TITLUL I.

OBIECTUL ŞI BAZA METODOLOGICĂ A TEORIEI

GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI

CAPITOLUL 1

TEORIA GENERALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI. NOŢIUNI

INTRODUCTIVE. DREPTUL CA ŞTIINŢĂ. LOCUL ŞI ROLUL
TEORIEI GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI ÎN SISTEMUL
GENERAL AL ŞTIINŢELOR
OBIECTIVE:
Conceptul ştiinţei dreptului
Deiniţia Teoriei generale a statului şi dreptului ca ştiinţă
Teoria generală a statului şi dreptului ca disciplină didactică
Clasificarea generală a ştiinţelor
Obiectul general al ştiinţelor juridice
Obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi dreptului
Funcţiile Teoriei generale a statului şi dreptului ca ştiinţă şi disciplină didactică

SECŢIUNEA I. TEORIA GENERALĂ A STATULUI ŞI

DREPTULUI CA ŞTIINŢĂ ŞI DISCIPLINĂ
DIDACTICĂ: CARACTERISTICĂ
GENERALĂ

§ 1. Despre ştiinţă în general şi definiţia Teoriei generale a statului şi dreptului

ca ştiinţă

Dicţionarul Explicativ al limbii Române defineşte ştiinţa ca fiind „ansamblu sistematic de

cunoştinţe despre natură, societate şi gîndire, ansamblul de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu
al cunoaşterii”. Profesorul Costică Voicu citînd mai multe dicţionare prestigioase propune o
formulă proprie definiţiei ştiinţei în general şi anume: „Ştiinţa reprezintă sistemul de
cunoştinţe şi experienţe despre natură, societate şi gîndire, rezultate prin utilizarea unor
metode de cercetare proprii şi materializate în noţiuni, concepte, categorii, principii
confirmate în practică”. Tot el menţionează, că pentru ca un ansamblu de cunoştinţe să
dobîndească statutul de ştiinţă, acesta trebuie:
a) să aibă un domeniu foarte bine delimitat de cercetare, denumit şi obiectul de cunoaştere;
b) să aibă format şi perfecţionat un limbaj propriu, bine conturat şi definit;
c) să opereze cu un sistem specific de noţiuni, concepte, categorii, principii şi legi;
d) să aibă o metodologie proprie de cercetare;
e) să aibă formulate ipoteze şi teorii bine fundamentate care permit să explice aspectele
specifice domeniului cercetat;
f) să dispună de întregul arsenal de mijloace şi metode care să permită elaborarea de
predicţii, precum şi de configurarea unei retrospective asupra domeniului specific;
g) să aibă disponibilitatea (capacitatea) de a integra noile descoperiri în propriul sistem
explicativ;
h) să exprime limpede enunţuri adevărate cu privire la ceea ce descoperă în domeniul
propriu de cercetare1.
Ştiinţa, în general, este, după cum menţionează profesorul Nicolae Popa, “un sistem de
cunoştinţe despre natură, societate şi gîndire, cunoştinţe obţinute prin metode
corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni”. 2 Practic într-un
mod anologic este definită noţiunea de ştiinţă la savanţii ruşi 3. John Bernal susţine că ştiinţa
trebuie înţeleasă, mai întîi, ca o instituţie, adică o organizaţie de oameni care împlinesc în
societate anumite sarcini, apoi, ca o metodă, adică ansamblu de procedee, mijloace prin care se
dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare, în care se găsesc şi reziduuri
tradiţionale4.
Întregul sistem de ştiinţe poate fi convenţional divizat în trei grupe: ştiinţe ale naturii – al
căror obiect îl formează fenomenele naturii; ştiinţe despre cunoaştere – al căror obiect îl
formează gîndirea omenească şi ştiinţe sociale – al căror scop este acela de a cunoaşte legile
generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, de a studia formele istorice de organizare socială
şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane.
Toate ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale, inclusiv şi Teoria generală a
statului şi dreptului. În viziunea noastră, Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă
socială, politică şi juridică care studiază, în baza unui ansamblu de teorii, concepţii, noţiuni
cu privire la stat şi drept, legităţile generale şi speciale referitoare la apariţia, evoluţia şi
funcţionarea statului şi dreptului, în general, şi a sistemului de drept al ţării respective, în
special. În cazul nostru este vorba despre sistemul de drept al Republicii Moldova.
1
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Universul juridic, 2006, p.7-8.
2
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1992, p.23.
3
Матузов Н.И., Малько А.В., Теория государства и права, М., Юристь, 2007, р.13; Байтин М.И., Предмет и метод теории
государства и права, М., Юристь, 2007, р.13-19 Алексеев С.С., Общая теория права, М., Издательство Проспект, 2008, р.4.
4
John Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, 1964, p.28 (citat de Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti,
1998, p.5.)
 Ca parte componentă a ştiinţei în general Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă
socială, deoarece studiază statul şi dreptul ca fenomene sociale ce există într-o comunitate
umană. Ea poate fi definită ca totalitate a cunoştinţelor despre drept şi stat acumulate de omenire
pe parcursul întregii sale evoluţii. Dezvoltînd ideea că Teoria generală a statului şi dreptului este o
ştiinţă socială şi politică, putem spune că evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul ubi
societas, ibi ius (unde este societate, acolo există şi dreptul). Omul este o fiinţă politică – zoon
politikon – spunea Aristotel. El trăieşte în societate, fiind o fiinţă socială. Se vădeşte aici legătura
dintre drept şi politică, dintre drept şi puterea publică.5
Fiind parte componentă a ştiinţei dreptului, Teoria generală a statului şi dreptului face o
analiză profundă a relaţiilor sociale, economice, politice şi de altă natură, privite în dinamica lor,
în raport cu normele juridice care le reglementează. În această calitate ea are menirea ca, pe baza
analizei temeinice, atît a relaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică, cît şi a normelor
juridice care asigură această reglementare, să sublinieze şi să contribuie la asigurarea
concordanţei dintre ele; să atragă atenţia asupra relaţiilor nou apărute ce reclamă reglementare
juridică, să sublinieze situaţiile în care legea devine desuetă pentru că dispare obiectul de regle-
mentare al normelor sale, precum şi situaţiile în care normele juridice devin o frînă în calea
dezvoltării anumitor relaţii ce sînt în deplină concordanţă cu interesele generale şi fundamentale
ale entităţii organizate în stat şi, în sfîrşit, să contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea
dreptului.6
Ca disciplină ştiinţifică, care prin obiectul său de studiu nu se limitează la examinarea unui
sau altui compartiment al juridicului şi politicului, ci le cercetează în întregul lor, Teoria generală
a statului şi dreptului poate fixa obiectul de studiu al întregii ştiinţe juridice, metodologia ei
generală, interferenţele ei cu ştiinţele sociale înrudite, toate acestea constituind puncte de plecare
pentru orice ştiinţă juridică. Ea reprezintă deci disciplina fundamentală a sistemului ştiinţelor
juridice. Totodată, Teoria generală a statului şi dreptului se ocupă de cercetarea legilor generale
ale vieţii juridice şi a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică,
cum sînt categoriile de drept, normă juridică, raport juridic, izvor de drept, răspundere juridică
etc.
În literatura juridică Teoria generală a statului şi dreptului a mai fost caracterizată ca fiind
nucleul central al ştiinţei dreptului de la care pornesc practic toate ştiinţele juridice, adică
abordarea ştiinţifică a problemelor juridice. Cu toate acestea, ea nu constituie însă o ştiinţă
completă a dreptului. Ea formulează şi defineşte conceptele fundamentale care constituie punctul
de plecare pentru investigaţiile întregului sistem al ştiinţelor juridice.

