Adaptarea hidroelectrolitică în efortul fizic

Cîlmău Diana-Mihaela
Bioingineria Reabilitării, an I
Grupa 1

1
 Efortul fizic – definiție

Efortul fizic determină schimbări funcţionale, biochimice, morfologice şi

în acelaşi timp ajută la educarea laturilor de personalitate. Între dozarea şi
adaptarea efortului fizic există relaţii strânse de care trebuie să se şină seama
în conducerea metodică a procesului de antrenament. Procesele de adaptare
la efort se declanşează numai atunci când excitaţiile ating o intensitate
proporţională cu capacitatea de efort individuală. Un volum mare de excitaţii,
fără ca acestea să aibă şi intensitatea minimă necesară, precum şi excitaţiile
intense cu un volum minim nu pot favoriza adaptarea. Procesul de adaptare
decurge cu atât mai bine cu cât dozarea se apropie de valoarea optimă
dependentă de capacitatea organismului la efort şi de randament. Cu cât ne
îndepărtăm faţă de valoarea optimă (dozări mai mici sau mai mari), cu atât
efectul antrenamentului se reduce. Dacă cerinţele depăşesc capacitatea
organismului de efort sau dacă raportul dintre componentele volumului şi
intensităţii este greşit, atunci capacitatea de adaptare şi cea de reglare scade,
în consecinţă apare o stagnare sau o regresie a performanţei. Procesul de
adaptare este rezultatul alternării corecte între efort şi odihnă - refacere.
Sub aspectul biochimic nu are loc numai refacerea resurselor consumate, ci
urmează şi una generală peste nivelul iniţial, ca proces de supracompensare,
care este de fapt baza creşterii funcţionale a randamentului sportiv. [1]

Echilibrul apei în organismul uman

 Apa reprezintă un constituent principal al organismului uman;
 Procentul de apă conținut în țesutul muscular și organe este mai mare
decât cel la nivelul țesutului adipos și oaselor;

2
 La adulții tineri, sănătoși, de sex masculin, apa reprezintă aproximativ 60%
din greutatea corporală (restul, 18% proteine, 7% minerale și 15% lipide);
 La adulții tineri, sănătoși, de sex feminin, apa reprezintă aproximativ 50%
(cantitatea medie de țesut adipos este mai mare decât la bărbați, iar
cantitatea medie de țesut muscular este mai scăzută). [2]

Capacitatea aerobă de efort

Măsurarea capacității aerobe de efortîin principiu este ușor de facut. După

conectarea sportivului la sistemul on-line de măsurare a schimbului de gaze la
nivelul plămânilor, acesta este supus la un efort a cărui intensitate este mărită
treptat.
Sistemul computerizat de măsurare a consumului de O2 și eliminarilor de
CO2 este foarte practic dar din păcate, datorită costului, aproape inaccesibil
fiecărui cabinet de medicină sportivă sau chiar spital. Nivelul consumului de
O2 în punctul în care sportivul încetează efectuarea exercițiului este considerat
capacitatea maximă de consum a oxigenului. Totșsi se impune precizarea că,
factorul motivațional poate influența foarte mult apariția momentului în care
sportivul cedează.
Ca o variantă la sistemul computerizat poate fi folosirea sacilor Douglas
inventați de fiziologul britanic Claude G. Douglas.
Și această metodă însă presupune un oarecare cost, fiind necesară aparatură
pentru masurarea volumului de aer colectat de la sportiv, în timpul testului și
apoi analizarea acestuia în vederea stabilirii concetrațiilor de O2 si CO2. În
cadrul ambelor metode aerul este colectat prin intermediul unui dispozitiv
introdus în gura sportivului.

3
Foarte importantă este alegerea exercițiului folosit în estimarea consumului
maxim de O2. Și anume, alergătorii vor alerga (banda rulanată este cea mai des
folosită), înotătorii vor înota și asa mai departe. Raționametul care stă la baza
acestei afirmații este acela că nivelul consumului de O2 în timpul efortului fizic
este determinat de mărimea și numărul grupelor musculare angajate în efort
cât și de coordonarea contracției acestora în timpul efortului. O coordonare
bună obținută în timp, va crește eficiența cu care mușchii se contractă,
eficiența care se reflectă într-un consum mai scăzut al oxigenului pentru
aceeași intensitate de efort.

