului pe teritoriul căruia se află sediul său real.
Conform art.31 alin.1 NCC, persoana juridică este titulara unui patrimoniu
propriu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin
acesteia. Patrimoniul se constituie din contribuțiile inițiale și ulterioare ale constituenților,
la care se adaugă bunurile, drepturile și obligațiile generate de activitatea persoanei
juridice. La încetarea persoanei juridice, bunurile și drepturile acesteia se transmit fie la
persoana juridică succesoare, fie la constituenți cu condiția ca acestea să reprezinte un
surplus valoric față de totalul obligațiilor persoanei juridice.
Din caracteristica persoanei juridice de a fi subiect de drept distinct de
constituenții săi rezultă și consecința separației de patrimonii între persoana juridică pe de
o parte și constituenții săi pe de altă parte
Existența unui patrimoniu propiu condice și la o răspundere proprie. În cazul
răspunderii civile, persoana juridică își asumă consecințele actelor sau faptelor sale
generatoare de prejudicii, garantând acoperirea acestui prejudiciu cu patrimoniul propriu.
Persoana juridică poate avea și o răspundere sancționatorie, așa cum este cazul
răspunderii contravenționale sau a celei penale. Dacă fapta penală sau contravenția sunt
generatoare de prejudiciu, răspunderea reparatorie se poate cumula cu răspunderea
sancționatorie. În afară de sancțiunile contravenționale sau penale, constând în amenzi,
persoana juridică poate fi sancționată și prin interzicerea unor activități, interzicerea
participării la licitații, suspendarea activității, etc.

4.3. Capacitate, funcționare, răspundere


Capacitatea civilă a persoanei juridice
Începutul capacității de folosință a persoanei juridice se plasează la momentul
înregistrării în registrele publice, dacă aceasta este supusă înregistrării în vederea legalei
constituiri. Persoanele nesupuse înregistrării dobândesc capacitate juridică de la data
actului de înființare, sau de la data autorizării sau a îndeplinirii altei cerințe prevăzute de
lege.

18
Entitatea în curs de dobândire a persoanlității juridice beneficiază de o capacitate de
folosință anticipată. Încă de la data actului de înființare, aceasta poate dobândi drepturi și
își poate asuma obligații, în măsura necesară înființării sale valabile.
Persoanlitatea juridică anticipată este o ficțiune juridică în baza căreia persoana
juridică în curs de formare poate încheia actele juridice necesare constituirii sale
valabile, de genul contractului de închiriere pentru sediul social, contractul de deschidere
a unui cont bancar, angajarea de personal administrativ, etc. Persoanlitatea juridică
limitată la scopurile constituirii sale, reglementată de art.205 NCC, îi permite entității să
stea în justiție în calitate de persoană juridică în formare, să primească aporturi, etc.
Actele juridice care sunt încheiate de fondatori în contul entității în curs de
constituire, dar care nu sunt făcute în vederea înființării valabile, depășind limitele
acesteia, sunt considerate acte ale entității doar în măsura în care au fost preluate de
persoana juridică. După preluare, în mod retroactiv, actele vor fi considerate ale
persoanei juridice și produc efecte depline.
Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale conține reguli aplicabile societății
neregulat constituite care derogă de la normele stabilite de NCC. Societatea neregulat
constituită beneficiază de persoanlitate juridică, însă existența sa este precară, întrucât,
conform art.46-48 LSC, în cazul neregularităților constatate înainte de înmatriculare,
orice persoană poate cere respingerea înmatriculaării dacă neregularitățile nu sunt
remediate în termenul acordat în acest scop. Dacă neregularitățile se constată după
înmatriculare atunci ele pot fi corectate prin intermediul acțiunii în regularizare, acțiune
care se află la îndemâna organelor societății și, în subsidiar, la îndemâna asociaților. Dacă
acțiunea în regularizare a fost respinsă sau dacă neregularitatea este gravă, atunci
societatea este în pericol de nulitate.
Sfârșitul capacității de folosință este identic cu momentul stingerii personalității
juridice, adică radierea din registrele publice în care a fost înregistrată. Dizolvarea și
lichidarea sunt procedurile legale de încetare a personalității jurdice, nefiind ele însele
echivalente cu stingerea acestei persoanlități.
Persoana juridică are o capacitate juridică proprie, distinctă de cea a fondatorilor
sau membrilor, putând fi purtător de drepturi și obligații proprii. Persoana juridică
participă în nume propriu la raporturile juridice, prin reprezentanții săi legali, putând sta
în justiție în calitate departe în proces pentru recunoașterea drepturilor și obligațiilor sale.
După legala constituire, persoana juridică cu scop lucrativ poate avea orice drepturi
și obligații civile, cu excepția celor care nu pot aparține decât persoanei fizice. Scopul
licit, moral și în acord cu interesul general al persoanei juridice este o premisă a existenței
sau supraviețuirii oricărei persoane juridice. Lipsa sau introvertirea acestui scop într-unul
imoral, ilegal sau în dezacord cu interesul general poate neutraliza persoana juridică.
Scopul lucrativ trebuie să fie concretizat în actul constitutiv al persoanei juridice.
Scopul persoanei juridice se poate preciza sub forma unui obiect de activitate care
desemează întreprinderea persoanei juridice, adică activitățile sistematice de producție,
comerț sau de prestări de servicii pe care persoana juridică le desfășoară în mod obișnuit
și pe riscul său economic.
Concretizarea scopului lucrativ este și utilă pentru determinarea puterilor
administratorilor de a angaja persoana juridică în relațiile cu terții. De altfel, Legea
nr.31/1990 impune precizarea activităților principale și secundare ale societății în actul
constitutiv sub forma obiectului de activitate. Dar scopul de activitate nu trebuie

19
confundat cu scopul persoanei juridice. Persoana juridică cu scop lucrativ, și mai ales
societatea comercială, se constituie pentru a face afaceri. Obiectul de activitate este o
limită statutară a scopului statutar.
Spre deosebire de persoana fizică, care poate beneficia de toate drepturile și își poate
asuma toate obligațiile încă de la naștere, având deci o capacitate de folosință nelimitată,
persoana juridică are o capacitate de folosință limitată. Ea nu poate avea decât acele
drepturi și nu își poate asuma decât acele obligații care nu sunt rezervate prin lege
persoanelor fizice. Persoanele juridice cu scop nepatrimonial nu pot avea decât acele
drepturi și obligații care corespund scopului lor statutar de activitate. Orice act juridic
care încalcă aceste limite este lovit de nulitate. În dreptul civil, acestă regulă este
denumită principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, și încălcarea
sa este analizată drept un caz de nulitate absolută a actului juridic civil1. Persoana juridică
nu are voință organiză proprie, și de aceea, nu poate avea capacitate de folosință
nelimitată.
Față de reglementarea anteriorară din Decretul nr.31/1954, NCC elimină limitarea
generică a capacității juridice a persoanei juridice la scopul său statutar, păstrând acestă
limitare exclusiv pentru cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ.
Persoanele juridice aflate în dizolvare sau lichidare nu mai pot încheia acte juridice
noi, ci numai acte juridice orientate către scopul stingerii persoanlității juridice a
societății. Suspendarea activității unei societăți comerciale, menționată în registrul
comerțului, este un caz de auto-limitare a capacității juridice a societății, care continuă să
existe, dar care temporar nu mai funcționează.
Trebuie menționat că unele acte juridice sunt permise numai anumitor forme de
societate comercială. Spre exemplu acțiuni sau obligațiuni pot emite doar societățile pe
acțiuni; societatea cu un singur asociat se poate organiza doar ca soeictate cu răspundere
limitată; o societate comercială cu unic asociat nu poate avea ca asociat unic o altă
societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.
Prin legi speciale se stabilesc unele activități care nu sunt permise liberei inițiative
decât în condiții restrictive consfințite în autorizații sau licențe de operare (armament,
medicamente, energie, etc), precum și activitățile ce se constituie monopol al statului sau
al unei anumite categorii de persoane juridice (bănci, notari, avocați, executori, etc).
Toate aceste activități trebuie autorizate de organele competente, înainte de a începe
derularea lor. Când legislația specială împune o asemena autorizare prealabilă, în lipsa
autorizării persoana juridică nu se poate constitui. Toate actele și operațiunile încheiate
de persoane juridice care nu au autorizație pentru activitățile presupuse de acele acte sau
operațiuni, sunt nule. Întrucât art.207 alin.2 NCC impune nulitatea absolută a actelor și
operațiunilor făcute fără autorizație, se stabilește o incapacitate specială de folosință a
persoanei juridice, incapacitate care reperzintă o limitare a capacității juridice a acesteia.

Funcționarea persoanei juridice


Voința persoanei juridice legal constituită este o voință juridică. Aceasta este fie
intenția calificată pentru scopul de a genera, prin acte juridice, drepturi și obligații, fie
intenția prezumată de a deveni parte în raporturile juridice de răspundere pentru prejudicii
rezultate din faptele proprii sau din riscul de activitate 2 . Voința juridică a persoanei

1Boroi, G., Drept civil. Teoria generală., Ed. All, București, 1997, p.183
2Piperea, G., op.cit., p. 108

20
juridice se exprimă în actele juridice prin organele sale de administrare. Dacă sunt în
limita puterilor ce le-au fost încredințate, aceste acte juridice sunt considerate ale
persoanei juridice însăși. Faptele juridice, licite sau ilicite, generatoare de răspundere
civilă, ale organelor de administrare, sunt faptele persoanei juridice însăși și obligă
persoana juridică.
Organele de administrare ale persoanei juridice sunt acele persoane fizice sau
juridice care, prin lege, act de constituire sau statut,au fost desemnați să acționeze în
raporturile cu terții în numele și pe seama persoanei juridice. Trebuie observat că spre
deosebire de reglementare anterioară (Decretul nr. 31/1954) cei ce exprimă voința
persoanei juridice sunt denumiți în NCC organe de administrare și nu simplu organe.
Reglementarea din NCC referitoare la voința persoanei juridice, are în vedere doar
elementele din structura funcțională a persoanei juridice imputernicite cu atribuții de
decizie și de execuție, dar nu și organele deliberative de tip asociativ și nici organele de
control și supraveghere.
Raporturile dintre persoana juridică și cei care compun organele de administrare
sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului. Întrucât legea menționează sintagma
„prin analogie”, înseamnă că nu suntem în prezența unor raporturi juridice de mandat
propriu-zis, ci a unor raporturi juridice analoage, similare mandatului. Pe de altă parte,
prin lege, act de înființare sau staut se poate decide ca aceste raporturi juridice să fie
încadrate în alte tipare juridice. Spre exemplu, organul de administrare poate fi în raport
cu persoana juridică, un salariat sau un prestator de servicii. Mandatul organelor de
administrare poate să se grefeze astfel pe un raport de muncă sau pe un alt raport juridic
asimilat. Mai mult, în cazul în care organele de administrare sunt colective, legea sau
actul constitutiv poate impune o separare de atribuții în interiorul acestor organe
colective: unii membrii pot avea atribuții de reprezentare legală, alții atribuții restrânse la
gestiune internă, alții atribuții de control și supraveghere a executivilor persoanei juridice.
Oricum, mandatul de administrator de societate comercială nu este un mandat
exclusiv contractual, ci și unul legal. Art. 209 NCC dispune că organele de administrare
acționează în numele și pe seama persoanei juridice, înseamnă că este aplicabil, prin
analogie, regimul juridic al mandatului cu reprezentare, dar nu și cel al diferitelor forme
de mandat fără reprezentare.
Sintagma „în numele și pe seama” persoanei juridice, precum și trimiterea prin
analogie la regulile mandatului, face din organele persoanei juridice mandatari ai
acesteia.
Conform art.209 alin.1 NCC, persoana juridică își exercită drepturile și își
îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
Pluralul folosit de lege demonstrează că textul se referă nu la data constituirii persoanei
juridice, ci la data constituirii organelor de administrare. De aici rezultă că textul
preconizează și situația existenței unei persoane juridice fără organe de administrare,
art.210 NCC făcând referire la acestă situație. Una din premisele existenței persoanei
juridice este organizarea de sine strătătoare, iar inexistența originară sau survenită a
organelor de administrare poate să ridice problema inexistenței persoanei juridice însăși.
Totuși, întrucât persoana juridică nu este dotată cu voință intrinsecă, trebuie ca alte
persoane să exprime voința persoanei juridice.
Putem admite că drepturile și obligațiile persoanei juridice care nu are încă organe
de administrare se îndeplinesc de fondatorii persoanei juridice. Actele juridice încheiate

21
de fondatori sau de persoanele desemnate, pentru înființarea persoanei juridice, dar cu
depășirea puterilor conferite, obligă persoana juridică doar în condițiile gestiunii de
afaceri. Aceste acte pot fi preluate sau de persoana juridică. În caz de nepreluare sau dacă
persoana juridică nu se înființează, cel care contractează pentru persoana juridică rămâne
obligat față de terți.
Nu pot fi membrii ai organelor de administrare persoanele incapabile, cei decăzuți
din dreptul de a ocupa o astfel de poziție întrucât sunt lipsiți de onorabilitate (art. 6 Legea
societăților comerciale - nu pot fi fondatori sau administratori cei ce au fost condamnați
penal pentru infracțiuni economice sau au determinat voluntar falimentul unei persoane
juridice) și cei declarați incompatibili prin lege sau prin actul de constituire.
Actul juridic încheiat de persoane incapabile, neonorabile sau incompatibile, ca
organe de administrare ale persoanei juridice, este anulabil doar dacă s-a produs o
vătămare și nu pentru simplul fapt al incapacității, incompatibilității sau al lipsei de
onorabilitate.
Dacă organele de administrare ale persoanei juridice sunt entități colective și în
actul constitutiv nu s-a decis ca fiecare dintre membrii să poată acționa separat, atunci
deciziile și hotărârile acestor organe se iau în baza principiului majorității și vor fi
obligatorii și pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă.
Deciziile și hotărârile organelor colegiale de administrare și conducere sunt valabile
și opozabile, inclusiv membrilor persoanei juridice din momentul trecerii lor în registrul
de ședințe și deliberări. În cadrul societăților pe acțiuni deciziile și hotărârile organelor de
conducere și administrare pot fi anulate de adunarea generală a asociaților.
În cazul persoanelor juridice cu mai mulți membrii, precum și în cazul persoanelor
juridice de drept public, organele de conducere și administrare sunt persoanele cu putere
de decizie în structura funcțională a unei persoane juridice. Adunările generale ale
membrilor entităților de tip asociativ nu sunt organe de conducere și administrare, ci
organe deliberative, unde sunt controlați administratorii și se stabilește strategia activității
persoanei juridice. În acest caz adunările generale nu formează și exprimă voința
persoanei juridice, ci voința membrilor persoanei juridice.
Modul de lucru al organelor colegiale de administrare este colectiv și organizat.
Astfel, există un președinte și doi sau mai mulți membrii ordinari, care vor ține ședințe în
mod periodic. Pentru societățile pe acțiuni, aceste ședințe sunt trimestriale. Convocarea
ședințelor se face de regulă de președintele organului colegial, secretariatul ședințelor
este tot în sarcina președintelui, iar la ședințe pot fi invitați directorii sau membrii
directoratului, auditorii interni, directorii de specialitate, reprezentanții salariaților, etc.
Precizăm că modul de lucru al directorilor este de regulă individual. În mod excepțional,
în cazul societăților pe acțiuni care au ales sistemul dualist de administrare, directoratul
poate fi obligat să lucreze și în colectiv. Dacă directoratul este constituit din două sau mai
multe persoane se va stabili chiar și un președinte al directoratului.
Organele de administrare ale persoanei juridice au obligația de fidelitate față de
aceasta, fiind ținute să acționeze în permanență în interesul persoanei juridice cu prudența
și diligența cerute unui bun proprietar. Aceștia deși nu sunt proprietarii bunurilor din
patrimoniul persoanei juridice, ei sunt ținuți să se comporte ca și când ar fi. Ceea ce se
impune nu este o proprietate indirectă asupra bunurilor persoanei juridice, ci o răspundere
agravată a acestora pentru toate eventualele prejudicii aduse persoanei juridice de modul
în care sunt gestionate afacerile sau activitățile acesteia.