5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului. - Bucureşti: ALL, 1993, p.5.
6
Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului. - Craiova: Oltenia, 1994, p.14.
 § 2. Apariţia şi constituirea Teoriei generale a statului şi

dreptului

Teoria generală a statului şi dreptului ca ramură distinctă a ştiinţelor juridice este de dată mai
recentă, în sec. al XX-lea, în prima jumătate a acestuia, iar mai pronunţat – după cel de-al doilea
război mondial. Aceasta nu înseamnă însă că abordarea teoretică generală a statului şi dreptului
ar fi fost neglijată pînă în epoca contemporană. Dimpotrivă, preocupări în acest sens au existat
din cele mai vechi timpuri. Ele au avut de-a lungul secolelor un caracter preponderent filosofic,
ajungîndu-se în sec. al XIX-lea la constituirea filosofiei dreptului ca ramură distinctă a filosofiei
şi ca disciplină destinată studiului teoretico-filosofic al dreptului. În unele ţări o disciplină cu
acelaşi subiect apare sub denumirea de Enciclopedie a dreptului. Treptat, în special în sec. al
XIX-lea, începe să se contureze ca o disciplină distinctă cu caracter mixt juridico-filosofic în
care ponderea teoretico-juridică sau filosofică varia de la un autor la altul.7
După cum menţionează profesorul universitar Sofia Popescu, Enciclopedia juridică este
predecesoarea “Introducerii în studiul dreptului”. Enciclopedia juridică se formează în secolul al
XVII-lea. Cu titlu exemplificativ, amintim lucrarea lui H.U. Hunnius “Enciclopedia juris” (Encic-
lopedia dreptului) şi, pentru secolul următor, lucrarea “Esquisse d’une encyclopédie juridique”
(Schiţa unei enciclopedii juridice), al cărei autor a fost J.E. Putter.
În Germania secolului al XIX-lea devin mai variate denumirile disciplinei, dar se menţine, ca
predominantă, denumirea “Enciclopedie juridică”. Ea începe să fie asociată cu “Introducerea în
studiul dreptului” şi cu studiul politic (de exemplu, “Cours d’introduction générale a l’étude du
droit, ou encyclopédie juridique” (Curs de introducere generală la studiul dreptului sau enciclopedie
juridică), autor Falck, ediţia I, Kiel, 1821. În Germania, disciplina mai apare şi sub denumirea de
“Enciklopedie der Rechts Wissenschaft” (Enciclopedia ştiinţei dreptului).
În Anglia disciplina nu are o denumire echivalentă. Ea a început să se contureze în secolul al
XIX-lea, şi anume – în varianta de “Elements of Law, considered with reference to principles of
Jurisprudence” (Elemente de drept cu referire la principiile generale ale ştiinţei dreptului), autori
W.Markby, Oxford, 1885 sau “The elements of Jurisprudence” (Elemente de ştiinţă juridică),
autor H.T. Erskine, Oxford, 1890.
În Italia şi Belgia a predominat, în secolul al XIX-lea, denumirea “Enciclopedie a dreptului”.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea se profilează denumirea de “Teorie generală a dreptului”. La noi
în republică, pe parcursul existenţei statului sovietic, ea a purtat denumirea “Teoria marxist-
leninistă a statului şi dreptului” sau “Teoria generală a statului şi dreptului”.
La momentul actual această disciplină ştiinţifică apare în diferite ţări ale lumii sub diverse
7
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.9-10.
denumiri, bunăoară: Teoria generală a dreptului, Enciclopedia dreptului, Introducere în studiul
dreptului, Teoria generală a statului şi dreptului etc. În conformitate cu planurile de învăţămînt,
această disciplină este denumită, atît în Republica Moldova, cît şi în România, “Teoria generală
a dreptului”, atribuindu-i-se o importanţă deosebită în procesul de pregătire a specialiştilor în
domeniul jurisprudenţei.
După părerea noastră, mai reuşit ar fi ca această disciplină didactică să se numească “Teoria
generală a statului şi dreptului”, deoarece, un viitor jurist trebuie să posede cunoştinţe atît în
domeniul dreptului, cît şi al statului, iar această disciplină – să formeze fundamentul studiilor
pentru toate ştiinţele juridice, inclusiv cele statale. Mai mult ca atît, studierea separată a acestor
fenomene sociale statul şi dreptul în viziunea noastră nu este binevenită, deoarece ele se află într-
o legătură organică, apar, se dezvoltă, evoluiază împreună, iar studierea separată a lor crează
multe divirgenţe şi dificultăţi.

