Sunteți pe pagina 1din 32

Genunchiul si orteza de genunchi

Generalitati
Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului
uman. Compararea asemănărilor şi deosebirilor dintre părţile componente ale organismului uman şi animal a
pus bazele anatomiei comparative. Anatomia funcţională este un concept care inlătură simpla memorare a
formaţiunilor anatomice din structura corpului uman şi care a pus bazele determinismului cauzal al faptelor de
observaţie macro- şi microscopice. Totodată ea permite analiza legăturii dintre structură şi funcţie.
Terminologia anatomică
Primele incercări de exprimare a termenilor anatomici s-au conturat prin folosirea celor două limbi
clasice, greaca şi apoi latina. Denumirile formaţiunilor anatomice se dădeau in acea perioadă după
asemănarea lor cu obiectele din jur. De exemplu
- crista galii – creasta cocoşului
- pisiform – in formă de bob de mazăre
- sesamoid – ca o sămanţă de susan
- arteră – „canal de aer” – se susţinea că prin vase circulă aer
Termenii utilizaţi in prezent sunt aprobaţi de Comitetul Internaţional pentru Nomina Anatomica. Limba
de comunicare internaţională este limba latină.
Părţile corpului
Corpul uman este format din: cap, gat, trunchi şi membre. Capul şi gatul alcătuiesc impreună
extremitatea cefalică a corpului.
Capul este alcătuit din două părţi:
- una craniană, situată superior şi posterior, corespunzătoare neurocraniului sau cutiei craniene
- alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior.
Gatul este partea corpului care leagă capul de trunchi. El are:
- o regiune posterioară sau nucală, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi
- o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, fascii, osul hioid, dar şi organe ale gatului: laringe,
trahee, esofag, tiroidă, etc.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. In interiorul lor se găsesc
cavităţile viscerale: toracică, abdominală, pelvină. Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin
muşchiul diafragma. Cavitatea abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină, care este inchisă inferior
de diafragma pelvină şi de diafragma urogenitală. Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice:
oase, articulaţii, muşchi, fascii, vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele.
Anterior şi lateral se află pereţii anterolaterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele anterior al toracelui
conţine glanda mamară.
Membrele
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea liberă a membrelor superioare
este formată din: braţ, antebraţ şi mană. Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană.
Partea liberă a membrelor inferioare este alcătuită din trei părţi: coapsă, gambă şi picior.
Partea somatică a corpului cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, cu excepţia viscerelor. Ea este
constituită in special din organele aparatului locomotor, a căror masă reprezintă aproape 2/3 din greutatea
corpului. Viscerele sunt organele interne ale corpului.
Organismul ca un tot unitar
Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme. Este alcătuit din celule,
ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a organismului, ca sistem biologic, dar şi a părţilor
sale componente o constituie unitatea indisolubilă dintre structură şi funcţie. Organele (= viscerele) sunt
grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat in vederea indeplinirii anumitor funcţii in organism, funcţii
care se reflectă fidel in forma şi structura lor. Organele nu funcţionează izolat in organism, ci in strasnă
corelaţie. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principaă comună, deşi structura lor morfologică este
diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi denumirea lor.
De exemplu:
- Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile principale de susţinere a
corpului şi de locomoţie
- Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie
- Aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sangelui şi a limfei
Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi structură, sunt
formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos, sistemul nervos.
Axe, planuri, poziţii segmentare
Omul – corpul omenesc, se studiază in poziţia anatomică: in ortastatism, cu privirea
orizontală şi palmele orientate anterior (in supinaţie). Prin corpul omenesc se pot duce 3 axe, care se intretaie
in unghi drept şi care corespund celor trei dimensiuni ale spaţiului
- axul longitudinal sau al lungimii
- axul sagital sau al grosimii
- axul lateral sau al lăţimii
Axul longitudinal are doi poli: superior (cranial) şi interior (caudal)
Axul sagital are doi poli: anterior (ventral) şi posterior (dorsal)
Axul lateral are doi poli: drept şi stang.
Prin cate două din aceste axe se poate duce cate un plan
1. Planul sagital principal (mediosagital) trece prin axul longitudinal şi divide corpul omenesc in două
jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stangă. Toate planurile paralele cu el se numesc sagitale.
2. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi prin cel transversal. Imparte corpul in două porţiuni
neasemănătoare: dorsală şi ventrală.
3. Planul orizontal (transversal) trece prin axul sagital si prin transversal. Imparte corpul in două
porţiuni: superioară şi inferioară.
Funcţiile oaselor, clasificarea oaselor. Conformaţia exterioară a oaselor. Structura oaselor. Periostul şi
funcţiile acestuia
Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare albă-gălbuie. Ansamblul lor constituie scheletul.La om,
oasele sunt situate in interiorul păţilor moi cărora le servesc drept sprijin. Uneori ele formează cavităţi pentru
adăpostirea unor organe. Ele servesc ca inserţii musculare şi in acest caz devin parghii acţionate de grupe
musculare.
Funcţiile oaselor
1. Oasele formează axul central al corpului.
2. Determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale diferitelor sale segmente.
3. Servesc ca sprijin pentru intregul corp şi pentru părţile moi.
4. Alcătuiesc cavităţi ce protejează anumite organe.
5. Servesc ca element de inserţie pentru muşchi.
6. Constituie rezerva calcică a organismului.