22
Textul art.213 NCC transpune în planul generic al obligațiilor organelor de
administrare ale persoanei juridice obligația de fidelitate care era deja impusă în dreptul
român pentru administratorii de societăți comerciale. Conform art.144 din Legea
societăților comerciale, membrii consiliului de administratție își vor exercita mandatul cu
prudența și diligența unui bun proprietar, în interesul societății. Așadar, administratorul
societății comerciale, și prin extrapolarea permisă de art.213 NCC, organul de
administrare al persoanei juridice are obligația esențială de a urmări interesul persoanei
juridice. Administratorul își va exercita funcția cu loialitate și nu va divulga informațiile
confidențiale și secretele comerciale ale societăți, atât în timpul mandatului cât și dupa
expirarea acestuia. Această regulă se aplică și directorilor și membrilor din consiliul de
supraveghere.
Obligația de prudență și de diligență nu este încălcată dacă în momentul luării unei
decizii de afaceri administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că
acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate. Această exonerare
de răspundere este aplicabilă administratorilor, directorilor, memebrilor directoratului,
membrilor consiliului de supraveghere și generic tuturor organelor de administrare ale
persoanei juridice, prin extraporlarea permisă de art. 213 NCC.
Membrii organelor de administrare ale persoanei juridice au, în mod individual,
obligația de a prezerva liniile de demarcație juridică între patrimoniul persoanei juridice
și propriile patrimonii și de a asigura o delimitare precisă între acestea. În virtutea acestei
obligații de păstrare a separației de patrimonii, memebrii organelor de administrare ale
persoanei juridice nu pot folosi în profitul ori interesul lor personal sau al unor terți,
bunurile persoanei juridice.
În cazul în care organele de administrare ale persoanei juridice sunt colegiale, acel
membru carese află persoanl interesat de încheierea unui act juridic va trebui să anunțe
interesul său, adică să înștiințeze persoana juridică de acest interes personal și să se abțină
de la orice deliberare în legătură cu acel act. Reglementarea contrarietății de interee din
art. 215 NCC este similară cu reglementarea art. 144 din Legea societăților comerciale,
însă, se prevede sancțiunea de nulitate relativă.

Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice


Art. 220 NCC face vorbire de administratori, directori și alte persoane care au
acționat în calitate de membrii ai organelor persoanei juridice, precum și cenzori. Acești
termeni sunt specifici legislației societăților comerciale, deci cel puțin din perspectiva
acțiunii în răspundere, acești termeni au fost ridicați la rangul de noțiuni generice care
denumesc o parte din organele persoanei juridice.
În sensul legii societăților comerciale, director înseamnă: administrator executiv,
administrator delegat, membru al directoriului. Persoanele denumite directori de
specialitate precum funcționari de rang înalt ai societății cărora li s-a încredințat gestiunea
sau conducerea unor departamente ale societății, deși nu sunt directori în sensul Legii
societăților comerciale, însă, în sensul NCC, noțiunea de director îi include și pe
directorii de specialitate în lipsa unei prevederi contrare exprese.
Noțiunea de altă persoană care a acționat în calitate de membru al organelor
persoanei juridice, altul decât administratorii, directorii sau cenzorii, este echivalentă cu
ceea ce, în dreptul societăților comerciale se numește administrator de facto, adică
persoana care a uzurpat calitatea de administrator de iure, cu sau fără acordul

23
acționarilor, ori și-a intervertit calitatea de fondator, acționar, consulatant, creditor
dominant în calitatea de administrator, de conducător de facto al societății. Cenzorii sunt,
în concepția NCC, organe ale persoanei juridice, deși ei nu au atribuții de execuție sau
decizie, ci numai atribuții de control al managerilor.
Acțiunea în răspundere la care se referă art.220 NCC are în vedere prejudiciile
cauzate persoanei juridice de către organele acesteia prin încălcarea îndatoririlor stabilite
în sarcina lor. Neexistând nici o precizare, rezultă că textul are în vedere toate îndatoririle
organelor persoanei juridice, indiferent dacă sunt stabilite în sarcina lor prin lege, act
constitutiv, hotarâre a adunării generale, contract de mandat, de management, etc.
Trebuie precizat că art.220 NCC nu se referă la răspunderea membrilor organelor
persoanei juridice față de terți și nici la răspunderea față de membrii persoanei
juridice(asociați, acționari) ci la răspunderea față de persoana juridică. Acțiunea se
exercită, în numele persoanei juridce, de organul de conducere competent. Organul de
conducere competent va decide asupra antrenării răspunderii cu majoritatea prevăzută de
lege. După luarea acestei hotărâri de antrenare a răspunderii, se va introduce acțiunea în
justiție pentru recuperarea prejudiciului. Trebuie precizat că acțiunea în răspundere poate
fi introdusă și direct în justiție dacă acționarii minoritari au eșuat în luarea acestei decizii
în adunarea generală, dată fiind influența managerilor asupra adunarea generală.
Prin legi speciale se poate deroga de la regula răspunderii persoanei juridice pentru
faptele organelor sale administrative săvârșite în legătură cu atribuțiile sau scopul
împuternicirii acestor organe. În lipsă de prevedere specială, persoanele juridice de drept
public se supun acelorași prevederi prevăzute de art.219 NCC pentru persoanele juridice
de drept privat.

24
Capitolul 5. Societățile comerciale

5.1 Constituire
Societatea comercială se constituie în baza actelor constitutive, însoțite de o serie de
formalităpți care se finalizează cu autorizarea constituirii de către funcționarul de la
registrul comerțului. Doar în urma constituirii legale, societatea comercială dobândește
personalitate juridică. Încheiereaa actelor constitutive are loc, ca regulă generală în urma
negocierilor dintre asociații fondatori. Societățile pe acțiuni se pot însă constitui și prin
subscripție publică.
Conform art.5 LSC - Legea societăților comerciale, societățile de persoane se
constituie prin contract de societate, în timp ce societățile de capitaluri și societatea cu
răspundere limitată se constituie pe bază de contract de societate și statut. Societatea
unipersoanlă se constituie în baza unui statut. Societățile comerciale cu capital de stat sau
capital majoritar de stat se coonstituie prin cate administrative ale autorităților centrale
sau locale.
Actele constituitve ale societăților comerciale obișnuite sunt contracte de societate.
Fiind în prezența unui contract, contractul de societate trebuie să îndeplinească anumite
cerințe pentru a fi socotit valabil. Este vorba de condițiile generale de fond prevăzute de
art.1179 NCC, cu aplicabilitate la orice convenție. Din punct de vedere al actelor
constitutive, prezintă particularități condiția consimtământului, cea a cauzei și cea a
capacității. Consimțământul asociaților are la bază principiul libertății de asociere.
Asocierea în vederea constituirii de societăți comercialeeste reglementată în art.1 LSC în
continuarea unui principiu cu consacrare constituțională. Cauza actului constitutiv
lipsește, este falsă sau ilicită în cazul societăților fictive. În cea ce privește capacitatea de
a contracta, acesta se analizează în privința semnatarilor actului constitutiv.
Pentru persoanele fizice, capacitatea de a contracta este cea din dreptul comun,
incapabilul neputând deveni asociat într-o societate comercială. Orice persoană fizică
poate în principiu să devină asociat într-o societate comercială în calitate de asociat
fondator, fie prin dobândirea ulterioară de acțiuni sau părți sociale.
În ce privește persoanele juridice, vocația acestora de a lua parte la constituirea unei
societăți comerciale depinde de specialitatea capacității de folosință, ceea ce semnifică
faptul că o persoană juridică se poate asocia în vederea constituirii unei societăți
comerciale numai dacă actul juridic al asocietii corespunde scopului său statutar.
Fiind în prezența unui contract de societate, societatea comercială se caracterizează
prin următoarele elemente specifice ale contractului de societate:
- contituirea unui fond comun pentru aporturile asociaților;
- affectio societatis;
- participarea la beneficii și pierderi.
Aporturile asociaților pot fi constituite în numerar, în natură sau în industrie,
conform art.1894 NCC. Aporturile în numerar sunt obligatorii, nefiind admisă
constituirea unei societăți doar cu aporturi în natură sau industrie. Aporturile în natură
constau în bunuri mobile sau imobile, ori în bunuri mobile incorporale cum sunt
creanțele, titluri de valoare, tehnologie, drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială, fond de comerț. Aporturile în industrie poate consta în munca de specialitate
sau cunoștiințele de specialitate ale unuia sau mai multor asociați. Aporturile în numerar

25
și în natură sunt permise în principiu, în orice tip de societate. Aportul în muncă și aportul
în creanțe nu sunt permise în societatea cu răspundere limitată.
Aporturile asociaților, odată ce societatea dobândește persoanlitate juridică, devin
proprietatea societății, dobândind expresie valorică și integrându-se în masa bunurilor ce
formează patrimoniul societății.
Capitalul social subscris este totalitatea aporturilor la care s-au obligat asociații, iar
capital social vărsat cuprinde totalitatea plăților efectuate de asociați în contul aporturilor
la care s-au obligat.
Affectio societatis reprezintă voința comună a asociaților de a coopera în cadrul
societății în scopul realizării obiectului de activitate al acesteia și al obținerii de beneficii.
Asociații sunt ținuți de obligația de fidelitate față de societate și față de ceilalți asociați.
Inexistența elementului affectio societatis la momentul semnării contractului de societate
poate fi sancționată cu nulitatea contractului.
Affectio societatis a fost definit ca un element constitutiv al societății, caracterizat
prin absența subordonării între asociați, voința de a colabora, pe picior de egalitate, în
conducerea afacerilor sociale, participând activ și/sau controlând gestiunea societății,
precum și prin acceptarea riscurilor comune, element a cărui intensitate diferă în funcție
de forma societății comerciale și/sau categoria de asociați, fiind în același timp
revelatorul existenței societății și în același timp regulatorul vieții sociale, care traduce
voințade a fi și a se comporta ca un asociat,precum și obligația pe care o au asociații de a
respecta interesul social.1
Affectio societatis este un elemnt definitoriu esențial al contractului de societate.
Acest element trebuie să existeb la semnarea contractului de societate, căt și în cursul
existenței societății, prin participarea activă a asociaților la viața socială..
În societatea unipersoanlă și în societatea ce are ca unic acționar statul român,
neputând fi vorba de o colaborare, întrucât nu există un coasociat, affectio societatis are
conotația specifică intenției asociatului unic de a desprinde o fracțiune din patrimoniul
propriu care să fie afectată scopului constituirii societății unipersonale respective.
Uneori, affectio societatis, deși inerent contractului de societate, poate ajuge să
dispară, adică să nu mai fie exercitat în fapt. Este cazul societăților de capitaluri, mai ales
cele cotate pe piețe reglementate de instrumente financiare, din cauza numărului mare de
acționari, caracterul instituțional, face practic să dispară fundamentul contractului inițial
al societății. În aceste societăți affectio societatis, ca și voință individuală, este mult
dminuat, existândși acționari care speculează prețul acțiunilor doar pentru a dobândi un
profit,neexistând nici o intenție de colaborare a acestora cu restul acționarilor.
Împărțirea beneficiilor și pierderilor sau asocierea la risc este un alt element specific
contractului de societate. Asociații își riscă aporturile, punându-le în comun cu alții cu
scopul de aobține profit. Pierderile societății, chiar dacă din punct de vedere fiscal pot fi
raportate pentru anii financiari viitori, sunt în final suportate de asociați. Dacă se ajunge
la falimentul societății, asociații își mai pot recupera investițiile doar în cazul excepțional
în care din lichidarea patrimoniului societății vor fi îndestulați toți creditorii societății și
va rămâne un surplus care să poată fi distribuit acestora.
În scopul obținerii de profit, societatea se înființează ca o colectivitate, dar totodată,
asocierea are și un risc.