§ 3. Teoria generală a statului şi dreptului ca ştiinţă politică

După cum am arătat în definiţie, Teoria generală a statului şi dreptului este şi o ştiinţă
politică. Spre deosebire de toate celelalte ştiinţe politice, Teoria generală a statului şi dreptului
studiază problemele de bază ale ştiinţei politice şi, înainte de toate, statul, puterea de stat. Ea
formulează categoriile politice ce vizează statul, cum sînt: puterea de stat, funcţiile statului,
mecanismul de stat etc. Fenomenul politic, în totalitatea componentelor sale, constituie un
subsistem al sistemului social şi formează obiectul de studiu al ştiinţelor politice.
Nu există şi nici nu poate exista o singură disciplină care ar aborda, în întregime,
problematica atît de amplă şi complexă a politicului. De aceasta se preocupă mai multe discipline
ştiinţifice, precum: teoria politică, istoria doctrinelor politice, teoria partidelor politice, ştiinţa
administraţiei de stat, ştiinţa relaţiilor internaţionale, teoria generală a statului şi dreptului etc.,
fiecare cu un domeniu propriu bine determinat de cercetare.
Caracterul politic al Teoriei generale a statului şi dreptului este determinat de faptul că ea
studiază statul şi dreptul ca fenomene politice. Cu toate că politica este un fenomen social
distinct, de sine stătător, ea se află în strînsă legătură cu fenomenul juridic şi statal. Schimbările
care au loc în societate – atît în domeniul politicii interne, cît şi externe, influenţează nemijlocit
şi modul de abordare a problemelor ce formează obiectul de studiu al Teoriei generale a statului
şi dreptului. Spre exemplu, în perioada regimului comunist aceste probleme erau tratate în
exclusivitate de pe poziţiile doctrinei marxist-leniniste (vezi toate manualele editate pînă la
destrămarea fostei Uniuni Sovietice şi a lagărului socialist).
Ca expresie a statului, a voinţei de stat, ca formă de concretizare a principiilor şi a metodelor
de organizare şi guvernare statală, a direcţiilor principale ale politicii interne şi externe, dreptul nu
poate fi exclus din sfera de preocupare a ştiinţei politice. De aceea, Teoria generală a statului şi
dreptului are menirea să cerceteze dreptul şi prin optica politicului8, să creeze şi o teorie politică a
dreptului.9

§ 4. Teoria generală a statului şi dreptului ca disciplină didactică

În cadrul învăţămîntului juridic universitar Teoria generală a statului şi dreptului se prezintă