Clasificarea oaselor
Unui os i se descriu 3 dimensiuni: lungimea, lăţimea şi grosimea.
După dimensiunile lor, oasele se clasifică in: lungi, plane şi scurte.
Forma unor oase este insă neregulată şi pentru aceasta se utilizează alte criterii de clasificare: caractere
arhitecturale sau situaţia lor in organism. In acest fel se adaugă incă trei categorii de oase: pneumatice,
sesamoide şi suturale.
Oasele lungi. La acestea, lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea. Un os lung este format dintr-un corp
sau diafiză şi două extremităţi sau epifize. Se găsesc la nivelul membrelor. Ele indeplinesc rolul de parghii de
viteză in diferite mişcări.
Oasele plane. Lungimea şi lăţimea sunt aproape egale, dar depăşesc grosimea. Sunt oase turtite şi
prezintă de studiat două feţe, margini şi unghiuri. Ele au două roluri: servesc la formarea cavităţilor de
protecţie sau dau inserţie unui număr mare de muşchi.
Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale. Au formă aproape cubică. Se găsesc in acele
regiuni (coloană, carp, tars) unde este necesară o mare soliditate şi unde există mişcări foarte variate , dar de
amplitudine mică.
Oasele pneumatice sunt oase neregulate care conţin in interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxila).
Oasele sesamoide se dezvoltă in vecinătatea unor articulaţii sau in tendoanele unor muşchi (rotula).
Oasele suturale se dezvoltă din puncte de osificare speciale la nivelul suturilor sau la nivelul
fasciculelor.
Structura oaselor
Substanţa osoasă este albicioasă, de consistenţă dură-lemnoasă. Ea se prezintă sub două aspecte:
compactă şi spongioasă.
Conformaţia interioară a unui os lung, apare clar pe o secţiune longitudinală.
1. Corpul osului este format dintr-un cilindru de substanţă compactă, străbătut in tot lungul său de un
canal central, numit cavitate medulară. In cavitatea medulară se află măduvă osoasă.
2. Extremităţile sau epifizele sunt formate dintr-o pătură subţire de substanţă osoasă compactă la
periferie, care imbracă o masă de substanţă spongioasă. La bătrani substanţa spongioasă a extremităţilor se
resoarbe parţial, iar cavitatea medulară a diafizei se extinde pană la acest nivel. Articulaţiile sunt constituite
din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc intre ele. Aceste elemente sunt reprezentate de
formaţiuni conjunctive şi muşchi. Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a
oaselor, deci deplasarea şi activităţile organismului.
Clasificarea articulaţiilor
In funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare,
articulaţiile au fost impărţite in trei grupe:
· articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;
· articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
· articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.
Articulaţiile fibroase
Sunt articulaţii in care oasele sunt strans legate intre ele prin ţesut fibros dens. Aceste articulaţii nu permit
mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse.
Articulaţiile cartilaginoase
Ele au un grad de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite amortizarea şocurilor. Legătura
dintre oase se realizează cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj şi prin ligamente puternice.
Articulaţiile sinoviale
Cele mai multe articulaţii aparţinand corpului uman se incadrează in grupul sinovial. Sunt articulaţii complexe
la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. La nivelul lor există elemente anatomice specifice care
permit sau franează mişcarea, amortizează şocurile şi conferă stabilitate. Suprafeţele articulare sunt netede,
acoperite de cartilaj hialin.
Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii:
- După numărul articulaţiilor oaselor care intră in compunerea articulaţiilor
- După forma suprafeţelor articulare
- După numărul axelor de mişcare
Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Aceste suprafeţe, geometric,
sunt de două feluri: plane şi sferoidale. In articulaţiile plane mişcările sunt reduse. In cele cu suprafeţe
sferoidale există porţiuni osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult mai
intinse.
b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă suprafeţe osoase ce vin in
contact. Prezintă două suprafeţe:
· una liberă, netedă, lucioasă, care vine in contact cu suprafaţa articulară opusă;
· una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului.
c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa intre două suprafeţe
articulare care nu se “potrivesc”.
Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două feluri:
· cadrul, labrul articular;
· fibrocartilaje intraarticulare.
d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează, dar are rol şi de
protecţie a suprafeţelor articulare.
Are forma unui manşon fibros, tapetat la interior de sinovială. Are grosime variabilă, in raport cu
mobilitatea articulară.
e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi, care se inseră pe
oasele ce formează o articulaţie, ajutand la menţinerea lor in contact.
Rolurile ligamentelor in biomecanica articulară sunt:
· intăresc capsula articulară;
· previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării;
· sunt suficient de flexibile incat să nu impiedice executarea mişcărilor;
· sunt suficient de rezistente şi inextensibile incat să menţină in contact suprafeţele articulare.
f. Membrana sinovială. Impreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de alunecare ale unei
articula]ii. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subţire, netedă şi lucioasă. Acoperă toate
formaţiunile situate in interiorul capsulei articulare.
g. Lichidul sinovial
Este un lichid gălbui, vascos, care are rol de lubrifiant al suprafeţelor articulare in mişcare, precum şi rol
de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol de curăţire şi adeziune a suprafeţelor osoase. Se formează prin
trecerea plasmei sanguine in cavitatea articulară, prin pereţii capilarelor.
h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice in menţinerea suprafeţelor
articulare
Conducerea în articulaţii
Include sensul, direcţia şi amplitudinea mişcării. Conducerea articulaţiei poate fi osoasă, ligamentară şi
musculară. Conducerea osoasă, cand amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele articulare. Ex.:
cotul. Cand amplitudinea mişcării se datorează franării ligamentare vorbim de conducere ligamentară. Ex.:
şoldul. Cand mişcarea este limitată exclusiv de acţiunea muşchilor periarticulari vorbim
de conducere musculară. Indiferent de felul conducerii, mişcările se produc in jurul unui ax denumit axul
articular. El este o linie teoretică in jurul căreia se execută mişcările.
Bazele anatomo-funcţionale ale mişcării. Locomoţia umană. Tipuri de locomoţie animală.
Omul, fiind un animal biped, are ca şi poziţie caracteristică, ortostatismul. Planurile anatomice sunt suprafeţe
care secţionează imaginar corpul omenesc, sub o anumită incidenţă. In raport cu orientarea faţă de poziţia
anatomică, se descriu trei categorii principale de planuri anatomice: frontale, sagitale şi transversale
Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale, la nivelul vertebrei
L2, in planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir cu plumb, acesta trece prin faţa
vertebrei L2, posterior de articulaţia coxofemurală, inapoia axei transversale a genunchiului, inaintea
articulaţiei talocrurale şi cade in mijlocul bazei de susţinere.
De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la
un individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.
Poziţiile sau posturile
Poziţia anatomică a omului este următoarea: in ortostatism, cu privirea orizontală, cu membrele
inferioare alăturate, şoldurile şi genunchii in extensie, picioarele in unghi drept faţă de gambe, cu călcaiele
lipite, cu un unghi de 45o intre axele picioarelor. Membrele superioare, pe langă părţile superioare ale
trunchiului, cu coatele extinse şi antebraţele in supinaţie; palmele şi degetele extinse privesc inainte. Această
poziţie se mai numeşte şi poziţia „zero” sau poziţia „neutră”; se foloseşte şi in goniometrie unde reprezintă
„poziţia de start” (există şi excepţii). Sherrington (1931) a afirmat că „postura acompaniază mişcarea ca o
umbră”. Activitatea posturală este automată şi specifică unei anumite mişcări. Postura este considerată ca un
răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii echilibrului corpului. Se consideră că un corp este in echilibru,
atunci cand suma tuturor forţelor care acţionează asupra acestuia este „zero”.
Poziţia verticală
Poziţia verticală sau ortostatismul este caracteristica omului. In ortostatism, baza de susţinere are
forma unui trapez cuprins intre contururile celor două picioare, cu călcaiele alăturate; intre axele lungi ale
picioarelor se realizează un unghi de 45o.
Poziţia orizontală
Poziţia orizontală sau clinostatismul este poziţia in care corpul uman ia contact cu una din feţele sale cu
o suprafaţă intinsă situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur, suprafaţa de sprijin este reprezentată de
următoarele puncte.
Poziţia şezand
In poziţia şezand, corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiatice, atunci cand membrele inferioare
atarnă, sau şi pe tălpile picioarelor.
Planul general de analiză a poziţiilor
O parte din poziţiile intalnite in activităţile motorii sunt intalnite frecvent in practicarea exerciţiilor
fizice şi diverselor ramuri sportive. Acestea au fost denumite poziţii fundamentale şi diferă in funcţie de
ramura sportivă. Din acest motiv, in analiza unei anumite poziţii se utilizează un plan general care include:
denumirea poziţiei, poziţia segmentelor, baza de susţinere, poziţia centrului de greutate, menţinerea
echilibrului şi rolul reflexelor posturale, raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, parghiile
osteoarticulare, grupurile musculare in activitate statică, variantele poziţiei. Aparatul specializat care
efectuează mişcările corpului animal este denumit „aparatul locomotor”, existand şi termeni sinonimi: aparat
kinetic, sistem musculoscheletal, sistem neuromusculoarticular. In definirea „locomoţiei umane” este corect
să se pornească de la sensurile generale ale termenului de locomoţie, dar trebuie să se ţină cont şi de faptul
că, omul, in afară de deplasarea dintr-un loc in altul, mai dispune şi de posibilitatea de a adopta anumite
poziţii, de a apuca şi de a manipula anumite obiecte, de a lovi, de a impinge etc. Din acest motiv, locomoţia
umană nu poate fi definită ca fiind numai mişcarea corpului in totalitatea sa, ci şi a segmentelor separate ale
acestuia.
Tipurile de statică şi locomoţie animală In linii mari, se descriu patru tipuri principale de postură şi de
locomoţie animală.
· statica şi locomoţia reptiliană;
· cvadrupedia;
· brahiaţia;
· bipedia.
Modificările morfofuncţionale rezultate ale bipediei
După cum am mai amintit, bipedia este tipul de postură şi de locomoţie
caracteristice omului. Bipedia umană se deosebeşte fundamental de postura sau locomoţia verticală
ocazională a celorlalte animale. Aceasta a dus la modificări morfofuncţionale caracteristice omului şi a fost
indispensabilă insăşi evoluţiei acestuia. Membrele inferioare se extind din genunchi şi din şolduri, iar la nivelul
coloanei vertebrale apar curburile de compensare necesare proceselor de echilibrare a corpului.
Evoluţia kinetică a omului. Elemente de kinematică şi kinetică
Evoluţia ontogenetică a aparatului locomotor repetă, in mare, evoluţia filogenetică. Aparatul locomotor, cu
cele două funcţii principale ale sale – de susţinere şi de locomoţie, se dezvoltă impreună cu sistemul nervos
care-i asigură legătura cu mediul inconjurător. Mişcarea influenţează corpul omenesc, asigurandu-i o structură
care să-i ofere posibilitatea de a realiza mişcări din ce in ce mai complicate. Incă din viaţa intrauterină,
embrionul şi apoi fătul se deplasează in cavitatea amniotică, fiind animat de reflexul absolut al mişcării. Aceste
mişcări sunt percepute de mamă incepand din luna a IV-a a vieţii intrauterine. Evoluţia, după naştere, a
sensibilităţii şi a mobilităţii se face in mai multe etape. Nou-născutul (0-1 lună) In timpul naşterii, nou- născutul
prezintă mişcări dezordonate. In prima lună de viaţă, mobilitatea copilului este foarte redusă, acesta fiind sub
dependenţa completă a mediului inconjurător.
· Prezintă o postură simetrică in care predomină tonusul flexorilor.
· Nu poate să-şi intindă complet membrele, dar poate face mişcări alternative cu membrele inferioare.
· Nu-şi poate controla mişcările capului.
· Puterea de prehensiune a nou-născutului este foarte mare, putand să se susţină atarnat de o bară.
Prehensiunea este un act reflex ancestral (reflexul „de agăţare” => provocandu-i o spaimă oarecare, nou-
născutul schiţează o mişcare de prehensiune; reflexul „de strangere a mainii” => se produce la o slabă excitare
palmară). Aceste reflexe dispar după varsta de 6 luni. Prehensiunea devine intelectuală, depăşind stadiul de
act reflex, spre varsta de 1 an, atunci cand copilul incepe să vadă, să recunoască şi să prindă un obiect
oarecare, cu un anume scop.
Sugarul (1 lună-1 an)
Funcţiile de relaţie apar treptat. La sfarşitul lunii a II-a, sugarul işi fixează privirea, iar la varsta de 3 luni devine
sensibil la sunete. Incetul cu incetul (5), copilul incepe viaţa de relaţie: la inceput prin ţipete, apoi prin gesturi
şi cuvinte; incepe să-şi intrebuinţeze muşchii, la inceput pentru mişcări necoordonate, apoi pentru mişcări
intenţionale, prehensiune şi mers. Treptat, se dezvoltă tonusul extensorilor. In timp, mişcările mai importante
se succed astfel.
· Din luna I pană in luna a IV-a se dezvoltă tonusul muşchilor extensori ai capului, coloanei vertebrale şi
şoldurilor; la sfarşitul acestei perioade, copilul poate să-şi roteze capul. Mişcările membrelor, care la inceput
sunt reduse la simple mişcări bruşte de flexiune şi extensiune involuntare, fără scop, incep cu incetul să capete
precizie, să aibă un scop, se specializează, iar de la varsta de 4-5 luni, sugarul incepe să intindă mana după
obiecte pe care vrea să le apuce.
· La varsta de 4-6 luni execută mişcări simetrice cu mainile (le ridică aproape de faţă, ţine obiecte, le
duce la gură), poate urmări cu privirea, pe distanţe scurte, obiecte care se mişcă.
· Către luna a VI-a apar primele reacţii de echilibru din poziţia culcat – decubit ventral şi dorsal.
· La varsta de 6-7 luni, din poziţia de decubit ventral, işi poate ridica capul; din poziţia de decubit dorsal,
se poate ridica in „şezut”.
· La varsta de 8 luni, se poate ridica in genunchi, stă in genunchi, se intoarce pe spate şi pe burtă.
· Intre 8 şi 10 luni se ridică in picioare, cu membrele inferioare extinse, in echilibru instabil. Sugarul
trebuie susţinut, deoarece reflexele statice nu sunt suficient de prompte.
· La varsta de 11 luni, poate face primii paşi, pe distanţe scurte.
· La varsta de 1 an, poate sta in picioare, dar merge numai ţinut de mană.Incepe să-şi perfecţioneze
prehensiunea şi face opoziţia police – deget.
Copilul mic (1 an – 2 . ani) - In această perioadă, copilul işi perfecţionează reflexele de postură
ortostatică şi mersul. In cele ce urmează vom prezenta evoluţia mersului, care incepe inaintea acestei
perioade.
· La inceput, copilul se tarăşte, sprijinindu-se pe coate şi pe genunchi.
· Apoi se tarăşte pe maini şi pe picioare (mers „in patru labe”, plantigrad, dar mai ales digitigrad).
· In jurul varstei de 1. ani, copilul se ridică, balansandu-se şi mergand ca maimuţele, cu capul flectat pe
trunchi, trunchiul uşor flectat pe bazin, membrele inferioare uşor flectate; baza de susţinere este mărită.
Această poziţie intermediară intre staţiunea patrupedă şi cea bipedă o păstrează, din ce in ce mai atenuată,
pană la varsta de 2 ani. Copilul nu este capabil să se intoarcă, decat in cerc.
· La varsta de 2 ani, copilul poate să alerge.
Varsta preşcolară (2 . ani – 6-7 ani) se mai numeşte a doua copilărie.
· Mersul şi mişcările sunt zvelte şi indemanatice.
· Copilul aleargă, urcă scările prin alternarea membrelor inferioare.
· La varsta de 2 . ani poate sări inainte.
· La varsta de 3 ani poate realiza saltul inapoi.
· La varsta de 3 . ani se menţine in ortostatism biped digitigrad şi in sprijin unilateral plantigrad (proba
Romberg => poate sta pe un singur picior, timp de 2 secunde); poate să meargă cu tricicleta.
· Incepand de la varsta de 3 ani, copilul poate ţine creionul intre degete şi poate să deseneze prin
imitaţie un unghi sau un cerc.
· La varsta de 5 ani poate să scrie, să deseneze, să coasă, să cante la un instrument.
· După varsta de 5 ani incepe perfecţionarea mişcărilor.
Spre sfarşitul perioadei, dezvoltarea motorie a copilului atinge un nivel inalt şi se
consideră a fi matură.
A treia copilărie ( 6-7 ani => pubertate)
După varsta de 7 ani se perfecţionează dezvoltarea sistemului nervos: se intensifică dezvoltarea lobilor
frontali şi temporali, se dezvoltă noi căi de asociaţie, se perfecţionează activitatea de cunoaştere prin
dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză corticală şi a imaginaţiei. Atenţia, din pasivă, devine activă.
Desăvarşirea mişcărilor se face in timp, cu preţul unui efort, uneori imens. Paralel cu inaintarea in varstă, se
perfecţionează procesele de elaborare şi de fixare a unor stereotipuri dinamice; in acelaşi timp cresc
coordonarea şi precizia mişcărilor. Pentru inţelegerea biomecanicii articulare este necesar să trecem in revistă
cateva noţiuni referitoare la mişcarea in sine, dar şi la forţele aplicate asupra corpului.
Cinematica
Studiul mişcării, fără a ţine seama de forţele care o produc se numeşte cinematică. Analiza fizică a mişcării =>
descripţia kinematică se va face stabilindu-se, convenţional, următoarele elemente de bază:
· poziţia sau sistemul de referinţă faţă de care se realizează mişcarea;
· direcţia de mişcare;
· sensul de mişcare;
· timpul de execuţie a mişcării (viteza, velocitatea, acceleraţia).
Poziţia - este raportul unui obiect faţă de locul acestuia in spaţiu. Orice mişcare observată in spaţiu
este relativă, in sensul că aceasta se consideră convenţională faţă de un anumit sistem de referinţă considerat,
tot convenţional, punct fix. Un obiect imobil nuşi modifică acest raport, pe cand altul in mişcare şi-l modifică
continuu.
Direcţia de mişcare. După Descartes (1637), direcţia de mişcare se stabileşte faţă de cele trei axe ale
sistemului tridimensional, şi anume:
· pe orizontală, inainte şi inapoi;
· pe verticală, in sus şi in jos;
· lateral, la dreapta şi la stanga;
Direcţia de mişcare a unui punct izolat poate fi:
· rectilinie, cand punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă;
· curbilinie, cand punctul fix se deplasează pe o traiectorie curbă.
Mişcările corpurilor sunt de două tipuri: lineară şi angulară.
Mişcarea lineară sau de translaţie este deplasarea unui corp in spaţiu in aşa fel incat toate punctele
acestuia se deplasează pe traiectorii paralele (rectilinie sau curbilinie). Unitatea de măsură a mişcării lineare
este metrul (m).
Mişcarea angulară este deplasarea unui obiect in spaţiu in aşa fel incat fiecare punct al acestuia
execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte.
Punctele corpului se mişcă pe o circumferinţă, in jurul unui ax. Mişcarea angulară realizează unghiuri
intre poziţia iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează.
Viteza este o mărime scalară a vectorului velocitate şi ne indică cat de repede se realizează mişcarea,
dar nu şi in ce direcţie. Se exprimă prin raportul distanţă/timp (m/sec, km/h etc).
Velocitatea este o mărime vectorială, care ne indică atat viteza de deplasare a unui
obiect, dar şi direcţia de mişcare a acestuia. Parametrul direcţie nu este măsurabil, fiind definit de obicei prin
felul mişcării. Velocitatea are acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi viteza.Acceleraţia (a) reprezintă raportul
dintre variaţia velocităţii şi cea a timpului (Δv/Δ timp); este o măsură a modificării vitezei in timp şi se exprimă
in m/sec2. In funcţie de cei doi parametrii – viteză şi acceleraţie, mişcarea poate fi uniformă
sau variată.