1Piperea, G., op.cit., p. 159

26
Participarea la beneficii și la pierderi este scopul pentru care asociații se asociază în
vederea constituirii societății. Semnarea contractului de societate reprezintă o asociere la
risc întrucât societatea poate câștiga sau pierde din afacerea preconizată.
Atitudinea față de politica de dividente a societății este un alt element esențial al
implicării acționarilor în viața societății. Dividendele și câștigurile de capital reprezintă
remunerația asumării decătre acționari a riscului investițional.
Lipsa elementului risc, prin încasarea de un asociat a tuturor beneficiilor sau
exonerarea unui asociat de orice răspundere pentru pierderile societății, duce la anularea
clauzei respective sau a întregului contract de societate.
Conform art.67 LSC, nu se pot distribui dividende decât din profitul determinat
conform legii, adică din încasările societății ce depășesc cheltuielile de exploatare.
Cuprinsul actului constitutiv poate fi rezumat astfel:
- clauze de identificare a societății;
-clauze referitoare la asociați/acționari, precum și drepturile respectiv obligațiile acestora;
- clauze referitoare la capitalul social subscris și vărsat;
- clauze referitoare la organizarea, funcționarea și conducerea societății;
- clauze referitoare la modificarea actelor constitutive;
- clauze referitoare la dizolvare și lichidare;
În privința condițiilor de formă cerute pentru validitatea actului constitutiv, regula o
reprezintă forma scrisă ad validitatem, fără să fie necesară forma autentică. Pentru
opozabilitate față de terți, actul sub semnătură privată trebuie să aibă dată certă. Darea de
dată certă se obține fie prin procedura dării de dată certă de către notar, fie prin
certificarea înscrisurilor de către avocați, fie prin depunerea actului la registrul
comerțului. Prin excepție, forma scrisă ad validitatem este obligatorie în cazurile în care
printre bunurile aduse aport în proprietate se află un teren, când se constituie o societate
în nume colectiv sau în comandită simplă și când societatea se constituie prin subscripție
publică.
Pentru a dobândi personalitate juridică deplină, societatea trebuie să parcurgă o
serie de formalități de constituire și publicitate profesională. De asemenea, o societate
pentru a-și putea începe activitatea propusă ca obiect statutar de activitate, societatea
trebuie autorizată să funcționeze. În vederea asigurării unei evidențe oficiale a
comercianților, cu caracter strict profesional a fost instituit încă din 1931 Registrul
comerțului. Registrul comerțului reprezintă instrumentul publicității legale și profesionale
a comerciantului și a activității sale. Registrul comerțului pune la dispoziție și o dovadă
certă de credibilitate și bonitate a unei societăți prin publicarea anuală a situației
financiare. Partenerii de afaceri pot foarte simplu să afle informații legate de dimensiunile
patrimoniului societății cercetând date de la Registrulcomerțului.
Pentru simplificarea formalităților de înregistrare și autorizare a funcționării
comercianților, implicit a societăților comerciale, leguitorul a experimentat mai multe
soluții, ultima pusă în practică prin O.U.G. nr.116/2009.
Art.41 LSC dispune că societatea comercială este persoană juridică de la momentul
înregistrării în Registrul comerțului. Conform art.3 din Legea nr.359/2004 1 ,

1
Legea 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor
fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea
funcționării persoanelor juridice a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 839 din 13 septembrie 2004 și
intrată în vigoare din 11 noiembrie 2004

27
înmatricularea societăților comerciale, ca și a sucursalelor acestora, se face în condițiile
Legii nr.26/1990 privid registrul comerțului. Înmatricularea se dispune prin hotarâre a
funcționarului la registrul comerțului în raza căruia își va avea sediul societatea. Acest
funcționar va exercita controlul legalității actelor și faptelor care potrivit legii, se
înregistrează în registrul comerțului și deci și legalitatea cererii de înregistrare. Dacă
cerințele sunt îndeplinite, funcționarul, prin încheire, pronunțată în termen de 5 zile de la
îndeplinirea acestor cerințe, va autoriza constituirea societății și va dispune
înmatricularea ei la registrul comertului.
Autorizarea funcționării presupune obținerea actului administrativ emis de
autoritatea competentă care permite desfășurarea activității propuse de societate în actul
constitutiv, fie asumarea de către solicitant a responsabilității privitoare la legalitatea
desfășurării activității. În practică, toate noile societăți, inclusiv cele ce necesită
autorizații spciale de mediu, sanitare, sanitar-veterinare, protecție civilă, etc., vor fi
autorizate să funcționeze de această simplă declarație peproprie răspundere.
Biroul unic este format din reprezentanți ai oficiului teritorial al registrului
comerțului și ai instituțiilor care eliberează avizele strict necesare autorizării funcționării
societății. Biroul unic este un departament în acdrul registrului comerțului organizat pe
lângă tribunal și realizează toate operațiunile necesare înregistrăriiși autorizării
funcționării societății, la cererea și pe cheltuiala solicitantului.
Prin înmatricularea la registrul comerțului, societatea comercială dobândește codul
unic de înregistrare fiscală sub care societatea va figura la registrul comețului
șilaorganele fiscale.
Conform art.42 LSC, filialele sunt societăți comerciale cu persoanlitate juridică și
se înființează în una din formele de societate cunoscute și în condițiile prevăzute pentru
forma respectivă. Art.43 LSC arată că sucursalele sunt dezmembrăminte fără
personalitate juridică ale societăților comerciale și se înmatriculează înainte de începerea
activității lor la registrul comerțului din județul în care vor funcționa. Regimul juridic al
sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui,căruia
societatea care îl înființează îi atribuie statut de sucursala. Celelalte sedii secundare
precum agențiile sau reprezentanțele sau alte asemenea sedii, se menționează numai în
cadrul înmatricularii societății în registrul comerțului seidului principal.
Filiala este o societate comercială cu persoanlitate juridică și patrimoniu propriu,
înființată în una din formele de societate enumerate la art.2 LSC, având la baza
constituitii un act constitutiv valabil încheiat. Filiala este dependentă din punct de vedere
economic de societatea mamă.
Sucursala este un dezmembrământ al societății, o extindree în teritoriu a acesteia,
nu are persoanlitate juridică, iar pentru constituirea lor se modifica acetele consttitutive
ale societății. Sucursala este dependentă economic și juridic de societatea mamă, obiectul
său de activitate este circumscris celui al societății.

5.2 Efectele personalității juridice


Patrimoniul social este separat de patrimoniile individuale ale asociaților. Din
acest motiv nici o interferență sau concurs nu este posibilă între creditorii sociali, pe de o
parte și creditorii persoanli ai asociaților, pe de altă parte. Spre deosebire de ipoteza
răspunderii asociatului pentru datoriile sociale, cănd creditorul social poate intra, în
anumite condiții speciale, în concurs cu creditorul personal al asociatului sau

28
acționarului, nici un creditor personal nu poate pretinde drepturi asupra societății sau
asupra patrimoniului societății. Creditorul personal al acționarului poate sechestra și
vinde acțiunile deținute de debitorul său la una sau mai multe societăți pe acțiuni, întrucât
acțiunile sunt bunuri mobile care sunt proprietatea debitorului și care pot fi valorificare în
scop de plată silită a creanței, așa cum este permis de art.2324 alin.1 NCC în raport cu
toate bunurile debitorului.
Creditorul personal al asociatului poate să își exercite drepturile doar asupra cotei-
părți din dividende ce s-ar cuveni asociatului și asupra cotei părți din surplusul lichidării.
Ambele drepturi aparțin asociatului, ele nefăcând parte din patrimoniul societății, de unde
concluzia că regula separației de patrimonii se păstrează. În orice caz, părțile sociale, ele
însele sunt bunuri insesizabile.
Răspunderea asociaților pentru datoriile sociale poate fi antrenată și în alte cazuri
decât cele prevăzute de NCC. Din art.3 LSC rezultă că acționarii, asociații comanditari și
asociații în societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurența
capitalului social subscris. În realitate nu este vorba de o răspundere, ci de obligația
normală a fiecărui a fiecărui asociat de a-și plăti aportul pe care l-a subscris.
Ca regulă generală creditorii sociali nu pot pretinde plata datoriilor societății de
către asociați și nu pot urmări silit bunuri ale acestora, neputând intra în concurs cu
creditorii personali ai asociatului. De la această regulă pot fi enumerate mai multe
excepții:
- în societățile de persoane, asociații cu răspundere nelimitată sunt solidar și indefinit
răspunzători pentru datoriile societății, dacă societatea nu le achită în termen de 15 zile de
la scadență; răspunderea solidară și nelimitată se păstrează și în cazul insolvenței
societății de persoane;
- dacă societatea a fost declarată nulă, asociații societății nule răspund nelimitat și solidar
față de creditorii sociali, poziția asociaților într-o societate nulă fiind parificată cu cea a
asociaților în societățile de persoane;
- în cazul în care societatea este fictivă, personalitatea sa juridică este falsă și deci nu
există o reală separație de patrimonii, de unde concluzia că creditorii sociali sunt de fapt,
creditori ai falșilor asociați, după distincțiile mai jos analizate, falșii asociați răspund
solidar și nelimitat pentru datoriile societății;
- dacă sunt aplicabile dispozițiile art.237 LSC, dispoziții care au introdus în legislația
noastră regula piercing the corporate vail, asociații care se pun în situațiile reglementate
de acest text pot fi făcuți răspunzători în mod nelimitat și solidar pentru datoriile
societății;
- în societățile aflate sub incidența art.235 LSC, separația de patrimonii se menține doar
până la momentul dizolvării, întrucât acesta are ca efect trecerea bunurilor care se
constituie în surplus față de datoriile societății în co-proprietatea foștilor asociați sau
acționari. La fel se întâmplă și în cazul în care, după finalizarea lichidării aferente
falimentului, mai rămâne un surplus în patrimoniul fostei societăți falite, surplus care se
va distribui foștilor asociați sau acționari conform art.133 din Legea nr. 85/2006. În
ambele cazuri dacă se descoperă ulterior dispariției societății că au mai existat creditori
sociali neplătiți, aceștia ar putea exercita contra foștilor asociați o acțiune pentru a-și
recupera creanța contra fostei societăți;
- lichidatorii unei societăți, pot atât în cazul unei lichidări voluntare sau administrative cât
și în cazul falimentului, să ceară asociaților care sunt debitori ai societății pentru

29
vărsămintele neefectuate să efectueze aceste vărsăminte, în vederea acoperirii datoriilor
societății.
Așadar pentru datoriile societății răspunde, în mod obișnuit societatea, dar și în
anumite condiții excepționale, asociații. Dacă societatea se află în insolvență, iar
insolvența sau după caz, prejudiciul în dauna creditorilor au fost cauzate de asociații care
au și calitatea de administratori, pentru datoriile societății pot răpunde și aceștia.
Tehnica piercing the corporate vail din Legea societăților comerciale este
precursorul dispoziției art.193 alin.2 NCC conform căreia nu se poate invoca împotriva
unei persoane de bună credință calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă
prin acesta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz sau a unei atingeri aduse
ordinii publice. Reglementarea din Legea societăților comerciale, art.237 are totuși o
întindere și aplicabilitate diferite față de textul din noul NCC, prin faptul că nu face
distincția între persoanele de bună credință și celelalte în privința titularității dreptului de
a invoca nelimitarea răspunderii, prin faptul că se aplică doar în situația ajungerii
societății comerciale în faza terminală a dizolvării și lichidării sale și prin faptul că nu se
referă la ascunderea unei fraude, a unui abuz sau a unei atingeri aduse interesului public,
ci la utilizarea bunurilor societății în interes personal sau al terților și la diminuarea
activului societății, cu cunoștința faptului că, în acest fel, se determină insolvabilitatea
societății.
Asociații unei societăți comerciale pot răspunde pentru datoriile sociale, în
condițiile art.237 LSC conform căruia asociatul care în frauda creditorilor abuzează de
caracterul limitat al răspunderii sale și de personalitatea juridică distinctă a societății
răspunde nelimitat pentru obligațiile neachitate ale societății dizolvate, respectiv
lichidate. În acest caz, răspunderea asociatului devine nelimitată, în special atunci când
acesta dispune de bunurile societății ca și cum ar fi bunurile sale proprii sau dacă
diminuează activul societății în beneficiul personal sau al unui terț, cunoscând sau
trebuind să cunoască faptul că în acest mod societatea nu va mai fi în măsură să își
execute obligațiile. Așadar un asociat care în mod obișnuit nu răspunde pentru datoriile
societății, întrucât răspunderea sa este limitată la nivelul aportului la capitalul social,
poate fi făcut responsabil nelimitat față de creditorii societății, dacă a abuzat de limitarea
răspunderii și a creat o confuzie de patrimonii între sine și societate ori i-a determinat
insolvabilitatea. Este evident că textul are aplicabilitate și în cazul falimentului unei
societăți comerciale, care nu este altceva decât o lichidare judiciară.

5.3 Funcționarea societăților comerciale


Societățile comerciale, care sunt persoane juridice de tip asociativ pot fi analizate,
sub aspectul liniilor esențiale ale organozării și funcționării lor pornind de la modelul
societății pe acțiuni.
Infrastructura societății comerciale pe acțiuni, organizare și funcționarea sa, se
coagulează în jurul principiului separației de competențe între elementele structurii sale
funcționale. Adunarea generală a acționarilor, administratorii și cenzorii sau auditorii
interni sunt elementele esențiale ale acestei structuri.

30
Adunările generale
În societățile comerciale cu personalitate juridică, adunarea generală este
colectivitatea organizată a asociaților, în cadrul căreia asociații își manifestă prin vot
drepturile cu caracter colectiv aferente titlurilor de participare la capitalul social.
Hotărârea adunării generale este un act juridic al asociaților, supus acțiunii în
nulitate, inclusiv din partea unui terț care justifică un interes.
În adunările generale asociații își exprimă voința prin vot. Votul este o manifestare
unilaterală de voință care, unit cu celelalte voturi, se constituie într-un act juridic de
natură specială, complexă, respectiv, hotărârea adunării generale a
asționarilor/asociaților. Este vorba de o pluralitate de acte juridice unilaterale, care
dobândesc natura unui contract.
Consimțământul care stă la baza unui contract reprezintă o reunire de manifestări
unilaterale de voință, concordante. Diferența dintre cele două tipuri de acte juridice nu
este decât cantitativă și nu calitativă, întrucât în cazul unui contract ordinar suntem în
prezenta a două sau mai multe voințe concordante, contemporane sau nu, între persoane
prezenta sau între persoane depărtate, în timp ce în cazul hotărârii AGA, suntem în
prezența mai multor voințe concordante, care se impun față de o minoritate de voințe
neconcordante cu majoritatea.
Publicitatea hotărârilor AGA este necesară pentru opozabilitatea față de terți sau
pentru valabilitatea lor. Societatea nu este numai un contract, ci și o personă juridică,
supusă înmatriculăroo sua înregistrării la registrul comerțului. Lipsa formalităților de
publicitate poate face ca hotărârea AGA de modificare a actului constitutiv să nu aibă
efecte față de asociații care nu au participat la vot, administratori, societatea însăși, etc.
Hotărârile de modificare a actelor constitutive care nu sunt publicate și înregistrate în
registrul comerțului sunt lipsite de efecte. O astfel de hotărâre pentru care legea pretinde
formalități de publicitate ad validitatemsunt acte făcute sub condiția suspensivă a
efectuării formalităților. Practic hotărârea AGA există, dar nu generază nici drepturi nici
obligații.
În societățile pe acțiuni, pentru hotărârile AGA obișnuite, valabilitatea acestora nu
este condiționată de vreo formalitate de publicitate. Hotărârile AGA care nu presupun
modificarea actelor constitutive se impun administratorilor societății și trebuie executate
de îndată conform art.73 alin.1 lit. D din LSC.
Art.132 alin.1 din LSC instituie principul obligativității hotărârilor AGA pentru
acționari, dacă aceste hotărâri au fost adoptate conform legii și ale statutului.
Hotărârile AGA se iau cu majoritatea voturilor, și nu prin consens ceea ce înseamnă
o derogare esențială de regimul juridic al formării și modificării convențiilor, dar aceste
hotărâri se impun și acționarilor dizidenți, dacă ele sunt luate în condițiile legii și ale
actului constitutiv.
Reglementările referitoare la AGA în societățile pe acțiuni reprezintă modelul pe
care se grefează și celelalte reglementări referitoare la adunările generale în celelalte
tipuri de societate. De altfel, norme speciale din materia societăților cu răspundere
limitată trimit efectiv la reglementarea AGA în societățile pe acțiuni. Dar societățile cu
răspundere limitată și societățile în nume colectiv sunt societăți cu caracter intuitu
personae, ceea ce influențează în mod essențial chestiunile relative la convocare,
procedură, organizare, cvorum și majoritate, valabilitate și opozabilitate, etc. De asemnea
dacă în societatea pe acțiuni sunt stabilite mai multe tipuri de audnări generale precum