atît ca o disciplină introductivă, cît şi în calitate de disciplină de sinteză. În unele instituţii de
învăţămînt cu profil juridic din ţară, Teoria generală a statului şi dreptului este divizată în două
discipline de învăţămînt, şi anume: Teoria generală a statului şi dreptului, care se predă la
începutul studiilor juridice, şi Problemele teoriei statului şi dreptului, care se predă la finele lor.
La început de studii, caracterul introductiv al disciplinei în cauză este determinat de premisele
conceptuale şi metodologice care asigură iniţierea studenţilor în celelalte domenii ale jurispru-
denţei, caracterul ei generalizator fiind exprimat la etapa de încheiere a studiilor, la care cunoştin-
ţele studenţilor capătă o maximă generalizare, ele fiind coordonate şi sistematizate la un aşa nivel
care asigură formularea propriului concept.
Iniţial, la începutul studiilor în viziunea noastră această disciplină didactică trebuie:
- să utilizeze cele mai simple şi moderne modalităţi de predare;
- să fie la maximum excluse construcţiile teoretice deficile şi controversate;
- să fie respectate cerinţele înaintate faţă de această disciplină prin curicula cursului de
Teorie generală a statului şi dreptului în volum deplin şi destul de argumentat;
- să fie expuse subiectele într-un mod sistemic, unde se va respecta cerinţa trecerii treptate
de la simplu la compus;
- să includă toate temele (toate întrebările) necesare pentru formarea unor cunoştinţe
integre despre stat şi drept;
- să fie evidenţiate noţiunile, categoriile şi concluziile principale pe care studentul trebuie
să le cunoască în mod obligatoriu;
- să fie utilizate la maximum diferite exemple simple din practica judiciară, diferit
material ilustrativ, scheme, etc. pentru a uşura înţelegerea materialului predat la
începutul studiilor.
Referitor la disciplina Problemele Teoriei statului şi dreptului o considerăm absolut necesară
şi obligatorie, cu toate că există şi mulţi oponenţi a realizării acestei idei. Argumentele noastre
sînt foarte simple. Dacă Teoria generală a statului şi dreptului la începutul studiilor este o
8
Нерсесянц В.С., Общая теория права и государства, М., Норма, 2004, р.22.
9
Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1987, p.9.
întroducere în specialitate, o iniţiere în viitoarea profesie unde sînt utilizate cele mai elimentare
şi mai simple modalităţi de predare şi de însuşire a materialului didactic, atunci la sfîrşitul
studiilor există posibilitatea de a face o totalizare a tuturor cunoştinţelor acumulate pe toată
perioada studiilor de la ciclul I (licenţă) la un nivel mult mai avansat, mult mai dificil. Mai mult
ca atît, această practică există în foarte multe universităţi din lume, finisîndu-se chiar cu un
examen de licenţă din cele două, şi totodată se realizează una din ideile noastre fundamentale şi
anume a legăturii organice dintre teorie şi practica socială.
În această ordine de idei o să încercăm să-l cităm pe profesorul universitar Ion Craiovan,
care la rîndul său îl citează pe J.S.Bruner unde se menţionează, că dobîndirea cunoştinţelor
juridice într-o manieră participativă, conştientă şi sistematică, solicită din partea subiectului
cunoscător stabilirea unor obiective generale şi concrete, de la o etapă la alta, cunoaşterea
principiilor generale şi a condiţionărilor în raport cu care în studiul dreptului se pot folosi o serie
de metode şi tehnici de muncă intelectuală, îmbogăţirea permanentă a asamblului metodologic
propriu, formarea şi perfecţionarea unui comportament metodic complex, flexibil şi creator, apt
să contribuie la o învăţare eficientă.
Dacă cel care studiază dreptul este animat de factori motiviţionali corespunzători – ca de
pildă aspiraţia spre competenţă, curiozitatea, emulaţia provocată de un model, angajarea profund
simţită în reţeaua reciprocităţii socilae (J.S.Bruner) – atunci cel în cauză trebuie să îşi propună,
încă din faza iniţială ţeluri imediate şi de perspectivă. Desigur că însuşirea unor informaţii pînă
cînd ele devin operaţionale, sau promovarea unui examen, pot constitui indicatori privind stadiul
pregătirii, dar aceştia trebuie subsumaţi unui obiectiv călăuzitor.
Un imperativ didactic formulat de J.S.Bruner arată că „nimic nu e mai esenţial într-o
disciplină decît modul de gîndire pe care îl presupune”. Aşadar, ce presupune din perspectivă
didactică gîndirea juridică? Să încercăm să-i surprindem unele trăsături definitorii:
- capacitatea de a sesiza care relaţii sociale cad sub incidenţa normelor de drept, cînd întră,
cum evoluează şi cînd părăsesc acestea domeniul dreptului;
- sesizarea valorilor sociale protejate juridic, a efectelor juridice posibile în cazul
nesocotirii lor;
- cunoaşterea principiilor de drept dar şi a excepţiilor posibile;
- capacitatea de a explora norma juridică, în unitatea structurii sale, de a înţelege „ratio
legis” dar şi „occasio legis”;
- tehnica colaborării normelor juridice, a înţelegerii dreptului ca un sistem;
- capacitatea de a interpreta, de a găsi relaţia corectă dintre litera şi spiritul legii;
- a înţelege constantele dreptului dar şi dinamica sa contemporană;
- a reflecta la rolul dreptului în contextul cerinţelor contemporane de democraţie şi
 progres;
- a cunoaşte şi a fi receptiv la ceea ce este valoros în alte sisteme de drept;
- a fi partizanul ordinii de drept şi al protecţiei juridice a fiinţei umane, al drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ş.a. 10
Prin interacţiunea acestor trăsături, cît şi a altora, s-ar putea contura idealul profesional al
gîndirii juridice, model deschis spre care tinde juristul prin cunoaştere, experienţă de viaţă şi
juridică, cultură şi acţiune, care să incite la autoperfecţionare, la parcurgerea a noi trepte care,
odată atinse deschid noi orizonturi. Fără îndoială că autorii citaţi au dreptate că, conceptul
„modul de gîndire juridică” are în primul rînd virtuţi de ordin orientativ în studiul dreptului. Ei
au sesizat doar unele aspecte fără a avea pretenţia prezentării tuturor trăsăturilor definitorii.
Cititorul poate formula şi altele. Oricum, spiritul acestui concept îndeamnă la sesizarea
dimensiunii juridice a realităţii, la o atitudine în învăţare care să depăşească informaţia dată, la
rigoare dar şi mobilitatea în gîndire. Aceasta nu reprezintă un simplu deziderat didactic ci o
cerinţă presantă a vieţii.
După cum menţionează Gr.C. Fiodorov, jurisprudenţa, ca ansamblu de cunoştinţe, poate fi
divizată în două grupe mari: 1) ştiinţele care studiază statul (ştiinţele statale) şi 2) ştiinţele care
studiază dreptul (jurisprudenţa). Cu toate acestea, trebuie de recunoscut că cel mai des se utilize-
ază totuşi termenul “jurisprudenţă”, care include ambele grupe de ştiinţe. Juristul este acel
specialist, care în măsură egală trebuie să posede cunoştinţe şi să se descurce atît în probleme de
ordin statal, cît şi în cele de drept.11
Totodată, Teoria generală a statului şi dreptului ca ştiinţă trebuie deosebită de Teoria
generală a statului şi dreptului ca disciplină de studiu. Ca ştiinţă, ea cuprinde întreg ansamblul de
cunoştinţe referitoare la obiectul de studiu, adică tot ce este cunoscut pînă în prezent despre
legităţile apariţiei, evoluţiei şi funcţionării statului şi dreptului. Însă, ca disciplină de studiu, ea
selectează numai o parte din materia teoretică, expusă în cele mai accesibile forme în literatura
de specialitate (manuale, monografii, prelegeri, articole), precum şi în cadrul orelor de studii,
astfel ca să asigure minimul necesar de cunoştinţe în conformitate cu sarcinile pregătirii cadrelor
juridice.

§ 5. Funcţiile Teoriei generale a statului şi dreptului ca ştiinţă

Abordînd problema funcţiilor Teoriei generale a statului şi dreptului dorim să pornim de la
idea propusă de către profesorii universitari Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motică, Boris Negru, că
fiecărei ştiinţe îi sînt caracteristice unele trăsături principale, de bază, printre care:
10
Ion Craiovan. Tratat de Teoria generală a dreptului. – Bucureşti: Universul juridic. 2007, p.321
11
Г.К. Фёдоров. Теория государства и права. - Кишинэу: Реклама, 2004, p.5-16.
 a) veridicitatea, adică să redea în enunţuri adevărate ceea ce se descoperă în domeniul
ei de cercetare;
b) raţionalitatea, adică enunţurile să fie corecte sub aspect logic;
c) verificabilitatea, adică enunţurile ei să fie conforme în valoarea lor generală de
adevăr, prin metode de verificare riguroasă, referitoare la domeniul de referinţă;
d) perfectibilitatea, adică disponibilitatea de a integra noile descoperiri în sistemul său
explicativ12.
Funcţiile oricărei ştiinţe depind în primul rînd de sarcinele care stau în faţa ei şi în al doilea
rînd de etapa istorică pe care o străbate ştiinţa respectivă. Nu face excepţii la acest capitol şi
Teoria generală a statului şi dreptului. Odată cu adoptarea declaraţiilor cu privire la suveranitate
şi independenţă a Republicii Moldova, trecerea la economia de piaţă, precum şi apariţia unor
factori noi ai dinamismului social pun la ordinea de zi unele probleme care nu au fost cunoscute
ştiinţei dreptului. La fel, acceptarea de către statul nostru să adere la procesul de la Bolognea în
mod inevitabil duce şi la apariţia unor sarcini şi funcţii noi ale ştiinţei dreptului.
Reeşind din definiţia Teoriei generale a statului şi dreptului ca ştiinţă, putem evidenţia şi
funcţiile acesteea, şi anume:
1) o funcţie teoretică, care constă în explicarea atît a părţilor componente ale statului şi
dreptului, cît şi a întregului său, în reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul
unei abordări globalizante, sintetice;
2) o funcţie cognitivă, care presupune că cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale a dreptului
„ne oferă posibilitatea de a pătrunde dincolo de cortina” normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa
pozitivă a dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic” al vieţii reale a dreptului; 13
3) o funcţie de ameliorare a metodologiei, tehnicii şi practicii dreptului, a tehnicii
legislative, a noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică
(funcţia practică);
4) o funcţie critică, de analiză şi cercetare critică a fenomenelor statul şi dreptul în cazul
apariţiei anumitor lacune, depistării defectelor, erorilor, ş.a. pentru a evidenţia căile de ieşire din
aceste situaţii;
5) o funcţie didactică, care are menirea de a contribui la impunerea realizărilor ştiinţifice în
procesul de pregătire a viitorilor specialişti.
La rîndul său aceste funcţii majore pot fi divizate şi ele în următoarele funcţii:
1) Funcţia antologică (antologia provine de la grecescul antos, care în traducere înseamnă