Kinetica
Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului.
Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care acţionează şi un altul
care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să modifice starea de repaus sau de mişcare
a unui corp. Este un vector care are o mărime, o direcţie de acţiune şi un punct de aplicare.
Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă in newtoni (N).
Forţele de acţiune şi de reacţiune
Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv in timpul practicării exerciţiilor fizice, determină o reacţie a
ţesuturilor asupra cărora acţionează.
Forţele de acţiune
Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri: de compresiune, de incovoiere, de torsiune, de forfecare şi de
tracţiune.
- Forţele de compresiune
- Forţele de incovoiere
- Forţele de torsiune
- Forţele de forfecare
- Forţele de tracţiune
Forţele de reacţiune
Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare reacţionează printr-o
contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de sens contrar cu forţa de acţiune.
Legile fizice ale mişcării. Unităţi de măsură.
Legile fizice care stau la baza staticii şi cinematicii sunt legile mişcării, care au rezultat din analiza relaţiei
dintre forţă şi mişcare. Legile fizice ale mişcării au fost enunţate de fizicianul englez Newton.
Legea inerţiei – prima lege a mişcării. Orice corp işi menţine, pe baza propriei mase, starea de repaus sau de
mişcare rectilinie uniformă, atata timp cat asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice
această stare. Această tendinţă a corpului se numeşte inerţie. Datorită intervenţiei inerţiei un corp aflat in
repaus tinde să rămană in repaus inerţia de repaus. Un corp aflat in mişcare tinde să se deplaseze in
continuare inerţia de mişcare caştigată.
Se consideră că o forţă poate să oprească, să iniţieze sau să schimbe o anumită mişcare.
In condiţiile gravitaţionale, asupra corpului se exercită continuu forţe fără a se produce mişcare; mişcarea
apare numai in momentul in care se produce o dezechilibrare intre acestea.
Forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin mărime, direcţie, sens, punct de aplicare. Modificările
oricăreia dintre aceste caracteristici vor influenţa efectele forţei. Atunci cand o forţă acţionează asupra unui
corp, va determina o mişcare a acestuia in aceeaşi direcţie cu direcţia de acţiune a forţei.
Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, conform “regulei paralelogramului”, acestea se sumează şi
dau o forţă rezultantă (FR). De exemplu, atunci cand două forţe acţionează in acelaşi timp, dar din două
unghiuri diferite, corpul se va mişca pe o direcţie care va fi diagonala paralelogramului, trasată din punctual de
aplicare al forţelor.
In mecanica mişcării se pot intalni următoarele situaţii:
· Dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă, mişcarea se va produce in sensul forţei; de
exemplu, un grup muscular poate produce mişcare in sensul contracţiei suficient de puternice
Dacă asupra unui corp acţionează, pe aceeaşi direcţie, două forţe in acelaşi sens, intr-un punct comun, acestea
vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma mărimilor forţelor individuale.
Dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite, pe aceeaşi direcţie, dar in sensuri diferite, se va
produce mişcare in sensul forţei mai puternice.
Dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale, pe aceeaşi direcţie, dar in sensuri opuse, va rezulta
o stare de echilibru
Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pămantul, prin campul său
gravitaţional, asupra unui corp.
Greutatea (G) unui corp depinde de doi factori: masa corpului şi acceleraţia gravitaţională care acţionează
asupra acestuia.
G = mxg in care m = masa corpului iar g = acceleraţia gravitaţională = 9,81 m/s 2.
Gravitaţia reprezintă o forţă prin care toate corpurile sunt atrase de pămant.
Legea gravitaţiei lui Newton. Valoarea acestei forţe se calculează după formula:
F = m1 x m2 / r2

Elemente de structura si biomecanica a articulatiei genunchiului


STRUCTURA ARTICULAŢIEI GENUNCHIULUI
Articulaţia genunchiului (trohleoartroză) este cea mai mare articulaţie a corpului omenesc, căreia i se acordă o atenţie
deosebită datorită următoarelor aspecte:
- este mai puţin acoperită şi protejată de părţi moi;
- este solicitată foarte mult în statică şi locomoţie, ceeace determină uzura mai accentuată a elementelor sale;
- numeroaselor implicaţii în patologie;

Articulaţia prezintă următoarele componente: A. suprafeţele articulare:


- epifiza inferioară a femurului având următoarele particularităţi :
1. este reprezentată de cei doi condili femurali;
2. fiecare condil este orientat oblic , axul său de rotaţie fiind oblic;
3. condilul medial este mai proeminent şi se găseşte pe un plan inferior celui lateral;
4. raza de curbură a celor doi condili descreşte dinainte-înapoi, suprafaţa articulară a condililor apărând ca o curbă spirală;
- patela (rotula) ;

Observaţie: peroneul (fibula) nu ia parte la alcătuirea articulaţiei. B.meniscurile intraarticulare - sunt două fibrocartilaje
dezvoltate la periferia fiecărei fose articulare tibiale; ele contribuie la o mai bună concordanţă între suprafeţele articulare;
Mijloacele de unire:
- capsula articulară – uneşte cele trei oase: femurul, tibia şi patela;
- ligamentul patelei (ligamentul rotulian);
- ligamentele posterioare reprezentate de:
1. ligamentul popliteu oblic sau tendonul recurent al muşchiului semimembranos;
2. ligamentul popliteu arcuat;
- ligamentul colateral peroneal (fibular);
- ligamentul colateral tibial;
- ligamentele încrucişate:
1. ligamentul încrucişat antero-extern;
2. ligamentul încrucişat postero-intern;
- formaţiuni aponevrotice de întărire a capsulei:
1. fascia genunchiului;
2. expansiunea cvadricipitală consolidată pe marginile patelei de retinaculele medial şi lateral ale patelei.

