INTRODUCERE..............................................................................................................................

1
1. Definiţii date terorismului............................................................................................................2
2. Cadrul legislativ de prevenire şi combatere a terorismului..........................................................3
2.1. Reglementări internaţionale...................................................................................................3
2.2. Reglementări naţionale..........................................................................................................5
3. Principalele organizaţii internaţionale de securitate.....................................................................7
3.1. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU).....................................................................................7
3.2. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)............................................................7
3.3. Uniunea Europeană (UE).......................................................................................................8
3.4. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).............................................9
4. Strategii în prevenirea şi combaterea fenomenului terorist........................................................11
4.1. Strategii şi direcţii ale Uniunii Europene.............................................................................11
4.2. Strategii ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord...................................................14
4.3. Rolul şi locul României în cadrul coaliţiei împotriva terorismului.....................................17
CONCLUZII...................................................................................................................................19
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................20

0
 INTRODUCERE

Terorismul nu a apărut recent. El este foarte vechi – a precedat strategia terorii

exercitată de legiunile romane asupra populaţiilor din zonele ocupate, supravieţuind acesteia –
şi, de-a lungul timpurilor, s-a manifestat sub toate formele posibile, de la terorismul peşterii la
ciberterorism, în funcţie de treapta de civilizaţie pe care a ajuns omenirea, deci de mijloacele la
dispoziţie şi aproape peste tot în lume. Mijloacele au fost mereu altele, esenţa a rămas însă
aceeaşi: înfricoşare, distrugere, ucidere. Din păcate, şi terorismul, ca şi războiul, face parte,
într-un fel, din arsenalul prin care lumea se neagă pe sine, se urăşte şi se autodistruge, crezând
că se purifică.

Terorismul este acelaşi de veacuri. Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra

Statelor Unite ale Americii, prin imaginea terifiant ă transmisă în direct (ca şi cea a revoluţiei
române din decembrie 1989), n-a făcut altceva decât să schimbe percepţia omenirii şi a fiecăruia
în parte, să-i aducă aminte că, undeva, nu departe de el, de omul planetei, poate chiar lângă el,
poate chiar în el, se află un monstru care-l poate ucide oricând şi oricum. Acesta a fost, probabil,
şi obiectivul central al atacurilor din 11 septembrie: crearea unui coşmar universal, lumea să
afle şi să nu uite că poate fi lovită şi ucisă oricând, oriunde şi prin orice mijloace.

Terorismul nu este doar răul care se abate asupra planetei, ci este chiar răul din lume,
adică răul nostru, partea fanatică dintre noi şi, adesea, din noi, fanatismul obsesiv al puterii, al
răzbunării, el egocentrismului, al pedepsirii cu orice preţ, al purificării prin ucidere şi prin
distrugere. De aceea, acest fenomen specific doar mediului uman (doar fiinţa umană are
plăcerea sadică de a teroriza) trebuie investigat şi analizat aşa cum este, de pe poziţii cât se
poate de obiective, pentru a-i decela sensurile şi mecanismele, pentru a-i afla izvoarele şi, în
consecinţă, pentru a-i anihila cauzele, a-i distruge structurile, a-i limita efectele şi a-i tăia
rădăcinile.

Terorismul este o ameninţare asimetrică, din umbră. Evoluţia lui, de la o seamă sau o
sumă de acte teroriste disparate la un summum al fanatismului, cruzimii şi violenţei, adică la un
război terorist, şi el asimetric şi pervers, este de natură să genereze reacţia corespunzătoare a
omenirii, să declanşeze adică războiul antiterorist.

1
 1. Definiţii date terorismului

Definiţiile date terorismului sunt numeroase şi foarte diversificate. Unele consideră acest
fenomen ca fiind normal, ca reacţie la „virusarea“ sistemelor societale şi la bulversarea
sistemelor de valori, altele îl plasează în formele extreme de manifestare a violenţei umane, iar
cele mai multe îl consideră ca o reacţie anormală, asimetrică, chiar atipică şi, în general, cu totul
disproporţionată la progres, la tendinţele evolutive ale societăţilor.
Termenul de terorism vine din limba latină, de la cuvintele terror- terroris, şi are
conotaţie militară. Terorismul era folosit de legiunile romane pentru a impune legea lor,
înspăimântând populaţia şi obligând-o astfel la supunere. Hitler avea şi el o atitudine extrem de
favorabilă faţă de terorism. Unul din principiile după care se ghida şi pe care-l enunţă în „Mein
Kampf“ era acela potrivit căruia „singurul mijloc de a câştiga cu uşurinţă împotriva raţiunii îl
reprezintă teroarea şi forţa“.
Primele încercări de definire a terorismului din punct de vedere juridic au apărut în timpul
„Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale”, prin intermedi-ul lui Quintilliano
Saladana, care a introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de „crimă
internaţională”1 (ce includea în sfera sa de definire crimele împotriva drepturilor omului şi
crimele comise împotriva şefilor statelor străine sau a reprezentanţilor diplomatici ai acestora).
Datorită inabilităţii statelor de a cădea de acord asupra definirii „crimei politice” sau a
determinării exacte a ceea ce constituie un act terorist, patru conferinţe internaţionale au eşuat în
încercarea de a defini terorismul.
În cadrul conferinţei de la Copenhaga din anul 1935 se ajunge la definirea juridică a
terorismului ca „act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii sau libertăţii
oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o stare de teroare în vederea
schimbării autorităţi publice sau împiedicarea acţiunilor aceste-ia, sau care urmăreşte
deranjarea relaţiilor internaţionale ”.
Prima „Conferinţă a Ligii Naţiunilor pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului” a avut
loc între anii 1935-1936, în cadrul acesteia adoptându-se definirea actelor teroriste ca „actele
criminale îndreptate împotriva unui stat, astfel gândite şi concepute să creeze teroare în minţile
persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a opiniei publice ”.
În 1972, administraţia americană a înaintat, în cadrul celei de-a şasea Adunări Generale a
ONU, memoriul „Propunerea SUA privind legiferarea convenţiei pentru prevenirea şi
pedepsirea anumitor acte de terorism internaţional”, finalizată cu decizia ONU de a stabili un
„Comitet Ad Hoc pentru terorismul internaţional”.
La 9 decembrie 1985, ONU a adoptat pentru prima dată o rezoluţie de condamnare a
actelor teroriste, definindu-le ca „acte criminale”.
Terorismul are o plajă foarte largă de scopuri, obiective şi nu poate fi redus la ceea ce s-ar
numi patologie socială. Dar el este un produs al societăţii omeneşti, vine din interiorul
civilizaţiilor şi se prezintă ca o trecere la limită, ca un summum al acu-mulărilor negative.
Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex, constând din
manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui şi
a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a teroriza, printr-o gamă
foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă, călău şi
condamnat.
Terorismul are cauze şi efecte. El se prezintă ca un aisberg, care ameninţă nu numai cu
ceea ce se vede, ci mai ales cu ceea ce nu se vede. Poate avea explicaţii, nu însă şi justificări sau
raţiuni suficiente. Terorismul frizează iraţionalul. El nu este înfruntare sau confruntare, ci
anormalitate, ură, patologie socială, inteligenţă criminală, mârşăvie.

1
M., Ferchedău-Munteanu, (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Bucureşti, Editura Omega, 2001

2
 2. Cadrul legislativ de prevenire şi combatere a terorismului

2.1. Reglementări internaţionale

La jumătatea secolului al XIX-lea, Belgia a fost prima ţară care a adoptat un plan de
măsuri de combatere a terorismului, prin introducerea, în legislaţia penală, a „clauzei atentatului”,
făcând extrădabili autorii asasinatelor politice.
Următoarea etapă în dezvoltarea măsurilor de reglementare juridică, în scopul combaterii
terorismului, datează din perioada interbelică, cu precădere după asasinarea la Marsilia, în 1934,
a regelui Alexandru al Iugoslaviei, a ministrului de externe francez, Louis Barthon, respectiv a
cancelarului austriac Dolfuss, momente culminante ale actelor de terorism cu implicaţii
internaţionale. Urmarea acestor evenimente au constituit-o abordarea problematicii terorismului
în faţa Ligii Naţiunilor şi adoptarea Convenţiei din 1937 pentru prevenirea şi reprimarea
terorismului. Artizanul convenţiei adoptate în 1937 privind iniţierea unor măsuri internaţionale
pentru condamnarea actelor teroriste a fost juristul român Vespasian Pella.
Dezvoltarea reglementărilor privind cooperarea internaţională în domeniul combaterii
terorismului a cunoscut o evoluţie constantă după cel de-al Doilea Război Mondial, mai ales ca
urmare a creşterii numărului cazurilor de piraterie aeriană.
Astfel, O.N.U. a inclus terorismul printre crimele internaţionale, elaborând instrumente
juridice (convenţii, rezoluţii etc.) care au condus la adoptarea unor măsuri practice privind
cooperarea statelor pentru reprimarea terorismului internaţional. În urma unor eforturi sporite ale
unor state, s-a reuşit încheierea mai multor convenţii internaţionale care abordează şi unele dintre
aspectele terorismului internaţional:

 Convenţia asupra infracţiunilor şi altor acte comise la bordul aeronavelor (Tokio, 14

septembrie 1963);
 Rezoluţia nr. 2551, din 12 decembrie 1969, intitulată „Deturnarea forţată a aeronavelor
civile în zbor”;
 Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U., la 24 octombrie 1970;
 Convenţia privind incriminarea deturnărilor de aeronave (Haga, 16 decembrie 1970);
 Convenţia privind incriminarea actelor săvârşite împotriva siguranţei aeronavelor
(Montreal, 23 septembrie 1971);
 Convenţia Organizaţiei Statelor Americane privind prevenirea şi reprimarea actelor de
terorism, ce reprezintă infracţiuni contra persoanei, precum şi a actelor de forţă, conexe
acestor delicte, a extorcării şi a altor acte, dacă acestea au repercusiuni internaţionale –
este prima convenţie regională în materie, semnată la 2 februarie 1971 la Washington şi
intrată în vigoare în 1973;
 Convenţia împotriva luării de ostatici (New York, 17 decembrie 1979);
 Rezoluţia nr. 34/ 145 a Adunării Generale a O.N.U. – adoptată la 17 decembrie 1979,
condamnă fără echivoc toate actele de terorism internaţional care pun în pericol sau
suprimă vieţi umane ori ating libertăţi fundamentale;
 Documentul final al reuniunii de la Madrid, din anul 1980, a statelor participante la
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană;
 Rezoluţia nr. 39/ 159 – adoptată în 1984 de Adunarea Generală a O.N.U., se referă la
„inadmisibilitatea politicii terorismului de stat şi a oricăror acţiuni de stat vizând
subminarea sistemului social politic în alte state suverane”;
 Rezoluţia nr. 40/ 161 – adoptată în decembrie 1985 de Adunarea Generală a O.N.U., după
o serie de acte teroriste, condamnă ca infracţiuni toate actele, metodele şi practicile
teroriste;
 Rezoluţia nr. 579 a Consiliului de Securitate – adoptată la 18 decembrie 1985, din
iniţiativa S.U.A., condamnă categoric luările de ostateci şi răpirile de orice fel;

3
  Rezoluţia privind combaterea terorismului – adoptată la reuniunea de la Tokyo, din 4 - 6
mai 1986, precizează măsurile ce trebuie aplicate, atât în cadrul legislaţiei internaţionale,
cât şi în planul normelor interne, „împotriva oricărui stat implicat în mod evident în
sprijinirea terorismului internaţional”;
 Protocolul privind incriminarea actelor de violenţă săvârşite pe aeroporturi ce servesc
traficului internaţional, complementar Convenţiei privind incriminarea actelor săvârşite
împotriva siguranţei aeronavelor (Montreal, 24 februarie 1988);
 Convenţia pentru incriminarea actelor săvârşite împotriva siguranţei navigaţiei maritime
(Roma, 10 martie 1988);
 Convenţia O.N.U. privind incriminarea atentatelor teroriste cu bombă (New York, 15
decembrie 1997);
 Convenţia O.N.U. privind incriminarea finanţării terorismului (New York, 9 decembrie
1999) ;
 Rezoluţia nr. 1373/ 2001 a Consiliului de Securitate O.N.U. privind combaterea
terorismului;
 Rezoluţia nr. 1540/ 2004 a Consiliului de Securitate O.N.U. privind neproliferarea
armelor de distrugere în masă;
 Protocolul O.N.U. pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei navigaţiei
maritime (2005);
 Convenţia internaţională privind reprimarea actelor de terorism nuclear – New York, 14
septembrie 2005;
 Rezoluţia nr. 1904/ 2009 a Consiliului de Securitate O.N.U. privind aplicarea de sancţiuni
împotriva Al-Qaeda, asupra lui Osama ben Laden şi a grupării talibanilor.

Reglementarea juridică internaţională a luptei contra terorismului s-a făcut atât la nivelul
O.N.U., cât şi regional, la nivelul Consiliului Europei, al statelor americane şi al statelor arabe.

Astfel, a fost adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1977, Convenţia europeană pentru

reprimarea terorismului. Urmare a actelor teroriste din 11 septembrie 2001 din S.U.A., s-a
constatat o activare fără precedent a luptei contra terorismului, când ţări care aparţineau unor
sisteme politice diferite au adoptat o atitudine comună. Astfel, la cea de-a 24-a Conferinţă a
miniştrilor europeni de justiţie, organizată în perioada 4-5 octombrie 2001, la Moscova s-a
adoptat Rezoluţia nr.1 privind lupta contra terorismului internaţional, prin care se condamnă
atacurile teroriste asupra S.U.A, se reafirmă necesitatea combaterii oricăror forme de terorism şi
sunt invitate statele să susţină, printr-un efort constant şi colectiv, iniţierea demersurilor necesare
elaborării setului de norme privind pedepsirea actelor teroriste şi să adopte de urgenţă toate
măsurile juridice care se impun în acest scop. În acest fel, au fost puse bazele pentru Strategia
mondială antiteroristă şi Planul de acţiune al celor 192 de state membre – adoptată în cadrul
O.N.U., la 8 septembrie 2006, prin care se abordează global fenomenul, în contextul unei
cooperării internaţionale degrevată de componenta politică:

 Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea terorismului – Varşovia, 16 mai 2005;

 Convenţia Consiliului Europei privind descoperirea, sechestrarea şi confiscarea
produselor care stau la baza metodologiei privind finanţarea terorismului – Varşovia, 16
mai 2005.
În aceeaşi măsură, la nivelul ţărilor Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre
(OCEMN), s-au intensificat preocupările în sfera creării unui cadru legislativ coerent şi adaptat,
prin intrarea în vigoare a următoarelor documente:

 Carta OCEMN (Yalta, 1998);

 Acordul încheiat la nivelul guvernelor ţărilor membre OCEMN referitor la cooperarea în
domeniul combaterii criminalităţii, în special a celei organizate (Corfu, 1998)

4
  Protocolul adiţional la sus-menţionatul Acord, referitor la combaterea terorismului (Atena,
2004).

2.2. Reglementări naţionale

Marea majoritate a strategiilor şi programelor guvernamentale elaborate în ţările

democratice pentru prevenirea şi combaterea terorismului vizează, cu prioritate, îndeplinirea
următoarelor obiective: previziunea, prevenirea, descurajarea şi reacţia.
Înscriindu-se în contextul generat de măsurile iniţiate de comunitatea internaţională
privind combaterea terorismului, România a adoptat măsuri legislative şi administrative pentru
apărarea vieţii, integrităţii corporale, a libertăţii şi demnităţii propriilor cetăţeni, reprezentanţilor
statelor străine şi tuturor persoanelor fizice care se găsesc pe teritoriul ţării noastre.
Prevenirea şi combaterea terorismului se realizează în conformitate cu prevederile
convenţiilor internaţionale privind reprimarea terorismului, la care România este parte, precum şi
cu respectarea legislaţiei internaţionale şi a legislaţiei interne cu privire la drepturile omului.

Dezvoltarea bazei legale:

Evoluţiile de după 11 septembrie 2001 au impus actualizarea cadrului legal şi

perfecţionarea mecanismului operaţional în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului, sens
în care:

 2001 - SRI a fost desemnat, prin hotărâre a CSAT, autoritate naţională în domeniul
antiterorism;
 2002 – CSAT a aprobat Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului,
document doctrinar care stabileşte priorităţile strategice ale României în domeniu;
 2002 – a fost creat, pe baza Strategiei, Sistemul Naţional de Prevenire şi Combatere a
Terorismului (SNPCT) , care include 21 de autorităţi şi instituţii publice cu
responsabilităţi în domeniu, şi al cărui coordonator tehnic este SRI;
 2004 – a fost aprobat, prin decizia CSAT, Sistemul Naţional de Alertă Teroristă;
 2004 – Parlamentul României a aprobat Legea nr. 535 privind prevenirea şi combaterea
terorismului;
 2005 – a fost înfiinţat Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă, structură a SRI prin
care se asigură coordonarea tehnică a SNPCT;
 2006 – CSAT a aprobat Metodologia de organizare şi executare a intervenţiei
contrateroriste, care stabileşte procedurile concrete de gestionare a unei situaţii de criză
teroristă);
 2007 – CSAT a aprobat Strategia de comunicare şi diseminare a informaţiilor pentru
prevenirea şi limitarea efectelor unei situaţii de risc terorist sau criză teroristă;
 2008 – a fost actualizat Protocolul general de organizare şi funcţionare a SNPCT;
 2008 – SRI a fost desemnat – prin Legea nr. 146/ 2008 pentru aderarea României la
Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica
Franceză, Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Austria
privind aprofundarea cooperării transfrontaliere, în special în vederea combaterii
terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, semnat la Prüm, 27 mai
2005 - autoritate competentă pentru implementarea Tratatului PRUM, respectiv punct
naţional de contact pentru schimb de informaţii în prevenirea infracţiunilor de terorism
şi punct naţional de contact şi coordonare pentru însoţitorii înarmaţi la bordul
aeronavelor.