12
Gheorghe C.Mihai, Radu motică, Fundamentele dreptului, Teoria şi filosofia dreptului, Bucureşti, 1997, p.2; Boris Negru, Alina
Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p.15 Енгибарян Р.В., Краснов Ю.К., Теория
государства и права, М., Норма, 2007, р.12.
13
Ioan Vlăduţ, Întroducere în sociologia juridică. Bucureşti, 2000, p.203; Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi
statului. Chişinău, Bons offices, 2006, p.25-26.
 esenţă) – esenţa cărea constă în dobîndirea unor noi cunoştinţe, noi informaţii despre
realitatea juridică, acumularea şi sistematizarea lor după anumite criterii, precum şi un
schimb de cunoştinţe noi, care pot să se influenţeze reciproc.
2) Funcţia euristică (euristica provine de la cuvîntul grec eurisco, care în traducere
înseamnă a găsi ) – esenţa cărea constă în arta de a găsi adevărul. Teoria generală a
statului şi dreptului dispune de un arsenal întreg (sistem) de procedee logice şi reguli
metodologice de cercetare care îi permit să cerceteze ceea ce este, dar în acelaşi timp să
descopere şi alte fenomene şi legităţi noi în dezvoltatea ştiinţei despre stat şi drept, atît
de necesare în periodele de tranziţie, a unor reforme sociale noi.
3) Funcţia metodologică 14(cuvîntul metos din limba greacă înseamnă cale de cercetare) –
esenţa cărea constă în crearea de către această ştiinţă a unei metodologii caracteristice
întregii doctrine juridice, altfel spus ele vor servi drept puncte de plecare pentru toate
ştiinţele juridice.
4) Funcţia politică (politica în traducere din greacă înseamnă arta de a conduce cu statul) –
esenţa cărea constă în elaborarea unor mecanisme ale activităţii obşteşti îndreptate la
cucerirea sau menţinerea puterii de stat, stabilirea priorităţilor atît în interiorul statului cît
şi în relaţiile cu alte state, etc. Direcţia politică a statului îşi găseşte reflectare şi în
activitatea de creaţie legislativă şi în legislaţia în vigoare.
5) Funcţia ideologică (ideologia provine de cuvîntul grecesc idea care în traducere
înseamnă noţiune) – esenţa cărea constă în faptul, că atît statul cît şi dreptul joacă un rol
decisiv în viaţa social-politică a ţării, în sfera culturală, în domeniul conştiinţei sociale,
etc. Anume această funcţie are menirea de a demonstra şi a recunoaşte creşterea continuă
a conştiinţei juridice, culturii juridice a diferitor subiecte de drept şi modului conştient de
alegere a conduitei sale, înţelegerea drepturilor subiective şi a obligaţiilor, statutului său
juridic.
6) Funcţia practico-organizatorică – esenţa cărea constă în faptul, că anume Teoria
generală a statului şi dreptului trebuie să demonstreze oricărui jurist indiferent de direcţia
sa de activitate că ei trebuie să utilizeze în practică acele modele şi cunoştinţe teoretice
studiate şi acumulate de către ei. Această ştiinţă serveşte drept un instrument de
transformare şi reformare a proceselor reale şi evenimentelor din viaţa juridică a statului.
7) Funcţia de prognozare (prognosis în traducere din limba greacă însemnă a prevedea, a
prognoza în viitor ) – esenţa cărea constă în utilizarea pe larg a legităţilor evoluţiei
statului şi dreptului, faptelor dovedite de această ştiinţă, statisticii acumulate, etc. Anume
pe umerii Teorii generale a statului şi dreptului cade sarcina despre starea de lucruri în