Capacitatea anaerobă de efort

Aceasta este mai dificil de realizat. Pe scurt, este vorba de posibilitatea de a

determina consumul de ATP, PCr si glicogen din mușchi. Aceasta se realizează
prin analizarea biopsiilor musculare, care sunt bucăți mici de țesut muscuar
extrase din mușchi cu ajutorul unui ac special. În acelasi timp însă, trebuie
determinată și cantitatea de acid lactic care a fost eliberată în sânge și care
bazată doar pe biopsiile musculare, nu ar fi luată în calcul, și contribuția
anaerobă în producerea ATP-ului ar fi subapreciată. Mai mult Bangsbo et al
(2001) alături de lactat au măsurat și cantitatea de piruvat eliberată în sange.
Acidul piruvic (care este un intermediar în metabolizarea glucozei sau a
glicogenului) prin acceptarea a doi H+ , devine acid lactic.

O altă problemă în măsurarea capacității anaerobe este faptul că localizarea

recoltării produșilor de metaboliți (lactatul și piruvatul) doar din mușchii
angajați în efort este imposibilă, ca să nu mai menționez obținerea biopsiilor în
timpul exercițiului.

4
O variantă mai accesibilă de determinare a producției anaerobe de ATP poate
fi apreciererea consumului total de energie din timpul efortului din care se
extrage consumul total de oxigen. Ceea ce rămâne poate fi considerat
contribuția sistemelor anaerobe de producere a ATP-ului, hidrolizarea ATP-ului
și recuperarea lui pe seama PCr și respectiv consumul glicogenului muscular.

Studierea deficitului de oxigen și a debitului acestuia dintr-un grafic al

consumului de oxigen poate de asemenea să furnizeze informații despre
producția anaerobă a energiei în cadrul unui efort fizic.

Fig. 1. Acumularea lactatului în sânge poate fi un bun indicator în dozarea

intensității efortului în timpul antrenamentului. (datele prezentate în figură
provin din Ex Phys. 2001) [3]

5
 Modificările specifice efortului intens

Efortul fizic foarte intens (ex: maraton)

Spre deosebire de efortul fizic ușor/moderat în care se poate instala

hipernatremia relativă, în efortul fizic foarte intens tulburarea hidro-
electrolitică cea mai frecventă este hiponatremia relativă. Efortul fizic intens →
hipersudorație → pierdere de lichid hipoton (Na+ + apa) → hipovolemie →
crește secreția de aldosteron și de ADH In condițiile unui efort intens și
prelungit, este favorizată preponderent acumularea de apă, deoarece:

→ crește aportul: - crește producției de apa metabolică - aportul lichidian

(extern) se realizează preponderent cu lichide de substituție hipotone;

→ crește retenția de apă:

- apare o inducție non osmotică a secreției de ADH prin efortul fizic intens,
stres, creșterea temperaturii, IL1

- administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene pentru combaterea durerii

(AINS): inhibă sinteza de prostaglandine renale. Prostaglandinele renale au un
rol important în condiții de depleție volemică → cresc eliberarea de renină și
aldosteron și antagonizează acțiunea ADH-ului în condiții de hipovolemie;
Administrarea de AINS → deshidratarea nu se compensează prin activarea
adecvată a SRAA (inhibat de AINS); → nu apare efectul antagonizant al ADH;

→ scade eliminarea de H2O - este stimulat sistemul nervos simpatic (datorită

efortului fizic) → vasoconstricție → scade RFG → scade eliminarea H2O [4]

6
Modificările hidroelectrolitice din efort afectează atât pH-ul sanguin, cât și
echilibrul acido-bazic. În efortul fizic sistemele de control ale pH-ului sanguin
sunt foarte solicitate și uneori depășite; o limitare a capacității de lucru se
remarcă la pH=6.84. Modificările echilibrului acido-bazic sunt în raport direct
cu durata și intensitatea efortului și cu starea de antrenament. Îmbunătățirea
acesteia se oglindește și prin modificări paralele ale curbei excesului de baze și
a pH-ului, astfel încât la cei bine antrenați valorile excesului de baze sunt mai
reduse. În condițiile specifice efortului s-a observat că paralel cu numărul de
alergări, pH-ul și excesul de baze au tendința de micșorare a modificărilor în
raport cu numărul repetărilor la distanțe lungi; la eforturile desfășurate în
steady-state aerob, nu apar devieri importante. După probă, contrar efortului
ergometric de laborator, modificările echilibrului acido-bazic sunt importante
și pot fi interpretate În raport cu tipul de efort. Apare evident faptul că studiul
echilibrului acido-bazic oferă o importantă completare diagnostică a
perfomanței, dacă se iau în vedere interpretarile respective în raport cu tipul
de efort, reactivitatea individuală, condițiile de mediu, forma mișcării,
intensitatea și durata lucrului. Rezerva alcalină, de care este strans legată
capacitatea de tamponare a acizilor în plasmă, este mai mare în repaus cu 10-
20 % la antrenați și această situație, fiind supusă variațiilor de intensitate a
efortului, se modifică în sensul scăderii ei.