Prevederea legală referitoare la activităţile tehnice de prevenire şi combatere a

terorismului vizează efectuarea, în mod temporar sau permanent, de la caz la caz, în orice loc de
pe teritoriul naţional expus ameninţărilor, a unui ansamblu complex şi coerent de măsuri şi
5
activităţi tehnice specifice, de verificare şi investigare asupra unor obiective de diferite naturi şi
destinaţii, având drept scop depistarea, în vederea neutralizării, a oricăror ameninţări de factură
teroristă.
Legea nr. 535/ 2004 defineşte la art. 4, pct. 7 acţiunile teroriste astfel: “pregătirea,
planificarea favorizarea, comiterea, conducerea, coordonarea, controlul asupra actului terorist,
precum şi orice alte activităţi desfăşurate ulterior comiterii acestuia, dacă au legătură cu actul
terorist”.

Alte acte normative, aplicabile în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului pe

teritoriul României, sunt:

 Legea nr. 21/ 1991 privind cetăţenia română, cu modificările şi completările ulterioare;
 Legea nr. 126/ 1995 privind regimul materiilor explozive, cu modificările şi completările
ulterioare;
 O.U.G. nr. 105/ 2001 privind frontiera de stat a României, cu modificările şi completările
ulterioare;
 O.U.G nr. 159/ 2001, pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-
bancar în scopul finanţării de acte de terorism;
 Legea nr. 678/ 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu
modificările şi completările ulterioare;
 H.G. nr. 21/ 2001, privind participarea României, împreună cu statele membre N.A.T.O.,
la acţiunile de combatere a terorismului internaţional;
 O.U.G. nr. 194/ 2002 privind regimul străinilor în România, republicată;
 H.G. nr. 467/ 2002 pentru aprobarea Listei cuprinzând persoanele fizice şi juridice
suspecte de săvârşirea sau de finanţarea actelor de terorism;
 Legea nr. 656/ 2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism cu
modificările şi completările ulterioare;
 Legea nr. 39/ 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;
 Legea nr. 295/ 2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, cu modificările şi
completările ulterioare;
 Legea nr. 302/ 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu
modificările şi completările ulterioare;
 H.G. nr. 1272/ 2005 pentru aprobarea Listei persoanelor fizice şi persoanelor juridice
suspecte de săvârşirea sau de finanţarea actelor de terorism.
 Legea nr. 122/ 2006 privind azilul în România, cu modificările şi completările ulterioare;
 O.U.G. nr. 202/ 2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale.
Acordurile încheiate de România, privind cooperarea în prevenirea şi combaterea
terorismului, confirmă determinarea de a crea un cadru legal larg şi unitar, care să corespundă
cerinţelor impuse de evoluţia fenomenului terorist la nivel global.

Pentru combaterea terorismului, România a acţionat şi va acţiona în cadrul NATO,

Uniunii Europene şi a altor organizaţii internaţionale, în direcţia promovării şi consolidării
democraţiei, sprijinirii guvernelor şi instituţiilor de securitate şi apărare în lupta împotriva
terorismului, participării la operaţiuni multinaţionale, asistenţă complexă în procesul de
prevenire, contracarare şi reconstrucţie post-conflict. Angajarea responsabilă şi efectivă la
campania internaţională împotriva terorismului – inclusiv prin participare militară, dacă este
necesar – reprezintă un reper major al Strategiei de securitate naţională a României.

6
 3. Principalele organizaţii internaţionale de securitate

3.1. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Înfiinţată la 26 iunie 1945 şi devenită efectivă la 24 octombrie 1945, Organizaţia

Naţiunilor Unite şi-a stabilit ca principal scop menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi
promovarea cooperării economice, sociale, culturale şi umanitare.
În ceea ce priveşte pacea şi securitatea internaţională, de la crearea sa, ONU a fost
adesea chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă
părţile opozante să folosească masa de discuţii, şi nu forţa armată, sau să ajute la restabilirea păcii
în cazul declanşării vreunui conflict. În cursul anilor ’90, au apărut schimbări majore în pattern-
urile conflictului, peste 90% dintre conflicte desfăşurându-se în interiorul statelor, şi nu între ele.
Din acest motiv, ONU a reconstruit o nouă gamă de instrumente, accentuând prevenirea
conflictelor, adaptând continuu operaţiunile de menţinere a păcii, implicând organizaţiile
internaţionale şi întărind construirea păcii post-conflictuale. Confruntat cu conflicte caracterizate
de violenţă etnică (în Somalia, Ruanda şi fosta Iugoslavie), Consiliul de Securitate al ONU a
renunţat la desfăşurarea operaţiunilor între anii 1995 şi 1997, însă crizele profunde din Congo,
Africa Centrală, Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone şi Etiopia-Eritreea au determinat, în
ultimii ani, reluarea misiunilor de menţinere a păcii. Experienţa anilor trecuţi a făcut ca ONU să
se concentreze mai mult ca niciodată pe construirea păcii şi pe sprijinirea structurilor ce o vor
consolida. Tot această experienţă a arătat că menţinerea păcii, în sensul evitării conflictului
militar, nu este suficientă pentru stabilirea unei păci sigure; o asemenea securitate poate fi realizat
ă numai prin ajutorul acordat ţărilor pentru a favoriza dezvoltarea economică, justiţia socială,
protecţia drepturilor omului, buna guvernare şi desfăşurare a procesului democratic.
O altă coordonată importantă a activităţii ONU este susţinerea dezvoltării economice şi
sociale a statelor lumii. Deşi aproape toţi indivizii umani asociază această organizaţie cu
problemele păcii şi securităţii, ONU se ghidează după următorul principiu: pacea şi securitatea
durabile sunt posibile numai dacă este asigurată bunăstarea economică şi socială a oamenilor
din toată lumea. Multe dintre transformările economice şi sociale globale din ultimele cinci
decenii au fost semnificativ influenţate de activitatea ONU, ce şi-a asumat rolul de centru
mondial pentru construirea încrederii şi a stabilit priorităţile şi scopurile cooperării internaţionale
pentru a asista ţările în tranziţie şi a dezvolta un mediu economic global de susţinere.

Strategiile de prevenire a conflictelor şi dezastrelor se adresează cauzelor de bază ale

războiului într-o manieră comprehensivă. Ele favorizează securitatea, creşterea economică,
guvernarea democratică şi respectul pentru drepturile omului – ceea ce rămâne cea mai bună
protecţie împotriva dezastrelor naturale sau provocate de om.

3.2. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Necesitatea stabilirii unei forme instituţionalizate de cooperare între state s-a făcut
puternic simţită mai ales în perioada 1945-1949, când, deşi ţările din Europa Occidentală şi-au
diminuat sistemele de apărare, conform înţelegerilor din timpul celui de-al doilea Război
Mondial, URSS-ul ducea o politică expansionist ă şi nu dădea nici un semn că ar intenţiona să
reducă puterea forţelor sale armate. În plus, impunerea unor regimuri nedemocratice, mai ales, în
centrul şi estul Europei, ameninţările la adresa suveranităţii Norvegiei, Greciei şi Turciei, blocada
Berlinului, ca şi violarea drepturilor şi libertăţilor omului în multe dintre ţările lumii au constituit
un motiv întemeiat pentru luarea unor decizii în acest sens. Prin Tratatul Atlanticului de Nord
(1949) este creată o asociere de state suverane, o alianţă de apărare colectivă. NATO, construită
pe baza acestui Tratat, este o organizaţie interguvernamentală ai cărei membri îşi păstrează
integral suveranitatea şi independenţa şi care oferă un forum de consultare asupra problemelor
politice şi militare, dar şi non-militare ce pot afecta securitatea statelor membre. NATO este o
alianţă politică şi de apărare: capacitatea sa de apărare are drept scop descurajarea agresiunii sau

7
oricărei alte forme de presiune, iar dispozitivul său militar se bazează pe principiul că ţările
membre trebuie să menţină colectiv o apărare adecvată pentru descurajarea agresiunii şi pentru a-
şi păstra integritatea teritorială şi a restabili pacea. Pentru realizarea politicii de securitate şi de
păstrare a ordinii la nivel internaţional, au fost stabilite următoarele mijloace principale:

 menţinerea unui potenţial militar suficient pentru a preveni războiul şi pentru a asigura
o apărare eficientă;
 o capacitate globală de a gestiona crize ce pun în pericol securitatea membrilor
Alianţei;
 promovarea activă a dialogului cu alte ţări;
 o înţelegere a securităţii europene în termenii cooperării, mai ales pentru a face să
avanseze tratativele legate de controlul armamentelor şi dezarmarea.