14
Венгеров А.Б., Теория государства и права, М., Омега-Л, 2008, р.16.
 general a ştiinţei dreptului. Ea acumulează ultimele realizări nu numai din domeniul
ştiinţelor juridice, celor sociale, dar chiar şi din domeniul ştiinţelor exacte, acumulîndu-
le, cercetîndu-le înaintînd propriile ipoteze legate de viaţa social-juridică a statului.
Calitatea prognozării depinde de mai mulţi factori, printre care legătura şi unitatea
sferelor social-economice, idiologice, politice şi culturale într-un tot întreg, utilizarea
cunoştinţelor acumulate de diverse ştiinţe, etc.
8) Funcţia educativă – esenţa cărea constă în întroducerea tuturor celor interesaţi în lumea
dreptului, în lumea dreptăţii şi echităţii sociale, în lumea respectului faţă de ordinea
legală, etc.
În concluzie putem menţiona, că evoluţia reuşită a ştiinţei Teoria generală a statului şi
dreptului presupune o legătură strînsă între toate funcţiile acestei ştiinţe enumerate mai sus, fără
de care nu poate să existe progres în evoluţia ştiinţei dreptului în general, iar sarcinele pe care şi
le propune nu pot fi realizate. Totodată, nu putem să nu menţionăm, că viitorul acestei ştiinţe nu
ar fi posibil şi fără aportul adus de cei mai de vază gînditori din cele mai vechi timpuri şi pînă în
prezent, printre care: regele Hammurabi în Mesopotamia; legiştii din China; autorii necunoscuţi
a Legilor lui Manu în India; filosofii greci antici, printre care Moise (sec.XV sau XIII î.Ch.),
Solon (640 î.Ch.- 558 î.Ch.), Pericle, Socrate (469 î.Ch. – 399 î.Ch.), Platon (427 î.Ch. – 347
î.Ch.), Aristotel (384 î.Ch. – 322 î.Ch.) ş.a.; oratorii politici şi jurisconsulţii din Roma antică,
printre care: Paulus, Celsus, Ulpian, Gaius, Cicero (106 î.Ch.- 43 î.Ch.); teoreticienii din
perioada Evului Mediu şi celei a Renaşterii printre care: Aureliu Augustin (354 - 430), Toma
d”Aquino (1228 - 1274), Machiavelli (1469 - 1527), Jean Bodin (1530 - 1596), Hugo Grotius
(1583 - 1645), Thomas Hobbes (1588 - 1679), John Locke (1623 - 1704), Charles Montesquieu
(1689 - 1755), Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778), Immanuel Kant (1724 - 1804), Georg
Wilhem Friederich Hegel (1770 - 1831), Friedrich Karl von Savigny (1779 - 1861), Rudolf von
Ihering (1818 - 1892) - fondatorii concepţiilor moderne despre stat, drept, politică din perioada
nouă şi a revoluţiilor burgheze, filosofii idealismului clasic german, iluminatorii francezi,
economiştii politici englezi, politologii italieni, clasicii marcxism-leninismului, juriştii ruşi15 de
pînă la revoluţie printre care S.A.Muromţev, E.N.Trubeţcoi, F.F.Cocoşchin, G.F.Şerşenevici,
I.V.Mihailovschii, ş.a. reprezentanţii şcolii sovietice de drept A.I.Denisov, K.A.Mochicev, ; din
epoca contemporană – Emile Durkeim (1858-1917), Eugen Ehrlich (1862-1922), Francois Geny
(1861-1954), Nicolae Titulescu (1882-1941), Mircea Djuvara (1886-1944), Georgio del Vecchio
(1878-1970), Hans Kelsen (1881-1973) Jean Carbonier, H.L.A.Hart, J.Rawis, Habermas şi alţi
marcanţi gînditori ai omenirii şi neamului nostru de-a lungul întregii istorii şi mulţi, mulţi alţii.

15
Храпанюк В.Н., Теория государства и права, М., Омега-Л, 2006, р.15-19.
 SECŢIUNEA II. OBIECTUL DE STUDIU AL TEORIEI
GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI

§ 1. Obiectul general de cercetare ale ştiinţelor juridice

După cum remarcă profesorul universitar Ioan Humă, circumscrierea obiectului unei ştiinţe
reclamă, întîi de toate, fixarea sferei fenomenelor cercetate, apoi a unghiului de investigare şi a
nivelului de generalizare ştiinţifică cu care se operează la studierea fenomenelor date. Pe această
bază se poate elucida locul pe care ştiinţa în cauză îl ocupă în sistemul ştiinţelor şi diferenţa ei
specifică în raport cu alte ştiinţe.16
Marele jrist român Mircea Djuvara, personalitate ştiinţifică şi universitară remarcantă a
perioadei interbelice (1886-1944), sublinia, în legătură cu elementele prin care dreptul, ca ştiinţă,
se deosebeşte de ştiinţele naturii şi cele exacte, că el nu se ocupă de descoperirea realităţilor
materiale, ci de aprecieri despre caracterul drept sau nedrept al unui fapt. El arată că mizeria
economică a unora în societate, suferinţele celor umiliţi nu interesează dreptul ca simple realităţi
naturale care ar trebui numai descrise şi explicate prin cauzele lor, ci prin aprecierile juridice care
pot sau trebuie făcute asupra lor. Ştiinţele juridice studiază realitatea acţiunilor umane pentru a
ajunge la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor. Normele de conduită pe care le studiază ştiinţele
juridice nu sînt simple constatări ale realităţii existente, ci ceea ce trebuie să fie. Dreptul poate fi
o ştiinţă, iar cunoştinţele juridce se prefac şi ele în ştiinţă atunci, cînd, avînd ca obiect un
număr cît mai mare de acte din cele de care se ocupă dreptul, le ordonează şi se leagă după
caracterile lor esenţiale prin noţiuni sau principii juridice universal valabile, întocmai ca şi
legile naturii.17
Am menţionat anterior, că toate ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale,
inclusiv Teoria generală a statului şi dreptului, spre deosebire de ştiinţele naturii care au ca obiect
de studiu natura cun ar fi: fizica, biologia, chimia, ş.a. Obiectul ştiinţelor juridice în toată
complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, raporturile juridice şi
ordinea de drept din societate, conştiinţa juridică, etc.
Ca orice alte ştiinţe şi ştiinţa juridică operează cu concepte, definiţii şi în mod deosebit
formulări de legităţi sub formă de teze, postulate, principii. Pentru a nu se confunda propoziţiile