31
cele ordinare și extraordinare, speciale, în societatea cu răspundere limitată este
institutionalizată numai adunarea asociaților. Nimic nu oprește însă asociații, indiferent
de forma societății să instituționalizeze unul sau mai multe tipuri de adunări generale prin
actul constitutiv.
Hotărârile adunării generale luate în limitele actului constitutiv și ale legii sunt
obligatorii pentru acționari, chiar dacă aceștia nu au luat parte la decizie sau au lipsit de la
adunare - art.132 ali.1 LSC. Totuși efectele AGA pot fi înlăturate dacă aceasta a fost
invalidată prin anulare sau constatatea nulității absolute.
Oricare acționar care a lipsit de la ședința AGA sau care a votat contra adoptării
hotărârii AGA poate ataca cu acțiune în anulare o hotărâre a adunării generale, petru
motive de nelegalitate sau de contrarietate cu actul constitutiv în termen de 15 zile de la
publicarea hotărârii. În cazul în care acționarul a lipsit nejustificat de la ședința AGA,
acțiunea în anulare ar putea fi respinsă pentru lipsă de interes.
Administratorii nu pot în nicio situație să atace hotărârea adunării generale prin care
au fost revocați din funcție. Ei pot totuși să atace celelalte hotărâri ale adunării generale,
întrucât au și un interes legitim, ei fiind cei care trebuie să le și execute.
Art.117 alin.3 LSC stabilește formalități stricte pentru convocarea adunării generale
a acționarilor, publicarea în Monitorul Oficial și un ziar de largă răspândire. Dacă
acțiunile sunt nominative, convocarea se poate face și numai prin scrisoare
recomandată/poștă electronică cu condiția ca aceste modalități de convocare să nu fie
interzise prin actul constitutiv.
Acționarii ce dețin individual sau împreună cu alții minim 5% din acțiunile emise
de societate, pot să propună introducerea de noi puncte pe ordinea de zi a adunării
generale convocate deja. De asemenea, oricare acționar are dreptul de a adresa întrebări
scrise directorilor sau membrilor directoratului refritoare la activitatea societății.

Administratorii
În sensul tradițional al termenului, administratorii sunt persoane care se ocupă de
gestiunea afacerilor societății. Aceștia au obligația de fidelitate față de societate.
Etimologic, cuvântul derivă din sintagma ad minister care înseamnă – în serviciul cuiva.
Administratorul este în serviciul acționarilor.
Reprezentanții legali ai societății comerciale, care deregulă, se recrutează dintre
administratori, sunt organele de administrare ale societății, adică dintre persoanele prin
care societatea își exercită drepturile și își asumă obligațiile.
În cadrul societăților mari, administrarea societății se exercită de entități colective și
colegiale de conducere și administrare. În aceste cazuri, în mod obișnuit, atribuțiile de
gestiune efectivă ale afacerii și cele de execuție sunt separate de atribuțiile de control și
supraveghere a gestiunii. De asemenea reprezentantul legal este separat de administratorii
obișnuiți, care își limitează atribuțiile la gestiune internă a societății.
Noțiunea de administrator acoperă o platetă largă de concepte juridice sau d efuncții
în cadrul sistemului de organizare a societății comerciale. Astfel gestiune sau după caz,
reprezentarea în relațiile cu terții, pot fi încredințate:
- niciunuia dintre administratori; în societățile în nume colectiv sau în societățile cu
răspundere limitată mici, unde asociații se ocupă direct de afacerile societății, nici măcar
nu sunt desemnați administratorii. Dacă asociații nu au desemnat un mandatar comun, se

32
prezumă că toți asociații au calitatea de reprezentant în raport cu terții - art. 1913 alin.3
NCC;
- administratorului unic; este o situație specifică societăților mici, dar regăsim în practică
și societăți mari care au desemnat un singur administrator
- consiliului de administrație; sistemul specific societăților cu răspundere limitată care au
decis să își desemneze o pluralotate de administratori, dar poate fi întâlnit și în societățile
comerciale pe acțiuni în care consiliul de administratori a decis să nu delege niciuna
dintre atribuțiile sale la directori;
- consiliului de administrație și directorilor; cărora consiliul de administrație a decis să
delege o parte din atribuții către directori (sistemul unitar de administrare). În acest caz
competențele de gestiune a afacerilor societății și de reprezentare în relațiile cu terții sunt
partajate între consiliu, ca entitate colectivă, și directori. Directorii se pot recruta dintre
membrii consiliului, caz în care membrii consiliului se împart între administratorii ne-
executivi și administratorii executivi, sau pot fi persoane terțe de consiliu, caz în care
acești directori pot fi denumiți administratori delegați;
- directoratului; situația este specifică societăților pe acțiuni care au decis să aleagă
sistemul dualist de administrare, caz în care legea impune separarea administratorilor
într-un consiliu de supraveghere și un directorat. În acest context, consiliul de
supraveghere are atribuții exclusive de supraveghere și control al directoratului, în timp
ce acesta din urmă are atribuții exclusiv executive. Separația de atribuții între cele două
tipuri de organe de conducere rezultă din lege și nu se poate deroga de la ea;
- managerilor; în aczul societăților de stat
- conducătorilor, în cazul unor societăți comerciale din domeniul pieței de capital. Aceștia
de obicei sunt manageri care cumulează funcția de administrator cu cea de salariat al
societății.
LSC, ulterior modificării impuse prin Legea nr.441/2006, nu mai reglementează
comitetul de direcție și nici directorii executivi. Comitetul de direcție, în fosta
reglementare, era un consiu mai restrâns, format din 3-5 administratori, care se întruneau
mai frecvent decât consiliul de administrație, adică o dată pe săptămână. În noua
concepție a LSC, noțiunea de director este sinonimă cu cea de manager. Așa cum am
arătat, în prezent noțiunea de director acopră trei categorii de administratori:
administratori executivi, membrii ai consiliului de administrație, administratori delegați și
terți de consiliul de administrație și membrii ai directoratului în sistemul dualist.
Competențele administratorului sunt stabilite de art.70 LSC, text care îi conferă
acestuia, un mandat general executiv. Conform art.70 LSC, administratorul poate face
orice act su operațiune necesară aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate al
societății, în afara restricțiile legale sau de cele arătate în actul constitutiv. Dispoziția este
preluată și de art.142, în secțiunea referitoare la administratorii societății pe acțiuni. Cu
toate acestea atribuțiile administratorului nu sunt generale și nelimitate. Însăși art.70 LSC
face referire directă la două categorii de limite ale mandatului administratorilor,
respectiv, la limitele legale și la limitele statutare ale atribuțiilor administratorilor.
Art.70 LSC stabilește că atribuțiile administratorilor sunt limitate fie prin dispoziții
legale, fie prin clauze statutare sau convenționale.
Din categoria limitelor legale ale acestor atribuții amintim: limitele capacității de
folosință a societății, interesul social, situații speciale în care se poate afla societatea
precum dizovarea, lichidarea, etc.

33
Limitele statutare sau convenționale sunt fixate fie în actul constitutiv, fie prin
hotărârea adunării generale d enumire în funcție, fie prin decizia de delegare de atribuții
către directori. Un astfel de exemplu poate fi clauza conform căreia administratorul nu
poate angaja societatea decât cu o contrasemnătură pentru acte juridice ce depășesc o
anumită suma.
Pe de altă parte nu orice administrator executiv are și calitatea de reprezentant legal
al societății, ci numai cel căruia i s-a încredințat această funcție de către Adunarea
generală a acționarilor, după caz consiliul de administrație ori consiliul de supraveghere.
Toți ceilalți administratori au mandate limitate la gestiunea internă a societății. Această
formilă generică utilizată de art.70 LSC nu mai este valabilă:
- în cazul societăților pe acțiuni care alegând sistemul unitar, au optat să delege diretorilor
unele dintre atribuțiile consiliului de administrație și
- în cazul societăților pe acțiuni care au ales sistemul dualist.
Principalele atribuții ale administratorilor executivi sunt atribuția de gestiune
internă a afacerilor societății și atribuția de reprezentare legală a societății în relațiile cu
terții.
Gestiunea internă a societății include stabilirea și asigurarea implementării
direcțiilor de acțiune ale societății pentru îndeplinirea obiectului acesteia, participarea la
adunările generale ale acționarilor, la consiliile de administrație și la alte organe de
conducere ale acesteia, supravegherea și controlul salariaților. În cazul pluralității de
administratori, de regulă administratatorul ordinar are atribuții de gestiune internă a
societății. În societățile pe acțiuni, cel puțin, acționarii pot decide compartimentarea
acestor atribuții de gestiune internă pe domenii de specialitate.
Administratorii pot asigura în baza unei împuterniciri anume inserate în actul
constitutiv sau în hotărârea adunării generale și reprezentarea legală a societății. Pentru a
putea angaja răspunderea societății față de terți, un administrator trebuie să fie desemnat
ca reprezentant legal al societății iar acestaă numire trebuie urmată de îndeplinirea
formalităților de publicitate. Reprezentantul legal al socetății este acel administrator
căruia asociații i-au conferit dreptul de semnătură socială, adică dreptul de a exprima
voința juridică a societății, de a angaja responsabilitatea juridică a acestuia față de terți.
Funcția de reprezntant legal al societății poate fi încredințată însă și unui director general
al societății, general manager care nu întrunește și calitatea de administrator al societății.
În societățile pe acțiuni, administratorii au dreptul de reprezentare legală a societății
numai dacă acționarii, în contractul de societate sau printr-o decizie ulterioară a adunării
generale, le-au acordat în mod expres acest drept. În celelalte forme de societate, un
administrator este prezumat a avea și calitatea de reprezentant legal, deci de a putea
angaja societatea în raporturile cu terții.
Indiferent însă de forma societății, orice reprezentant al societății este obligat să
depună la Registrul comerțului semnătura sa în termen de 15 zile de la constituirea
spcoietății dacă a fost numit prin actul constitutiv sau de la cooptare când a fost numit
printr-o decizie ulterioară.
În caz de pluralitate de administratori, societatea pe acțiuni poate alege ca sistem de
administrare și conducere a societății între așa numitul sistem unitar și sistemul dualist.
Sistemul unitar organizează pluralitatea administratorilor într-o singură entitate colectivă,
pe un singur palier, adică un consiliu de administrație, iar după opțiunea societății,
administratorii pot delega o parte din atribuții către directori. Sistemul dualist organizează

34
pluralitatea administratorilor în două entități colective, pe două paliere, adică un consiliu
de supraveghere și un directorat, atribuțiile celor două entități fiind complet distrincte și
separate1.
Funcția de administrator și implicit de director este temporară și revocabilă. În
societatea pe acțiuni, durata manadatului administratorului nu poate fi mai mare de 4 ani.
Administratorii și directorii sunt reeligibili, dacă realegerea nu a fost interzisă prin actul
constitutiv. Încetarea funcției de adminsitrator are ca efect încetarea atribuțiilor
administratorului. Ca și numirea în funcție, și încetarea din funcție este supusă pentru a
produce efecte depline unor formalități de publicitate.

Cenzorii și auditorii interni


Cenzorii și auditorii interni, elemente de structură organizatorică și funcțională a
societății pe acțiuni, pot fi instrumente deosebit de utile în cadrul unei societăți. Cenzorii
și auditorii au atribuția de a declanșa alerta atunci când managementul societății pune în
pericol bunul mers al societății, conducând-o într-o manieră îngrijorătoare.
În societățile pe acțiuni precum și în societățile cu răspundere limitată care au mai
mulți de 15 asociați, numirea cenzorilor este obligatorie, cu excepția cazului în care
societatea pe acțiuni decide să opteze exclusiv pentru desemnarea auditorilor interni. În
celelalte tipuri de societăți sau în societățile cu răspundre limitată cu mai puțin de 15
asociați, desemnarea cenzorilor este facultativă. Cenzorii și auditorii sunt obligați să
supravegheze gestiunea societății, să verifice dacă situațiile financiare sunt legal
întocmite și în concordanță cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ținute regulat și dacă
evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea
și prezentarea situațiilor financiare. Adunarea generală poate proba situațiile financiare
anuale numai dacă acestea sunt însoțite de raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorilor
financiari.
Auditul constă în colectarea și evaluarea unor probe privind informațiile, în scopul
dterminării și raportării gradului de conformitate a informațiilor respective cu o serie de
criterii prestabilite. Pentru a se efectua un audit trebuie să existe informații într-o formă
verificabilă, precum și o serie de norme și standarde în raport cu care auditorul să poată
evalua informațiile. Auditul intern este o activitate independentă și obiectivă care dă unei
entități o asigurare în ceea ce privește gradul de control asupra operațiunilor, o îndrumă
pentru a-i îmbunătăți operațiunile și contribuie la adăugarea unui plus de valoare. Auditul
intern ajută orice organizație să își atingă obiectivele evaluând procesele sale de
management al riscurilor, de control și de guvernare a organizației, făcând propuneri
pentru a le consolida eficacitatea.
Auditul desemnează un anumit tip de control sau de verificare mai aprofundat decât
controlul desfășurat de cenzori, operațiuni bazate pe tehnici specifice de sondaj, pornind
de la contabilitate, cu rapoarte și implicații juridice specifice. Scopul efectuării unui audit
al situațiilor financiare este acela de exprimare a unei opinii privind măsura în care aceste
situații prezintă o imagine fidelă, sub toate aspectele semnificative, a poziției financiare, a
rezultatelor exploatării, etc.
Auditorii pot fi externi - o persoană, o firmă sau un parteneriat sau interni -
reprezentanți ai personalului care examinează verificările interne ale companiei. Auditorii
interni nu pot fi desemnați decât dintre persoanele autorizate legal. Auditorii sunt
1
Piperea, Gh., op.cit., p. 224