La sfârşitul Războiului Rece, a devenit evident că, deşi nu mai exista pericolul unei
invazii militare la scară largă, s-au dezvoltat noi riscuri legate de posibila instabilitate a anumitor
părţi ale Europei. Statele membre NATO au înţeles că evoluţiile militare şi non-militare în afara
zonei Alianţei ar putea afecta puternic securitatea acesteia şi a regiunii transatlantice. NATO a
trebuit să se centreze pe noi riscuri la adresa stabilităţii, precum tensiunile etnice şi religioase,
instabilitatea politică, fragilitatea economică, dezastrele ecologice şi proliferarea armelor de
distrugere în masă. O privire de ansamblu asupra securităţii euro-atlantice şi posibilitatea ca
NATO să o realizeze şi să o apere au fost incluse în Noul Concept Strategic al Alianţei din 1991.
NATO a început, într-o anumită măsură, să se axeze pe problematica cooperării, managementului
crizelor şi a prevenirii conflictelor.
Sprijinul NATO pentru coordonarea, dar şi coordonarea însăşi, a organizaţiilor
internaţionale a fost întotdeauna o funcţie prioritar ă a existenţei sale. În timpul Războiului Rece,
NATO a acţionat, în primul rând, ca o organizaţie de apărare colectivă, centrată pe Articolul 5 al
Tratatului de la Washington. În acelaşi timp, NATO nu a fost preocupată de acţiunile non-Art. 5,
precum menţinerea păcii.
În 1994, NATO a folosit forţa militară, pentru prima dată în istoria sa, nu pentru realizarea
apărării colective, ci în sprijinul forţelor ONU în Bosnia-Herţegovina. Aceasta, împreună cu
desfăşurarea ulterioară a IFOR, a semnalat un moment de cumpănă. În următorii cinci ani,
politica sa de menţinere a păcii a fost revizuită de două ori pentru a deveni practicabilă şi pentru a
ţine cont de învăţămintele din Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. Momente semnificative le oferă şi
participarea sa la ISAF în Afganistan sau cooperarea mai strânsă cu UE, pe baza aranjamentelor
Berlin Plus, sau cu statele Europei, Caucazului şi Asiei Centrale, ale Dialogului Mediteranean,
Orientului Mijlociu lărgit (misiunea de formare din Irak sau Iniţiativa de Cooperare de la
Istanbul), ori acţiunile de parteneriat contra terorismului (PAP-T), însă şi preocupările
transformaţionale post-Riga.

3.3. Uniunea Europeană (UE)

Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei este

semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului, al cărei scop era acela de dezvoltare a zonelor de liber schimb şi a pieţelor comune ale
ţărilor semnatare: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Urmează constituirea
unor noi comunităţi europene, economică şi de apărare, iar procesul culminează cu semnarea
Tratatului de la Maastricht (1992), care marchează trecerea de la cooperare economică, în
contextul unei pieţe unice, la realizarea unei integrări instituţionale pluridimensionale. Tratatul
privind Uniunea Europeană formulează o serie de obiective, prin îndeplinirea cărora urmează să
se atingă un nou stadiu de integrare.

Încă din 1950, Comunitatea Europeană a dezvoltat legături economice puternice între
statele membre şi cu restul lumii. Creşterea economică din anii ’90 a permis Uniunii Europene să

8
atingă un nivel foarte înalt de integrare economică, dezvoltând relaţii de schimb semnificative cu
numeroase ţări şi regiuni.

Dezvoltarea economică a Uniunii a fost acompaniată de contribuţii substanţiale, către alte

ţări şi regiuni, în ceea ce priveşte cooperarea pentru dezvoltare şi reconstrucţie şi asistenţa
umanitară. Comunitatea Europeană şi ţările membre furnizează astăzi mai mult de jumătate din
fondurile de ajutor internaţional umanitar şi pentru dezvoltare, o treime din ajutorul global pentru
Orientul Mijlociu, aproximativ 60% din fondurile pentru Rusia şi fostele ţări URSS şi 40% din
efortul de reconstrucţie al Bosniei-Herţegovina.

Pe lângă aspectul economic al ajutorului, este foarte important şi cel politic, concretizat
în: contribuţia la menţinerea păcii, folosind forţa militară acolo unde este nevoie, şi promovarea
cooperării internaţionale, a democraţiei şi a drepturilor omului. Principalele cauze ale evoluţiei
politice în aceste sensuri trebuie căutate în evenimentele de la sfârşitul anilor ’80 ce au alterat
forma Europei şi a restului lumii, producând o schimbare majoră a intereselor strategice. Deşi
dezintegrarea URSS-ului şi sfârşitul Războiului Rece au eliminat pericolul unui atac masiv în
Europa, situaţia din fosta Iugoslavie ne-a făcut mult mai conştienţi de ceea ce înseamnă existenţa
unui conflict major în vecinătate. Analiza acestor evenimente a dus la identificarea pericolului
reprezentat de conflictele regionale atât pentru ţările vecine, cât şi pentru securitatea şi stabilitatea
internaţională, pericol ce a înlocuit în mare măsură riscul de agresiune teritorială înţeles în mod
tradiţional. Mai mult, Uniunea trebuie să prevină şi să întâmpine ameninţări variate, precum
proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme, contrabanda cu materiale nucleare,
fundamentalismul şi extremismul. Nevoile de apărare ale Europei s-au schimbat şi UE a decis să-
şi asume responsabilitatea pentru propria securitate, considerând că este capabilă să acţioneze
independent nu numai în managementul crizelor, dar şi în prevenirea conflictelor, reconstrucţie şi
stabilizare.
În acest context, liderii Uniunii Europene sunt toţi de acord că UE trebuie să aibă
capacitatea unor acţiuni autonome, dublate de forţe militare credibile, astfel încât să poată
răspunde crizelor internaţionale. Încă din octombrie 1970, statele membre au decis că este nevoie
să coopereze între ele în ceea ce priveşte principalele politici internaţionale. În 1986, Actul Unic
European a instituţionalizat această cooperare interguvernamentală, fără a-i schimba natura sau
metodologia. În schimb, la Maastricht, membrii UE au integrat în Tratat obiectivul unei politici
externe comune, care, din 1993, a permis Uniunii să-şi facă vocea auzită pe scena internaţională,
exprimându-şi poziţia în legătură cu conflictele armate, drepturile umane şi alte principii şi valori
universale. Prevederile Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) au fost revizuite prin
Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999), în sensul îmbunătăţirii eficienţei şi profilului politicii
externe a Uniunii. Tratatul prevedea ca organizaţia să aplice o politică de securitate comună care
ar acoperi toate problemele legate de securitate, inclusiv formularea graduală a unei politici
comune de apărare – Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA), ca parte a PESC.
Următorul Consiliu European (1999) a plasat managementul crizelor în centrul procesului de
întărire a politicii europene de securitate şi a declarat ca importante şi misiunile umanitare şi de
salvare, precum şi stabilirea şi menţinerea păcii. Fiecare Consiliu ce a urmat (Helsinki, Feira,
Nisa etc.) a încercat să crească importanţa existenţei capacităţii Uniunii de a acţiona autonom în
managementul internaţional al crizelor, acolo unde NATO nu este deja angajat, în conformitate cu
principiile Cartei ONU şi cu prerogativele prevăzute de Consiliul de Securitate al ONU.

3.4. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a apărut în anii ’70, iniţial sub
numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), ce a funcţionat ca un
proces de conferinţe şi reuniuni periodice. Evoluţiile pe planul securităţi europene apărute în anii
’90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional
al procesului început odată cu semnarea Actului Final de la Helsinki (1975), cât şi în rolul

9
acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta (1994) a hotărât adoptarea denumirii de
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). În prezent, OSCE cuprinde 55 de
state din zona ce se întinde de la Vancouver până la Vladivostok, incluzând toate statele europene,
SUA, Canada şi toate republicile din fosta URSS.

Asemeni altor structuri de securitate regională, OSCE a cunoscut transformări

substanţiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituţie europeană nu-şi
poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă
continentul. În etapa actuală, OSCE încă se mai află în faza de definire a instituţiei identităţii de
securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional. În
această privinţă, avantajele OSCE rezidă în:

 abordarea atotcuprinzătoare a securităţii (militară, politică, economică şi umană);

 participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor membre;
 principii, norme şi valori comune;
 instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive.