STATICA GENUNCHIULUI - aspecte:


- axul biomecanic al femurului face cu axul anatomic un unghi de 6 – 9o deschis în sus;
- condilul femural intern este mai jos ( în medie cu 4 mm ) decât condilul extern, deci fiecare cavitate glenoidă primeşte forţele
în plan sagital dar la nivele diferite;
- axele anatomice ale tibiei şi femurului fac între ele un unghi de 170-177o , deschis înafară , numit genu valg fiziologic;
- greutatea corpului se repartizează în două forţe egale şi paralele cu punct de aplicare în centrul cavităţilor glenoide; devierea
centrului de greutate duce la încărcarea uneia din cavităţile glenoide, fenomenului de dislocare opunându-se ligamentul
colateral de partea opusă.

BIOMECANICA articulaţiei femuro-tibiale


Mişcarea principală în această articulaţie este cea de flexie-extensie la care se adaugă mişcări secundare rotaţie (internă şi
externă); poate apare şi o foarte redusă mişcare de înclinare laterală.
a. Flexia – extensia este mişcarea principală . Atunci când membrul inferior lucrează în lanţ cinematic deschis articulaţia
femuro-tibială joacă rol de pârghie de gradul III, iar în lanţ cinematic închis articulaţia joacă rol de pârghie de gradul I . Mişcarea de
flexie-extensie nu se face în jurul unui ax fix datorită formei volute a condililor femurali. Deplasarea segmentelor diferă după modul
de acţiune a membrului inferior: în lanţ cinematic deschis femurul rămâne fix, tibia alunecă pe el; în lanţ cinematic închis tibia
rămâne fixă, femurul alunecând pe tibie.
1. Mişcarea de flexie începe cu o rostogolire şi se termină cu o rotaţie pe loc. Limita flexiei o reprezintă întâlnirea feţelor
posterioare ale segmentelor (coapsă şi gambă). Principalii flexori ai genunchiului (în lanţ cinematic deschis) sunt: bicepsul femural şi
semimembranosul, la care se asociază şi semitendinosul, gemenii (din tricepsul sural), popliteul, plantarul mic şi croitorul. Flexia
asociază şi o mişcare de rotaţie internă.
2. Mişcarea de extensie începe cu rotaţia extremităţii femurului şi se termină cu rostogolirea pe platoul tibial. Extensia asociază
şi o rotaţie externă a gambei (datorită bicepsului femural) . Extensia este limitată de ligamentul posterior (Winslow), ligamentul
încrucişat anterior şi posterior, ligamentele colaterale şi muşchii ischiogambieri. În extensie completă se obţine poziţia de
„înzăvorâre” în care forţa musculară nu mai este necesară . Principalii extensori sunt cvadricepsul şi tensorul fasciei lata; la acţiune
se asociază tendonul cvadricepsului şi rotula care fac parte din aparatul complex de extensie al genunchiului . Extensorii, fiind muşchi
antigravitaţionali, au forţă de acţiune totală mai mare ca cea a flexorilor.
b. Rotaţia internă – externă se datorează înălţimii diferite a condililor femurali şi a ligamentelor încrucişate; rotaţia normală
maximă activă este de 15-20o iar cea pasivă de 35-40o şi se realizează în jurul unui ax vertical care trece prin centrul spinelor tibiale.
Rotaţia externă este realizată de bicepsul femural iar cea internă de semimembranos, popliteu, semitendinos, dreptul intern şi
croitor. Musculatura rotatoare internă este mult mai bine reprezentată decât cea externă, deoarece rotaţia internă este o mişcare
obişnuită asociată flexiei, pe când rotaţia externă este excepţională.
c. înclinarea laterală - este limitată de ligamentele colaterale; acestea sunt tensionate la maxim în extensie şi complet relaxate
în semiflexie .
d. deplasarea înainte-înapoi a platoului tibial pe condilii femurali este limitată de ligamentele încrucişate .
BIOMECANICA meniscurilor Meniscurile sunt solidare cu tibia; ele se deplasează în flexie dinainte-înapoi pe tibie şi se
apropie între ele posterior, iar în extensie mişcarea este inversă, prin modificarea formei . Funcţiile biomecanice ale meniscurilor
(după Bouillet-Graver) sunt :
- completează spaţiul liber între suprafeţele articulare;
- centrează sprijinul femurului pe tibie;
- participă la lubrefierea suprafeţelor articulare ( asigură repartiţia uniformă a sinoviei pe suprafaţa cartilajelor);
- amortizor de şoc între extremităţile osoase;
- scad frecarea - prezenţa meniscurilor împarte articulaţia femuro-tibială în două articulaţii distincte, în care frecarea in dublă
devine simplă.

BIOMECANICA articulaţiei femuro-patelare În sens vertical, rotula este fixată între tendonul rotulian şi tendonul cvadricipital
(între ele ia naştere un unghi deschis înafară), singurul element motor care acţionează asupra rotulei (ridică rotula şi o trage înafară).
Rolul rotulei este de a depărta tendonul cvadricepsului de trohlee la extensie maximă; astfel braţul de părghie al cvadricepsului
creşte cu 50%. În flexie, forţei reprezentată de greutatea corpului i se opune o rezistenţă reprezentată de cvadriceps şi aparatul
rotulian, rotula uşurând activitatea cvadricepsului.
Articulatiile sinoviale Elemente de structura si biomecanica a articulatiei coxofemurale

Prezenta teză de doctorat este rezultatul unor cercetări teoretice şi experimentale desfăşurate pe parcursul a mai multor ani de
studiu. Lucrarea abordează un domeniu interdisciplinar şi anume domeniul ingineriei medicale sau bioingineriei.
Am ales acest domeniu din mai multe motive pe care le vom prezenta în continuare.
Domeniul comportă studii inginereşti de mare profunzime

Zona medicala de ortopedie si traumatologie de care ne ocupam in cercetarea de fata are puternice interferente cu cea
tehnica si tehnologica, si este un domeniu mai puţin abordat de tinerii cercetători.
- Impactul social deosebit pe care studiul sperăm să-l aibă având in vedere ca cercetarea de fata priveşte chirurgia reparatorie a
membrului inferior afectat de uzări in articulaţie si devieri axiale si ca de asemenea probleme sunt afectate atât persoanele in
vârsta, pentru care uzările in articulaţie sunt o consecinţa fireasca a solicitărilor in timp, cat si persoanele mai tinere care,
datorita stilului de viata mai puţin sănătos spre care se tinde in condiţiile societatii actuale, se lovesc si ei de probleme de uzura
a sistemului osteoarticular.
- Creşterea preciziei actului chirurgical. Chiar dacă medicii chirurgi sunt bine pregătiţi şi au o dexteritate şi o îndemânare foarte
buna, existenţa unor dispozitive foarte precise din punct de vedere geometric şi dimensional ar creşte mult performanţa
operaţiilor. De asemenea, medicii mai pot fi ajutaţi şi în cursul activităţilor preoperatorii. Astfel, existenţa unor softuri
specializate care să simuleze viitoarea intervenţie şi să evalueze rezultatele acesteia ar fi de mare ajutor în alegerea celei mai
bune strategii de tratament.
Interdisciplinaritate

Relaţiile existente între medicii chirurgi de la Secţia de Ortopedie Traumatologie şi inginerii de la Facultatea de Inginerie din
Sibiu sunt de o foarte bună calitate atât din punct de vedere profesional-ştiinţific cât şi uman. Încercând să se integreze preocupările
comune cu siguranţa se vor da plusvaloare cercetărilor.
- Tradiţie de peste 20 de ani în ceea ce priveşte preocupările şi cercetările orientate spre chirurgia osteoarticulară, realizate de
conducătorul ştiinţific al tezei şi a echipei sale.
Prin studiile CAD ale oaselor membrului inferior s-a realizat o abordare exhaustivă a modelării deviaţiilor axiale ce pot să apară
datorate în primul rând unor situaţii patologice cu luarea în considerare a structurii osoase reale a ansamblului picior. În ce priveşte
posibilităţile de corecţie a acestor deviaţii, ne-am oprit asupra intervenţiei de osteotomie tibială înaltă, aceasta pentru că o
considerăm o soluţie viabilă mai ales în cazul gonartrozelor persoanelor mai tinere, iar pe de altă parte, este mai puţin folosită şi
studiată în ţara noastră comparativ cu ţările occidentale. Prin studiul biomecanic complet efectuat şi anume modelare CAD –
modelare CAE – modelare experimentală a osteotomiilor înalte de tibie am încercat şi am elaborat un concept unitar şi coerent cu
privire la acest domeniu, care, transpus în practică, să ofere rezultate de mare preciziei şi uşor de verificat. Proiectarea unui
sispozitiv modular pentru practicarea tuturor tipurilor de osteotomii vine în sprijinul celor mai sus prezentate.
Considerăm demersul nostru ştiinţific ca pe unul important, ca pe un pas înainte în optimizarea chirurgiei osteoarticulare şi de
asemenea poate constitui şi o importantă sursă de noi direcţii de cercetare.
Stadiul actual al cercetărilorprivind chirurgia osteoarticulara
Noţiuni de anatomie a articulaţiei genunchiului
Acest capitol cuprinde stadiul actual al cercetărilor studiate privind chirurgia osteoarticulara . In cadrul primului subcapitol, Noţiuni
de anatomia genunchiului am realizat un studiu si o descriere anatomica a articulaţiei genunchiului cu principalele sale
componente: femur, tibie, patela, cavitate articulara, ligamente, meniscuri [61,141,16,31,112].
Obiectivele acestui studiu sunt:
- înţelegerea profundă a anatomiei articulaţiei în scopul identificării zonelor ce se pretează cercetărilor biomecanice;
- transpunerea problematicii în zona inginereasca.