35
independenți de adunarea generală, consiliul de administrație și directori și nici nu sunt
subordonați directorului financiar sau contabil al societății. Auditorii interni trebuie să
aibă o atitudine imparțială și neinfluențată și să evite conflictele de interese. Din punct de
vedere teoretic ei sunt independenți în desfășurarea activității lor profesionale și răspund
în fața Camerei Auditorilor din România, conform OUG nr.75/1999.
Cenzorii, în schimb, verifică modul în care este administrat patrimoniul societății,
întocmește rapoarte și le prezintă adnării generale, primeșsc în fiecare lună de la
administrația societății situații despre operațiunile făcute de societate și îndeplinesc orice
alte atribuții stabilite prin actul constitutiv.
Raportul cenzorilor nu se supune aprobării adunării generale, dar acest raport este
obligatoriu pentru aprobarea de către adunarea generală a situațiilor financiare anuale.
Conform LSC, societatea pe acțiuni va trebui să aibă cel puțin trei cenzori și tot
atâția supleanți, numărul lor trebuin să fie impar, numiț de adunarea generală a
acționarilor pe un mandat reînnoibil de 3 ani. Cenzorii pot fi aleși dintre acționari, dar cel
puțin unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil. Cenzorii trebuie
numiți dintre persoane care nu se află în situație de incompatibilitate legală sau conflict
de interese.
Cenzorii trebuie să își exercite mandatul personal. Pentru numirea în funcție, ei
trebuie să facă dovada asigurării de răspundere profesională. Cenzorii sunt remunerați cu
o îndemnizație fixă, stabilită fie prin actul constitutiv, fie prin decizie a adunării generale.
Atribuțiile cenzorilor sunt în principal de supraveghere a gestiunii, de verificare a
legalității situațiilor financiare, a regularității registrelor și a vealuării elementelor
patrimoniale ale societății, de informare a acționarilor, etc.

5.4 Asociați și acționari


Calitatea de asociat conferă persoanei în cauză un complex de drepturi şi obligaţii.
Drepturile aferente părţilor sociale pot fi atât drepturi patrimoniale, cât şi drepturi
personal-nepatrimoniale. Asociatul, deţinător de părţi sociale emise de societate deţine o
creanţă.
În categoria drepturilor patrimoniale pot fi incluse:
- dreptul de dividente;
- dreptul preferenţial de subscriere la majorările de capital social prin emiterea de noi
părţi sociale;
- dreptul de a se retrage din societate şi de a primi contravaloare a părţilor sociale
deţinute;
- dreptul la o parte proporţională din activul rămas după lichidare etc.
În categoria drepurilor nepatrimoniale pot fi incluse:
- dreptul de a participa la adunările generale;
- dreptul de a allege şi de a fi ales în structurile administrative ale societăţii;
- dreptul la informaţie relativă la afacerile societăţii;
- dreptul de control al administratorilor (prin votul AGA).
Asociaţii au şi obligaţii care rezultă din deţinerea de părti sociale. Acestea sunt:
- obligaţia de a respecta statutul societăţii şi de a respecta hotărârile AGA, chiar dacă nu
au fost de acord cu ele;
- obligaţia de fidelitate faţă de societate;

36
- obligaţia de neconcurenţă faţă de societate şi aceea de a nu vota în stare de conflict de
interese;
- obligaţia de a îşi exercita drepturile cu bună-credinţă şi de a nu încerca să îi
prejudicieze, prin abuz de drept, pe societate sau ceilalţi asociaţi.
În general, orice asociat care dobândeşte această calitatea ulterior constituirii
societăţii este obligat să respecte dispoziţiile actului constitutiv, chiar dacă el nu a fost
parte la semnarea acestuia.
Fiecare asociat este ţinut de obligaţia de fidelitate faţă de societate şi de obligaţia de
affectio societatis faţă asociaţi.
Asociaţii se pot implica în activitatea societăţii nu numai cu ocazia adunării
generale, ci şi individual, legea conferindu-le o serie de drepturi relative la informaţie, la
controlul gestiunii societăţii sau chiar la declanşarea alertei.
Legea socităţilor coemrciale consideră esenţial dreptul la informare al asociaţilor în
situaţiile în care adunarea generală urmează a se pronunţă asupra modificărilor actelor
constitutive ale societăţii, precum şi asupra majorării de capitalui social sau a
externalizării de active importante ale societăţii. Încălcarea de către societate a obligaţiei
de informare a asociaţilor este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii adunării
generale astfel luate, fără a fi exclus dreptul asociatului care se consider prejudiciat prin
acestă încălcare de a cere repararea acestui prejudiciu. Conform art.117 alin.7 LSC, când
în ordinea de zi a adunării generale figurează propuneri de modificare a actelor
constitutive, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al modificărilor, în caz
contrar, hotărârea adunării generale fiind nulă.
Retragerea asociaţilor dintr-o societate are drept temei principiul constituţional al
libertăţii de asociere. Nimeni nu poate fi prizonier al părţilor sociale/acţiuni deţinute de
aceştia. Conform legii societăţilor comerciale, retragerea poate avea forma unei cesiuni
de părţi sociale de la asociatul retras la asociaţii rămaşi, fie forma anulării părţilor sociale
ale asociatului retras însoţită de plata contravalorii acestora de către societate. În situaţia
în care operaţiunea retragerii nu este posibilă datorită neînţelegerii părţilor, retragerea se
poate dispune de către tribunal, costul acesteia fiind suportat de către societate.
Retragerea asociatului poate avea drept consecinţă desfiinţarea societăţii,
modificarea actelor constitutive sau o simplă schimbare a titularului păţilor sociale. În
cazul unei societăţii constituite din doi asociaţi, retragerea unuia dintre asociaţi poate
determina dizolvarea de drept a societăţii, dar unicul asociat rămas are dreptul de a
transforma societatea într-o societate unipersonală.
Legea societăţilor comerciale reglementează şi cazuri de retragere a acţionarilor din
societăţile pe acţiuni. Deşi societăţile pe acţiuni nu au caracterul intuitu personae,
acţionarii se pot retrage în cazul unor modificări ale actelor constitutive care modifică
esenţial condiţiile economice şi juridice ale fondării societăţii, cum ar fi schimbarea
sediului, a obiectului de activitate sau în cazul fuziunii cu alte societăţi.
Acţionarii care nu sunt de accord cu hotărârile adunării generale cu privire la
schimbarea obiectului de activitate, la mutarea sediului şi la forma societăţii, au dreptul
de retragere din societate şi de a li se plăti contravaloarea acţiunilor pe care le deţin.
Excluderea asociaţilor este permisă în privinţa asociaţilor în nume colectiv, a
comandităţilor şi a asociaţilor în societăţile cu răspundere limitată. Legea societăţilor
comerciale reglementează 4 cazuri de excludere:
1. asociatul, care fiind pus în întârziere, nu achită aportul la care s-a subscris;

37
2. asociatul care are calitatea de administrator al societăţii comite frauda în dauna
societăţii sau se serveşte de semnătura socială ori de capitalul social în folosul său sau al
altora;
3. asociatul, care are calitatea de asociat cu răspundere limitată, a fost declarat în stare de
faliment sau a devenit legalmente incapabil;
4. asociatul, care are calitatea de asociat cu răspundere limitată, se amestecă fără dreprt în
administraţie sau întrebuinţează fără acordul celorlalţi asociaţi bunurile sau creditul
societăţii.
Cazurile de excludere prevăzute de art.222 NCC pentru societăţile de persoane şi
pentru societatea cu răspundere limitată nu pot fi extinse şi la societăţile pe acţiuni.
Excluderea se pronunţă, în toate cazurile, prin hotărâre judecătorească, la cererea
societăţii sau a oricărui asociat. Excluderea are efect la momentul când hotărârea de
excludere devine irevocabilă, până la această dată, asociatul exclus având dreptul la
beneficii şi, după caz, de a suporta pierderile.
Un alt caz de excludere care nu figurează în exemplele enumerate de art.222 LSC
este încălcarea sau pierderea de către asociat al spiritului affection societatis. Situaţia este
întâlnită în cazurile în care asociaţii nu se mai înţeleg, punând societatea în pericol de
dizolvare pentru neînţelegeri grave între asociaţi. În loc de dizolvare, instanţa pronunţă
excluderea celui vinovat de neîntelegeri grave.

5.5 Dizolvarea și lichidarea


Dizolvarea şi lichidarea reprezintă, în condiţiile obişnuite, cele două faze obligatorii
ale procesului de încetare a personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, în principiu
separate de momentul desemnării lichidatorilor.1
În mod excepţional, legea reglementează cazuri în care personalitatea juridică a
societăţii încetează fără a se parcurge cele două faze ( de exemplu, în cazul fuziunii prin
absorţie, societatea absorbită încetează ca efect al fuziunii şi nu prin dizolvare şi
lichidare) sau fără a exista lichidare. De exemplu, în cazul prevăzut la art.235 LSC
aplicabil în societatea în nume colectiv, în comadită simplă şi în societatea cu răspundere
limitată, cele două faze ale procesului de încetarea a personalităţii juridice a societăţilor
comerciale pot fi cumulate, dacă asociaţii, probând că societatea şi-a achitat toţi creditorii
sau că societatea a reglementat în alt fel datoriile sale, decid, prin hotărâre a adunării
generale, să dizolve şi să renunţe la formalităţile lichidării, urmând a împărţii între ei
bunurile care ar rămâne după regularizarea datoriilor.
Art.227 LSC reglementeză cazurile generale de dizolvare a societăţii. Expresia
legiuitorului (“societatea se dizolvă prin”) este menită a deosebi cazurile reglementate la
art.227 atât de cazurile special de dizolvare ale unor anumite forme de societăţi, cât şi de
cazurile de dizolvare – sancţiune, reglementate în art.237 LSC (aceste cazuri de dizolvare
sunt, de asemenea, generale, dar ele intervin doar în situaţiile anormale enumerate de
art.237 LSC). Pe de altă parte, cazurile generale de dizolvare au în vedere orice tip de
societate comercială, inclusiv societăţiile pe acţiuni.

1A se vedea şi V.Roşu, Dizolvarea societatior comerciale. Particularitati ale dizolvarii pe cale judiciara.
Lichidarea societatilor comerciale. Momentul in care intervine. Rolul instantei de judecata in mersul
lichidarii societatii, in Revist Drept Comercial nr.1/1996, conform caruia prin dizolvarea societatii
comerciale se intelege desfiintarea ei ca persoana juridical, incetarea existentei acesteia.

38
Cazurile generale de dizolvare ale societăţilor comerciale pot fi clasificate în1:
- dizolvarea de drept; împlinirea unor anumite condiţii provoacă dizolvarea
automată a societăţii, nefiind necesară publicitatea aferentă celorlalte cazuri de dizolvare.
Nu este exclusă o acţiune în constatarea intervenirii de drept a dizolvării. Pot fi incluse în
această categorie dizolvarea pentru expirarea duraei societăţii (art.227 alin.1 lit.a LSC) şi
dizolvarea pentru falimentul societăţii (art.227 alin.1 lit.f LSC), precum şi dizolvarea de
drept prevăzută de Legea simplificării formalităţiilor (Legea nr.359/2004);
- dizolvarea voluntară (prin hotărârea adunării generale a asociaţilor), pot fi
incluse în acestă categorie cazul prevăzut la art.227 alin.1 lit.d LSC şi, în pricipiu, cazul
de la art.227 alin.1 lit.b LSC;
- dizolvarea judiciară, pot fi incluse în această categorie cazul de la art.227 alin.1
lit.e LSC, precum şi dizolvarea pentru declanşarea nulităţii societăţii.
Deşi nu duce în toate cazurile la lichidare, dizolvarea are ca efect, în principiu,
dechiderea procedurii lichidării. Dizolvarea este o fază premergătoare a lichidării, în
decursul căruia, deşi nu îşi pierde personalitatea juridică, societatea suferă restrângeri ale
obiectului de activitate (administratorii nu mai pot întreprinde activităţii noi) 2 şi
modificări ale structurii sale organizatorice (administratorii urmează a fi înlocuiţi cu
lichidatorii, adunarea general, cu excepţia cazului de la art.231 LSC, îşi restrânge
atribuţiile).
Dizolvarea este un mod tipic de încetare a unei personae juridice de tip asociativ.
Prin excepţie, se poate vorbi totuşi de dizolvare şi în cazul societăţiilor create, care nu
beneficiază de personalitate juridică.
Cazurile generale de dizolvare:
- conform art. 227 alin.1 lit.a LSC, societatea se .dizolvă prin trecerea timpului
stabilit pentru durata societăţii. Dizolvare aapare, în acest caz, automat,ca efect
direct al voinţei asociatilor exprimată incă de la început în actul constitutiv, fără a fi
nevoie de vreo formalitate în plus pentru ca societatea să intre în dizolvare. Lege
exceptează de la formalităţile de publicitate în acest caz de dizolvare.
Este inadmisibilă o acţiune în constatarea dizolvării de drept a societăţii
pentru expirarea duratei acesteia; oricine are interes are capacitate procesuală
activă într-o asemenea acţiune în constatare.
Efectul dizolvării societăţii ca efect al expirării durateia cesteia poate fi evitat,
în cazul în care asociaţii decid, în condiţiile art.204 LSC, prelungirea duratei societăţii.
În doctrină 3 se admite că se poate efectul dizolvării automate numai dacă
prelungirea duratei societăţii intervine înainte·de expirarea duratei stabilite în actul
constitutiv; voinţa asociaţilor nu mai este eficientă pentru a proroga durata societăţii,
întrucât terţii sunt avertizaţi asupra duratei limitate a societăţii prin publicarea
actului constitutiv; voinţa asociaţilor în acest sens nu ar mai avea decât efectul de a

1Pentru o clasificare similară, a se vedea A.Savin, R.Leşe, O.Căpăţînă, Probleme referitoare la dizolvarea
unor societăţi comerciale (Comentariu la decizia C.S.J. nr.718/20.05.1996),în Revista de Drept Comercial
nr.3/1998, p.122: “posibilitatea dizolvării unei societăţii comerciale cunoaşte condiţii diferite, după cum
intervine pe cale voluntă, judiciară sau din dispoziţiile legii”.
2
A se vedea E.Cîrcei, Dizolvarea şî lichidarea societăţilor pe acţiuni, în Revista de Drept Comercial
nr.12/1996, p.82.
3
St.D.Cărpenaru, Drept commercial, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.137