Pe baza acestor elemente, OSCE acţionează în sensul: consolidării valorilor comune şi al

asistării statelor membre în edificarea unor societăţi democratice bazate pe statul de drept;
prevenirii conflictelor locale, al restaurării păcii în zona de tensiune; al eliminării unor deficite
reale şi perceptibile de securitate şi al evitării creării de noi diviziuni politice, economice sau
sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

10
 4. Strategii în prevenirea şi combaterea fenomenului terorist

Escaladarea acţiunilor teroriste în ultimii ani a fost alimentată de intensificarea tensiunilor

etnice şi religioase, evoluţie corelată cu acutizarea unor probleme de natură politică, economică
sau socială.
Pe de altă parte, proliferarea armelor de distrugere în masă şi dezvoltarea Internetului au
dus la conturarea unor noi forme de terorism: chimic, nuclear, radiologic, biologic şi informatic.
Ca reacţie la ameninţarea teroristă, Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică au
depus eforturi pentru:

 elaborarea unor politici şi strategii coerente;

 dezvoltarea şi implementarea unor programe de modernizare a capabilităţilor existente
în vederea adaptării la cerinţele abordării noilor tipuri de terorism;
 organizarea şi desfăşurarea unor operaţiuni de combatere a terorismului, vizând inclusiv
crearea condiţiilor pentru limitarea factorilor generatori şi de susţinere a unor astfel de
activităţi.

4.1. Strategii şi direcţii ale Uniunii Europene

■ Dezvoltări de nivel strategic

Evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 au determinat o schimbare de

paradigmă la nivelul UE în abordarea ameninţărilor la adresa securităţii europene, materializate
în redimensionarea şi configurarea politicilor în materie.
Primul demers în această direcţie s-a concretizat în adoptarea, de către Consiliul European
- structură care defineşte liniile directoare politice generale ale UE - a unui „Plan de acţiune
antiteroristă”, ale cărui prevederi au fost transpuse, ulterior, în instrumente legislative,
implementate la nivelul tuturor statelor membre. Documentul de bază în domeniul luptei
împotriva terorismului la nivel comunitar - Decizia-cadru 2002/475/JAI privind combaterea
terorismului - a fost adoptat în iunie 2002, pentru a asigura caracterul integrat al abordării
infracţiunilor teroriste la nivelul UE. Este de menţionat faptul că anterior acestei decizii, doar şase
state membre UE aveau în legislaţia naţională prevederi care să incrimineze infracţiunea de
terorism.
În anul 2003, Strategia de Securitate a UE „O Europă sigură într-o lume mai bună” a
inclus terorismul printre ameninţările la adresa securităţii europene, alături de proliferarea
armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele sărace, neguvernabile şi crima
organizată.
Dinamica terorismului a determinat adoptarea, în anul 2005, a unei Strategii UE privind
combaterea terorismului, structurată pe patru piloni – Prevenire, Protecţie, Monitorizare şi
Răspuns.

Primul pilon îşi propune să abordeze fundamentele insecurităţii şi factorii care contribuie
la apariţia terorismului. Dar paşii care vizează creşterea securităţii trebuie întreprinşi fără
prejudicierea drepturilor şi libertăţilor individului, a deschiderii şi toleranţei din societăţile
europene. Mai mult, acţiunile UE se referă şi la consolidarea normelor bunei guvernări atât în
cadrul Uniunii, cât şi în afara acesteia.

Al doilea pilon al Strategiei vizează protejarea cetăţenilor şi a infrastructurii, prin

introducerea, la nivel comunitar, a: Sistemului Informatic privind Vizele (VIS) şi a Sistemului
Informatic Schengen de a doua generaţie (SIS II), implementarea unor standarde comune agreate
referitoare la aviaţia civilă şi securitatea portuară şi maritimă, respectiv crearea unui program
european pentru protejarea infrastructurilor critice.

11
 Ce-al treilea pilon vizează urmărirea şi investigarea activităţilor teroriştilor, atât la nivel
comunitar, cât şi pe plan internaţional. Un element esenţial este împiedicarea planificării,
deplasării şi comunicării teroriştilor şi dezmembrarea reţelelor teroriste prin eliminarea
posibilităţilor de obţinere de fonduri financiare şi materiale operaţionale. Scopul final este
aducerea teroriştilor în faţa justiţiei.

Cel de-al patrulea pilon include măsuri destinate diminuării consecinţelor unui atac
terorist, prin îmbunătăţirea capacităţii de răspuns, atât a cetăţenilor, cât şi a autorităţilor.

Subsecvent Strategiei enunţate şi derivând din liniile directoare trasate de acestea a fost
adoptat un set de documente sectoriale: Strategia şi Planul de Acţiune al UE privind
combaterea radicalizării şi recrutării şi Strategia de comunicare media.
Strategia UE pentru combaterea radicalizării şi recrutării stabileşte trei direcţii
principale: destructurarea activităţilor reţelelor şi persoanelor care recrutează în scop terorist,
asigurarea prevalenţei liderilor moderaţi asupra celor care promovează extremismul şi
promovarea securităţii, justiţiei, democraţiei şi şanselor pentru toţi.
Strategia de comunicare media este, de asemenea, structurată pe trei componente
principale: mesaje cheie privind combaterea terorismului, sugestii privind modul de transmitere
de mesaje cheie către diferite audienţe şi un lexicon comun actualizabil.
În vederea incriminării altor fapte asimilate actelor de terorism, precum provocarea
publică în vederea comiterii de acte teroriste, recrutarea de persoane şi pregătirea acestora în
vederea desfăşurării de activităţi teroriste, Decizia-cadru 2002/475/JAI a fost amendată prin
Decizia-cadru 2008/919/JAI privind combaterea terorismului.
Totodată, pentru asigurarea securităţii europene prin gestionarea adecvată a riscurilor
teroriste provenite din afara spaţiului comunitar, UE a iniţiat demersuri de transfer de expertiză şi
bune practici în domeniul de referinţă către state non-UE – un astfel de proiect vizând, spre
exemplu, statele din Balcanii de Vest.

■ Repere instituţionale

Pentru eficientizarea luptei împotriva terorismului, ulterior atacurilor teroriste de la

Madrid din martie 2004, Consiliul European a decis crearea funcţiei de Coordonator UE pentru
combaterea terorismului (CTC) însărcinat cu:
 identificarea unor măsuri pentru creşterea fluxului de informaţii destinate miniştrilor
de interne ai statelor membre UE, în scopul ameliorării procesului decizional
circumscris activităţii antiteroriste;
 monitorizarea implementării instrumentelor legislative ale UE la nivel naţional;
 coordonarea activităţii Consiliului UE în domeniul combaterii terorismului;
 supravegherea tuturor mecanismelor de combatere a terorismului aflate la dispoziţia
UE şi înaintarea unor rapoarte periodice către Consiliul UE.

CTC are un rol relevant în monitorizarea implementării documentelor strategice şi a

planurilor de acţiune sus-menţionate, pentru domeniul de referinţă, şi realizează periodic rapoarte
privind stadiul acestora.
De asemenea, în cadrul grupurilor de lucru specializate ale Consiliului UE - Grupul de
Lucru Terorism, aspecte interne (TWP) şi Grupul de Lucru Terorism, aspecte
internaţionale (COTER):

12
  sunt dezbătute subiecte legate de acest fenomen, în vederea identificării unor politici şi
măsuri destinate prevenirii şi combaterii eficiente, la nivel comunitar a ameninţării
teroriste;
 sunt evaluate şi actualizate periodic instrumentele legislative asociate luptei
 împotriva terorismului, prin raportare la dinamica fenomenului.

În evaluarea nivelului ameninţării teroriste la adresa UE, un rol important îl are Centrul
Întrunit de Situaţii al UE (SitCen), parte a noului Serviciu European pentru Acţiune Externă
(SEAE). Responsabilităţile SitCen includ analizarea tendinţelor în domeniul terorismului în state
din exteriorul UE şi elaborarea de produse analitice destinate informării oficialilor comunitari,
precum Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate.