Genunchiul reprezintă partea membrului inferior în care gamba se uneşte cu coapsa funcţionarea sa fiind complexă.
Articulaţia genunchiului trebuie să fie:
- mobilă şi suplă pentru a permite flexia şi extensia membrului inferior
- stabilă, având în vedere că ea susţine toată greutatea corpului.

Articulaţia genunchiului este cea mai mare şi mai voluminoasă articulaţie din organismul uman. La formarea articulaţiei
genunchiului (figura 2.1) iau parte ca elemente osoase:

- epifiza inferioara a femurului , superioara a tibiei si patela(rotula). Epifiza superioară femur este formata din 2 condili, lateral si
medial, de dimensiuni diferite (cel medial este mai mic), separaţi unul de altul printr-o fosa intercondiliara. Cei 2 condili vor
executa miscari relative fată de cele 2 cavităţi glenoide ale epifizei superioare a tibiei. Patela se va mişca relativ faţă de
suprafaţa patelara a femurului.
Deşi exista mai multe suprafeţe în contact, totuşi genunchiul acţionează ca o articulaţie unică , datorita capsulei articulare [103,32]
(figura 2.2), (un manşon care uneşte toate elementele) si datorita ligamentelor genunchiului. Principalele ligamente sunt cele 2
ligamente încrucişate (LIA si LIP) , ligamentele colatelare si ligamentul patelar.
Ligamentele încrucişate [2,66,145,146,17] sunt în număr de două . Ele sunt benzi dense de colagen care unesc femurul şi
tibia şi reprezintă nucleul cinematic al genunchiului. Funcţia lor este de a stabiliza articulaţia genunchiului şi de a se opune mişcărilor
anormale în special în plan anteroposterior (mişcarea de sertar). De asemenea două elemente foarte importante în zona articulaţiei
sunt meniscurile intraarticulare, fibrocartilagii cu rol în atenuarea presiunilor exercitate între suprafeţele aflate în contact.(figura 2.3)
Având în vedere ca oasele care participa la formarea articulaţiei genunchiului fac parte din categoria oaselor lungi,
cercetările bibliografice s-au îndreptat spre studierea structurii acestor tip de oase. Se observă în figura 2.4 , ca zone distincte în
structura osoasă cele 2 epifize si diafiza .

Diafiza se prezintă ca un tub, cu os compact, având în interior măduvă osoasă, pe când epifizele sunt formate din os
spongios şi doar la suprafaţa os compact.[103,31,112]
Aşadar din punct de vedere mecanic cu privire la forma osului lung putem trage câteva prime concluzii:

- osul poate fi asimilat cu o piesă tubulară (la nivel de diafiză) plină cu o substanţă moale (măduvă) şi care are capetele
înfundate (la nivel de epifiză);
- este important de stabilit pentru fiecare os luat în studiu rapoartele dimensionale (diafiză/epifiză)
- zona tubulară are o structura omogenă a masei osoase;
- zona epifizelor nu este omogenă, densitatea masei spongioase crescând de la interior spre exterior;
- grosimea masei osoase dure este relativ constantă pe zona tubulară şi scade în zona spongioasă a epifizelor.

Concluziile de mai sus permit modelări 3D care sa simuleze foarte bine comportamentul real al osului. Un alt aspect important care
a necesitat studiul a mai multor lucrări bibliografice s-a referit la caracteristicile mecanice ale osului, relativ la aceste caracteristici se
impun următoarele concluzii:
- în primul rând ca material, în funcţie de nivelul de aprofundare al cercetării, osul poate fi considerat izotrop, ortotrop,
anizotrop sau transversal izotrop;
- valorile caracteristicilor mecanice sunt diferite între anumite limite de la o cercetare la alta şi de asemenea pot fi variabile
şi nu constante, variaţie relativă la îmbătrânirea biologică sau la apariţia unor anumite boli. Studiul analitic şi experimental al acestor
variaţii şi determinarea unor relaţii de dependenţă constituie un subiect interesant;
- determinarea valorilor caracteristicilor mecanice poate fi făcută şi asistat cu ajutorul unor software-uri de specialitate ce
pot prelucra imaginile rezultate prin radiografiere.
- valorile modului de elasticitate şi a caracteristicilor mecanice în general vor putea fi luate în considerare ca medii ale
valorilor regăsite în literatura de specialitate sau ca şi valori măsurate pe subiectul analizat.
Valorile caracteristicilor mecanice s-ar putea determina si prin intermediul unor soft-uri care prelucrează imagini 2 D rezultate prin
radiografiere, aspect ce poate constitui subiectul unei cercetări viitoare.
Valorile uzuale întâlnite în literatura de specialitate [58,113,67,4,72,54] sunt :
- E = 12-19 GPa si ν = 0.3 pentru osul cortical
- E = 0,7-1 GPa si ν = 0.2 pentru osul spongios
Noţiuni de biomecanica genunchiului
Deoarece oasele corpului uman sunt corpuri destul de complexe din punct de vedere geometric, pentru evaluarea lor şi a patologiei
corespunzătoare, geometria acestora trebuie raportata la anumite sisteme de referinţă. Foarte importante în acest sens sunt axele
membrului inferior. Pentru a putea defini clar aceste axe şi a ne familiariza cu termenii utilizaţi pornim de la o abordare mai largă şi
anume de la planele şi axele corpului uman [103,61,3,21]. Stabilirea unui sistem de referinţa va fi de folos pentru abordarea
inginereasca a problematicii.
Corpul uman fiind un corp tridimensional pentru a putea defini şi preciza poziţia componentelor sale, se vor defini ca
elemente de referinţă, poli, axe şi plane. Corpul uman este alcătuit după principiul simetriei bilaterale putându-se defini 3 axe şi 3
planuri ce formează un triedru triortogonal (figura 2.5).
Planul sagital este un plan vertical ce trece prin mijlocul corpului (median) fiind de aceea numit plan medio-sagital. Este
planul simetriei bilaterale şi împarte corpul în două jumătăţi simetrice: stângă şi dreaptă.
Planul transversal este orizontal şi împarte corpul în două jumătăţi asimetrice: superioară (cranială) şi inferioară (caudală)
iar planul frontal este vertical şi perpendicular pe primele două. Este paralel cu fruntea şi împarte corpul în două jumătăţi
asimetrice: faţă/spate sau anterioară/ posterioară sau ventrală/dorsală.
Intersecţia acestor plane formează axele corpului , axa sagitală, axa transversală, axa longitudinală. Evident că la intersecţia acestor
axe se află originea sistemului de referinţă.
Din bibliografia studiată sunt de evidenţiat următoarele:
- originea sistemului de referinţă poate fi considerată în centrul de simetrie al corpului aflată la jumatatea distanţei dintre polii
fiecărei axe, dar poate fi şi în alte puncte particulare cum ar fi centrul de greutate, sau centrul de simetrie al bazinului etc.;
- planele prezentate pot fi translatate în funcţie de zona din corp pe care o studiem (spre exemplu articulaţia genunchiului) şi
vor purta aceleaşi denumiri (sagital, transversal şi respectiv frontal)
Un aspect important îl constituie poziţionarea reciprocă a axelor oaselor ce formează membrul inferior. (figura 2.6, 2.7)
Se defineşte astfel axa mecanica a membrului inferior ca o axa ce uneşte centrele articulare ale şoldului, genunchiului şi a gleznei,
axă ce face cu verticala un unghi de 3 grade (figura 2.6).

Figura 2.5. Axele și planele corpului uman


figura 2.6 figura 2.7

Se mai observa ca axa anatomică a tibiei coincide cu axa mecanica, pe când cea a femurului nu, ea formează un unghi fiziologic de 5-
10o fata de axa mecanica. Se mai poate evidenţia linia de orientare a şoldului, genunchiului si gleznei.
Înţelegerea anatomiei şi biomecanicii genunchiului [118,141,33,89] s-a aprofundat în ultimii ani, fiind extrem de utilă atât pentru
studiul locomoţiei în general cât şi pentru diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor aferente.

translaţie - anterior/posterior, medial/lateral, superior/inferior şi trei de rotaţie - flexie/extensie, internă/externă, varus/valgus


(figura 2.8). Mişcările genunchiului sunt determinate de forma suprafeţelor articulare ale tibiei şi femurului şi de orientarea celor 4
ligamente majore (LIA – ligamentul încrucişat anterior , LIP - ligamentul încrucişat posterior, LCM - ligamentul colateral medial LCE-
ligamentul colateral exterior). Evident mişcarea cea mai importanta este cea de flexie si extensie, mişcare complexa, in care condilii
femurali aluneca si se rostogoleşte pe tibie, urmat de o mişcare de rotaţie pasiva a tibiei ( dat fiind inegalitatea dintre cei 2 condili
femurali)
Concluziile ce rezultă din acest subcapitol sunt următoarele:
- articulaţia genunchiului permite 6 grade de libertate, 3 rotaţii şi 3 translaţii;
- chiar dacă practic este formată practic din două cuple de frecare (doi condili femurali versus două fose tibiale) acţionează
unitar datorită ligamentelor în special celor încrucişate;
- în articulaţie în timpul mişcării de flexie-extensie are loc o mişcare combinată de rostogolire, alunecare plus rotaţie axială a
tibiei;
- aceste mişcări sunt însoţite de mişcări ale meniscurilor şi ale patelei.