39
contracta o altă societate nouă 1 iar în cazul în care societatea, deşii intrată
înlichidare, ar continua să exercite un comerţ oarecare,ar putea fi considerată o
societate creată de fapt.
- Conform art.227 alin.1 lit.b LSC, societatea comercială se dizolvă si prin
imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia.
Obiectul de activitate al societăţii, ca şi durata acesteia, reprezintă un
element esenţial al contractului, fapt pentru care asociaţii sunt obligaţii să
precizeze în actul constitutiv obiectul socicetăţii. Asociaţii pot decide oricând, în
limitele scopului statutar de activitate, schimbarea sau completarea obiectului de
activitate stabilit în actul constitutiv, în condiţiile art.204 LSC.
Textul legal are în vedere fie situaţia în care societatea şi-a propus ca
obiect de activitate un singur obiectiv pe care l-a realizat, fie situaţia în care
realizarea afacerii preconizate prin constituirea societăţii este sau a devenit
imposibilă (imposibilitatea poate fi materială sau juridică).
Întrucât atât imposibilitatea realizării obiectului de activitae, cât şi
realizarea lui sunt elemente de fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica
dizolvarea societăţii, nu se poate considera că dizolvarea ar intervene, în acest
caz, de drept, întrucât terţii nu sunt avertizaţii în niciun fel asupra existenţei sau
apariţiei acestui element de fapt.
În cazul în care imposibilitatea realizării obiectului de activitate apare sub
forma neîntelegerilor grave între asociaţi, dizolvarea are caracter judiciar. În
celelalte cazuri de imposibilitate a realizării obiectului de activitate sau de
realizare a lui, dizolvarea trebuie constatată prin hotărâre a adunării generale,
astfel că momentul în care acesta intervine se stabileşte după regulile dizolvării
voluntare.
O acţiune judiciară în constatarea cazurilor de imposibilitatea a realizării
obiectului de activitate sau de realizare a lui ar fi inadmisibilă, întrucât pe calea
unei acţiuni în constatare nu se pot stabili situaţii de fapt. 2 Rolul instanţei este
redus, constând în a dispune, în cazul în care organelle societăţii omit aceasta,
convocarea unei adunării generale, care să constate dizolvarea.
- Nulitatea este o cauză de dizolvare – conform art.227 alin.1 llit.c LSC,
societatea comercială se dizolvă şi prin declararea nulităţii societăţii. În cazurile
arătate ls art.56 LSC şi dacă asociaţii nu au înlăturat, înainte de a se pune
concluzii în fond, cauza de nulitate invocată în cererea de anulare, tribunalul
poate declara nulitatea societăţi, când se va numi şi lichidatorul societăţii. La
momentul în care hotărârea judectorească de declarare a nulităţii a devenit
irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare (art.58
alin.1 LSC). Dispozitivul acesteia se trimite la registrul comerţului pentru
menţionarea şi publicarea în Monitorul Oficial (art.58 alin.2 şi art.227 alin.2
LSC). Dizolvarea devine, în acest caz, opozabilă terţilor, în momentul efectuării
formalităţiilor de publicitate.

1 A se vedea şi I.Băcanu, Dizolvarea de drept a societăţilor comerciale. Condiţiile de valabilitate a


prelungirii duratei societăţii, în Revista de Drept Comercial nr.1/1997, p.20, care citează pe
I.L.Georgescu, op.cit, vol.II, P.705-706.
2
A se vedea G.Boroi, D.Rădescu, Codul de procedură comentat şi adnotat, Ed.All, Bucureşti, 1995, p.179

40
- Societatea se dizolvă şi prin hotărârea adunării generale. Dizolvarea
societăţii prin hotărârea adunării generale reprezintă un caz de modificare a
actului constitutiv, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art.204 LSC
referitoare la condiţiile generale de valabilitate şi la formalităţiile aferente
modificării actului constitutiv. De aceea, hotărârea privind dizolvarea se ia cu
respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru
adunarea general extraordinară. Actul adiţional, în formă autentică, se depune la
registrul comerţului pentru a fi menţionat în registru, precum şi pentru a fi
publicat în Monitorul Oficial. Instanţa judecătorească nu se poate substitui
adunării generale, pentru dizolvarea, în cazul în care aceasta nu a fost votată în
adunarea general datorită neîntreruperii cvorumului sau majorităţii cerurte de
lege. Dacă dizolvarea nu intervine prin hotărârea adunării generale a asociaţilor,
dizolvarea judiciară nu poate fi dispusă decât pentru neînţelegeri grave între
asociaţi. În cazul în care dizolvarea voluntară intervine Inainte de expirarea
termenului fixat pentru durata societăţii, dizolvarea produce efecte faţă de terţii
numai dup trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul
Oficial.
- Societatea comercilă se poate dizolva şi prin hotărâreqa tribunalului, la
cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, prefcum neîntelegerile grave
între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Neînţelegerile grave între
asociaţi semnifică lipsa sau dispariţia lui affection societatis, adică a intenţiei de
a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrative comun. Neînţelegerile între
asociaţi apar, în general în societăţiile cu un număr mic de asociaţi, în care
factorul personal are un rol important în funcţionare societăţii. Divergenţele între
asociaţi care fac imposibilă continuarea activităţii societăţii se referă, cel mai
adesea, la proiectele de activitate ale societăţii, la prestaţiile administratorilor, la
lipsa de transparenţă a acestora şi a asociaţilor majoritari, la existenţa sau
cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă în priviţa săvârşirii
unor fapte contrare interesului social etc.
Dizolvarea societăţii pentru neînţelegerile grave între asociaţi trebuie să
rămână o soluţie excepţională. Criteriul pe baza căruia se poate alege soluţia
optimă este acela al interesului social. Datorită modului de formare a voinţei
sociale, interesul social ajunge să se confunde cu interesul
asociaţilor/acţionarilor majoritari, ceea ce este legitim atât timp cât interesele
asociaţilor/acţionarilor minoritari nu sunt prejudiciate.
Abuzul de vot (care poate fi un abuz de majoritate, un abuz de minoritate
sau chiar un abuz de egalitate), poate provoca neînţelegeri grave între asociaţi
care să justifice o acţiune în dizolvarfea judiciară a societăţii.
Abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai ales
atunci când deciziile adunării generale a asociaţilor/acţionarilor sunt luate cu
intenţia de a prejudicia pe minoritari, contrar interesului social general şi cu
unicul scop de a favoriza membrii majorităţii în detrimentul minoritarilor. 1
Elementul esenţial al abuzului de majoritate este rupture intenţionată a egalităţii
între acţionari.

1C.A.Lyon, decizia din 25.06.1987, în RTD com., 1988, p.70, nr.1, notă de Y.Reinhardt

41
Abuzul de minoritate poate consta într-o decizie social obţinută prin
surprindere sau printr-o acţiune în justiţie abuzivă (abuz de minoritate pozitiv),
ori în blocarea oricărei modificări a statutului sau pactului social, prin refuzul de
a vota, spre exemplu, o necesară majorare de capital sau o prelungire a duratei
societăţii (abuz de minoritate negativ). În cazul unui abuz de minoritate, dacă
hotărârea n-a putut fi votată din cauza refuzului minoritarilor, condamnarea la
daune interese, chiar ridicate, este o sancţiune cel mai adesea inadecvată 1.
Dizolvarea juridiciară a societăţii este admisibilă şi pentru alte motive
temeinice, care împiedică funcţionarea societăţii:
- imposibilitatea de întrunire a adunării generale a asociaţilor/acţionarilor,
datorită neîndepliniriii condiţiilor de cvorum şi/sau majoritatea stabilită prin lege
sau clause ale actului constitutiv
- constatarea judiciară a simulţiei actului constitutiv, la cererea unuia dintre
asociaţi; în urma unei acţiuni în declararea simulaţiei, se poate formula şi o
acţiune în nulitatea actului constitutiv, caz care poate intervene, la cerere, si
nulitatea societătii, pentru lipsa actului constitutiv (art.56 lit.a LSC); în cazul în
care acţiunea în declararea simulaţiei nu este urmată şi de o acţiune în
constatarea nulităţii actului constitutiv, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de
nulitate, societatea devine totuşi o societate neregulat constituită, care poate fi
regularizatăîn termenul de 1 an prevăzut de art.48 LSC.
- fictivitatea obiectului de activitate declarat al unei socităţi comerciale, care în
fapt exercită activităţii civile sau în principal civile.
Calitatea procesual activă în acţiunea în dizolvarea judiciară a unei
societăţii aparţine, după caz:
- în societăţile de persoane şi în societăţile cu răspundere limitată, oricăruia dintre
asociaţi; în aceste societăţii, hotărârile de modificare a actelor constitutive, cum este şi
cea de dizolvare voluntară a societăţii, se iau numai cu unanimitatea voturilor asociaţilor;
- în societăţile de capitaluri, acţiunea în dizolvare judiciară aparţine numai acţionarilor
minoritari, în caz de abuz de majoritate, şi după caz, numai acţionarilor majoritari, în caz
de abuz de minoritate; în toate cazurile, în stabilirea calităţii procesuale active se va ţine
cont că hotărârile de modificare a actelor constitutive, deci şi hotărârile de dizolvare
voluntară, se iau în societăţile pe acţiuni, cu majoritate de voturi, şi nu cu unanimitatea
acestora.
Nu are calitate procesuală activă acel asociat care a provocat el însuşi neînţelegerile
grave între acţionari care împiedică funcţionarea societăţii.
De asemenea, legea nu recunoaşte, de principiu, calitate procesuală activă
creditorilor sociali. Creditorii pot să participe la soluţionarea acţiunii în dizolvare
judiciară doar pe cale de intervenţie.2
- Conform art.227 alin.1 lit.f LSC, societatea comercială se dizolvă şi prin
falimentul acesteia. Numai falimentul societăţii, în accepţiunea dată de Legea insolvenţei,
duce la dizolvarea societăţii. În procedura reorganizării judiciare, activitatea societăţii
debitoare continuă, în cazul falimentului, activitatea societăţii debitoare încetează,
întrucât ea intra în lichidare. Dizolvarea societăţii se pronunţă prin hotărârea

1D.Gibirila,
Droit de sociétiés, ed.Elipses, Paris, 1997, p.591
2
V.Roşu, loc.cit, p.63; O.Căpăţînă, Societăţile comerciale în interpretarea jurisprudenţei III, în Revista de
Drept Comercial nr.3/1999, p.16.

42
judecătorului-sindic prin care s-a dispus trecerea la faliment, ceea ce rezultă că dizolvarea
intervine, în acest caz, automat (de drept).1
- Conform art.227 alin.1 lit.g LSC, se mai poate dizolva şi din alte cause
prevăzute de lege sau actul constitutive al societăţii.
Art. 228 LSC reglementeză unele cazuri speciale în care se pot dizolva
societăţilepe acţiuni, în comadită pe acţiuni şi cu răspundere limitată.
Societatea pe acţiuni se dizolvă:
a) În cazul şi în condiţiile art.158 LSC, respectiv pentru pierderea unei
jumătăţi din capitalul social; dizolvarea în acest caz, are caracter de dizolvare
voluntară, astfel că devin aplicabile regurile aferente acestei forme de dizolvare;
b) Când capitalul social se reduce sub minimul legal. În societatea pe
acţiuni capitalul social minim este de 25.00 euro;
c) Când numărul acţionarilor scade sub minimul legal. În societatea pe
acţiuni numărul minim legal de acţionari este 2.
d) În cazul în care numărul minim de asociaţi în societatea cu răspundere
limitată se reduce la unul singur, se aplică dispoziţiile art.229 LSC.
Art.228 alin.1 lit.c LSC reglementează dizolvarea de drept a societăţii pe
acţiuni pentru reducerea numărului de acţionari sub minimul legal, iar art.229
LSC reglementează dizolvarea de drept a celorlalte societăţi pentru reducerea, din
diferite motive, a numărului de asociati la unul singur.
Societatea în nume colectiv şi societatea cu răspundere limitată se dizolvă
datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau a decesului unui
dintre asociţi, dacă din aceste cause, numărul asociţilor se reduce la unul singur
(art.229 alin1 LSC). Dizolvarea nu intervine, aşa cum dispune art.229 alin.2
LSC, în cazul în care în actul constitutiv există clauza de continuare cu
moştenitorii sau cănd asociatul rămas hotărăşte continuare societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Dispoziţiile art.229 alin.1 LSC referitoare la dizolvarea pentru reducerea
numărului de asociaţi la unul singur în cazul falimentului sau incapacităţii unuia
sau mai multora dintre asociţi dau expresia caracterului intuit personae al
societăţilor în nume colectiv, în comadită simplă şi cu răspundere limitată.
Excluderea sau retragerea asociaţilor, dacă societatea rămâne cu un singur
asociat din aceste cause, duc, de asemenea la dizolvarea de drept a societăţii.
Decesul unuia dintre asociaţi duce la dizolvarea de drept a societăţii dacă în
actul constitutiv nu există clauza de continuitatea cu moştenitorii sau dacă
asociatul rămas decide continuarea societăţii sub forma societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. În cazul societăţilor în nume
colectiv, a celor în comadită simplă, asociatul rămas poate decide continuarea
societăţii cu motenitorii care consimt la aceasta (art.230 alin.1 şi 2 LSC), caz în
care dizolvarea de drept prevăzutăde art.229 alin.1 LSC nu intervine.
Potrivit art.235 LSC, în societăţile de persoane, asociaţii pot hotărî, cu
cvorumul şi majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actelor constitutive,
şi modul de lichidare a societăţii, dacă sunt de acord cu privire la repartizarea şi
lichidarea patrimoniului societătii şi când asigură stingerea pasivului.