■ Transformări instituţionale

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona modifică perspectiva instituţională

comunitară, cu implicaţii pentru organizarea şi funcţionarea organismelor europene, atribuţiile
acestora şi - implicit - competenţele decizionale ale organismelor naţionale ale statelor membre
(SM) în anumite domenii.
Desfiinţarea pilonilor comunitari a condus la schimbarea mecanismului decizional la
nivelul fostului pilon III – Cooperare poliţienească şi judiciară internaţională în materie penală
(ce acoperea şi domeniul luptei împotriva terorismului), prin eliminarea formulei
interguvernamentale, care presupunea adoptarea unei decizii prin unanimitate şi trecerea la cea
supranaţională, în care deciziile se adoptă prin majoritate calificată.
Tratatul de la Lisabona aduce mutaţii în planul structurilor comunitare, fiind constituite
noi structuri.
Astfel, în conformitate cu prevederile articolului 71 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, în februarie 2010, a fost înfiinţat Comitetul Operaţional privind Securitatea
Internă (COSI) care reuneşte reprezentanţi din capitalele statelor membre, responsabili în
domeniul combaterii criminalităţii organizate şi terorismului.
Responsabilităţile COSI implică coordonarea cooperării poliţieneşti şi vamale, protecţia
frontierelor externe şi cooperarea judiciară în materie penală relevantă pentru cooperarea
operaţională în domeniul securităţii interne. Noua structură raportează în mod regulat Consiliului
UE care informează, la rândul lui, Parlamentul European şi cele naţionale. De asemenea, COSI
este însărcinat cu evaluarea direcţiei generale şi eficienţei cooperării operaţionale în scopul
identificării de eventuale deficienţe şi, implicit, formulării de recomandări cu privire la măsuri de
depăşire a acestora.2

Tratatul de la Lisabona statuează crearea unei noi structuri autonome a UE – Serviciul

European de Acţiune Externă – care, după cum indică şi titulatura, îşi va asuma un rol
proeminent în cadrul politicii externe şi se va afla sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Noul
serviciu va sprijini Înaltul Reprezentant în direcţionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună
şi va avea rolul de a asigura consistenţa acţiunii externe a UE.
Noua structură include reprezentanţi ai Comisiei Europene, Secretariatului General al
Consiliului şi ai reprezentanţelor diplomatice ale statelor membre.

■ Aspecte operaţionale şi dezvoltarea de capabilităţi specifice

Deşi iniţial cadrul determinat de Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) era
orientat în principiu asupra capabilităţilor militare şi restricţionat de setul de „misiuni Petersberg”
3
, adoptate prin Tratatul de la Amsterdam (1999), evoluţiile la nivel strategic – în special atacurile

2
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/jha/113068.pdf
3
Misiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii, ale forţelor luptătoare în gestionarea crizelor, inclusiv misiuni
de impunere a păcii.
13
teroriste din septembrie 2001 – au determinat un proces de extindere şi consolidare a acestei
dimensiuni.

Astfel, Uniunea a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include şi

combaterea terorismului (Consiliul European de la Sevilla, iunie 2002) şi a instituţionalizat
relaţia UE-NATO prin adoptarea Acordurilor Berlin Plus privind accesul UE la mijloacele şi
capacităţile Alianţei, în vederea derulării de operaţii sub conducerea Uniunii (decembrie 2002,
Copenhaga).
Totodată, având în vedere importanţa componentei civile în abordarea noilor provocări
ale mediului de securitate (inclusiv terorismul), UE a adoptat - suplimentar Obiectivului Global
pe componenta militară (Headline Goal) - Obiectivul Global UE pe componenta civilă (Civilian
Headline Goal / CHG), având ca orizont de realizare anul 2008.

La intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, PESA a fost redenumită Politica de

Securitate şi Apărare Comună (PSAC), principalul obiectiv vizând integrarea instrumentelor
militare şi civile într-o abordare cuprinzătoare a procesului de management al crizelor.

4.2. Strategii ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord

■ Dezvoltări de nivel strategic

Conceptul Strategic al NATO promovat în 1999 include terorismul în spectrul de riscuri

cu caracter general la adresa Alianţei, alături de sabotaj, crimă organizată sau întreruperea
fluxului resurselor critice.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 au schimbat însă, în mod fundamental, perspectiva
aliată în abordarea terorismului. Deşi în perioada 2001 – 2006 nu a fost promovat un nou
document strategic, care să abordeze direcţiile de acţiune ale Alianţei în raport cu evoluţia
ameninţării teroriste, terorismul a constituit unul din elementele centrale ale dezbaterilor la nivel
aliat privind transformările mediului internaţional de securitate.
Astfel, începând cu Summit-ul de la Praga (2002), NATO a iniţiat un proces de
transformare, atât conceptual, cât şi instituţional, necesar pentru o abordare coerentă a
terorismului. Din punct de vedere conceptual, cele mai importante dezvoltări în cadrul Summit-
ului de la Praga au vizat promovarea Conceptului Militar de Apărare împotriva Terorismului
şi lansarea Planului de Acţiune împotriva Terorismului (Partnership Action Plan – Terrorism /
PAP-T), în cadrul Parteneriatului pentru Pace.
În timp ce Conceptul Militar de Apărare împotriva Terorismului constituie baza doctrinară
a acţiunilor aliate în abordarea ameninţării teroriste, detaliind elemente precum conducerea
operaţiilor contrateroriste aliate, asigurarea asistenţei autorităţilor naţionale ale aliaţilor în
gestionarea consecinţelor unui atac terorist sau acordarea sprijinului NATO pentru operaţiuni ale
altor organizaţii internaţionale sau coaliţii, PAP-T constituie platforma de cooperare a Alianţei cu
partenerii în acest domeniu, implicând atât consultări la nivel politic, cât şi măsuri practice
(securitatea frontierelor, exerciţii specifice, dezvoltare de capabilităţi).
Dezbaterile aliaţilor la nivel strategic pe această problematică au culminat cu evidenţierea,
în Directiva Politică Generală (2006), a terorismului ca fiind una din ameninţările fundamentale
pentru următorii 10-15 ani la adresa NATO.
Consultările la nivel înalt au continuat şi în cadrul Summit-urilor Alianţei de la Bucureşti
(2008) şi Strasbourg-Kehl (2009), declaraţiile finale ale acestor evenimente evidenţiind
importanţa acordată de aliaţi protecţiei cetăţenilor, teritoriilor, infrastructurii şi forţelor de
apărare, precum şi managementului consecinţelor unor atacuri teroriste, şi accentuând, totodată,
nevoia unei contribuţii consistente şi eficiente a fiecărui stat la implementarea rezoluţiilor
relevante pentru lupta contra terorismului.

14
 Tot în cadrul acestor evenimente, au fost reiterate elementele vizând consolidarea
capacităţii Alianţei de a realiza schimbul de informaţii în domeniul terorismului, intensificarea
dialogului şi a cooperării cu alte organizaţii internaţionale şi cu partenerii, prevenirea şi
combaterea proliferării armelor de distrugere în masă, în sensul identificării modalităţilor de
restricţionare a accesului la/ utilizare a acestora în activităţi teroriste şi nu în ultimul rând
continuarea cooperării cu Rusia pe palierul antiterorism/ contraterorism şi în domeniul
neproliferării armelor de distrugere în masă, inclusiv de monitorizare a traficului cu produse cu
dublă utilizare.
În cadrul dezbaterilor cu privire la Noul Concept Strategic, acţiunile de contracarare a
ameninţării teroriste îşi păstrează relevanţa, fapt evidenţiat de altfel, atât de către Raportul
grupului de experţi privind noul document strategic al Alianţei (mai 2010), cât şi de cel al
Adunării Parlamentare a NATO pe aceeaşi temă (aprilie 2010). În context, recomandările mbelor
documente vizează consolidarea rolului NATO în combaterea terorismului, în special prin
extinderea gamei de capabilităţi necesare în acest sens.
Conceptul Strategic, adoptat în cadrul Summit-ului de la Lisabona 4 (noiembrie 2010),
reconfirmă, pentru terorism, poziţia de lider a acestuia în lista ameninţărilor importante la adresa
Alianţei şi delimitează strict rolul pe care îl are dezvoltarea tehnologiilor moderne în
diversificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii internaţionale. Astfel, s-a putut
realiza o analiză a impactului potenţial al atentatelor teroriste, prin prisma:
- facilităţii accesului la capacităţi de tip CBRN,
- existenţei, dincolo de graniţele NATO, a zonelor geopolitice caracterizate prin
instabilitate regională sau prin existenţa unor conflicte îngheţate,
- elaborării unor strategii de atac cibernetic (asigură impactul scontat de către autori,
datorită pagubelor materiale pe care le provoacă asupra infrastructurilor critice).