În privința eliminării renale la sportivii neantrenați s-a determinat o creștere a

pH-ului urinar și o scădere a acidității totale. Cei mai bine antrenați au un pH
urinar scăzut, fapt ce atestă că adaptarea lor la efort influențează evident
acești parametrii biochimici. Studiul dependenței pH-ului salivar și a celui
sudoral a dus la concluzia că ultimul crește odată cu efortul; cel salivar este mai
strîns legat de modificările pH-ului sanguin și dă informații prețioase asupra
echilibrului neurodinamic. Modificările de efort ale celorlalți ioni sunt
7
importante și interesante, căci rolul lor în metabolism - în condițiile stresului
fizic - este din ce în ce mai important. S-a aratat că efortul fizic, mai ales dacă
electroliții eliminați nu sunt compensați, poate provoca un dezechilibru al
balanței eletrolitice cu compromiterea capacității de lucru. Aceasta a fost pusă
în evidență și prin administrarea unor complexe ionice la cei care practicau
exercitiile fizice, în urma cărora s-a constatat ameliorarea rezultatelor.

Potasiul reprezintă unul din cei mai importanți ioni, dată fiind obținerea sa la
nivelul celular. Studiul modificărilor în efort s-a soldat cu păreri diferite; unii
autori au ajuns la concluzia că potasiul sanguin este stabil în efort sau suferă
schimbări neglijabile, iar alții au atestat creșterea (chiar la intensitate redusă)
direct proporțională cu travaliul depus, ca urmare a intensificarii defosforilării
substanțelor macroergice cu îndepărtarea de potasiu.

După efort s-a observat o hipokalemie care poate persista până la 24 ore,
eliminările renale și cele sudorale fiind în acest sens caracteristice. Pierderile
de potasiu ajung până la 3-4 g/zi la eforturile de rezistență; crește însa potasiul
muscular datorită creșterii celui intracelular. După eforturi maxime, potasiul
intracelular scade la antrenați mai mult decât la neantrenați.

De asemenea, unele date arată ca sportivii obosiți și suprasolicitați prezintă

după efort fizic creșteri mai mici ale potasiului. Curba de creștere a potasemiei
poate prezenta aspecte interesante, ajungând de la valori inițiale de 19-22
mg% la valori de 25-28 mg% după o cursă ciclistă. Alergarile de semifond,
eforturile scurte și intense (100 m și 400 m) determină oscilații mai mici. Nu
trebuie omisă influența endocrină, care reglează metabolismul acestui cation.
Pe lângă controlul aldosteronic asupra potasemiei trebuie amintit și cel al
adrenalinei, manifestat asupra repartiției acestui ion, prin determinarea

8
reintrării lui in mușchi în stare de ,,start”, adrenalina crește și, în felul acesta, se
încarcă mai mult ,,bateria” musculară de potasiu. În oboseala din efortul de
durată, hormonul scade (în special la antrenați) și se produce o pierdere mai
accentuată de potasiu din mușchi.

Natriul (sodiu) suferă și el modificari importante în efortul fizic, fiind sub

același control endocrinometabolic. Pierderea sa poate duce la neantrenați la
apariția crampelor musculare; unii autori acceptă ideea că la sportivii în
repaus, Na s-ar comporta invers decât K, determinând unele modificări
nesemnificative intra și extra celular. Pierderile de sodiu prin transpirație sunt
destul de mari, mai ales în efortul anaerob. Eliminarea maximală la 1 ora după
efort, observată de unii autori, se presupune că ar avea drept cauză un
hiperaldosteronism secundar. [5]

9
Bibliografie

1. Prof. Dr. Univ. Paula Drosescu – Activitatea fizică și starea de sănătate;

2. Prof. Univ. Daniela Adriana Anton – Metabolismul hideo-electrolitic;
3. Mihai Ursta – Efortul fizic aerob și anaerob;
4. Prof. Univ. Daniela Adriana Anton – Fiziopatologia echilibrului
hidroelectrolitic;
5. Nenciu, G.,Sistemul neuromuscular si efortul fizic, editia 1-a, Editura
ANEFS,1999

10