1St.D.Cărpenaru, S.David, C.Predoiu, Gh.Piperea, op.cit., ed.a 2 a, 2002, p.514-215

43
Deşi în principiu o societate dizolvată intră în lichidare (art.233 LSC), în
cazurile şi condiţiile art.235 LSC personalitatea juridică a societăţii dispare ca
urmare directă a dizolvării, fără a mai intervene şi procedura lichidării. Radierea
societăţii din registrul comerţului este dispusă în baza actului de dizolvare.
Art.237 LSC reglementează cazurile de dizolvare-sancţiune, ca măsuri
punitive care se pot lua de tribunal contra societăţilor neoperaţionale, adică a
societăţilor care nu au organe statutare, nu depun timp îndelungat documentele
necesare la registrul comerţului, şi-au încetat activitatea sau şi-au suspendat
această activitate pe mai mult de 3 ani. Dizolvarea-sancţiune a societăţii se
pronunţă de tribunal, la cererea camerei de comerţ şi industrie teritorială sau a
oricărei persoane interesate. Suntem, în acest caz, în prezenţa unei dizolvării
judiciare.
Legea simplificării formalităţiilor (Legea 239/2004) dispune în art.26, că
până la 30 decembrie 2004, persoanele juridice supuse acestei legi, inclusiv
societăţile comerciale care nu şi-au preschimbat certificatul de înmatriculare şi
cel de înregistrare fiscal, au obligaţia de a cere preschimbarea acestora cu noul
certificate de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare. Sancţiunea
neefectuării procedurii de preschimbare este dizolvarea de drept a societăţii în
cauză, dizolvare care se onstată de către Tribunal, la cererea Oficiului Naţional
al Registrului Comerţului, prin încheiere.
Procedura dizolvării de drept şi a radierii din oficiu, reglementată de art.30-31 din
Legea nr.359/2004, se aplică în toate cazurile în care legea sau un alt act normative cu
putere de lege prevede radierea de drept a societăţii comerciale (art.42 din Legea
359/2004).
Societatea, odată dizolvată, intră în lichidare. Administrotorii societăţii nu mai pot
întreprinde operaţiuni noi odată ce societatea a fost dizolvată. Societatea îşi păstează, însă
personalitatea juridică pe parcursul perioadei dizolvării. Societatea îşi pătrează
personalitatea juridică pentru necesităţile lichidării (art.233 LSC), până la termniarea
acestora, astfel că societatea are în continuare patrimoiu propriu, separate de cel al
asociaţilor, patrimoniu care garantează executarea obligaţilor sociale, o reprezentare
proprie.
Lichidarea societăţilor comerciale reprezintă a doua fază a procesului de dispariţie a
personalităţii juridice a societăţilor comerciale.
Lichidarea reprezintă ansamblul de operaţiuni necesare încheierii afacerilor
societăţilor aflate în curs în m momentul în care survien dizolvarea societăţii, operaţiuni
necesare pentru stabilirea, identificarea şi cuantificarea activelor si transformarea lor în
numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor şi împărţirea rezultatelor lichidării între
asociaţi.
Intrarea societăţii în faza de lichidare presupune numirea sau desemnarea unor
lichidatori. Aceştia sunt desemnaţi în mod obişnuit de adunarea generală a
asociţilor/acţionarilor. Intervenţia instanţei în faza lichidării are un character excepţional.1
Instanţa nu se poate subroga în atribuţiile lichidatorilor.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau juridice, care trbuie să aibă calitatea de
practicieni în insolvenţă, autorizaţi în condiţiile legii. Lichidatorii au aceeaşi răpundere ca

1V.Roşu, op.cit., p.70.

44
şi adminsitratorii. Ca atare, lichidatorii sunt consideraţi mandatari ai societăţii. Mandatul
lichidatorilor are un conţinut legal ş contractual.
La preluarea funcţiei lor, lichidatorii trebuie să întreprindă, cu concursul
administratorilor, primele operaţiuni ale lichidării, respective efectuarea unui inventor şi
încheierea unui bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului societăţii;
lichidatorii vor prelua apoi întregul patrimonu al societăţii, pe baza unui process-verbal
de predare primire, încheiat cu adminsitratorii, precum şi registrele şi actele societăţii.
Lichidatorii sunt obligaţii să ţină un registru cu toate operţiunile lichidării.
Trecerea societăţilor în faza lichidării provoacă anumite consecinţe:
-activitatea societăţii va fi subordonată exigenţelor lichidării, scopul şi obiectul său de
activitate modificându-se în acest sens;
- administratorii societăţii sunt înlocuiţi cu lichidatorii;
- adunarea generală a asociaţilor îşi încetează existenţa.

Lichidarea voluntară se deosebeşte de falimentul societăţii (care este o lichidare


judiciară a acesteia) prin:
- falimentul este dispus de judecătorul sindic, lichidarea voluntară este decisă de asociaţi;
- falimentul intervine în situţia în care societatea este în insolvenţă, lichidarea voluntară
poate interveni şi în cazul activitătii normale a societătii;
- falimentul se desfăşoară în interesul comun al creditorilor, lichidarea judiciară se
desfăşoară, în principiu, în interesul asociaţilor.
Art.252 LSC institutie unele reguli obligatorii referitoare la lichidare, reguli care se
impun chiar dacă în actul constitutiv asociaţii ar fi dispus altfel. Este vorba de trei
principii:
1. societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru nevoile lichidării;
-societatea va avea în continuare calitatea de subiect de drept distinct de asociaţii săi,
cu consecinţa separaţiei de patrimonii.
2.lichidarea se desfăşoară în interesul asociaţilor;
-dreptul de a cere lichidarea voluntară aparţine numai asociaţilor, terţii nu pot cere
nici dizolvarea, nici lichidarea societăţii.
3.lichidarea este obligatorie odată ce societatea s-a dizolvat.
-legea dispune că dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării
(art.233 alin.1 LSC). Lichidarea nu există în cazul fuziunii sau al divizării societăţii.
Regulile obligatorii privitoare la lichidare şi repartizarea activului rămas după
lichidare au în vedere următoarele:
-mandatul administratorilor nu încetează decât în momentul preluării funcţiei de către
lichidatori;
- publicitatea numirii lichidatorilor prin înreistrarea lor în registrul comerţului şi
publicarea actului de numire în Monitorul Oficial este obligatorie.
Dispoziţiile art.255 LSC prevăd atribuţiile lichidatorilor:
a) să reprezinte societatea în litigiile legate de lichidare;
b) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
c) să lichideze (cuantifice în bani) şi să încaseze creanţele societăţii;
d) să vândă prin licitaţie bunurile mobile, imobile ale societăţii.

45
Lichidarea societăţii nu poate dura mai mult de trei ani (pentru motive temeinice,
lichidarea poate fi prelungită de tribunal cu cel mult doi ani). Impunerea unui asemenea
termen se justifică datorită situaţiei în care se află societatea ca şi din necesitatea de a
clarifica cât mai rapid raporturile cu creditorii.
La terminarea lichidării, din oficiu sau la cererea lichidatorului, societatea va fi
radiată din registrul comerţului; în acest moment societatea încetează de a mai fi subiect
de drept, personalitatea juridică dispărând. Radierea societăţii din registrul comeţului este
obligatorie, aceasta trebuie cerută în termen de 15 zile de la terminarea ultimului act de
lichidare (art.22 din Legea 26/1990 privind registrul comerţului).
Dacă, pe parcursul lichidării, societatea ajunge în stare de insolvenţă, lichidatorul,
care este reprezentantul legal al debitorului, este obligat să ceară deschiderea procedurii
insolvenţei.

46
Capitolul 6. Grupurile de societăți

6.1 Noțiune, voință și interes


Noțiune
Grupurile de interes presupun o societate dominantă și una sau mai multe societăți
controlate prin legături juridice sau faptice care permit societății dominante să impună
strategia proprie și comportamentul economic al societăților controlate, prin conducerea
și controlul asupra acestora și prin unitatea de decizie1.
Grupul de societăți poate primi calificarea juridică de universalitate de fapt,
respectiv de patrimoniu de afectațiune al societății dominante, dar din punct de vedere
economic, grupul de societăți este titularul unei întreprinderi complexe care constă în
afacerile societăților din grup, pe care societatea dominantă le controlează.
Legătura dintre societatea mama si filialele sale, precum și cele dintre societățile
care trebuie să își consolideze conturile sunt date de controlul exercitat de societatea
dominantă asupra societăților din cadrul grupului. Ceea ce poate să difere de la un grup la
altul sunt doar modul de obținere și mijloacele de exercitare a controlului.
Pe de altă parte grupul de societăți este o singură entitate economică pentru
creditori, pentru că este un singur risc de insolvabilitate pentru aceștia. Toate
reglementările românești sau europene, relative la grup și la obligațiile aferente grupului
se bazează pe ideea de risc.
Ceea ce caracterizează orice grup este controlul exercitat de societatea dominantă
sau acționarul dominant asupra societăților din grup și riscul unic al activității derulate de
grup.
Un grup poate fi organizat ca o piramidă care are la vârf acționarul sau societatea
dominantă și care are la nivelurile inferioare subsidiarele societății dominante ori
societățile controlate indirect de acționarul dominant printr-un lanț de subsidiare sau
poate avea formă radiantă, în centru fiind plasată societatea dominantă care controlează
societățile ce gravitează în jurul său. Subsidiarele sunt controlate direct de societatea
dominantă, dar în relațiile dintre subsidiare nu există o relație de control direct sau
subordonare economică, ci o relație de coordonare în vederea atingerii obiectivelor
comune și a executării strategiei societății dominante.
Schema piramidală sau și cea radiantă deși pare destul de simplă, nu este deloc așa
întrucât în realitate, între societățile din grup se leagă relații de participație încrucișată sau
de control comun, raporturi contractuale de dependență, filiale sau societatea dominantă
însăși au sedii secundare, etc.
Grupul de societăți este format din două sau mai multe societăți teoretic autonome,
dar supuse în fapt unei singure direcții economice și financiare. Grupurile de societăți
sunt structuri societare atipice și dinamice, ele pot apărea într-o varietate de forme iar
componența lor se poate schimba frecvent. De cele mai multe ori societatea dominantă
din cadrul grupului îmbracă forma unei societăți de tip financiar, care este controlat de un
holding financiar. Societatea financiară de control are ca obiect participarea la nașterea
sau funcționarea societăților din componența grupului, prin deținerea unor pachete de
acțiuni sau de voturi care îi asigură controlul societății subsidiare. În acest caz vorbim
despre un control acționarial. Dominația grupului de societăți se poate realiza și pe cale
de control managerial. Acest tip de control se poate realiza fie indirect (organul de

1Piperea, G., op.cit., p.363

47
administrare a societății domainate primește sarcina, delegată de grup, de a administra
societățile componente) fie direct (societatea dominantă își asumă, ca activitate proprie,
sarcina administrării societăților componente).
În limbaj curent, se face deseori confuzie între noțiunile de grup de societăți și de
holding. Cele două noțiuni sunt fundamental diferite. Holdingul este societatea dominantă
a grupului care exercită asupra societăților din grup un control acționarial, Deci holdingul
este o societate membră a grupului, și nu grupul însuși. Holdingul trebuie să asigure o
politică comună de dezvoltare a grupului, fără a pierde controlul exercitat asupra
societăților din portofoliu. Atribuțiile sale sunt numeroase: trasarea politicii de grup,
fixarea de obiective, planuri pentru extinderea grupului, achizițiile centralizate, etc. Astfel
autonomia societății controlate scade în fața intereselor grupului.
Grupul de societăți ca entitate colectivă poate fi analizat formal, ca o totalitate a
societăților comerciale cu persoanlitate juridică ce constituie grupul, sau din punct de
vedere economic, ca o întreprindere complexă care își desfășoară activitatea prin
intermediul societăților ce fac parte din grup, în conformitate cu interesul societății
dominante.
Există multe avantaje care justifică constituirea grupului de societăți:
- managementului riscului mai facil și mai eficient întrucât organizarea permite alocarea
unei activități către o entitate cu personalitate juridică proprie al cărei insucces ar urma să
se limiteze la acea entitate;
- finanțarea afacerilor este mai facilă, întrucât grupul este mai credibil și mai solvabil
decât membrii grupului luați individual;
- transferuri facile de resurse de orice natură (umane, logistice, tehnice, financiare) în
cadrul grupului, etc.
De asemenea, existența și activitatea grupului de societăți presupune și anumite
dezavantaje sau riscuri:
- acționarii minoritari sunt obligați să pună în practică strategia societății dominante, nu
pot controla modul în care este valorizat pachetul lor de acțiuni, nu pot influența procesul
decizional impus de societatea dominantă;
- riscul poate trece si la partenerii de afaceri întrucât unele societăți doar par solvabile
fiind parte dintr-un grup, dar în realitate nu sunt.
Grupul de societăți, în sine, nu are personalitate juridică, și deci nu e parte propriu
zisă în contract, ori nu poate fi supus procedurii insolvenței. Cu toate acestea, băncile
calculează riscul de expunere relativ la întregul grup. Chiar și legislația contabilă și cea
fiscală, precum și cea privitoare la concurență văd grupul de societăți o entitate distinctă
de societățile componente care trebuie să țină o contabilitate consolidată, un risc fiscal
unic, etc.

Voința societății dominante și voința societăților controlate


Grupul de societăți este un ansamblu de structuri, în principiu independente juridic,
dar plasate sub dominația economică a uneia dintre ele, care asigură unitatea de voință și
scop a grupului.
Societatea comercială are o voință proprie pe care și-o exprimă prin reprezentanții
săi legali. Această aserțiune este valabilă și în ceea ce privește o societate membră a unui
grup de societăți. Deși grupul trebuie să fie coerent din punct de vedere organizațional și
financiar, societățile controlate urmând direcțiile fixate de societatea dominantă, totuși

48
puterea de decizie nu trebuie să se concetreze în mânile unei singure persoane, pentru ca
autonomia societăților controlate să se poată menține.
Adunarea generală a acționarilor este organul deliberativ al societății, în care se
formează, în principiu, strategia și liniile directoare ale voinței societății și se exercită un
control primordial al activității managerilor societății.
Managerii și administratorii gestionează afacerile societății.Ei asigurăfuncționarea
societății și execută deciziile AGA, sau după caz ale consiliului de administrație.
Managerii sunt purtătorii voinței societății, aceștia sunt îndrituți la orice act juridic sau
operațiune necesară aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate al societății.
Societatea își exprimă în câmpul relațiilor juridice o voință proprie, voință care se
formează și se afirmă în conformitate cu strategia și liniile directoare ale afacerior deise,
în principiu, în adunările generale, dar care este exercitată de organele societății. Practic,
voința manifestă organelor societății este voința societății.
În cazul grupului de societăți, reprezentanții societății controlate sunt, de multe ori
angajați ai societății dominante sau a unor alte societăți din grup și nu fac altceva decât să
impună societăților voința societății dominante. Voința societății dominante este
transportată de acești manageri în relațiile juridice contractuale ale societăților controlate.
Astfel, contractantul terțului nu mai este în mod real societatea controlată, ci societatea
dominantă, iar în relațiile societăților din cadrul grupului voința conractuală este una
singură, cea a societății dominante.
În mod tradițional, grupul de societăți este tratat ca o realitate faptică, fără
consecințe juridice, fiecare societate din grup fiind văzută distinct, ca persoană juridică
separată de asociații săi. Controlul pe care îl exercită societatea dominantă asupra
societăților controlate face ca acestea să nu poată exprima decât rareori o voință proprie
care să le permită să intre în circuitul juridic civil îm mod independent. Societățile
controlate nu fac decât să urmeze și să ducă la îndeplinire directivele, strategia și politica
societății dominante, care pun în practică înteresele sale și a grupului, și nu neapărat
interesele societății controlate.
De multe ori societatea dominantă contractează direct acorduri care obligă și
societățile pe care le controlează sau determină societatea controlată să încheie contracte
cu societățile din grup, să achiziționeze mărfusi sau servicii numai de la anumite
societăți, ori să vândă doar anumitor societăți. Astfel pare firesc să afirmăm că într-un
contract în care aparent este parte societatea controlată, în realitate este societatea
dominantă, întrucât manifestarea voinței proprii a societăților controlate este substituită
de voința societății dominante, care poate impune acestora să încheie acte juridice intra-
grup cu terții, în conformitate cu propria strategie.