■ Transformări instituţionale

Evoluţia ameninţării teroriste după anul 2001 a adus în atenţia aliaţilor, în primul rând,
necesitatea creării şi consolidării unei reţele coerente de parteneriate cu ajutorul cărora să
poată fi abordat fenomenul terorist la nivel regional şi global.
Astfel, începând cu anul 2002 (crearea Consiliului NATO-Rusia, în cadrul căruia au fost
de altfel dezvoltate programe specifice de cooperare pe linia combaterii terorismului), a fost
aprofundată cooperarea cu statele partenere pe această dimensiune (prin intermediul PAP-T,
menţionat anterior), extinzându-se - totodată - şi reţeaua de parteneriate (Iniţiativa de Cooperare
de la Istanbul / 2004).
Totodată, NATO şi-a intensificat eforturile care vizează aprofundarea cooperării cu
organizaţiile internaţionale care ar putea juca un rol important în combaterea terorismului la nivel
global şi regional. Astfel, în timp ce în relaţia cu ONU, Alianţa lucrează cu organismele afiliate
organizaţiei (Comitetul ONU privind Contraterorismul, Comitetul 1540 al Consiliului de
Securitate) şi cu agenţiile care au ca domeniu de activitate managementul consecinţelor,
cooperarea cu UE vizează mai degrabă dimensiunea militară (desfăşurarea operaţiunilor
contrateroriste, în contextul Acordului Berlin Plus), iar cea cu OSCE schimbul de informaţii (cu
Unitatea OSCE de Acţiune împotriva Terorismului).
În al doilea rând, ameninţarea teroristă a constituit unul dintre catalizatorii creării unui
cadru procedural coerent de abordare a crizelor – Sistemul NATO de Răspuns la Crize (NATO
Crisis Response System / NCRS). Astfel, în 2001 Consiliul Nord-Atlantic a promovat
direcţionările politice pentru dezvoltarea NCRS, în baza Conceptului Strategic din 1999, sistemul
fiind definitivat şi aprobat în 2005. Obiectivul principal al NCRS vizează asigurarea unei reacţii
coerente a Alianţei în cazul unor operaţii de tip Articol 5 (apărare colectivă) sau non-Articol 5
(managementul crizelor) şi include măsuri specifice luptei contra terorismului.
4
“Strategic Concept for the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organisation”
Adopted by Heads of State and Government in Lisbon. Active Engagement, Modern Defence, http://www.nato.int

15
 De asemenea, în intervalul 2002 – 2010, în baza direcţionărilor politice au fost create la
nivelul Alianţei diverse structuri necesare transformării organizaţiei, ca element cheie în
abordarea noilor misiuni (precum combaterea terorismului). Unul din cele mai importante
demersuri în acest context a fost înfiinţarea Comandamentului Aliat pentru Transformare /
ACT (2003), a cărui misiune principală o constituie reforma capabilităţilor NATO.
În domeniul informaţiilor, care de altfel a constituit principala dimensiune ce se
impunea a fi consolidată la nivel aliat pentru o abordare coerentă a luptei împotriva terorismului,
pe lângă formatele şi structurile tradiţionale de cooperare (Comitetul Special, Oficiul de
Securitate al NATO) a fost creată Unitatea pentru Informaţii privind Ameninţarea Teroristă
(Terrorist Threat Intelligence Unit / TTIU) la sfârşitul anului 2003. În prezent, TTIU este o
structură permanentă care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Oficiului de Securitate al
NATO, fiind compusă din reprezentanţi ai serviciilor de informaţii şi securitate aliate. Pe lângă
misiunea principală a structurii care vizează analizarea şi monitorizarea ameninţării teroriste, atât
la nivel global, cât şi la adresa Alianţei, TTIU asigură relaţionarea cu serviciile de informaţii şi
securitate aliate, respectiv cu centrele de coordonare a acţiunilor împotriva terorismului ale
statelor aliate, precum şi cu serviciile statelor partenere şi de contact.
După Summit-ul de la Istanbul (2004), în contextul deciziei de reformă a structurilor de
informaţii din cadrul Cartierului General al NATO, a fost creată Unitatea de Legătură pentru
Informaţii (Intelligence Liaison Unit / ILU), pentru a relaţiona pe această dimensiune cu statele
non-NATO care doresc acest lucru. Totodată, pentru a sprijini activitatea ILU a fost creată şi o
celulă de legătură în cadrul Comandamentului Aliat pentru Operaţii (ACO / SHAPE) de la Mons,
Belgia.
De asemenea, pentru sprijinirea operaţiunilor contrateroriste aliate, la propunerea ACT,
începând cu 2006 a luat fiinţă Centrul NATO de Fuziune a Informaţiilor (Intelligence Fusion
Center / IFC ), aflat la Baza Aeriană Molesworth din Marea Britanie.
Nu în ultimul rând, în cadrul Diviziei pentru Ameninţările Emergente de Securitate
(Emerging Security Challenges Division / ESCD), recent create (2010), există o structură dedicată
contraterorismului, care coordonează demersurile aliate în acest domeniu.

În acelaşi timp, prin prisma noilor dimensiuni care pot fi asociate şi fenomenului terorist –
chimică, nucleară, radiologică, biologică şi informatică – au fost elaborate politici şi create
structuri care vizează atât coordonarea la nivel aliat (politici la nivel strategic privind prevenirea
proliferării armelor de distrugere în masă şi apărarea împotriva ameninţărilor CBRN – chimice,
bacteriologice, radiologice şi nucleare, respectiv politici privind apărarea împotriva atacurilor
cibernetice), cât şi managementul consecinţelor în cazul unui incident specific (Autoritatea de
Management pentru Apărarea împotriva Atacurilor Cibernetice, Centrul Euro-Atlantic de
Coordonare pentru Răspuns la Dezastre – creat în 1998, dar care a preluat şi rolul de coordonator
în cazul unor atacuri teroriste sau de natură CBRN după 2001).
De asemenea, eforturile Alianţei de dezvoltare a politicilor şi capabilităţilor în domeniul
contracarării terorismului sunt susţinute de o reţea de Centre de Excelenţă (COE), unul dintre
acestea, Centrul de Excelenţă pentru Apărarea împotriva Terorismului de la
Ankara, vizând exclusiv acest domeniu.

■ Aspecte operaţionale şi dezvoltarea de capabilităţi specifice

La mai puţin de 24 de ore după atacurile teroriste asupra Statelor Unite, aliaţii au invocat,
pentru prima dată în istoria NATO, Articolul 5 al Tratatului de la Washington, declanşând primele
operaţiuni împotriva terorismului, Eagle Assist şi Active Endeavour 5. Cele două operaţiuni au
făcut parte din „pachetul” de măsuri iniţiale de răspuns ale Alianţei la atacurile de la 11
septembrie 2001.

5
http://nato.mae.ro/node/225
16
 În prezent, Active Endeavour este singura operaţiune contrateroristă aliată în desfăşurare,
participarea la aceasta fiind deschisă şi statelor partenere. Operaţia Active Endeavour (OAE) a
fost lansată în luna octombrie 2001, cu scopul combaterii terorismului, al detectării şi prevenirii
acţiunilor teroriste în Marea Mediterană.
Având în vedere rafinarea ulterioara de către Alianţă a rolului sau în domeniul combaterii
terorismului, mandatul operaţiunii este revizuit periodic şi prelungit. Navele statelor participante
la OAE desfăşoară activităţi de patrulă, monitorizare a traficului naval şi control şi oferă escortă
navelor civile prin strâmtoarea Gibraltar. Din luna aprilie 2003 au fost realizate operaţiuni de
inspectare a vaselor, pentru a descuraja proliferarea armamentelor şi a muşcărilor teroriste.
Fiind o operatie întemeiată pe Art. 5, iniţial la ea au participat doar statele NATO.
România a participat la OAE cu fregata „Regele Ferdinand” în perioadele octombrie-decembrie
2005, octombrie-noiembrie 2007 si octombrie-noiembrie 2008, precum si cu fregata „Regina
Maria” în perioada septembrie-noiembrie 2006.
Alianţa asigură securitatea evenimentelor de vizibilitate desfăşurate pe teritoriul statelor
membre, prin dislocarea unor capabilităţi specifice – elemente ale Forţei NATO de Avertizare
Timpurie şi Control (AWACS), batalionului multinaţional pentru apărare CBRN (chimică,
bacteriologică, radiologică şi nucleară).
Evoluţiile pe linia combaterii terorismului la nivel aliat au determinat iniţierea unui
program coerent de dezvoltare a capabilităţilor specifice – Programul de Apărare împotriva
Terorismului (Defence Against Terrorism / DAT). Programul DAT a fost pregătit de către
Directorii Naţionali pentru Armamente ai statelor membre (Conference of National Armaments
Directors) şi lansat în cadrul Summit-ului Alianţei de la Istanbul (2004).

Obiectivul DAT îl constituie protecţia forţelor, populaţiei civile şi infrastructurii împotriva

atacurilor de natură teroristă, cum ar fi cele cu dispozitive explozive improvizate sau atacurile cu
proiectile reactive asupra aeronavelor şi elicopterelor aliate. Având în vedere evoluţia ameninţării,
proiectele demarate sub egida DAT vizează dezvoltarea unor capabilităţi care să poată fi dislocate
în viitorul apropiat.