16
Ioan Humă. Introducere în studiul dreptului. - Iaşi: Chemarea, 1993, p.8.
17
Mircea Djuvara. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică). Vol.II. - Bucureşti: Editura Librăriei Socec, 1930, p.136,137.
ce formulează aceste legităţi, care nu sînt altceva decît concluzii ştiinţifice, aprecieri şi judecăţi
de valoare în urma studierii dreptului în toate ipostazele existenţei sale cu normele juridice (legi,
decrete, hotărîri, etc.) ca prescripţii, reguli imperative stabilite de puterea publică.
Definind obiectul ştiinţei juridice, în general autorii 18 înţeleg să includă aici sarcina de a
analiza conexiunea dreptului cu alte fenomene sociale, de a dezvălui factorii de configurare a
dreptului şi de a formula judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate atît cît
priveşte elaborarea dreptului cît şi aplicarea sa, de a identifica finalitatea dreptului şi valorile
sociale apărate şi promovate de el. Evident, toate acestea trebuie să fie abordate de pe poziţia
obiectivă a omului de ştiinţă ce urmăreşte descoperirea adevărului ştiinţific. Autorul belgian
Francois Rigaux arată, că primul obiect al ştiinţei dreptului este de a restaura conexiunile între
normele juridice aplicate de practicieni şi situaţiile juridice trăite de oameni, de a elucida
fenomenele dreptului şi de a identifica scopurile pe care le serveşte. Sigur aceste scopuri sînt
determinate de alegerea politică, deci e vorba de politica juridică sau legislativă.
O opinie aparte cu privire la ştiinţa juridică o are Hans Kelsen – jurist teoretician de origine
germană care a trăit şi murit în Statele Unite ale Americii după instaurarea fascismului în
Germania. Creator al „teoriei pure a dreptului”, Hans Kelsen susţine că ştiinţa dreptului trebuie
să se limiteze la analiza strictă a ceea ce este dreptul (în fapt aspectul formal exterior al normei
juridice), fără să cerceteze şi să facă aprecieri asupra conţinutului, ceea ce i-ar imprima un aspect
ideologic (teoria pură a dreptului avînd un caracter antiideologic foarte pronunţat) sau asupra
factorilor exteriori – economici, filosofici, sociologici, etc., ceea ce ar întra exclusiv în sarcina
altor discipline extra sau metajuridice (filosofia, sociologia, ş.a.).
Determinarea obiectului ştiinţelor juridice presupune delimitarea sferei fenomenelor
cercetate şi precizarea unghiului din care sînt cercetate, deoarece nu numai o singură ştiinţă, ci
două sau mai multe pot urmări studierea aceluiaşi fenomen, dar această studiere se poate realiza
sub diferite aspecte Aşa bunăoară fenomenele stat şi drept sînt cercetate în afara ştiinţelor
juridice şi de cele istorice, filosofice, sociologice, politice, ş.a. Ştiinţa dreptului studiază legile
existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile juridice şi politice, formele lor concret-
istorice, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile
politico-juridice influenţează societatea şi suportă la rîndul lor, influenţa socială.

§ 2. Obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi dreptului

Ca şi oricare altă ştiinţă, Teoria generală a statului şi dreptului îşi are obiectul său de studiu.
Cu alte cuvinte, ea dă răspuns la întrebarea: ce studiază această ştiinţă, care sînt domeniile ei de
18
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1992, p.23; Ion Craiovan, Tratat de teoria generală
investigaţie? Dreptul nu este o parte a naturii, ci este un produs al vieţii sociale, al inteligenţei şi
voinţei umane. Ştiinţele juridice se deosebesc de ştiinţele naturale sau exacte, ca biologia, fizica
etc. şi se încadrează în categoria ştiinţelor care se ocupă de studiul fenomenelor umane şi al
diferitelor aspecte ale vieţii sociale. Astfel sînt şi istoria, economia, sociologia, ştiinţa politică,
psihologia etc. Ca şi celelalte ştiinţe socioumanistice cu care se înrudeşte, ea se caracterizează
prin concluzii cu un grad de certitudine inferior, în comparaţie cu gradul de certitudine al
ştiinţelor naturale sau exacte.
Pentru a răspunde la întrebarea care este obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi
dreptului este necesar mai întîi de toate să stabilim care ar fi principiile de bază care formează
fundamentul prezentei investigaţii şi analize ştiinţifice. Printre acestea am meţiona următoarele:
- un prim principiu ar fi – recunoaşterea obiectivităţii obiectului de studiu, cercetat de
orice ştiinţă. Faptul existenţei statului şi dreptului ca fenomene sociale este evident. Ele
există într-o realitate obiectivă a societăţii contemporane, iar legităţile apariţiei şi
evoluţiei lor se manifestă ca legităţi caracterisitce evoluţiei sociale;
- al doilea principiu al cercetării obiectului Teoriei generale a statului şi dreptului necesită
înţelegerea faptului, că statul şi dreptul sînt două fenomene sociale relativ independente,
dar strîns legate între ele, care dispun de legităţi proprii de formare şi evoluţie. În acelaşi
timp, trebuie ţinut cont de faptul că ele se deosebesc de celelalte fenomene sociale, cu
toate acestea unele legităţi după caracterul său pot fi comune.
- al treilea principiu de cercetare al obiectului Teoriei generale a statului şi dreptului
trebuie de recunoscut că amble fenomene sociale, atît statul cît şi dreptul sînt destul de
complicate.
Profesorul rus S.S. Alekseev menţionează că obiectul Teoriei generale a statului şi dreptului
nu este altceva decît legităţile de bază şi generale ale statului şi dreptului, ale întregului fenomen
juridico-statal.
Prin obiectul său de preocupare şi studiu, Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă
generală19 despre stat şi drept. Este de reţinut că ea studiază statul şi dreptul în ansamblul său, în
generalitatea şi integritatea sa, ordinea juridică în globalitatea sa. De aici şi provine denumirea de
Teorie generală a statului şi dreptului. Cu toate acestea, Teoria generală a statului şi dreptului ca
parte componentă a ştiinţelor juridice poate fi ştiinţifică şi generală, aceasta în măsura în care
reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, precum şi de
particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară.
Teoria generală a statului şi dreptului tinde spre globalitate, spre cunoaştere pe calea
ajungerii la concept. În opinia profesorului universitar Ion Dogaru, prin analiza obiectului său