2.3. Stadiul actual privind modelarea în biomecanica


Progrese notabile în medicină s-au obţinut în momentul în care s-a început utilizarea tehnicii modelării în biomecanică, ca metoda de
cercetare în investigarea organismului uman.
Metodele modelarii si simulării si-au dovedit poate mai mult ca oriunde eficacitatea, deoarece obiectele cercetate sunt parţi ale
corpului uman, ce nu pot fi detaşate si studiate ca si elemente reale.
Din punct de vedere al modelării putem evidenţia în principiu două căi de modelare:
- modelarea clasică;
- modelarea prin reconstrucţie;
In ceea ce priveşte modelarea clasică, lucrurile nu sunt simple, datorita complexităţii formelor oaselor destul de greu de
descompus in forme geometrice elementare.
Paşii utilizaţi la modelare sunt cei clasici:
Identificarea formei şi suprafeţelor – Divizarea în primitive geometrice simple – Asamblarea primitivelor – design de baza –
optimizare – asignare material si caracteristici mecanice - model 3D finit.
Metoda chiar daca suferă uşor din punct de vedere al acurateţei, are avantajul ca nu necesită existenţa elementului real la modelare.
Modelarea prin reconstrucţie (inginerie inversa) are o mult mai mare aplicabilitate şi sunt consacrate două principale căi de
abordare:
- reconstrucţia prin scanare tridimensională a oaselor reale (metoda in vitro);
- reconstrucţia prin transformarea imaginilor radiografice sau CT în modele spaţiale (metoda in vivo);

Deosebirea esenţială dintre cele două metode este că pentru prima metodă este obligatorie existenţă osului real (provenit în general
de la cadavre) ca şi succesiune de activităţi, în ambele variante, putem enumera:
- Scanarea modelului solid/realizarea secţiunilor CT – Procesarea imaginilor – Generarea punctelor - Crearea curbelor – Crearea
suprafeţelor şi a solidului – modelul 3D finit
Spre deosebire de ingineria convenţională care transformă concepte şi modele în piese reale, în ingineria inversă relaţia de
transformare este inversă în sensul că piese reale se transformă în concepte şi modele inginereşti. Rezultatul proceselor aferente
ingineriei inverse în modelarea geometrică reprezintă un model geometric solid CAD care aduce creşteri semnificative în calitatea şi
eficienţa activităţii de proiectare, în procesele de fabricaţie şi în activităţile de analiză.
Simulările numerice CAE îşi găsesc din plin utilitatea în domeniul biomecanic în primul rând datorită obiectului supus cercetării.
Acesta nu poate fi testat în faza de prototip şi nici nu poate fi demontat din ansamblul din care face parte, încercat şi apoi remontat,
aşa cum se întâmplă uzual cu organele de maşini. Astfel modelarea CAD şi ulterior analiza CAE sunt metode cu aplicabilitate largă în
zona osteoarticulară de care ne ocupăm
Am studiat astfel exemple de utilizare a analizei CAE, cum ar fi Simularea comportării la compresiune a unui femur transplantat
osteocondral, sau simularea unei operaţii de protezare genunchi, în cadrul căreia se poate stabili virtual, zona de tăiere, asamblarea
implantului si starea de tensiuni şi deplasări în ansamblul protezat.
Concluziile care se pot trage la finalul studiului bibliografic privind modelarea si simularea sistemului osteoarticular uman:
cercetarea pe modele în acest domeniu este foarte importantă deoarece nu este posibil un studiu pe elemente reale în vivo;
modelarea este posibilă în variantele prezentate mai sus;
Metoda prin scanare ar fi cea mai accesibilă, este foarte exactă, însă are dezavantajul ca necesită osul pentru modelare; şi că are
ca rezultat obţinerea unui model oarecare, nu “orientat pacient”
rezultă că cea mai exactă metodă, deşi nu cea mai ieftină este cea “orientată pe pacient viu” pornind de la imagini radiografice sau
CT;
pe modelele construite se pot simula operaţii cu posibilitatea stabilirii unui optim al protocolului de operare;
utilizarea elementului finit ne permite o simulare a comportării sistemului investigat înainte şi după operaţie în diferite variante
adoptate.
2.4 Deviaţiile axiale ale membrului inferior
2.4.1. Biomecanica deviaţiilor axiale. Elemente geometrice
Pentru a evidenţia aceste deviaţii se vor face câteva consideraţii asupra alinierii normale a axelor în cazul pacientului
sănătos. Aşa cum s-a precizat în unul din subcapitolele anterioare testul de aliniere corectă este dat de coliniaritatea segmentelor de
dreapta ce unesc centrul capului femural, centrul articulaţiei genunchiului şi centrul gleznei (figura 2.9). Orice abatere de la aceasta
axă devine o deviaţie axială. In figurile 2.9 şi 2.10 sunt date şi alte elemente geometrice (unghiuri) ce pot defini deviaţiile axiale.
De asemenea unghiurile din figură sunt importante la stabilirea deviaţiilor atunci când nu este accesibilă o radiografie a întregului
picior.
Un alt element geometric important în definirea deviaţiilor axiale este poziţia axei mecanice a piciorului relativ la articulaţia
genunchiului. La un picior sănătos, aceasta traversează zona medială a articulaţiei, la 50% (figura 2.11). Axa reprezentată cu albastru
(II) este o axă mecanică deplasată datorită uzării cartilajului medial. Corecţia se realizează

prin deplasarea axei albastre II în zona laterală. In general se fac supracorecţii prin care axa desenată cu albastru (II) trebuie
deplasată peste cea roşie(I) într-un punct aflat la 62% din lăţimea articulaţiei măsurat dinspre medial spre lateral (figura 2.11). Tot pe
lăţimea articulaţiei sunt inserate şi unghiurile necesare pentru realizarea corecţiei. O clasificare a acestor deviaţii poate fi făcută în
rimul rând în funcţie de cauză şi anume:
deviaţii axiale fără modificarea formei oaselor sau datorate unor deformaţii sau uzări articulare;
o deviaţii axiale cu deformarea efectivă a oaselor sau de cauza extraarticulară.
A. Deviaţii axiale fără modificarea formei oaselor (datorate unor deformaţii sau uzări articulare)
Acest tip de deviaţii pot apărea atât în plan frontal cât şi în plan sagital.
Deviaţiile în plan frontal ale membrului inferior în zona articulaţiei genunchiului sunt de tip varus (figura 2.12), sau popular „picioare
în paranteză‖ şi de tip valgus (figura 2.12) sau „picioare în X‖. Figura 2.12 Deviaţiile în plan frontal
Se poate observa că în ambele situaţii axa mecanica a piciorului dusă prin centrul capului femural şi prin centrul gleznei nu
intersectează centrul genunchiului. In cazul deformaţiei varus axa mecanica trece prin partea mediala a genunchiului iar în valgus
prin partea laterală.
Un alt aspect ce merită menţionat se referă la zona articulară a genunchiului, legat de posibilitatea unor deplasări între
centrul articular de la nivelul condililor femurali şi cel de suprafeţele conjugate ale tibiei. Are loc astfel o subluxaţie tibio
femurală(figura 2.13). In general implicaţiile clinice sunt date de mărimea acestor deplasări.
Figura 2.13 Subluxaţie medial-laterală tibiofemurala
B. Deviaţii axiale datorate deformării efective a oaselor sau de cauza extraarticulară.
In această situaţie nu există uzări în articulaţii, deviaţiile fiind datorate deformărilor oaselor ca urmare a unor fracturi vicios
consolidate, a unor boli sau malformaţii congenitale.

figura 2.12 Deviaţiile în plan frontal


figura 2.13 Subluxaţie medial-laterală tibiofemurala

Figura 2.14 Dezaxari datorate formei oaselor

Esenţa problemei este aceea că axa mecanică a piciorului trasată din centrul capului femural până în centrul articulaţiei
gleznei, la fel ca în cazul anterior, nu intersectează centrul articulaţiei genunchiului în condiţiile în care elementele geometrice în
articulaţie sunt corecte. In figura 2.14 sunt prezentate două situaţii de deviaţii de amplitudini diferite. Se poate observa axa
mecanica deviată a piciorului care uneşte centrul capului femural cu centrul gleznei. Sunt reprezentate de asemenea axa mecanică
femurală şi tibial proximală şi axa mecanică tibială distală.
Pentru studierea acestor dezaxări sunt consacraţi următorii parametri[90]:
- Amplitudinea;
- CORA (centre of rotation of angulation)
- Planul de deformare;
- Direcţia de deformare.

2.4.2 Cauze ale dezaxărilor membrului inferior


Prezentarea sumară a cauzelor, factorilor şi a mecanismelor de apariţie şi dezvoltare a situaţiilor patologice studiate scot în evidenţă
practic importanţa şi impactul social al cercetărilor. Aşa cum am precizat în capitolul anterior deviaţiile axiale pot fi:
- fără modificarea formei oaselor datorate unor deformaţii sau uzări articulare;
- deviaţii axiale cu deformarea efectivă a oaselor, de cauza extraarticulară.
In aceasta ordine se vor prezenta cauzele şi mecanismele de producere a fenomenelor respective.
In cazul dezaxărilor fără modificarea formei oaselor, principala cauză de apariţie a deviaţiilor axiale este artrita caracterizată prin
uzarea cartilajului articular şi degradarea articulaţiei genunchiului [45,42,43,114]. Osteoartrita la nivelul genunchiului poartă şi
denumirea de gonartroza [45,55,1,10,20,137].
Principalele mecanisme de producere a gonartrozei sunt[45,92]:
- Scăderea rezistenţei mecanice a structurilor articulare ( a cartilajului în special);
- Creşterea presiunii unitare în articulaţie datorate unei supraîncărcări defectuoase a articulaţiei;
Cauzele pot fi: intraarticulare şi extraarticulare.
Cauzele intrarticulare sunt: :
- traumatismele ce determină neregularităţi în articulaţie;
- microtraumatismele ce schimbă proprietăţile membranei sinoviale
- afecţiuni ale meniscurilor.;

Cauzele extraarticulare pot fi însăşi deviaţiile genunchiului în plan frontal sau sagital.

Problematica este însă ceva mai complexă deoarece supraîncărcările şi implicit uzările în articulaţie pe de o parte şi deviaţiile axiale
pe de altă parte sunt elemente ce se potenţează reciproc.
2.4.3 Strategii de tratament privind deviaţiile axiale
Strategiile de tratament ale deviaţiilor axiale depind foarte mult de mecanismul de apariţie a acestora în care uzarea cartilajului
articular joacă un rol foarte important.
Strategiile de tratament sunt dependente de nivelul de evoluţie al bolii şi pot fi:
- nonchirurgicale caracterizate prin infiltraţii intraarticulare;
- chirurgicale caracterizate prin trei grupe de intervenţii chirurgicale.