În prezent există 10 domenii de lucru ale DAT:

 protecţia aeronavelor de dimensiuni mari împotriva sistemelor portabile de rachete,
 protecţia porturilor,
 protecţia elicopterelor împotriva proiectilelor reactive,
 protecţia împotriva dispozitivelor explozive improvizate,
 detecţia şi contracararea armelor CBRN,
 tehnologie pentru identificarea, monitorizarea şi prinderea teroriştilor,
 instruirea echipelor de intervenţie şi managementul consecinţelor,
 apărarea împotriva atacurilor cu mortiere,
 protecţia infrastructurii critice,
 dezvoltarea capabilităţilor neletale.

4.3. Rolul şi locul României în cadrul coaliţiei împotriva terorismului

Noua strategie de combatere a terorismului adoptată de NATO şi cea a Uniunii Europene

implică, şi pentru România, responsabilităţi deosebite. Acestea vizează atât protecţia ţării şi a
intereselor în România ale NATO şi Uniunii Europene, cât şi acţiunea efectivă a ţării noastre în
cadrul coaliţiei antiteroriste. Ţara noastră poate participa la acţiunile pentru combaterea
terorismului pe toate palierele strategice, operative şi tactice şi prin toate mijloacele adecvate.
Combaterea criminalităţii economice şi sociale, lichidarea corupţiei, reducerea infracţionalităţii,
crearea unui mediu de afaceri sigur şi bine protejat (prin lege, dar şi prin acţiuni specifice),
distrugerea reţelelor de traficanţi şi securizarea frontierelor sunt doar câteva dintre măsurile
absolut necesare pentru dezactivarea unui mediu favorabil terorismului. La 15 aprilie 2004,
17
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat Sistemul naţional de alertă teroristă, propus de
Serviciul Român de Informaţii, ca mijloc adecvat de prevenire, descurajare şi combatere a
acţiunilor de pregătire ş i desfăşurare a unor eventuale atentate pe teritoriul României 6. El
cuprinde 5 grade de alertă (1 – verde; 2 – albastru; 3 – galben; 4 – portocaliu; 5 – roşu) şi se
referă la pericolele unor atentate, în funcţie de informaţiile deţinute.

Fig.1. Sistemul naţional de alertă teroristă

În stabilirea nivelului curent de alerta teroristă, se utilizează două categorii de indicatori:

 informaţii disponibile, conţinând avertizări cu privire la evoluţii ce s-ar putea
constitui în: vulnerabilităţi/ factori de risc/ ameninţări/stări de pericol/iminenţa unui
atac terorist pe teritoriul României
 evenimente recente - manifestări explicite de orice natură ale unei entităţi teroriste
de a realiza un atac terorist pe plan naţional/internaţional.

Pentru combaterea terorismului, SRI, care reprezintă Autoritatea Naţională în materie

antiteroristă, a pus în funcţiune Departamentul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului,
care răspunde de planificarea, organizarea şi executarea, într-o concepţie unitară, a activităţilor de
prevenire, descoperire, neutralizare şi anihilare a acţiunilor teroriste pe teritoriul României.
Strategia acestui departament urmăreşte completarea şi reaşezarea direcţiilor tactice, necesare
protejării eficiente a teritoriului naţional faţă de noile manifestări ale fenomenului terorist prin
promovarea, potrivit competenţelor asumate, a unei concepţii integrate la nivel naţional, pe de o
parte, şi pe linia cooperării externe, pe de altă parte, pentru combaterea oricărei forme de
terorism, cu precădere a terorismului fundamentalist-islamic, a celui religios şi separatist, a bio-
terorismului, urmărind prevenirea producerii pe teritoriul său de acte teroriste, a constituirii
bazelor logistice şi a filialelor unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare internaţională .

România participă nemijlocit la acţiunile de gestionare a crizelor şi de combatere a

terorismului cu forţe ale armatei, jandarmeriei şi de poliţie, în teatrele de operaţii active, dar şi cu
servicii şi structuri specializate.

CONCLUZII

1. Cu cât civilizaţia progresează, cu atât terorismul devine mai abject şi mai înfricoşător.
Terorismul nu este pur şi simplu o trecere la limită, nici un exces al notei de nemulţumire şi
6
http://www.sri.ro/sistemul-national-alerta-terorista.html
18
 al spiritului protestatar. El se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii,
care se accentuează şi se complică din ce în ce mai mult. De aceea, lupta împotriva lui nu
este şi nu poate fi uşoară. Şi aceasta nu neapărat pentru că teroriştii ar fi foarte puternici, ci
pentru că ei sunt lipsiţi de orice logică şi de orice filozofie. Combaterea terorismului nu
poate ieşi însă din legile şi obiceiurile războiului şi ale luptei armate şi, de aceea,
dificultăţile unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.

2. Organizaţiile internaţionale de securitate promovează dialogul de securitate şi

gestionarea crizelor, creează sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce
sau pe capacităţi comune pentru misiuni de pace, aplică standarde democratice şi respectă
drepturile omului, promovează securitatea prin mecanisme economice şi nu numai, dar şi
prin abordări cooperative ale riscurilor şi provocărilor, inclusiv terorismul şi proliferarea
armelor de distrugere în masă.

3. Ca organizaţie internaţională de securitate principală, ONU a construit o nouă gamă de

instrumente pentru prevenirea conflictelor, a susţinut şi susţine dezvoltarea economică şi
socială a statelor lumii, se implică în protecţia drepturilor omului, încearcă să răspundă la
dezastrele naturale sau produse de om, să reducă vulnerabilitatea ţărilor la dezastre.
Eficientizarea viitoare a ONU ţine de profunzimea reformării structurilor şi acţiunilor sale,
de perspectiva nouă pe care va şti să şi-o traseze în construcţia păcii, cu accentul pe
prevenirea conflictelor, lupta cu sărăcia şi inegalităţile sociale, apărarea drepturilor
individuale şi colective, optimizarea capacităţilor statelor de a respecta şi promova
dezvoltarea, securitatea şi drepturile omului, democraţia şi statul de drept.

4. Axată mai activ pe problematica cooperării, managementului crizelor şi a prevenirii

conflictelor, NATO desfăşoară azi misiuni out of area, se preocupă de acţiuni non-Art.5,
sprijină alte organizaţii internaţionale (ONU, UE) în misiuni de pace şi stabilitate, dar şi
suportă o transformare şi adaptare continuă la exigenţele noului mediu de securitate.
Viitorul organizaţiei depinde decisiv de conservarea, prin transformare, a capacităţii sale de
a îndeplini un evantai complet de misiuni şi afirmarea ca instanţă a schimbului de vederi
asupra ameninţărilor şi provocărilor viitoare şi mai puţin ca instrument de constituire a
forţelor.

5. Dezvoltându-şi capacitatea de a acţiona autonom, UE se implică în managementul

instituţional al crizelor, în prevenirea conflictelor, reconstrucţie şi stabilizare. Perspectiva sa
pozitivă contează pe capacitatea de a creşte numărul şi importanţa misiunilor de securitate,
de a realiza o integrare europeană pe niveluri diferenţiate, a lansa o nouă politică de
vecinătate cu vecinii răsăriteni, a-şi asigura securitatea energetică şi a adopta Constituţia
europeană.

6. OSCE acţionează pentru consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în

edificarea unor societăţi democratice bazate pe statul de drept, prevenirea conflictelor,
restaurarea păcii în zona de tensiune, eliminarea unor deficite de securitate şi evitarea
creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin promovarea unui sistem de
securitate prin cooperare. OSCE are un viitor real în implicarea sa activă în sistemul
multilateral de structuri de securitate, în optimizarea cooperării, ameliorarea funcţionalităţii
şi sporirea eficacităţii structurilor sale, în echilibrarea mai eficientă a dimensiunilor politico-
militare, economice şi umane, adecvarea cadrului normativ la realităţi, prin sporirea
legitimităţii sale bazate pe asumarea de noi responsabilităţi.

19
 BIBLIOGRAFIE

1. ANDREESCU Anghel Terorismul internaţional-flagel al lumii

şi colectivul contemporane, Editura M.A.I., Bucuresti (2003)

2. BÂRNĂ Cristian Terorismul, Ultima soluție?, București, Editura Geo

Politica, 2007

3. CHIŞ Ioan , POPA Terorismul contemporan – fenomen şi infracţiune,

Cristian Editura A.N.I, Bucureşti, 2007

4. FERCHEDĂU- Terorismul – istorie, forme, combatere, Bucureşti, Editura

MUNTEAN Magda Omega, 2001

5. VĂDUVA Gheorghe Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică.

Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului - Centrul
de Studii Strategice de Securitate, Bucureşti, 2002

6. *** http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame

7. *** http://www.sri.ro

8. *** http://nato.mae.ro

9. *** http://www.nato.int

10. *** http://www.consilium.europa.eu/policies/fight-against-

terrorism?lang=ro