Interesul grupului și interesul societăților controlate


Relațiile de subordonare ale societăților din grup față de societatea dominantă pot
crea un dezechilibru important intre interesele societății dominante și interesele
societăților din grup. De aceea problematica grupurilor, recunoscute ca mijloace legitime
de organizare a afacerilor necesită soluții la două probleme fundamentale, inerente
grupului: asigurarea transparenței structurii și legăturilor intra-grup şi asigurarea unui
echilibru între interesele societății dominante și ale grupului în ansamblu, pe de o parte, și
interesele societăților din grup pe de altă parte.

49
Ca instrumen eficient de creștere a transparenței, se pune un accent deosebit în
ultima perioadă pe guvernarea corporatistă a societăților comerciale. Înțeleasă ca
modalitate de conducere și control a societăților comerciale, dar și ca mod de stimulare a
competitivității acestora și de moralizare a activității lor, guvernarea corporatistă este cu
atât mai importantă în contextul grupurilor de societăți cu cât forța economică și influența
socială, culturală sau politică a acestora sunt într-o asemenea măsură de mari încât pot
subordona chiar interesele naționale ale unor state.
Relațiile de grup, mai exact controlul, se exprimă atât în forma controlului direct,
care este un control oficial, transparent,cât și a celui indirect, care este de regulă un
control clandestin, în urma căruia deținătorul oficial al dreptului de control diferă de
persoanele fizice sau agenții economici care dețin puterea reală de exercitare a influenței
determinante.
Guvernarea corporatistă, care face din transparență principalul scop, nu își găsește
aplicarea în cazul controlului indirect, neoficial sau clandestin.
Fenomenul globalizării a determinat apariția grupurilor multinaționale,
supranaționale sau transnaționale denumite și megacorporații. În Romaânia aceste grupuri
dețin peste două treimi din economie. Forța la nivel mondial și impacul lor socio-cultural
sau chiar politic au făcut din grupurile desocietăți principalii actori ai lumii postmoderne.
Dacă societatea controlată este importantă pentru economia locală și are și acționari
minoritari, se pot pune probleme complicate de compatibilitate a interesului grupului cu
interesul social sau național, care nu mai este doar un interes al acționarilor majoritari, ci
și al acționarilor minoritari, precum și al acționarilor indirecți, denumiți de legislația
străină stakeholders cum sunt creditorii, salariații, statul, comunitatea locală, etc.
Pe de altă parte concilierea între interesele grupului de societăți în ansamblu și
interesle proprii ale filialei, care trebuie protejate, mai ales daca filiala are acționari
minoritari. Administratorii filialei trebuie să apere interesele filialei contra oricărui abuz
de majoritate sau contract lezionar încheiar în favoarea societății dominante. Ca soluție
generală, contractele prin care se derulează afacerile impuse societăților controlate de
către societatea dominantă ar putea fi atacte de acționarii minoritari, pe motiv de
inexistență totală a consimțământului societății la care ei dețin acțiuni sau pentru cauză
ilicită ori pentru abuz de putere economică.

6.2 Răspunderea
În mod normal, o societate comercială răspunde față de creditori cu propriul
patrimoniu. Cu toate acestea, complexul întreprinderii derulate de grupul de societăți prin
societățile controlate poate ridica problema extinderii la societatea dominantă a
răpsunderii pentru faptele licite sau ilicite, ale societăților din grup. Principiul prelevanței
economicului asupra juridicului permite străpungerea vălului corporatist - piercing the
corporate vail, adică înlăturarea aparentei persoanlități juridice în teoria societății fictive
și răspunderea societății dominante pentru societățile din grup.
Pentru a reduce aceste riscuri, sau pentru a reduce întinderea acestei răspunderi,
societatea dominantă recurge uneori la transferul unor afaceri către unele dintre
societățile controlate, prin care în mod evident afacerile vor fi derulate în continuare de
societatea dominantă, dar în mod indirect. Dar ceea ce este important este că societatea
controlată nu va avea niciodată suficient patrimoniu pentru acoperirea întregii mase

50
credale. De cele mai multe ori societățilecontrolate de societatea dominantă nu au un
patrimoniu propriu, resursele lor financiare fiind asigurate de societatea dominantă.
Societatea fictivă este o societate comercială care, deși aparent are personalitate
juridică,în realitate datorită simulației, fie confuziei de patrimonii dintre societate și
asociații ei, are o persoanlitate juridică precară, sau chiar falsă.
Regula piercing the corporate vail, introdusă de Legea societăților comerciale la
modificarea din decembrie 2006, este o formă specială de aplicare a teoriei societății
fictive. Regula impune că asociații care în mod normal răspund în limita aportului la
capitalul social, să răspundă în anumite situații în mod nelimitat și solidar.
În cazul grupului de societăți, confuzia de patrimonii duce la situația în care
societățile componente nu mai sunt propriu zis independente, ci sunt simple instrumente
menite să realizeze interesul grupului. De multe ori, societățile din cadrul grupului au
aceeași administratori, efectuează prestații fără echivalent, sau întrețin relații juridice sau
financiare anormale ce denotă confuzia de patrimonii.
În jurisprudența CEDO și CJUE, regăsim spețe în care încălcarea normelor legale
ce țin de ordinea publică de direcție, de ordinea publică economică de protecție sau
drepturi ale omului, grupul de societăți este considerat drept o singură entitate juridică,
având o singură voință și o singură persoanlitate juridică. Astfel jurisprudența europeană
a pronunțat soluții de extindere a responsabilității pentru datoriile subsidiarelor, și în
general a societăților controlate, lasocietatea dominantă sau acționarul dominant.
Fiind vorba de decizii jurisprudențiale care, în virtutea art.20 din Constituție și art.4
NCC și respectiv art.148 alin.2 din Constituție și art.5 NCC, sunt obligatorii în dreptul
intern întrucât fac parte fie din blocul constituțional, fie din dreptul Uniunii Europene,
rezultă că aceste decizii sunt pe deplin aplicabile și în dreptul nostru, judecătorul național
fiind primul care aplică aceste reguli de drept,fără a fi necesară o prealabilă sesizare a
Curților europene.
Grupul de societăți este o realitate incontestabilă, fiind titularul unei întreprinderi
complexe care se deruleză prin intermediul societăților din grup. Noua concepție relativă
la profesionist și întreprinderea sa, reglementată de art. 3 NCC permite concluzia că și
grupul de societăți poate avea calitatea de profesionist care exploatează o întreprindere,
prin intermediul grupurilor controlate. Fiind considerat ca un tot unitar, pentru creditori el
este un singur risc de insolvabilitate.
Din perspectiva riscului de dificultate financiară, reglementările bancare, ale pieței
de capitalși cele din domeniul concurenței pun pe același plan întreprinderea organizată
de o singură entitate juridică cu complexul de întreprinderi organizate de un grup de
societăți. Ca o realitate faptică, insolvența uneia sau mai multor societăți din cadrul
grupului poate afecta în mod dramatic celelalte societăți din grup. O societate din grup
poate determina insolvența celorlalte, întrucât disparoția credibilității acelei societăți din
grup provoacă reducerea sau dispariția credibilității grupului. În cazurile foarte dese din
economia românească, în care un credit acordat unui grup de societăți sunt garantate cu
bunuri sau cu răspunderea persoanlă a altor societăți din grup, insolvența societății
debitoare poate declanșa insolvența afiliatelor care s-au implicat în lanțul contractual de
obligații și garanții pentru credditul sau facilitățile acordate. Odată cu insolvența
debitorului principal,băncile declară creditul scadent anticipat, cu consecința declanșării
executării garanțiilor constituite de afiliate pentru debitorul principal. În doctrina
americană această situație este denumită domino effect întrucât duce la insolvența

51
celorlate societăți din grup,fără ca acestea să fi fost cu adevărat în insolvență. În acest
context realitatea impune reconsiderarea rolului administratorilor societăților ce fac parte
din grup. În practică regăsim multe cazuri în care societatea mamă, filiala sau afliata unei
societăți aflate în stare de insolvență sunt chemate să răspundă în calitate de administrator
pentru cauzarea sau întreținerea stării de insolvență a societății respective, ceea ce poate
duce indirect și la insolvența societății mamă, filială sau afiliată care a exercitat sau a
uzurpat funcția de administrator.
În legislația fiscală și contabilă este reglementat normativ principiul prevalenței
economicului în fața juridicului. Acest principiu are multe valențe, dar consecința sa
primordială este că forma juridică în care este îmbrăcată o afacere din complexul
întreprinderii organizată în grup sau forma în care sunt derulate afacerile grupului, fie în
relațiile cu terții fie în interiorul grupului, sunt doar aparențe care pot fi înlăturate, prin
impunerea ca real și opozabil a faptului economic în sine. De aici rezultă și consecința
răspunderii solidare a societății dominante pentru datoriile societății controlate și a
procedurii prețurilor de transfer, prin care prețurile practicate în relațiile dintre societățile
din grup poate fi recalificat după criteriul prețului de piață.
Dacă până în anul 2004 chestiunile relative la societatea fictivă erau mai degrabă
speculații doctrinare, neluate în seamă de legiuitorul român sau de jurisprudența română,
în prezent legea noastră, precum și dreptul Uniunii Europene se preocupă în mod serios
de societatea cu personalitate juridică falsă, mai ales din rațiuni fiscale sau de prevenire a
spălării banilor și a finanțării activităților teroriste. Legislația fiscală prin O.G. nr.92/2003
privind Codul de procedură fiscală admite că răspunderea pentru plata datoriilor fiscale
poate trece dincolo de paravanul responsabilității limitate, la asociați sau la managerii
persoanei juridice.

52
Bibliografie

1. Angheni, S., Drept comercial, 1997, Ed. Oscar Print, București;


2. I.Băcanu, Dizolvarea de drept a societăţilor comerciale. Condiţiile de valabilitate a
prelungirii duratei societăţii, în Revista de Drept Comercial nr.1/1997;
3. O.Căpăţînă, Societăţile comerciale în interpretarea jurisprudenţei III, în Revista de
Drept Comercial nr.3/1999;
4. Cărpenaru, St.D., Tratat de drept comercial român, ed.a 4-a actualizată, 2014, Ed.
Universul Juridic, București;
5. St.D.Cărpenaru, S.David, C.Predoiu, Gh.Piperea, Societăţile comerciale, ed.a 2 a,
2002;
6. St.D.Cărpenaru, Drept comercial, Ed. All, Bucureşti, 1995
7. E.Cîrcei, Dizolvarea şî lichidarea societăţilor pe acţiuni, în Revista de Drept
Comercial nr.12/1996,
8. Gaină, V., Drept comercial român. Introducere în dreptul comercial. Întreprinderea.
Fondul de comerț. Comercianții., 2017, Ed. C.H.Beck
9. D.Gibirila, Droit de sociétiés, ed.Elipses, Paris, 1997;
10. C.A.Lyon, decizia din 25.06.1987, în RTD com., 1988, nr.1, notă de Y.Reinhardt;
11. Mihăilă, S., Dumitrescu, A.-D., Drept comercial român, 2013, Ed. C.H.Beck,
București;
12. Piperea, G., Drept comercial. Întreprinderea în reglementarea NCC, 2012, Ed.
C.H.Beck, București;
13. Piperea, G., Drept comercial, VOL. I, 2008, Ed. C.H.Beck, București;
14. A.Savin, R.Leşe, O.Căpăţînă, Probleme referitoare la dizolvarea unor societăţi
comerciale (Comentariu la decizia C.S.J. nr.718/20.05.1996),în Revista de Drept
Comercial nr.3/1998.
15. Tuleasca. L., Drept comercial, 2016, Ed. Universul Juridic
16. Urda, O.-A., Drept comercial român, ediția a 2-a, 2017, Ed. Universul Juridic

53
Evaluarea

Tip activitate Criterii de evaluare Metode de Pondere din nota


evaluare finală
Curs Rezolvare de itemi în Verificare scrisă 70%
cadrul evaluarii finale
Seminar/laborator Elaborarea și susținerea Proiectul 30%
de aplicații practice
Standard minim de performanţă
Cerințe minime pentru nota 5 ce asigură o performanță suficientă specifică unei competențe în
curs de formare:
- să dovedească însuşirea minimă a notiunilor specifice dreptului afacerilor precum si
identificarea lor in cadrul categoriei specifice. Cunoasterea cadrului general de analiza cu
stabilirea particularitatilor pentru fiecare caz in parte.
- lucrarea să nu conţină erori grave precum necunoasterea termenilor de baza specifici materiei
- activitate minimă în timpul semestrului prin participare la dezbaterile organizate
- prezentarea referatului ce presupune abordarea unui caz practic cu aplicabilitatea notiunilor
insușite

Cerințe minime pentru nota 10 ce asigură o performanță excelentă specifică unei competențe
construită stabil:
- să dovedească însuşirea temeinică a notiunilor specifice dreptului afacerilor precum si
identificarea lor in cadrul categoriei specifice. Cunoasterea cadrului general de analiza cu
identificarea exactă a particularitatilor pentru fiecare caz in parte.
- lucrarea să conțină un limbaj academic juridic specific dreptului afacerilor
- activitate susținută în timpul semestrului prin participare la dezbaterile organizate
- prezentarea referatului ce presupune abordarea detaliata a unui caz practic cu aplicabilitatea
notiunilor insusite.

Model de subiect verificare scrisă


1. Profesionistul persoană fizică
2. Cenzorii și auditorii interni ai societăților comerciale

54