19
Марченко М.Н., Теория государства и права, М., Издательство Зерцало, 2005, p.6-9.
specific, Teoria generală a dreptului urmăreşte organizarea sa logică, coordonează şi
sistematizează cunoştinţele într-un cadru asigurat de limbajul specific ştiinţelor juridice de
ramură, ca ştiinţe particulare care studiază domenii relativ închise, de unde definirea lor ca ştiinţe
structurale20. Faţă de alte ştiinţe juridice, ea are un caracter general, întrucît întemeiază teoretic şi
oferă acestora concepte de maximă generalizare la nivelul fenomenului juridic – normă juridică,
raport juridic, fapte juridice, răspundere juridică etc.
Anume de aici rezultă caracterul introductiv al Teoriei generale a statului şi dreptului,
deoarece ea oferă premizele conceptuale şi metodologice ale iniţierii studenţilor în celelalte
domenii ale jurisprudenţei. Teoria generală a statului şi dreptului poate fi definită ca ştiinţă
juridică care studiază, din perspectiva maximei generalizări teoretice în raport cu celelalte ştiinţe
ale dreptului, fenomenul juridic în ansamblul său, surprinzînd determinările sale esenţiale, pe
care le exprimă în categorii juridice, adică în concepte de însemnătate principială, teoretico-
metodologică, pentru întreaga cunoaştere juridică.
Fiind o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului, Teoria generală a statului şi dreptului
are drept scop amplificarea cunoştinţelor despre stat şi drept, despre legătura lor cu alte fenomene
sociale şi, în primul rînd, legătura dintre fenomenul stat şi fenomenul drept. Legătura organică
dintre stat şi drept reflectă legitatea internă comună a funcţionării şi dezvoltării ambelor
fenomene. Desigur, nu este vorba de transpunerea mecanică a caracteristicilor unuia pe seama
celuilalt, ci de interdependenţa lor organică şi funcţională în cadrul aceleiaşi forme statal-
juridice, de organizare şi conducere a societăţii. Sub acest aspect, al interpătrunderii, coexistenţei
şi acţiunii unitare, nici o altă disciplină nu studiază forma statal-juridică a suprastructurii
societăţii mai bine şi mai complet decît Teoria generală a dreptului.21
Cerinţele pur teoretice, alături de cele practice, subliniază şi justifică materia Teoriei
generale a statului şi dreptului. Totodată, fiind o teorie juridică unitară, ea este chemată să ofere
soluţii cît mai apropiate de cerinţele reale ale vieţii sociale în care dreptul însuşi îşi petrece
existenţa. În acelaşi timp, ea este necesară pentru formularea şi motivarea principiilor
fundamentale ale dreptului, pentru dezvoltarea armonioasă a ansamblului juridic în întregime,
dar şi a compartimentelor sale. După cum menţionează profesorul rus M.I. Baitin, şi alţi savanţi
numai aşa o ştiinţă cum este Teoria generală a statului şi dreptului este în stare să cerceteze şi să
studieze în complex, în ansamblu aceste două fenomene sociale – statul şi dreptul, legităţile
generale ale apariţiei, dezvoltării şi funcţionării lor.22
Revenind la cercetarea şi definirea obiectului Teoriei generale a statului şi dreptului, este de
reţinut că ea formulează definiţia statului, definiţia dreptului, celelalte concepte, categorii
20
Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului, p.34.
21
Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi. Teoria generală a dreptului, p.10.
22
Н.И. Матузов, А.В. Малько. Теория государства и права. - Mосква, 1999, p.15; Р.В.Енгибарян, Ю.К.Краснов, Теория
государства и права. - Mосква, Издательство НОРМА, 2007, р.12-13.
specifice statului şi dreptului cu care operează şi care sînt valabile pentru toate ştiinţele juridice,
cum ar fi, spre exemplu, categoriile de funcţii ale statului, formă de stat, normă juridică, izvor de
drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ş.a. Totodată, ea
formulează o serie de principii generale valabile pentru toate ştiinţele juridice: principiul
legalităţii, al supremaţiei legii, al neretroactivităţii legii, al prezumţiei de cunoaştere a legii
(nemo censetur ignorare legem – nimeni nu poate fi scuzat invocîndu-i-se necunoaşterea legii) ş.a.
Teoria generală a dreptului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare folosită de ştiinţa
dreptului.23
Prin urmare, ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi a dreptului,
instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente
ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi în
care suportă, la rîndul lor, influenţa socială.
În afară de setul numit de probleme ce ţine de obiectul de studiu al Teoriei generale a statului
şi dreptului bineînţeles că există şi alte întrebări, care sînt nemijlocit legate de viaţa juridico-
statală şi fac parte din obiectul de studiu al acestei ştiinţe. Ele sînt foarte multe şi foarte variate.
Considerăm că este practic imposibil şi probabil chiar inutil să le enumerăm. Mai mult ca atît,
după cum scria marele gînditor, jurist şi filosof francez Montesquieau, „niciodată nu trebuie de
limitat obiectul pînă la aceea că nu a mai rămas nimic pe seama cititorului. Problema constă în
aceea că nu trebuie să-l impunem să citească, dar dimpotrivă trebuie să-l impunem să
gîndească”.
La fel autorul prezentului Tratat este de părerea că atît obiectul de studiu cît şi părţile lui
componente nu sînt ceva bătut în cuie, ceva veşnic, date odată şi pentru totdeauna, dar
dimpotrivă ceva dinamic, care suferă cu timpul anumite modificări şi chiar se dezvoltă. Anume
din aceste considerente nici nu ne propunem să dăm o definiţie care să stabilească cercul exact şi
finit al obiectului de studiu şi părţilor lui componente stabilite odată şi pentru totdeauna. Cei care
urmăresc opera noastră ştiinţifică se pot convinge de aceasta, făcînd o simplă trecere în revistă a
cercetărilor efectuate în plan cronologic. Pentru a vă convinge aducem următorul exemplu,
printre elementele cercetate de Teoria generală a statului şi dreptului au fost asemenea categorii
cum ar fi: statul dictaturii proletariatului, statul şi dreptul întregului popor din perioada sovietică,
etc., care au fost printre cele mai actuale probleme atunci, iar în prezent au rămas doar ca nişte
constatări ce au existat în istorie.
Obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi dreptului poate fi conceput în deplinătate
în urma studierii acestei discipline24. Pe măsura concretizării cunoştinţelor teoretice studentul
înţelege şi interpretează tot mai adecvat obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi
23
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.11.
24
Лазарев В,В,, Общая теория государства и права, М., Юристь, 2007, р.9-23.
dreptului. Ca rezultat, creşte locul şi rolul acestei discipline în sistemul ştiinţelor (cunoştinţelor)
juridice. Luînd în consideraţie cele expuse mai sus în concluzie putem spune, că obiectul Teoriei
generale a statului şi dreptului include în sine: 1) legităţile apariţiei, evoluţiei, dezvoltării şi
funcţionării statului şi dreptului ca fenomene sociale; 2) esenţa, tipurile, formele, funcţiile,
structura şi mecnismul interacţiunii statului şi dreptului, sistemului de drept; 3) principalele
noţiuni şi categorii juridice care sînt caracteristice şi necesare întregului sistem de ştiinţe juridice.