Strategiile chirurgicale pot fi încadrate în trei grupe.


O primă grupă[45] se adresează artrozelor femuro-tibiale fără pentru care se recomandă Mozaicplastia [24,23,102,119]
A doua grupă este cea a artrozelor cu dezaxare evidentă. Printre operaţiile ce se recomandă sunt osteotomiile de corecţie.
A treia grupă se adresează artrozelor grave care se tratează prin Artroplastii de genunchi totale sau unicompartimentale[54] sau
Artrodeza care are drept scop blocarea totală a unei articulaţii în scopul stopării mecanismului de degradare.

Elementele prezentate în acest subcapitol fac legătura între deviaţiile axiale caracterizate prin unghiuri reprezentative, puncte şi
suprafeţe de contact care vor permite elaborarea unui model generalizat ce va lega cauza deviaţiei – stabilirea afecţiunii – tipul de
intervenţie pentru corecţie – instrumentarul şi dispozitivele chirurgicale utilizate

2.5 Osteotomia proximalăde tibie


2.5.1 Generalităţi. Importanţă. Scop. Pacienţi ţintă.
Osteotomia de tibie este o tehnică chirurgicală ce presupune crearea unei pene osoase la nivelul tibiei proximale în vederea
eliminării deviaţiilor axiale suferite la nivelul membrului inferior.
Scopul osteotomiei proximale de tibie este realinierea axei mecanice a membrului inferior şi, consecutiv, redistribuirea forţelor în
articulaţie, cu descărcarea compartimentului afectat.[47,70,76,88,117,132,142,161,162]
Pacienţii selectaţi pentru această procedură trebuie priviţi din următoarele puncte de vedere al [9,127]:
- afecţiunii de care aceştia suferă, incidenţa cea mai mare o are dezalinierea axei mecanice în varus datorită gonartrozei
unicompartimentale;
- limitării unghiulară a corecţiei, aceasta neavând voie să depăşească 18-20o, pentru valori mai mari fiind necesară
protezarea totală.
- al vârstei. fiind o tehnică pe deplin recomandată în cazul pacienţilor mai tineri, prezentând recuperare bună şi nu exclude
posibilitatea unor intervenţii de protezare parţială sau totală viitoare.
- gradului de obezitate.
2.5.2 Istoricul osteotomiei.
Se pot identifica trei perioade distincte în evoluţia osteotomiei, reprezentate iconic în diagrama de mai jos: perioada veche (înainte
de 1940), perioada modernă de început (1940-2000) şi perioada modernă actuală (2000-prezent). [132]
2.5.3 Osteotomia membrului inferior. Tipuri.
Pentru o imagine de ansamblu, am considerat importantă realizarea unei clasificări a osteotomiilor membrului inferior, clasificare
obţinută prin sintetizarea bibliografiei studiate Osteotomiile realizate în zona membrului inferior pot fi clasificate în funcţie de mai
multe criterii , ce vor fi prezentate în tabelul de mai jos împreună cu imagini sugestive.[85,110,79,83]
Tipurile de osteotomii prezentate mai sus se regăsesc în practică de cele mai multe ori ca o combinaţie a criteriilor mai sus
enumerate.
2.5.4 Consideraţii biomecanice privind osteotomia
Pentru a pune în evidenţă mecanismul apariţiei unui tip sau altuia de osteotomie, se impun câteva precizări biomecanice.
[5,11,62,69]
- În primul rând, în ceea ce priveşte încărcările, s-a demonstrat că forţele de pe genunchi din timpul mersului acţionează
mai mult pe compartimentul medial şi pot ajunge până la de trei ori greutatea corpului. Concluzia acestei stări de încărcare este
aceea că rata de uzare a cartilajului în zona medială este preponderentă, ceea ce va duce firesc la o deviaţie axială de tip genu varus
ce poate provoacă o încărcare a articulaţiei de 7,4 ori greutatea corporală .
Consideraţiile de mai sus scot în evidentă faptul că osteoartrita medială a genunchiului cu genu varus este mai frecventă şi, în
consecinţă, şi intervenţia de osteotomie pentru corectarea acestei deviaţii axiale.
Figura 2.15 Osteotomia de deschidere medială[116]
- Un alt aspect biomecanic important este legat de poziţionarea axei mecanice corectate. Astfel, pentru uzarea a 1/3 din cartilaj, axa
mecanică se supracorectează cu 10-15% faţă de mijlocul articulaţiei, la uzarea a 2/3 cu 20-25% iar în cazul lipsei cartilajului chiar cu
30-35%. Cea mai frecventă corecţie este însă cea de 20-25%, punctul respectiv numindu-se, aşa cum am mai amintit în lucrare,
Fujisawa Point.

Figura 2.15 Osteotomia de deschidere medială

Din punct de vedere al tehnicii chirurgicale, pentru corecţia deviaţiei în varus despre care am vorbit, există două posibilităţi, şi
anume osteotomia de deschidere medială şi osteotomia de închidere laterală.[79,83,85,110]
Osteotomia de deschidere mediala (Figura 2.15) constă în realinierea fragmentelor tibiale, prin realizarea unei tăieturi dinspre
medial înspre lateral şi desfacerea penei osoase cu unghiul de corecţie dorit.
Avantajul tehnicii este dat de obţinerea realiniamentului osos, fără a determina scurtarea membrului iar dezavantajul constă în
necesitatea utilizării unui grefon osos..

Osteotomia de închidere laterală constă în realizarea a două tăieturi concurente şi excizarea penei osoase (figura 2.16).
Dezavantajul procedurii constă în lungimea finală a osului mai mică, nesuprapunerea geometrică a fragmentelor corectate şi
posibilitatea necesităţii de secţionare şi a peroneului. In consecinţă tehnica cel mai mult recomandată este osteotomia de
deschidere medială cu posibilitatea realizării a încă unui plan de tăiere frontal descendent pentru tuberozitatea tibială
[110].
O variantă des folosită este osteotomia cu pană deschisa biplanară cu tăietură frontală descendenta (figura 2.17)
care creează suprafeţe osoase de contact mai mari, comparativ cu toate tehnicile uniplanare [110]. După realizarea
tăieturilor pentru realizarea osteotomiei de deschidere biplanare urmează a se face corecţia unghiulară cu unghiul stabilit
în faza preoperatorie. Acest unghi se realizează cu un distanţator iar conservarea acestei poziţii se realizează cu plăcuţe
specializate şi şuruburi.

2.6. Analiza SWOT


Studiul bibliografic realizat anterior, pentru a fi eficient, trebuie foarte bine structurat şi sistematizat, în vederea stabilirii
obiectivelor şi direcţiilor de cercetare ale acestei teze. În cele ce urmează se va face o analiză SWOT pentru evidenţierea punctelor
tari şi slabe, precum şi a oportunităţilor şi constrângerilor existente în legătură cu chirurgia osteoarticulară a membrului inferior.
Puncte tari
- Existenţa unei resurse umane bine pregătite profesional, cu experienţă de peste 20 de ani în ce priveşte cercetarea
inginerească de înalt nivel;
- Preocupări intense şi de lungă durată a conducătorului ştiinţific şi a echipei sale în ce priveşte biomecanica şi bioingineria cu
aplicaţii în ortopedie şi traumatologie;
- Existenţa, în consecinţă, a unei logistici teoretice şi experimentale destul de bune;
- Zona medicală de ortopedie şi traumatologie are puternice interferenţe cu cea tehnică şi tehnologică iar în general inginerii
cercetători au fost mai puţin preocupaţi de aceste probleme;
- Utilitatea foarte mare a studiului având în vedere persoanele de vârsta a doua şi a treia la care uzarea articulaţiilor survine ca o
consecinţă firească a solicitărilor în timp;
- Studiile asistate de calculator, metodele Reverse Engineering, modelările şi simulările CAD-CAE sunt imperios necesare într-un
domeniu în care cercetările pe modele reale în vivo sunt practic imposibile iar echipa noastră de cercetare este capabilă să
utilizeze superior software-ul de modelare şi simulare necesar modelării oaselor, a sistemului membrului inferior asamblat, a
deformaţiilor şi a deviaţiilor axiale ale acestuia ;
- Capacitatea echipei de cercetare de a spori mult precizia de execuţiei a intervenţiilor chirurgicale, fiind capabilă să înţeleagă
biomecanica deviaţiilor axiale şi a operaţiilor aferente, concret, operaţia de osteotomie proximală de tibie, să creeze dispozitive
specializate pentru realizarea cu mare precizie a osteotomiei
- Existenţa unor sisteme experimentale adaptabile pentru studii în domeniul medicinei;
- Existenţa unor programe de cercetare dezvoltate cu colegi din alte centre universitare din ţară şi străinătate, realizarea unor
reţele de cunoştinţe la nivel naţional cu perspectivă europeană;

Puncte slabe
- Conlucrarea complexă şi câteodată anevoioasă între ingineri şi medici;
- Lipsa de timp a cadrelor medicale datorată activităţilor curente din spitale şi a suprasolicitării medicilor în intervenţii
chirurgicale în detrimentul cercetării;
- Utilizarea imaginilor radiografice 2D pentru evaluările postoperatorii ce implică necesitatea creării unor sisteme facile de
modelare 3D pornind de la imaginile 2D;
- Existenţa unei baze materiale pentru cercetare destul de sumare ce implică necesitatea proiectării şi executării unor standuri
experimentale specializate;
- Instrumentar şi accesorii necesare reduse ce implică proiectarea unor dispozitive specializate;
- Lipsa unei strategii coerente de cercetare multidisciplinară;
- Resurse financiare destinate cercetării reduse
- Tehnologii şi echipament operator care nu asigură întotdeauna o precizie ridicată.
Oportunităţi
- Realizarea unor studii din zona materialelor în general şi a celor compozite şi a biomaterialelor în special;
- Abordarea analitică utilizând şi adaptând relaţiile specifice mecanicii şi rezistenţei materialelor şi în aria medicală;
- Existenţa pe plan mondial a unor programe de calculator ce permit modelări şi simulări cu aplicabilitate în domeniul medical;
- Studii CAD cu referire directă la gândirea unor sisteme de referinţă şi a unui set de elemente geometrice şi dimensionale ce
caracterizează tehnicile chirurgicale necesare. Crearea unor modele virtuale parametrizate 3D foarte utile ulterior în modelarea
patologiei şi simularea strategiilor chirurgicale de corecţie;
- Studii CAE aplicate pe modelele virtuale care prin metoda elementelor finite să modeleze numeric fenomenele în vederea
optimizării cu posibilităţi de aplicarea în planificarea geometrică preoperatorie a intervenţiilor chirurgicale şi simularea
comportamentului postoperator;
- Studii din zona tehnologică care să vizeze prelucrabilitatea osului ca material compozit precum şi echipamentele tehnologice
(scule, dispozitive, instrumente) cu care se realizează intervenţiile;
- Elaborarea unor produse software cu aplicabilitate pentru chirurgia osteoarticulară;
- Rezolvarea deviaţiilor axiale prin osteotomie tibială este o tehnică folosită relativ puţin în ţară comparativ cu ţările occidentale.

Constrângeri/ameninţări
- Existenţa deja pe plan mondial a unor preocupări în domeniu;
- Lipsa unei activităţi practice a inginerilor care, în general, au înţeles intervenţiile doar din surse teoretice;
- Subfinanţarea cercetării;
- Motivarea insuficientă a tinerilor spre a accede în activitatea de cercetare;
- Concurenţa sistemelor de cercetare din vest;
În baza analizei SWOT prezentată anterior, se propun obiectivele tezei de doctorat prezentate în capitolul următor al lucrării.
De asemenea, se poate sublinia oportunitatea dezvoltării unor cercetări în acest domeniu.

Orteza – concept – folosinta


Concluzii şi cateva reflexii
Ortezele sunt aparate ortopedice ce se aplica direct pe corpul pacientului pentru:
a suplini, a compensa, a corecta un deficit.
Se vorbeşte de ortezare când membrul cu deficit există. Spre deosebire de proteză, cand membrul nu
există. Ortezele si protezele sunt aparate personalizate, adică sunt realizate pornind de la caracteristicile
precise
ale pacientului. Ele pot fi utilizate numai de către pacientul pentru care au fost concepute si construite.
Condiţiile care au determinat utilizarea ortezei (ortezelor) de catre pacient, pot deveni reversibile in timp.
Depinde de patologie. Ceea ce în cazul protezelor nu se poate intâmpla niciodată. Ortezele pot fi parte
integrantă a tratamentului ortopedic. Ortezele pot fi un ‘’medicament’’.
Protezele si ortezele au nevoie să fie acceptate de către pacient.Trebuie să se petreacă un adevarat proces
de acceptare, integrare, interiorizare, identificare. Protezele şi ortezele trebuie să-şi piardă statutul de
obiect al realităţii externe in raport cu pacientul şi să devina părţi ale corpului său.
Eficacitatea protezelor si ortezelor nu va fi deci măsurată numai in funcţie de parametrii anatomofuncţionali
dar şi din punct de vedere psihologic si comportamental al pacientului.
Exista destul de multe tipuri de orteze folosite pentru picioare. Aici putem enumera cateva dintre ele si
necesitatile acestora in functie de afectiuni ce difera de la individ la individ.
Una dintre acestea este orteza GALIPERT, pe care o vom descrie in cateva cuvinte despre ce este ea si la ce se
foloseste.
Este o orteză sold genunchi - gleznă picior construită din metal şi piele sau metal şi plastic termoformabil
(polipropilenă).

Orteza permite descărcarea totală sau parţială a membrului inferior pe care se găseşte montat un fixator
extern urmare a unei intervenţii chirurgicale.
Părţi componente:
- O parte crudală-manşetă cu sprijin pe ischion cu două şine laterale, cercuri stabilizatoare (bineinţeles) cu
sau fară articulaţie de genunchi în funcţie de poziţionarea fixatorului intern.
- O parte jambieră prevazută cu cercuri stabilizatoare
- Partea redioasa formata pur si simplu dintr-un etrier de descărcare. Acesta este fixat la partea jambieră
prin sistem de prelungitor. Observatie :
- Se va realiza o compensaţie la Membrul Colateral. Acest tip de orteză este evolutiv. Trebuie să poată fi
modificat pe toată durata tratamentului medical.
- Corsetul si articulatia de şold. Este imperios necesară folosirea unei articulaţii de şold (piesă) pentru a
evita orice mişcare a articulaţiei de şold,in special cand există sau/şi o fractură a femurului. Articulaţia de
şold este prevazută cu zavor Hoffa şi se montează pe corsetul prin sistem furcă. Corsetul se închide in
anterior prin sistem de banda autoagripantă.
Este indicate in a fii folosita in urmatoarele situatii:
- Fracturi cu fixator extern
- Fracturi de cotil unde s-a încheiat perioada de tracţiune
O urmatoare orteza se numeste Orteza Chinion si vom prezenta la fel ca si la orteza anterioara cateva detalii
despre aceasta si intrebuintarea ei.
Inchidere anterioară cu banda actogripantă se prelungeşte în jos de o parte şi de cealaltă a condililor
femurali. Marginea internă formează o fixare suprarotuliană până aproape de marginea externă.
Partea gambieră
Coboară până la 1/3 inferioară. Se articulează cu partea crurală închiderea anterioară cu banda Velcro.
Partea Pedioasă
Se articulează cu cea jambieră la 1/3 inf (articulaţia nu este fiziologică) extremitatea găsindu-se fie pe
linia art. metatarofalangiene fie în limita falangienelor distante.
Rapelele Elastice
La nivelul genunchiului, rapelul de extensie se efectuează de resorturi elastice de forţe diferite (funcţie de
culoare)
Punctele de fixare - agaţare pot fi schimbate astfel incât acţiunea să varieze.
La nivelul părţii pedioase, rapelele de extensie asigură repoziţionarea piciorului la 90 grade. Pe partea
post a parţii jambiere se găseşte un şurub ce permite regularea echinismului piciorului.
Această orteză este numită si dinamică.
Orteza de genunchi sau genunchiera
Este compusă dintr-o parte crurală şi o parte gambieră ce pot fi legate între ele de o articulaţie de
genunchi sau nu. Genuncherele se pot găsi – prefabricate sau pot fi fabricate individual. Ele sunt
construite din polietilena şi şinărie articulată din poliamida. Orteza de genunghi sau genunchera
individuală se construieşte după mulaj orientat.
Partile din polietilena (crurală si gambieră) sunt termoformate sub vid.
Orteza – creata pe computer cu ajutorul software-lui de proiectare si modelare Solidworks, pornind de
la ideea unei proteze pe care am gasit-o in numeroasele cautari pe internet, ne-am gandit ca ar trebui
modificata pentru a putea fi folosita pe ambele picioare. Totodata am creat aceasta orteza pentru a arata
faptul ca un individ fiind mai inalt, sa se poata mula si mari pe piciorul acestuia. Voi adauga cateva imagini
pentru a arata faptul ca se poate realiza acest lucru. Dar vreau sa reflectam asupra faptului ca aceasta orteza
este doar un concept virtual, ce nu a fost realizat fizic dar cu siguranta daca se va dori se vor mai face cateva
ajustari si se poate realiza si fizic.

Dupa cum se observa in prima imagine este o prima vedere si o prima idee virtuala in vederea realizarii acestei
orteze fizic nu doar modelul virtual, bineinteles ca aceasta orteza ar ajuta la fel de mult multe persoana cu
probleme. Plecand de la simpla idee a ortezei aceasta este o ajustare pe inaltime in functie de individ.

vedere a ortezei
Modul de folosinta a ortezei este pentru ambele picioare
Vedere sectiune orteza

Vedere partea de legatura a ortezei


BIBLIOGRAFIE

1 Abramson S.B., The role of COX-2 produced by cartilage in arthritis. Osteoarthritis Cartilage
1999;7:380-381.
2 Adachi N., Ochi M, Uchio Y Et Al (2004) Reconstruction Of The Anterior Cruciate Ligament. Single-
Versus Double-Bundle Multistranded Hamstring Tendons. J Bone Joint Surg Br 86:515–520
3 Ahmed A., M.; Burke, D. L.; Duncan, N. A. And Chan, K. H.: Ligament Tension Pattern In The Flexed
Knee In Combined Passive Anterior Translation And Axial Rotation. J. Orthop. Res.1992; 10:854-867
4 Ahmet C., Cilingira*, Vahdet Ucara, Recep Kazana, Three-Dimensional Anatomic Finite Element
Modelling Of Hemi-Arthroplasty Of Human Hip Joint, Trends Biomater. Artif. Organs, Vol 21(1), Pp 63-
72 (2007) Http://Www.Sbaoi.Org
5 Amis A., Biomechanics of high tibial osteotomy , Knee Surg Sports Traumatol Arthrosc (2013)
6 Amis A., Biomechanics Of Ligaments. In : Jenkins DHR, Ed. Ligament Injuries And Their Treatment.
London : Chapman And Hall, 1985: 3-28.
7 Ammar Anbari, Adam B. Yanke, And Brian J. Cole Opening Wedge High Tibial Osteotomy
8 Amzallag J., Nicolas Pujol , A. Maqdes , P. Beaufils , T. Judet , Y. Catonne Patellar height modification
after high tibial osteotomy by either medial opening-wedge or lateral closing-wedge osteotomies Knee
Surg Sports Traumatol Arthrosc (2013)
9 Annunziato A., MD*, Ludovico Panarella, MD, High Tibial Osteotomy For The Treatment Of
Unicompartmental Arthritis Of The Knee , Orthop Clin N Am 36 (2005) 497 – 504
10 Antonescu D.M., Pop D.M.; Elemente de patologie osteoarticulara, Ed. Teora 2000, pp. 7-9, ISBN
9732005580

11 Sursa www.scribd.com